Dimitrie Onciul despre teoria lui Roesler

Cronicari și istorici (p. 93-121).

Obiectul acestui capitol este obiectul tăcerii sau argumentum ex silentio, adus în contra aflării Românilor în Dacia Traiană, care se bazează pe lipsa știrilor istorice despre acest popor timp de aproape 1000 de ani dupa retragerea aureliana

În contra acestui argument, Dimitrie Onciul susține mai întâi că Românii au fost confundați cu popoarele ce stăpâneau Dacia sau sunt amintiți sub denumiri arhaice, aducând și câteva probe din timpuri mai târzii, unde asemenea amestecare este foarte probabilă sau chiar vederată.

Afară de aceasta, este cu atât mai puțin de mirat că scriitorii bizantini nu fac amintire timp îndelungat despre Românii din stânga Dunării, când vedem că Românii din imperiu, unde ei locuiau până în vecinătatea cea mai apropiată de capitală, nu se află amintiți ca popor deosebit sub numele de Vlahi, decât pentru prima oară la anul 976. Cât timp Vlahii nu luară de sine înșiși parte însemnată la întâmplările istorice, ei n’au fost luați în seamă de scriitorii acelor timpuri.

Deci argumentul a silentio nu dovedește nimic pentru neființa Românilor în Dacia.

Dar nici nu este adevărat că Dacoromanii nu s’ar afla amintiți în istorie înainte de secolul XII. Cel mai cunoscut cronicar, care face asemenea amintire, este Anonimul Notar al regelui unguresc Béla.

Acesta spune că Ungurii la venirea lor nu numai c’au aflat pe Români în Ardeal, dar și un principat românesc în această țară sub ducele Gelou, care a fost învins de Unguri. Roesler n’a știut cum să se mântuiască de această piedică pentru teoria sa, decât declarând pe Anonymus, pe care-l făcuse notarul celui de pe urmă Béla (al IV, 1235-1270), ca falsificator.

D. Xenopol nu se rostește asupra timpului acestui cronicar, dar îl ia în apărare în contra lui Roesler, susținând că învinuirile din partea acestuia sunt parte îndreptățite, parte însă prea întrecute. Unde Notarul urmează tradiției naționale, cronica lui conține un adevăr istoric; numai amănunțimile pot fi false sau închipuite.

Nicidecum nu se poate însă admite ca el să fi scos din fantazia sa popoarele și statele din Ungaria și Ardeal, numite ca existente la venirea Ungurilor, – aceasta atât de puțin cât și cealaltă părere a lui Roesler că Ungurii n’ar fi venit, cum o spune Anonymus în acord cu tradiția ungurească, prin Carpații răsăriteni ai Ungariei superioare, – cale cunoscută lor de mai nainte, când veniră într’ajutor Francilor în contra Moravilor, – ci pe la Poarta de Fier de la Dunăre.

Dintre argumentele aduse în contra acestei păreri defel neîntemeiate este, ca dovadă directă, mai de seamă mărturia cronicarului rus Nestor (pe la 1100), – observată de d. Xenopol chiar și în critica sa dintâi (p. 170) – care cronicar întărește în această privință pe deplin spusele lui Anonymus, punând intrarea Ungurilor, ca și acesta, în regiunea nord-estică a Ungariei.

Cât pentru Românii ardeleni, Notarul lui Béla află adeverire mai puternică tot prin acest Nestor, a cărui cronică spune că, intrând Ungurii în țara lor de-acum, ei au avut luptă cu Vlahii și Slovenii ce locuiau aicea.

Obiecția lui Roesler că acești Vlahi ar fi Francii germani, care stăpâneau atunci Pannonia, d. Xenopol o respinge cu desăvârșire, demonstrând din cronica lui Nestor că cronicarul cunoștea pe Franci, Germani, Romani ș.a. sub numele lor proprii, deci Vlahii lui ungureni nu pot fi alții decât Românii.

Ființa acestora în Ungaria înainte de venirea Ungurilor vedem c-o afirmă și cronicarul Simon de Kéza [Kézai Símon] (pe la 1285), la care se află încă și tradiția despre originea Vlahilor de la coloniile romane de aici cum și despre continuitatea lor.

Această tradiție, pe care punem mai mult temeiu decât aflăm în opul d-lui Xenopol, o cunoaște și cronograful bizantin Kinnamos din secolul XII, care spune despre Vlahii de pe râpa stângă a Dunării, ce-i amintește la a. 1167 în războaiele împăratului Manoil în contra Ungariei, că: ei sunt vechii coloni din Italia. 

Sofistica lui Roesler, care voiește să înlătureze și această mărturie clară, zicând că aici ar fi înțeleși Vlahii din cea parte a Dunării, o aflăm combătută destul de temeinic, susținând autorul că așezările acestor Români se aflau în Moldova.

Sprijinul cel mai puternic în contra acelei argumentații silite a lui Roesler este, pe lângă interpretarea naturală a textului, mai ales dovada adusă de d. Tomaschek din Nicita Choniates [latinizat: Acominatus], contemporanul lui Kinnamos, care amintește la același timp pe Vlahii din stânga Dunării ca locuind până în vecinătatea Galiției.

Dar nu numai vecinii Dacoromanilor mărturisesc, în cele dintâi știri despre aceștia, vechimea acestui popor în țara lui.

Cunoștința aceasta o aflăm și’n poemul german Nibelungenlied, unde Vlahii cu ducele lor Ramunc (explicat de d. Xenopol ca transformare germană a numelui Roman) se află amintiți în suita lui Attila.

Poemul fiind sfârșit în forma sa de-acum pe la capătul secolului XII, d. Xenopol susține cu bun temeiu că amintirea Vlahilor nu poate să fi intrat în el mai târziu decât pe timpul cruciadei întâia (1096) sau cel mult al celei a doua (1146).

Deci avem și aici o mărturie destul de timpurie despre vechimea poporului român în părțile Daciei.

Un text al lui Mihai Eminescu care dă de pământ cu istoriografia maghiară

Publicitate