CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

ÎN SUDUL Ucrainei, de la Odesa până la Transnistria moldovenească, s-ar putea declanșa o escaladare spre un război mondial

Un scenariu pentru Al Treilea Război Mondial: Ucraina, România, Moldova... vs. Transnistria!

Un scenariu pentru Al Treilea Război Mondial: Ucraina, România, Moldova… vs. Transnistria!

Micuța și pașnica R. Moldova va fi în curând târâtă în războiul dintre Ucraina și Rusia. Motivele geopolitice istorice și actuale sunt în joc și sunt aplicate împotriva frontului estic al Rusiei, care se lărgește și se deplasează spre vest.

Cu toate acestea, regiunea din sudul Ucrainei, de la Odesa până la Transnistria moldovenească, este cea care ar putea declanșa o escaladare spre un război mondial.

Armata ucraineană (AFU) care luptă în prezent împotriva armatelor combinate ale Forțelor Armate Ruse , ale armatelor Republicilor Populare Donețk și Luhansk (RPD și RPL) și ale milițiilor din Donbas care sunt pentru moment destul de ocupate. Cu toate acestea, cu Mariupol acum ferm sub control rusesc și cu frontul sudic de la Mykolayiv și Kherson în mod cert în dispută, atentia acestui război se va îndrepta în curând spre sud, la doar o sută de mile spre Moldova.

În afară de pace, Rusia și Ucraina/NATO nu au de ales în legătură cu această tragedie strategică în desfășurare. Dar, există mai mult decât acești trei jucători evidenți în acest război. De asemenea, este important și triumviratul suplimentar al Moldovei, regiunea sa disputată Transnistria și, de asemenea, România, care se vor combina în curând în acest cazan regional, scrie The Unz Review.

Transnistria este o fâșie lungă și subțire de pământ care urmează râul Nistru de-a lungul graniței cu Ucraina, înainte de a se îngusta într-o vale fluvială puțin adâncă și lată de kilometri, care se îndreaptă până în golful uriaș de 40 de kilometri lungime care își are intrarea la podul feroviar Zatoka, pe coasta Mării Negre.

Această regiune transnistreană este deosebită, deoarece Moldova își revendică dreptul de proprietate asupra ei, dar cei 400.000 de locuitori de acolo sunt, din punct de vedere cultural și etnic, mai mult aliniați la Rusia și au purtat un război împotriva Moldovei în 1992 pentru a-și demonstra punctul de vedere. Rusia a efectuat exerciții militare în această regiune chiar recent, pe 2 februarie anul acesta.

Pretextul este că prezența rusă este esențială pentru a-și proteja cetățenii din zonă și pentru a menține pacea între moldoveni și transnistreni. Începând cu această săptămână, acest pretext a luat sfârșit.

Transnistria: Legătura cu România

Pentru a înțelege noua amploare a acestui război, este important să trecem în revistă istoricul revendicărilor și confiscărilor teritoriale privind mica Moldovă și împrejurimile sale. Moldova este un teritoriu revendicat istoric de România până la începerea controlului imperial rusesc și sovietic din 1812 până în 1991. Transnistria înseamnă „dincolo de Nistru”, granița fluvială naturală care desparte Moldova și o parte din nord-estul României de Ucraina. Transnistria a rămas sub control sovietic în perioada dintre cele două războaie mondiale.

Chiar înainte ca Gorbaciov să renunțe la Uniunea Sovietică, Transnistria, ca regiune, a încercat să se separe de Moldova din cauza venirii subite la putere a naționaliștilor români în capitala Chișinău. Acest lucru a îngrijorat pe bună dreptate numeroasele popoare slave din regiune, care se temeau pentru drepturile, identitatea și siguranța lor actuală. Animozitatea sudului moldovenesc față de nordul de etnie rusă este similară aici cu jumătățile est-vest ale Ucrainei în prezent. Războiul scurt din 1992 de fapt nu s-a încheiat niciodată în mod oficial. În schimb, a rezultat un armistițiu de inspirație rusă, combinat cu introducerea a 500 de „pacificatori” ruși.

Termenul „Transnistria” a fost inventat pentru prima dată în 1989 de Leonida Lari ca parte a unui slogan electoral pentru partidul politic Frontul Popular din Moldova. Cu toate acestea, originea Transnistriei poate fi urmărită mai departe, până la Republica Socialistă Sovietică Autonomă Sovietică Moldovenească, care a fost formată în 1924 ca parte a RSS Ucraineană.

Cu toate acestea, în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, Uniunea Sovietică a luat părți din RASS Moldovenească și, de asemenea, teritorii care aparțineau Regatului României (respectiv Bugeacul și raioane din nordul Basarabiei).

Începând din 1940, această combinație a devenit cunoscută sub numele de Republica Sovietică Socialistă Moldovenească.

România nu a fost mulțumită

În 1941, după ce forțele Axei, din care făcea parte și România, au invadat Uniunea Sovietică, armata germană a învins trupele sovietice de acolo și a ocupat țara. Dintr-o dată, România a controlat întreaga zonă dintre râurile Nistru și Bugul de Sud, inclusiv orașul de coastă Odessa, care a fost declarat capitală.

Această versiune lărgită a Transnistriei a devenit casa pentru 200.000 de locuitori vorbitori de limbă română, în timp ce administrația română din Transnistria încerca să stabilizeze situația din zonă în cadrul unui proces de românizare.

În timpul acestei ocupații românești din 1941-1944, aproximativ 150.000 – 250.000 de evrei ucraineni și români au fost deportați în Transnistria. Se pare că majoritatea au fost fie executați, fie au murit din alte cauze în ghetourile și lagărele de concentrare ale acestui stat național românesc.

Pe măsură ce cel de-al Doilea Război Mondial se încheia, Armata Roșie a avansat din nou în zonă în 1944. Autoritățile sovietice au executat, exilat sau întemnițat sute de locuitori români din RSS Moldovenească pentru crimele lor împotriva etnicilor ruși sau pentru colaborarea cu ocupanții români.

Ca un precursor al înființării oficiale a Transnistriei, Mișcarea Yedinstvo (Unitate), a fost înființată de populația slavă din Moldova pentru a încerca să obțină un statut egal atât pentru ruși, cât și pentru moldoveni. Compoziția etnică și lingvistică a Transnistriei diferă semnificativ de cea mai mare parte a restului Moldovei. Ponderea etnicilor ruși și ucraineni este deosebit de mare și reprezintă majoritatea populației. Mulți moldoveni din afara Transnistriei vorbesc încă limba rusă ca limbă maternă.

Violența a escaladat brusc în octombrie 1990, când Frontul Popular Moldovenesc a făcut apel la voluntari pentru a forma miliții armate pentru a opri un referendum de autonomie în Găgăuzia. Această altă subregiune a Moldovei a avut și are o pondere și mai mare de minorități etnice rusești și ucrainene. Ca răspuns la Moldova, în Transnistria s-au format miliții de voluntari. Deja, în aprilie 1990, mulțimi naționaliste moldovenești au atacat membri ai parlamentului de etnie rusă, în timp ce poliția moldovenească a refuzat să intervină sau să restabilească ordinea.

Încăierările izolate au degenerat în război începând cu 2 martie 1992, când a început o acțiune militară concertată între Moldova și Transnistria. Luptele s-au intensificat pe parcursul acelei primăveri, până când fosta Armată a 14-a sovietică a Gărzilor a intrat în conflict. Se pare că aceste trupe au deschis focul împotriva forțelor moldovenești, ucigând peste 700 de persoane. De atunci, a prevalat armistițiul omniprezent care a rezultat cu Moldova. Chișinăul exercită puțin control sau influență efectivă asupra autorităților transnistrene. Acordul de încetare a focului, semnat la 21 iulie 1992, a fost menținut până în prezent.

Acordul de încetare a focului prevedea crearea unei comisii comune de control tripartite (Rusia, Moldova, Transnistria) care să supravegheze măsurile de securitate în zona demilitarizată transnistreană. Ca urmare, Transnistria este o republică prezidențială independentă nerecunoscută, cu propriul guvern, parlament, armată, poliție, sistem poștal, monedă și înmatriculare a vehiculelor.

Aceasta și-a creat propria constituție, steag, imn național și stemă. Majoritatea transnistrenilor au cetățenie moldovenească, dar mulți au și cetățenie rusă, română sau ucraineană. Acest status quo, deși benefic pentru pace, i-a lăsat pe dinafară pe românii care au avut alte păreri despre Comisie după ce au fost trimiși din nou înapoi în istorie.

Începe un nou război prioritar

Moldova, cu o armată permanentă de abia 5.000 de oameni, a consimțit până acum la această realitate transnistreană în ultimii treizeci de ani; o realitate care este întărită de cei 500 de „pacificatori” ruși staționați aici, în satul Cobasna. De asemenea, la menținerea păcii contribuie încă 1.000 de soldați ruși care păzesc cel mai mare depozit de arme din Europa de Est și cele 22.000 de tone de muniții.

Armata rusă are oamenii și materialele necesare pentru a respinge primele etape ale oricărui conflict care ar putea avea loc aici. Cu toate acestea, atunci când războiul va începe în apropiere de Odesa, baza situată în Cobansa, Transnistria, va avea cu siguranță nevoie rapid de sprijin suplimentar. Aici se află primul conflict important.

Moldova nu are ieșire la mare. Pentru ca Rusia să ofere sprijin Cobansa, ar trebui fie să zboare prin spațiul aerian restricționat și probabil apărat, fie să furnizeze un atac terestru care poate deschide un coridor militar de la un cap de pod de la Marea Neagră până în Transnistria. Aceasta se află la aproximativ treizeci de mile în interiorul țării. Cu toate acestea, Rusia nu va avea alte opțiuni, deoarece baza este mult prea importantă și, în plus, dacă ar permite ca aceste muniții să ajungă în mâinile occidentalilor, ar fi un schimbător de joc în această regiune.

Până acum, în nord, Rusia, de când a abandonat Kievul, a rămas fidelă obiectivelor sale declarate de a elibera Donbasul, Luhansk și Donețk de teroarea nediscriminatorie a AFU și de influența nazistă din ultimii șapte ani. Prin crearea unei zone tampon pe care Rusia continuă să o extindă spre vest în fiecare zi, mai multă libertate teritorială crește pentru cetățenii din estul Ucrainei.

Multe orașe mici și relativ neafectate se deschid, iar magazinele și afacerile se pregătesc să revină la normalitate în această zonă tampon. Pare probabil că, odată ce zona va fi adecvată pentru a preveni bombardarea de artilerie a orașelor și localităților importante, Rusia nu va mai continua să avanseze în teritoriu suplimentar. Eventuala linie de demarcație nord/sud a Ucrainei rămâne deschisă speculațiilor, dar trebuie să ia în considerare limitele râurilor Nistru, Nipru și Bug.

Este de o importanță vitală să înțelegem că zona tampon estică a Rusiei în expansiune este doar o parte din obligația militară a Rusiei de a asigura o blocadă completă a coastei ucrainene.

Aceasta nu poate fi finalizată fără ca alte două obiective să fie atinse mai întâi. Primul, aducerea de către Rusia a coastei sudice rămase din regiunea Odessa sub controlul său, cel puțin până la podul Zatoka.

Doi: menținerea controlului militar al liniilor sudice de front est-vest de-a lungul frontierei Transnistriei până în România. Chișinăul, care se află la 120 km mai la sud, trebuie să rămână neutru, deoarece nu va avea prea multe consecințe și nici opoziție. Dar, până acum nu a făcut-o. Acest lucru este de rău augur pentru această țară minunată și puțin cunoscută.

Dacă vor avea succes, aceste ultime cărămizi rusești în zidul de aici vor bloca efectiv și strategic Ucraina din punct de vedere terestru, blocând complet accesul la toată Marea Neagră și la orice punct spre est. Cu Odessa sub control și Transnistria ca nou front rusesc sudic, Ucraina va rămâne fără port maritim și va fi complet dependentă de Rusia pentru toate exporturile de dinainte sau de după război către est sau importurile către vest pe cale rutieră, aeriană sau maritimă. În special cele de tip militar.

În mod reciproc, din aceleași motive, Ucraina nu va avea de ales decât să lupte pentru controlul aceluiași teritoriu. Aceasta, bineînțeles, presupunând că AFU mai are până atunci suficiente forțe rămase pentru a lupta sau suficiente uniforme de rezervă pentru a îmbrăca numeroasele forțe NATO care vor sosi.

Rapoartele privind mercenarii NATO care lucrează deja în Ucraina arată că SUA/NATO se află deja în Transnistria și se pregătesc pentru această venire sigură. Canada a trimis mercenari prin Moldova care intră în Ucraina prin cele două puncte de trecere a frontierei. Punctul de trecere a frontierei de la Palanca se află pe același drum spre Odessa, la doar 50 de kilometri distanță, dar este esențial să se traverseze mai întâi Transnistria.

Postat la data de 03.05.2022 în ZIUA NEWS

Despre autor: Brett Redmayne-Titley și-a petrecut ultimul deceniu călătorind și documentând „Întristarile Imperiului”. El a scris peste 200 de articole, toate fiind publicate și adesea republicate și traduse de agențiile de presă din întreaga lume. O arhivă a numeroaselor sale articole poate fi găsită la watchingromeburn.uk. 

 Pentru mai multe informații, citiți  partea întâi, „Ignoranța războiului”, partea a doua, „Va deveni Polonia necinstită?” și partea a treia, „Minciunile… și ochii… Ucrainei”.

07/08/2022 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , | Un comentariu

MILENARISMUL de rit ecologist sau calea scientistă spre neo-păgânism

Prin scientism spre neo-păgânism. Sau despre milenarismul de rit ecologist

Prin scientism spre neo-păgânism. Sau despre milenarismul de rit ecologist

Într-o analiză la prefața cărții ”Ghidul incorect politic despre încălzirea globală și ecologism”, de Christopher C. Horner, traducere din limba engleză de Mihaela Moșoianu, editura Contra Mundum, București, 2020, publicația https://www.ziuanews.ro constată că ideologia ecologistă tinde să ia locul a ceea ce în perioada comunistă se numea „învățământ politic” (marxism de popularizare).

E plină programa de grădiniță și școală generală de ea, explicit sau implicit. Dar nici liceul sau facultatea nu stau rău. Și puțini sunt cei cărora li se pare că acest fapt merită să le rețină atenția căci, până la urmă, ce poate fi rău în conștientizarea problemelor de mediu?

Ecologia pare acea disciplină complet benignă cu care nu poți da nici un fel de rateu: natură, specii de animale, curățenie și evitarea poluării, plantarea de copăcei, evitarea risipei, reciclare. De asemenea, lucru în echipă, activitate „extra-curriculară”, activism, plimbări și excursii în aer liber, voluntariat și altele. Irezistibil pentru copii, tineri și doamne cumsecade și sensibile. Încă o dată, n-ai cum să dai greș.

Cu atât mai mult cu cât în timp preocupările pot căpăta aură de activitate serioasă, angajament public, ba chiar veritabil apostolat verde.

Și dacă tot veni vorba de apostolat, nici pentru persoanele religioase sau credincioase ideea nu pare – și aproape nu are cum să pară – deloc suspectă. Și asta în virtutea interpretării omului ca simplu mandatar al lui Dumnezeu la cârma lumii create, de care nu trebuie să-și bată joc, ci s-o utilizeze responsabil.

Dacă adăugăm stratul de fonduri publice (interne, europene sau chiar internaționale) pentru „proiecte” de profil, ecologia devine atractivă și pentru cei mai pragmatici care au trecut de faza romantică a gratuității. Parcă începe să nu mai aibă aura aceea complet nevinovată și pură a lucrurilor potrivite copilăriei, dar tot rămâne serviciul adus societății – și, până la urmă, cine muncește, trebuie să și mănânce.

Ca aproape întotdeauna când lucrurile sună prea frumos ca să fie adevărat, ceva se ascunde dincolo de fațadă. Ghidul incorect politic al încălzirii globale și ecologiei/doctrinei ecologiste scris de Christopher C. Horner vine să ofere repede și suficient de temeinic o analiză a ceea ce se ascunde dincolo de retorica „verde”. Și peisajul nu este deloc unul liniștitor.

Teza ecologistă de bază ar putea fi sintetizată astfel: mediul înconjurător suferă, în ultimele circa două secole, un proces de degradare vizibil, în crescendo, cauzat de activitatea umană. În această poveste, „agresorul” este omul, mai ales omul civilizației industriale, iar „victima” este mediul înconjurător.

Simptomele acestei acțiuni corozive a omului asupra naturii au fost, pe rând, răcirea globală, gaura din stratul de ozon, încălzirea globală (sau simpla variabilitate climatică, eventual mai accentuată) cu alte fenomene auxiliare asociate: topirea ghețarilor și a calotei glaciare, creșterea nivelului mărilor și oceanelor, înmulțirea și intensificarea catastrofelor naturale (uragane, cutremure, alunecări de teren, ploi acide, inundații), distrugerea habitatului diverselor specii etc. În cel mai bun caz agresorul este „omenirea de azi”, iar victima „omenirea de mâine” sau „generațiile viitoare” laolaltă cu mediul înconjurător, bineînțeles.

Acum, înainte de a ne întreba simplu și onest dacă această teză este adevărată, se cuvine să facem un pas înapoi și să o privim în toată complexitatea ei.

Deși pare o afirmație foarte factuală, descriptivă și cumva tehnică, bazată pe o anumită formă de expertiză specializată sau particulară, la o privire mai atentă ies la iveală multiplele planuri pe care le angajează. Și deși s-ar putea face o împărțire și mai amănunțită, în această prefață ne rezumăm la următoarele cinci: planul viziunii asupra lumii (sau metafizic; sau religios); planul științelor naturale; planul politic; planul juridic; planul economic.

Mai întâi, e tot mai evident că ecologia – sau, mai bine zis, ecologismul actual – vine la pachet de cele mai multe ori cu o anumită viziune asupra lumii, cu accente religioase de-a dreptul. De altfel s-a și vorbit, în contextul afirmării curentului ecologist, de o renaștere a unei forme de păgânism antic, tributar „zeilor” din natură sau chiar „Naturii” înseși (Gaia). Horner are în această carte un scurt subcapitol intitulat Ecologismul ca religie.

Pe acest palier problemele sunt cât se poate de dificile, deoarece se ridică întrebări seci, de „copii mici”, la care până nu demult (și în contextul moștenirii creștine a civilizației occidentale) răspunsul era simplu, de tipul: ce e mai important, omul sau natura? Și autorul ilustrează cu citate numeroase păreri ale diverșilor autori pentru care omenirea este un cancer în univers (în particular, rasa albă e un cancer al istoriei universale).

Or, dacă tema concentrației de dioxid de carbon în atmosferă este abordată de cineva cu o astfel de viziune, e limpede că problema nu e „chimia atmosferei”, ci e mult mai profundă.

Practic, pe acest palier, ecologismul devine o formă a ceea ce părintele Serafim Rose numea „religia viitorului”.

Adică o supă spirituală lungă cu elemente New Age, gnostice și milenariste. Mântuirea este aici, pe pământ, în „mileniul” verde, eco sau bio.

Și ca experiență personală, în mediul academic universitar economic, unde disciplinele (sau măcar temele) ecologiste au parte de o amplă platformă de exprimare, am putut sesiza o graduală repliere a opiniilor generațiilor de studenți dinspre întâmpinarea cu zâmbete a întrebărilor de tip „ce-i mai important, omul sau elefantul?” – cu aerul că punând întrebarea îi iau cumva în râs – înspre o aparent profundă și echilibrată dubitativitate.

Ba chiar, în anii mai din urmă, se trezește câte un student să dea glas părerii că elefanții sunt mai importanți decât oamenii – și nu mai e clar pentru nimeni de ce opinia aceasta nu este totuși una „cât se poate de serioasă”.

În preajma cumpenei secolelor XIX și XX, economistul francez Paul Leroy-Beaulieu observa că odată cu relativa pierdere a atașamentului pentru creștinism în civilizația occidentală, locul lăsat gol nu va fi luat de știință ca atare sau de vreo domnie rece a raționalității dezbărate de dogme și obscurantism, ci de religii mai primitive sau mai rudimentare. Cu ecologismul cred că trăim împlinirea acestui tip de predicție.

Pe planul științelor naturale – al doilea în lista noastră – unde lucrurile ar trebui să fie, vezi Doamne, cel mai ușor de lămurit, situația, de asemenea, nu este foarte clară. Primul lucru suspect este halucinanta – după părerea mea – pretenție de „consens științific”. Chiar dacă ar exista un asemenea „consens”, el ar lucra cu atât mai bine cu cât ar fi mai puțin invocat.

Ar însemna că argumentele sunt atât de tari și convingătoare încât merită să uiți pe moment de consens, și să le prezinți ca atare. Cel mai probabil, consensul – marginal conturbat de „sceptic” – s-ar restaura în urma discuției.

Dar de unde până unde, ne putem întreba cu autorul, judecăm adevărurile științei pe bază de consens? Horner dă și exemple de oameni de știință care nu împărtășesc „consensul”, de la mentorul lui Al Gore, Roger Revelle, care nu împărtășea (alături de alți cercetători precum S. Fred Singer) certitudinea și alarmismul elevului său cu privire la încălzirea globală cauzată de om, până la Dr. William Harper, Phil Cooney, Julian Simon, Bjorn Lomborg, William Gray, Richard Lindzen și alții.

Mai mult, autorul arată de asemenea și că ideea consensului, lansată de Al Gore în An Inconvenienth Truth are la bază un studiu problematic al unei cercetătoare pe nume Naomi Oreskes (istoric) care a evaluat un anume eșantion („peste 928″) al lucrărilor „de specialitate” din jurnalele „de specialitate”, ajungând cumva la concluzia că, negăsind vreo respingere clară a tezei ecologiste (în particular că încălzirea globală există, este semnificativă și e cauzată de om), rezultă ca e vorba de consens.

Nu voi relua aici analiza lui Horner, însă în capitolul intitulat „Minciuna” consensului, el demontează convingător această ceață ideologică, arătând cum inclusiv raportul complet al Panelului International pentru Schimbare Climatică (IPCC) al ONU este cu mult mai rezervat în analiza sa in extenso prin comparație cu alarmismul „extras” în scop de „comunicare” în mass-media în sumarul larg vehiculat.

Ajunși la acest punct trebuie să punctăm faptul că Ghidul incorect politic al încălzirii globale și ecologismului este foarte valoros și prin informația științifică pe care o aduce în sprijinul criticării alarmismului ecologist.

Mai întâi o prezentare echilibrată a istoriei cunoscute și plauzibile a climei terestre, care a variat întotdeauna și variază în mod natural, indiferent de prezența și influența omului.

Prezența la scară geologică a glaciațiunilor separate de perioade de încălzire, a „micii glaciațiuni” din perioada Evului Mediu târziu care urmează unei perioade medievale de încălzire (foarte probabil mai caldă decât perioada actuală), precum și a unor variații în interiorul secolului XX (încălzire până spre finalul anilor treizeci, răcire până în anii șaptezeci, iarăși încălzire până în 1998 și relativă răcire de atunci încoace – sau oricum nu vreo continuare concludentă a încălzirii) sugerează acest proces firesc de modificare climatică.

Dată fiind „constanța variabilității”, dacă putem spune astfel, la scară istorică și geologică, se ridică firește întrebarea dacă mai putem considera că omul și activitatea sa este un factor relevant în această discuție.

Acestei idei a schimbărilor naturale, partida ecologistă îi opune viziunea bazată pe așa-numitul grafic „crosă de hochei”, creația profesorului Michael Mann de la Universitatea Virginia.

Conform acestuia, clima a fost stabilă la scară istorică (1000 de ani, cca. 1000-2000 d.Hr.) până în jurul anului 1900, când se instaurează un trend ascendent al temperaturii globale (de aici și forma de crosă de hochei). Din nou, Horner oferă și aici o analiză destul de detaliată a manierei în care acest grafic a fost elaborat arătându-i caracterul problematic.

O informație spectaculoasă oferită de autor este și aceea că, după căderea URSS, un mare număr de stații de măsurare a temperaturii, majoritatea localizate în Siberia, au fost dezafectate (în total, numărul a scăzut de la cca 12000 înainte de 1990 la cca 5000 în anul 2000).

Și pare suspect faptul că „cea mai caldă decadă din istorie” coincide cu această masivă dezafectare a stațiilor de măsurare. În ceea ce privește cohorta de dezastre naturale menite să ilustreze pericolele „deja prezente” ale încălzirii globale, autorul discută cu multe amănunte probleme precum frecvența uraganelor în SUA (a cărei ciclicitate naturală este ignorată de alarmiști), topirea ghețarilor (aleși pe sprânceană fiind aceia care se reduc, în dauna celor care cresc, uneori chiar în vecinătăți nu prea îndepărtate; sau privilegierea mediatică a Polului Nord, cumva în proces de încălzire prin comparație cu Polul Sud, aflat în proces de răcire), sau nivelul mărilor și oceanelor (care în trecut a fost și mai redus în anumite perioade, dar și simțitor mai mare în altele).

O ultimă idee pe care o vom menționa la acest punct este diferența între realitate și modele. Alarmismul climatic este bazat în special pe modelări ale evoluției climei. Realitatea din teren este cu mult mai greu de apreciat ca atare, darămite de previzionat pe zeci sau sute de ani. De asemenea, rolul norilor sau al radiației solare poate schimba decisiv semnificația unui astfel de model.

Pur și simplu, la acest moment, clima este prea complexă pentru a putea prezice cu precizie rezonabilă evoluția ei.

În al treilea rând, în plan politic, mișcarea ecologistă este în marea ei majoritate etatistă, statolatră chiar, aș îndrăzni să spun. Horner reia și el observația justă că ecologiștii sunt „verzi pe dinafară, dar roșii pe dinăuntru”. Cu alte cuvinte că sunt socialiști, adepți ai acțiunii centralizate, de sus în jos (top down). Și nu pot să nu îmi aduc aminte prima caracterizare a ecologiștilor pe care cineva mi-a făcut-o mai demult: nu vor decât două lucruri, în esență – taxe și reglementări.

De altfel, autorul punctează faptul că Jacques Chirac a scăpat porumbelul după Kyoto, numindu-l primul element autentic de guvernanță globală.

Mai mult, așa cum bine observa Robert Higgs în cartea sa Crisis and Leviathan, cei care doresc puterea pentru a controla viața semenilor lor au mult mai multe ocazii și mai multă îndreptățire în momentele de criză, începând cu cea mai mare dintre ele (războiul) și terminând cu simplele crize economice.

De regulă, statul și puterea politicienilor pot fi crescute tocmai în astfel de momente, pentru a nu mai fi reduse ulterior decât arareori. Catastrofismul climatic vine ca o mănușă, din acest punct de vedere.

Vânturat abil, poate duce la modificări societale pe scară largă (cu consecințe ample, multe dintre ele, extrem de greu de anticipat), dar cu costuri mai mici pentru propunători (decât alte metode de schimbare societală, precum intrarea într-un război).

Astfel încât activismul ecologic poate deveni o pepinieră de înflorire a hazardului moral și a iresponsabilității social-politice – deși, declarativ, tocmai responsabilitatea este una din virtuțile principale invocate de adepți.

Un al patrulea plan al discuției – și care mi se pare că scapă aproape neatins în cele mai multe discuții – este cel de natură juridică.

Și aici problema este că mișcarea ecologistă se îndepărtează de principiile tradiționale de drept, care în aplicarea și aplicabilitatea lor au nevoie de un agresor, o victimă și un prejudiciu certe, de prezumția de nevinovăție, de anumite standarde de probă precum și de principii precum proporționalitatea pedepsei cu prejudiciul. Or, ecologismul vine, după părerea mea, și cu o revoluție în filozofia juridică.

Cumva toată lumea e vinovată, până la eventuale probe contrarii, căci nimeni în particular nu poate fi, dincolo de orice îndoială rezonabilă, considerat vinovat (după standardele clasice). Din acest punct de vedere, ne aflăm în fața unui cripto-nihilism juridic.

Regulile cunoscute nu se mai aplică, presiunea e de apariție a legislației speciale, așa cum s-a întâmplat în trecut în sectorul bancar sau în problema poluării. Spectrul unui totalitarism ecologist devine cât se poate de plauzibil.

Locul „conștiinței revoluționare” – care era revoluționară, dar nu era conștiință – din vremea lui Lenin îl va lua „conștiința ecologică”. Ambele fiind instanțe ad-hoc, arbitrare, menite să înlocuiască tocmai căile tradiționale (inclusiv dreptul) de soluționare a problemelor și conflictelor în relațiile inter-umane.

Cumulat cu aspecte de tipul clasificării dioxidului de carbon nu doar ca gaz de seră (gaz cu efect de seră) – ceea ce nimeni nu contestă – ci ca poluant, în contextul în care prin simpla noastră respirație îl producem (deci, implicit, poluăm) putem întrezări cam ce tip de societate va fi aceea „conștientă” sau „conștiincioasă” ecologic.

Am lăsat pe ultimul plan, al cincilea, discuțiile economice. Asta nu înseamnă că sunt cele mai puțin importante.

La nivel teoretic, ecologiștii par să fi tranșat disputa stat-piață liberă sau cooperare forțată versus cooperare voluntară în favoarea primilor termeni. Socialiști sau intervenționiști fiind, au în general o repulsie față de piața liberă, mai ales în varianta capitalistă industrială.

De altfel, mulți dintre „scepticii” climatici care-au părăsit barca alarmistă mărturisesc că o parte importantă a adepților ideologiei ecologiste sunt mânați mai degrabă de dezideratul îngropării sistemului capitalist decât de salvarea planetei. Iar pledoaria unora pentru versiuni „suple” de intervenție, precum sistemele de tranzacționare a certificatelor sau permiselor (sau „drepturilor”) de poluare nu sunt decât o deghizare de prost gust a acestei abordări centraliste.

Similar sistemelor de vouchere din discuțiile cu privire la reforma educației, astfel de soluții cosmetizează pe dinafară în culori de piață și concurență ceva care în nucleul său dur este profund monopolist și produs fiat al statului (sau statelor).

Ele marchează abandonul principiilor tradiționale de justiție, dreptate, dar și eficiență, creând un activ artificial („permis de poluare”), distribuit inițial, atât la nivel de state, cât și in interiorul statelor între firme, într-o manieră discreționară, arbitrară (care sfârșește, firește, în trafic de interese), fiind în cele din urmă o formă de panificare centralizată (cu aparență de piață sau bursă).

De altfel, unul dintre punctele forte ale cărții este tocmai evidențierea existenței unor interese corporatiste în spatele acestor propuneri.

Exemplul cel mai spectaculos amintit de Horner este lobby-ul lui Ken Lay, personajul de tristă amintire aflat la cârma companiei Enron în timpul scandalului din 2001, pe lângă președinția americană tocmai în favoarea semnării acordului de la Kyoto (1997).

Mărturia autorului este interesantă și prin aceea că a lucrat, o scurtă vreme, tocmai la Enron, pe probleme juridice, în 1997 (de unde a și fost nevoit să plece de îndată ce a cerut lămuriri mai puțin comode).

Restricționarea pieței energiei, deși pe termen lung aduce tuturor o relativă sărăcire, pe termen mai scurt avantajează tocmai companiile care reușesc să contribuie la setarea sau formatarea „noii piețe” energetice (restricționate), în cadrul căreia prețurile vor tinde să fie mai mari.

Dacă adăugăm în peisaj subvențiile acordate anumitor sectoare, obținem o imagine și mai completă a deznodământului măsurilor de politică economică eco: un „capitalism de cumetrie” verde, din care cel mai mult tot omul simplu va pierde.

Mai mult, dacă (re)luăm în calcul problemele științifice ale perspectivei, nu se va obține nici mediul mai curat sau mai stabil climatic pentru care, chipurile, se adoptă toate măsurile.

Căci nu putem încheia acest punct înainte de a menționa și acest lucru, apăsat spus în finalul Ghidului: toate eforturile de prevenire a modificărilor climatice (momentan întruchipate în conformarea la cerințele protocolului Kyoto) nu vor avea rezultate semnificative, deși însemnă costuri mari.

Într-un anumit sens, Kyoto e un acord cinic, deoarece propune „să se facă totuși ceva, orice”, chiar dacă costă mult și nu se rezolvă nimic. Și cinismul ar fi cu atât mai mare dacă s-ar ajunge la implementarea protocolului în țările în dezvoltare sau sărace.

În încheiere, și ca pledoarie pentru importanța și relevanța unei astfel de cărți și a tematicii pe care o discută trebuie să menționez că în timp ce scriam la această prefață s-au întâmplat două lucruri.

Primul, panelul ONU pentru schimbări climatice, celebrul IPCC, tocmai a mai lansat unul dintre rapoartele lor anuale (octombrie 2018) în cadrul căruia sunt reluate toate temele discutate în acest Ghid Incorect Politic.

Apoi, al doilea eveniment, premiul Nobel pentru economie s-a acordat în comun lui William D. Nordhaus și Paul M. Romer. Primul dintre ei a fost laureat pentru „integrarea schimbărilor climatice în analiza macroeconomică pe termen lung”.

Prin aceasta, ecologismul primește o nouă ploconeală la cel mai înalt nivel, garantată fiind prezența sa într-o tot mai mare măsură pe agenda politică în perioada următoare. Așa încât, o punere rapidă la punct cu ideile esențiale nu strică deloc, încheie publicistul Vlad Topan expunerea sa din Ziuanews.ro.

07/08/2022 Posted by | analize | , , , , , , , , | Un comentariu

Mîncatul la morminte – un obicei întru totul creștinesc

Părintele Savatie Bștovoi scria într-un articol publicat pe blogul său:

Vreau să spun și eu cîteva cuvinte despre Paștile Blajinilor. Cît păgînism și cît creștinism este în obiceiul de a merge cu toată casa în cimitire, de a mînca la morminte, de a bea și a cînta veșnica pomenire?

Această întrebare văd că frămîntă pe mulți, astfel că este și subiect de presă, de polemici decente sau tăioase, așa cum și oamenii din spatele tastaturii sînt diferiți.

Mai întîi, legat de păgânătate. Nu este nimic mai creștinește decît credința în înviere. Apostolul Pavel scria că predica creștină nu ar avea nici un rost dacă nu ar fi înviat Hristos. Ar trebui doar să bem și să mîncăm, căci mîine murim, zice Apostolul.

E adevărat că în unele credințe păgîne se crede că spiritele mănîncă mîncarea lăsată pentru ei, dar observați că în majoritatea acestor credințe trupurile sînt arse, adică nu putem vorbi de cimitire.

Noi venim la cimitir tocmai pentru că avem credința că trupul va învia împreună cu sufletul și nici o clipă nimeni nu crede că spiritele morților mănîncă sarmale și beau vin – mie mi se pare că cei vii le mănîncă fără nici o remușcare că ar lăsa morții flămînzi.

Așadar, obiceiul de a ne aduna la morminte, de a cînta Hristos a înviat, de a ne ruga pentru dăruirea vieții veșnice și a învierii în ziua cea veșnică a venirii lui Hristos, este întru totul creștinește.

Mîncatul la morminte – un alt obicei întru totul creștinesc. Revin la afirmația că în credințele păgîne mîncarea pentru morți nu este mîncată de cei vii, ci este lăsată înaintea duhurilor spre a fi mîncată. Moldovenii creștini nu fac așa – ei mănîncă și împart mîncare ca milostenie spre pomenirea celor adormiți.

Trebuie să facem aici o referire istorică ușor de probat, aceea că în Imperiul Roman, pe cînd credința creștină era interzisă, singurul aspect permisiv al legii era cel legat de cultul morților. Adică, în plină prigoană, creștinii aveau dreptul să-și înmormînteze morții după propriul obicei. Înmormîntările se făceau și în catacombe, creștinii legînd rînduiala înmormîntării de Liturghie. Cum este și lesne de înțeles și cum o arată și documentele vechi, în timpul liturghiei se mînca.

Liturghia mai avînd și denumirea de Cină, sau Trapeza Domnului, adică făcînd referire directă și neocolită la mîncare, la mîncarea cea de viață-făcătoare care este Trupul și Sîngele lui Hristos, dar și la mîncarea cea pentru întărirea trupului, pîinea cea de toate zilele. Masa oferită în timpul liturghiei, a înmormîntării se mai numea și ”masă a dragostei” sau grecește agapa.

Dacă moldovenii mănîncă pe morminte de Paștile Blajinilor, mănîncă pentru că nu se îngrețoșează de morți, pentru că îi cred vii, ceea ce vine dintr-o profudă conștiință creștină.

Fără îndoială, se pot face multe analogii cu anumite practici păgîne de aici sau de aiurea, mai noi sau demult uitate. Însă a gîndi astfel înseamnă a reduce la absurd multe alte obiceiuri și de a nu mai ieși din cercul vicios al argumentelor și contra-argumentelor de tip sectar și ateist, cum că sărbătoarea Nașterii Domnului e un obicei păgîn legat de Saturnalii, că Platon a inspirat Noul Testament, că Buda ține degetele într-un fel în care le ține și Hristos în icoane și tot așa.

Este normal că oamenii caută adevărul, că tind spre Dumnezeu, că au anumite forme exterioare de a exprima această căutare și că Hristos a încununat și împlinit așteptările umanității. Nu trebuie să căutăm păduchi în barba istoriei, răscolind sentimentele legate de morți pe care le au oamenii, dacă nici măcar necruțătorul la adresa creștinilor Imperiu Roman nu s-a amestecat în obiceiurile de înmormîntare ale creștinilor.

Că unii se îmbată, că se îmbracă necuviincios, nu este efectul Paștilor Blajinilor, ci a societății din care facem parte.

Nu discutăm acum calitatea oamenilor, ci calitatea obiceiului, care este un obicei întreg și întemeiat creștinește, precum am arătat.

Tot romanii aveau vorba: despre morți – numai de bine.

Hristos a înviat!

07/08/2022 Posted by | CREDINTA | , , , | Lasă un comentariu

   

%d blogeri au apreciat: