CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

IMPLOZIA ECONOMIEI RUSIEI și demontarea propagandei lui Putin privitoare la efectele sancțiunilor occidentale

Departe de a fi ineficiente sau dezamăgitoare, așa cum au susținut mulți, sancțiunile internaționale și retragerile voluntare ale mediului de afaceri au exercitat un efect devastator asupra economiei Rusiei. Deteriorarea economiei ruse a servit ca un complement puternic, deși subapreciat, la deteriorarea peisajului politic cu care se confruntă Putin.

La cinci luni de la invazia rusă în Ucraina, se constată o lipsă surprinzătoare de înțelegere din partea multor factori de decizie și comentatori occidentali, a dimensiunilor economice ale invaziei președintelui Vladimir Putin în Ucraina și a ceea ce a însemnat aceasta pentru poziționarea economică a Rusiei atât pe plan intern, cât și global, se arată într-o analiză a prestigioasei publicații americane Foreign Policy, preluată de https://www.g4media.ro.

Faptul că aceste neînțelegeri persistă nu este complet surprinzător, având în vedere lipsa datelor economice disponibile.

De fapt, multe dintre analizele, previziunile și proiecțiile economice rusești excesiv de optimiste care au proliferat în ultimele luni, au în comun un defect metodologic crucial: aceste analize își extrag majoritatea, dacă nu toate dovezile care stau la baza lor, din comunicatele economice periodice ale guvernului rus însuși.

Cifrele publicate de Kremlin au fost considerate de mult timp ca fiind în mare parte, dacă nu întotdeauna, credibile, dar există anumite probleme.

În primul rând, comunicatele economice ale Kremlinului devin din ce în ce mai mult supraapreciate și incomplete, aruncând selectiv datele de măsurare nefavorabile. Guvernul rus a reținut progresiv un număr tot mai mare de statistici cheie care, înainte de război, erau actualizate lunar, inclusiv toate datele privind comerțul exterior. Printre acestea se numără statisticile referitoare la exporturi și importuri, în special cu Europa; datele lunare privind producția de petrol și gaze; cantitățile exportate de mărfuri; intrările și ieșirile de capital; situațiile financiare ale marilor companii, care erau publicate în mod obligatoriu de către companiile însele; datele privind baza monetară a băncii centrale; datele privind investițiile străine directe; datele privind împrumuturile și acordarea de împrumuturi; și alte date legate de disponibilitatea creditelor. Chiar și Rosaviatsiya, agenția federală de transport aerian, a încetat brusc să mai publice date privind volumul de pasageri ai companiilor aeriene și ai aeroporturilor.

De când Kremlinul a încetat să mai publice cifre actualizate, limitând disponibilitatea datelor economice pe care cercetătorii să le utilizeze, multe previziuni economice excesiv de „roz” au extrapolat în mod irațional datele economice publicate în primele zile ale invaziei, când sancțiunile și retragerea mediului de afaceri nu își făcuseră pe deplin efectul. Chiar și acele statistici favorabile care au fost publicate sunt îndoielnice, având în vedere presiunea politică pe care Kremlinul a exercitat-o pentru a corupe integritatea statistică.

Conștienți de pericolele pe care le implică acceptarea statisticilor Kremlinului la valoarea nominală, echipa de experți Foreign Policy, folosind surse de date private în limba rusă și surse de date directe, inclusiv date de consum de înaltă frecvență, verificări de la un canal la altul, comunicate de la partenerii comerciali internaționali ai Rusiei și extragerea de date din date complexe de transport maritim, a publicat una dintre primele analize economice cuprinzătoare care măsoară activitatea economică actuală a Rusiei la cinci luni de la invazie. Din analiza sursei citate reiese clar că retragerea afacerilor și sancțiunile zdrobesc economia rusă pe termen scurt și pe termen lung. Pe baza cercetărilor, Foreign Policy a contestat nouă mituri larg răspândite, dar înșelătoare, despre presupusa reziliență economică a Rusiei.

Mitul 1: Rusia își poate redirecționa exporturile de gaze și le poate vinde în Asia în locul Europei.

Acesta este unul dintre subiectele de discuție preferate și cele mai înșelătoare ale lui Putin, dublând un pivot mult-hulit spre est. Dar gazele naturale nu sunt un export fungibil pentru Rusia. Mai puțin de 10% din capacitatea de gaz a Rusiei este reprezentată de gaz natural lichefiat, astfel încât exporturile de gaz rusesc rămân dependente de un sistem de conducte fixe care transportă gaz.

Marea majoritate a conductelor rusești se îndreaptă spre Europa; aceste conducte, care își au originea în vestul Rusiei, nu pot fi conectate la o rețea separată de conducte în curs de formare care leagă Siberia de Est de Asia, care conține doar 10 la sută din capacitatea rețelei europene de conducte. Într-adevăr, cele 16,5 miliarde de metri cubi de gaze exportate de Rusia către China anul trecut au reprezentat mai puțin de 10 la sută din cele 170 de miliarde de metri cubi de gaze naturale trimise de Rusia către Europa.

Proiectele de gazoducte asiatice planificate de mult timp și aflate în prezent în construcție sunt încă la ani distanță de a deveni operaționale, cu atât mai puțin noile proiecte inițiate în grabă, iar finanțarea acestor proiecte costisitoare de gazoducte pune, de asemenea, în prezent Rusia într-un dezavantaj semnificativ.

În general, Rusia are nevoie de piețele mondiale mult mai mult decât are nevoie lumea de livrările rusești; Europa a primit 83% din exporturile de gaze rusești, dar a atras doar 46% din propria aprovizionare din Rusia în 2021.

Cu o conectivitate limitată a conductelor către Asia, mai mult gaz rusesc rămâne în pământ; într-adevăr, datele publicate de compania energetică de stat rusă Gazprom arată că producția a scăzut deja luna aceasta cu peste 35% față de anul trecut.

Pentru tot șantajul energetic pe care Putin îl exercită asupra Europei, el face acest lucru cu un cost financiar semnificativ pentru propriile sale vistierii.

Mitul 2: Deoarece petrolul este mai fungibil decât gazul, Putin poate pur și simplu să vândă mai mult în Asia. 

Exporturile de petrol rusesc reflectă acum, de asemenea, influența economică și geopolitică diminuată a lui Putin. Recunoscând că Rusia nu mai are unde să se întoarcă și conștiente că au mai multe opțiuni de cumpărare decât are Rusia cumpărători, China și India conduc la un discount fără precedent de aproximativ 35 de dolari la achizițiile de petrol rusesc din Urali, chiar dacă diferența istorică nu a depășit niciodată 5 dolari – nici măcar în timpul crizei din Crimeea din 2014 – și, uneori, petrolul rusesc s-a vândut de fapt cu o primă față de petrolul Brent și WTI. În plus, petrolierele rusești au nevoie în medie de 35 de zile pentru a ajunge în Asia de Est, față de două până la șapte zile pentru a ajunge în Europa, motiv pentru care, din punct de vedere istoric, doar 39% din petrolul rusesc a ajuns în Asia, față de 53% destinat Europei.

Această presiune asupra marjei este resimțită puternic de Rusia, care rămâne un producător cu costuri relativ ridicate în comparație cu ceilalți mari producători de petrol, cu unele dintre cele mai ridicate break-even-uri dintre toate țările producătoare.

De asemenea, industria rusească din amonte a fost mult timp dependentă de tehnologia occidentală, ceea ce, combinat cu pierderea atât a pieței primare de odinioară a Rusiei, cât și cu diminuarea influenței economice a Rusiei, a determinat chiar și Ministerul rus al Energiei să își revizuiască în scădere proiecțiile privind producția de petrol pe termen lung.

Nu există nicio îndoială că, așa cum au prezis mulți experți în domeniul energiei, Rusia își pierde statutul de superputere energetică, cu o deteriorare irevocabilă a poziției sale economice strategice ca furnizor de încredere de produse de bază de odinioară.

Mitul 3: Rusia compensează pierderea afacerilor și importurilor occidentale prin înlocuirea acestora cu importuri din Asia.

Importurile joacă un rol important în cadrul economiei interne a Rusiei, constituind aproximativ 20% din PIB-ul rusesc și, în ciuda iluziilor belicoase ale lui Putin privind autosuficiența totală, țara are nevoie de inputuri, piese și tehnologie cruciale de la parteneri comerciali ezitanți. În ciuda unor scurgeri persistente în lanțul de aprovizionare, importurile rusești s-au prăbușit cu peste 50 la sută în ultimele luni.

China nu a intrat pe piața rusă în măsura în care mulți se temeau; de fapt, conform celor mai recente comunicate lunare ale Administrației Generale a Vămilor din China, exporturile chinezești către Rusia s-au prăbușit cu peste 50% de la începutul anului până în aprilie, scăzând de la peste 8,1 miliarde de dolari lunar la 3,8 miliarde de dolari.

Având în vedere că Beijingul exportă de șapte ori mai mult în Statele Unite decât în Rusia, se pare că până și companiile chineze sunt mai îngrijorate de faptul că se vor confrunta cu sancțiunile americane decât de pierderea unor poziții marginale pe piața rusă, ceea ce reflectă mâna slabă a Rusiei în raport cu partenerii săi comerciali la nivel mondial.

Mitul 4: Consumul intern rusesc și sănătatea consumatorilor rămân puternice.

Unele dintre sectoarele cele mai dependente de lanțurile internaționale de aprovizionare au fost afectate de o inflație debilitantă de aproximativ 40-60% – pe volume de vânzări extrem de scăzute. De exemplu, vânzările de automobile străine în Rusia au scăzut în medie cu 95 la sută la nivelul marilor companii auto, vânzările fiind complet oprite.

Pe fondul penuriei de aprovizionare, al creșterii prețurilor și al scăderii sentimentului consumatorilor, nu este deloc surprinzător faptul că indicii managerilor de achiziții din Rusia – care reflectă modul în care managerii de achiziții văd economia – au scăzut, în special în ceea ce privește comenzile noi, alături de scăderea cheltuielilor de consum și a datelor privind vânzările cu amănuntul cu aproximativ 20% față de anul trecut.

Alte lecturi ale datelor de înaltă frecvență, cum ar fi vânzările de comerț electronic în cadrul Yandex și traficul în același magazin la site-urile de vânzare cu amănuntul din Moscova, întăresc scăderile abrupte ale cheltuielilor de consum și ale vânzărilor, indiferent de ceea ce spune Kremlinul.

Mitul 5: Întreprinderile globale nu s-au retras cu adevărat din Rusia, iar fuga afacerilor, a capitalului și a talentelor din Rusia este supraestimată.

Întreprinderile globale reprezintă aproximativ 12% din forța de muncă a Rusiei (5 milioane de lucrători).

Peste 1.000 de companii reprezentând aproximativ 40% din PIB-ul Rusiei și-au redus operațiunile în țară, inversând trei decenii de investiții străine și susținând o fugă simultană de capital și de talente fără precedent, într-un exod în masă de 500.000 de persoane, dintre care multe sunt exact lucrătorii cu un nivel de educație ridicat și cu competențe tehnice pe care Rusia nu își poate permite să îi piardă.

Chiar și primarul Moscovei a recunoscut că se așteaptă o pierdere masivă de locuri de muncă pe măsură ce întreprinderile vor trece prin procesul de retragere completă.

Mitul 6: Rusia lui Putin are un excedent bugetar datorat prețurilor ridicate la energie.

De fapt, Rusia este pe cale să înregistreze în acest an un deficit bugetar echivalent cu 2% din PIB, potrivit propriului său ministru de finanțe – una dintre singurele dăți în care bugetul a fost deficitar în ultimii ani, în ciuda prețurilor ridicate la energie – datorită cheltuielilor nesustenabile ale lui Putin; pe lângă creșterile spectaculoase ale cheltuielilor militare, Putin recurge la intervenții fiscale și monetare dramatice și evident nesustenabile, inclusiv la o listă de proiecte de mântuială ale Kremlinului, toate acestea contribuind la dublarea aproape totală a masei monetare în Rusia de la începutul invaziei. Cheltuielile nesăbuite ale lui Putin pun în mod clar sub presiune finanțele Kremlinului.

Mitul 7: Putin are sute de miliarde de dolari în fonduri pentru zile negre, astfel încât este puțin probabil ca finanțele Kremlinului să fie puse la încercare în curând.

Cea mai evidentă provocare cu care se confruntă fondurile de rezervă ale lui Putin este faptul că, din cele aproximativ 600 de miliarde de dolari din rezervele sale valutare, acumulate în ani de zile din veniturile din petrol și gaze, 300 de miliarde de dolari sunt înghețate și inaccesibile, țările aliate din Statele Unite, Europa și Japonia restricționând accesul. Au existat unele apeluri de a confisca aceste 300 de miliarde de dolari pentru a finanța reconstrucția Ucrainei.

Rezervele valutare rămase ale lui Putin scad într-un ritm alarmant, cu aproximativ 75 de miliarde de dolari de la începutul războiului. Criticii subliniază că rezervele valutare oficiale ale băncii centrale pot scădea din punct de vedere tehnic doar din cauza sancțiunilor internaționale impuse băncii centrale și sugerează că instituțiile financiare nesancționate, cum ar fi Gazprombank, ar putea totuși să acumuleze astfel de rezerve în locul băncii centrale.

Deși acest lucru ar putea fi adevărat din punct de vedere tehnic, nu există, în același timp, nicio dovadă care să sugereze că Gazprombank acumulează efectiv rezerve, având în vedere presiunea considerabilă asupra propriului său portofoliu de credite.

În plus, deși Ministerul de Finanțe al Rusiei plănuia să reintroducă o regulă bugetară de lungă durată, conform căreia surplusul de venituri din vânzările de petrol și gaze ar trebui să fie canalizat către fondul suveran de investiții, Putin a eliminat această propunere, precum și liniile directoare care o însoțesc și care stabilesc cum și unde poate fi cheltuit Fondul național de investiții, în timp ce ministrul de finanțe Anton Siluanov a lansat ideea de a retrage fonduri din Fondul național de investiții echivalente cu o treime din întregul fond pentru a plăti acest deficit anul acesta.

Dacă Rusia înregistrează un deficit bugetar care necesită retragerea unei treimi din fondul său suveran de avere în condițiile în care veniturile din petrol și gaze sunt încă relativ puternice, toate semnele indică un Kremlin care ar putea rămâne fără bani mult mai repede decât se apreciază în mod convențional.

Mitul 8: Rubla este cea mai performantă monedă din lume în acest an. 

Unul dintre subiectele de discuție preferate ale propagandei lui Putin, aprecierea rublei, este o reflectare artificială a unui control al capitalului fără precedent și draconic – care se numără printre cele mai restrictive din lume. Restricțiile fac practic imposibil pentru orice rus să cumpere legal dolari sau chiar să aibă acces la majoritatea depozitelor în dolari, în timp ce umflă artificial cererea prin achiziții forțate de către marii exportatori – toate acestea rămân în mare parte în vigoare în prezent.

Oricum, cursul de schimb oficial este înșelător, deoarece rubla se tranzacționează, fără surpriză, la volume dramatic diminuate în comparație cu cele de dinaintea invaziei, pe o lichiditate scăzută. Conform multor rapoarte, o mare parte din aceste tranzacții de odinioară au migrat către piețele negre neoficiale de ruble. Chiar și Banca Rusiei a recunoscut că rata de schimb reflectă mai degrabă politicile guvernamentale și este o expresie brutală a balanței comerciale a țării decât piețele valutare lichide și liber tranzacționabile.

Mitul 9: Punerea în aplicare a sancțiunilor și retragerea întreprinderilor sunt acum în mare parte realizate și nu mai este nevoie de nicio presiune economică. 

Economia Rusiei a fost grav afectată, dar retragerile de afaceri și sancțiunile aplicate împotriva Rusiei sunt incomplete.

Chiar și cu deteriorarea poziționării Rusiei în domeniul exporturilor, aceasta continuă să obțină prea multe venituri din petrol și gaze naturale din decuparea sancțiunilor, ceea ce susține cheltuielile interne extravagante ale lui Putin și ascunde slăbiciunile economice structurale.

Privind în viitor, nu există nicio cale de ieșire din uitarea economică pentru Rusia atâta timp cât țările aliate rămân unite în menținerea și creșterea presiunii sancțiunilor împotriva Rusiei.

Titlurile care susțin că economia Rusiei și-a revenit nu sunt pur și simplu reale – faptele sunt că, după orice măsurătoare și la orice nivel, economia rusă se clatină, iar acum nu este momentul să se pună frână.


25/07/2022 Posted by | analize | , , , , , , , , , , , , , , , | 2 comentarii

Povestea singurului om„înmormântat”pe Lună

Singurul om „înmormântat” pe Lună. Cum a fost posibil. Povestea incredibilă

Doar o mână de oameni au avut onoarea de a călca pe satelitul natural al Pământului, iar până în prezent, există o singură persoană care a fost „înmormântată” pe un corp astronomic care orbitează în jurul Pământului, scrie un articol publicat în https://www.stiridinlume.ro, preluat de http://www.Timpul md.

Numele celui al cărui suflet se odihnește acum pe Lună este Eugene Shoemaker, un astrogeolog care a lucrat cu NASA încă din anii ’60.

Născut la 28 aprilie 1928, Eugene „Gene” Shoemaker a fost una dintre marile minți ale secolului XX. El a antrenat astronauți și a fondat o nouă știință. Lucrările sale privind craterele de impact au influențat totul, de la misiunile Apollo ale NASA până la dezbaterea privind dispariția dinozaurilor.

Pentru contribuțiile sale la cunoașterea umană, în 1992 a fost distins de către președintele de atunci, George H.W. Bush, cu Medalia Națională a Științe,

Shoemaker a studiat Luna de la distanță, dar a visat adesea să se urce într-un costum spațial și să pășească pe suprafața ei. Din păcate, nu a avut niciodată această șansă, boala Addison de care suferea spulberându-i speranțele de a deveni astronaut.

Dar în 1997, după decesul său, o parte din cenușa sa a fost depusă lângă polul sudic al Lunii. Acest lucru l-a făcut prima – și până în prezent, singura – persoană care a avut parte vreodată de o înmormântare lunară.

A avut contribuții extrem de importante

Shoemaker era geolog de formație, iar craterele erau una dintre marile sale pasiuni. A ajutat la confirmarea faptului că faimosul crater Barringer, adânc de 173 de metri (570 de picioare), de lângă Flagstaff, Arizona, a fost creat de impactul unui asteroid.

De asemenea, el a susținut ipoteza că un alt impact de acest fel a ucis ultimii dinozauri non-aviari în urmă cu 66 de milioane de ani. Și, prin cartografierea unora dintre craterele de pe Lună, a revoluționat înțelegerea geologiei acesteia.

În 1961, United States Geological Survey (USGS) a înființat un program de cercetare în domeniul astrogeologiei. Shoemaker – considerat adesea părintele fondator al astrogeologiei – a fost ales să îl conducă. NASA a apelat și ea la serviciile sale. Astfel, s-a alăturat viitorilor astronauți Apollo în excursii pe teren la Craterul Barringer și în alte situri, unde i-a instruit să colecteze mostre de roci.

Munca sa a fost esențială pentru descoperirea cometei Shoemaker-Levy 9, care a lovit Jupiter în 1994. Unul dintre co-dezvăluitorii cometei a fost soția lui Eugene – și colegă de breaslă – Carolyn. La 18 iulie 1997, cuplul a fost implicat într-un tragic accident de mașină. Deși Carolyn a supraviețuit, Eugene a fost ucis.

Chiar a doua zi, fosta studentă a lui Shoemaker, Carolyn Porco, a conceput un omagiu pe măsură. Cercetător planetar la Universitatea din Arizona, Porco a aflat că mentorul ei urma să fie incinerat și a cerut să se pună 1 uncie (28 de grame) din cenușa acestuia la bordul navei spațiale Lunar Prospector a NASA.

Eugene Shoemaker, alături de soția lui
Eugene Shoemaker, alături de soția lui

Cum a ajuns cenușa sa pe Lună

O capsulă urnă din policarbonat a fost construită de Celestis, aceeași companie care a trimis pe orbită cenușa creatorului „Star Trek” Gene Roddenberry. În jurul capsulei lui Shoemaker a fost înfășurată o panglică din folie de alamă cu o imagine a craterului Barringer și un citat cu tematică stelară din „Romeo și Julieta”.

Cu prețioasa încărcătură la bord, nava spațială a fost lansată de la Cape Canaveral, Florida, pe 6 ianuarie 1998. Mai mult de un an mai târziu, nava (al cărei obiectiv fusese să caute apă) s-a prăbușit în mod deliberat în apropierea polului sud lunar. Cenușa lui Shoemaker a căzut odată cu ea.

Celestis speră să ducă la un moment dat și alte rămășițe umane pe Lună. Dar, pentru moment, Shoemaker are locul doar pentru el.

„Într-un fel, aduce o mică încheiere a sentimentelor noastre”, a declarat Carolyn Shoemaker într-un comunicat de presă din 1998 despre înmormântarea din altă lume a soțului ei.

VIDEO: Pentru traducerea în limba română activați butonul subtitrare-traducere automată-

25/07/2022 Posted by | ISTORIE | , , , , , | 4 comentarii

Ucraina nu și-a schimbat poziția oficială în privința masacrării românilor băștinași din teritoriile anexate în 1940

Ucraina justifică şi aprobă asasinarea românilor de către Ucraina sovietică în 1941!

Unii cred că Ucraina sovietică era o simplă provincie în Uniunea Sovietică, dar ea era egală cu Rusia sovietică, mai ales că de aici, din Ucraina, plecaseră majoritate evreilor revoluţionari comunişti care au condus „revoluţia socialistă“ în Rusia.
Se vede aceasta şi din faptul că Ucraina sovietică era reprezentată la Organizaţia Naţiunilor Unite separat de Uniunea Sovietică, amândouă aderând la ONU în acelaşi timp, la 24 octombrie 1945.
Ucraina nu era o simplă provincie sovietică în anii 1940, precum alte state sovietice, ci juca un rol major, considerându-se egală cu tot restul Uniunii sovietice, ce includea si Rusia sovietică.

Asta arăta şi Paul Goma despre presa ucraineană a anilor 1990 şi 2000:
Bunoară, s-a ajuns până acolo ca să se afirme în presa ucraineană din Cernăuţi că uciderea în masă a românilor la Lunca în noaptea de 7 spre 8 februarie 1941 nu ar fi fost decât «o faptă de eroism a grănicerilor ucraineni (!) care, fiind puţini la număr, au făcut faţă unui grup înarmat (!) foarte numeros de români care au încercat să atace graniţa de stat…»…
Speram atunci că ar fi fost vorba doar de un act accidental, fiindcă nu ne puteam imagina ca memoria atâtor victime nevinovate ale unui regim criminal ar putea fi terfelit într-un mod atât de pagân şi laş. Dar, după câte se vede, ne-am înşelat amarnic, fiindcă, iată, acum a venit şi rândul martirilor de la Fântâna Albă să fie batjocoriţi şi mai mârşav, ei fiind numiţi de ziarul «Ceas» drept «provocatori», «fascişti» şi «ageni ai siguranţei române», ceea ce n-a cutezat să facă nici fostul KGB sovietic. Într-un articol intitulat chiar «Provocarea de la frontiera românească»
(Ceas, numărul 25, din 22 iunie 2001), semnat de redactorul şef al acestei publicaţii – P. Kobevko – şi oferit cititorilor sub înspăimântătoarea rubrică: «SEPARATISM»!“ (Paul Goma, «Masacrul de la Fântâna Albă»)
Textul întreg al lui Paul Goma este aici:
file:///C:/Users/User/Downloads/FRP_MASACRUL_FANTANA-ALBA-2.pdf

A devenit un fel de corectitudine politică să fie acuzată exclusiv Rusia de tragedia din Bucovina din 1941 şi să nu cercetăm dacă nu cumva au vreo răspundere (şi) cetăţenii şi securiştii ucra­inenii.

Când ne-au răpit teritoriile „sovieticii“ erau predominant ucraineni
Ziarul naţionalist ucrainean „Tcahas“ („Chas“ sau Ceas) din Cernăuți, funda­men­tal antiromânesc arăta într-un „caleidoscop istoric ucrainean“ că Armata Roşie (sovietică) din Ucraina, care a răpit teritoriile româ­neşti buco­vi­nene în 28 iunie 1940 (zi în care a fost răpită şi Basarabia), era formată prepoderent din ucraineni: „…începutul ocupaţiei de către Armata roşie a Basarabiei şi a Bucovinei de Nord (astăzi regiunea Cernăuţi), care intrau la acea dată în componenţa României.

Preluarea Bucovinei de Nord a fost fina­lizată în cursul a 4 zile. Unităţile Arma­tei roşii care au participat la această acţiune erau alcătuite predominant din ucraineni“ (citat după Paul Goma, „Masacrul de la Fântâna Albă“).

Chiar şi după ieşirea din Uniunea Sovietică, ucrainenii par să se mândrească, până azi, cu uciderea românilor în 1941.
Paul Goma arăta asta despre presa ucraineană a anilor 1990 şi 2000:
„Bunăoară, s-a ajuns până acolo ca să se afirme în presa ucraineană din Cernăuţi că uciderea în masă a românilor la Lunca în noaptea de 7 spre 8 februarie 1941 nu ar fi fost decât «o faptă de eroism a grănicerilor ucraineni (!) care, fiind puţini la număr, au făcut faţă unui grup înarmat(!) foarte nume­ros de români care au încercat să atace graniţa de stat…»
…Spe­ram atunci că ar fi fost vorba doar de un act accidental, fiindcă nu ne puteam imagina ca memoria atâtor victime nevinovate ale unui regim criminal ar putea fi terfelit într-un mod atât de păgân şi laş.

Dar, după câte se vede, ne-am înşelat amarnic, fiindcă, iată, acum a venit şi rândul martirilor de la Fântâna Albă să fie batjocoriţi şi mai mârşav, ei fiind numiţi de ziarul «Ceas» [„Tchas“ / „Chas“] drept «provocatori», «fascişti» şi «agenţi ai siguranţei române», ceea ce n-a cutezat să facă nici fostul KGB sovietic.
Într-un articol intitulat chiar «Provocarea de la frontiera românească» (Ceas, numărul 25, din 22 iunie 2001), semnat de redactorul şef al acestei publicaţii – Petro Kobevko – şi oferit cititorilor sub înspăi­mântătoarea rubrică: «SEPARATISM»!“ (Paul Goma, «Masacrul de la Fântâna Albă»; textul întreg al lui Paul Goma este aici: http://paulgoma.free.fr/paulgoma_pdf/pdf/FRP_MASACRUL_FANTANA-ALBA.pdf)

Căci, iată, fuseseră grăniceri ucraineni, nu ruşi, sovieticii vinovaţii de masacrul de la Fântâna Albă de la 1 aprilie 1941, din Bucovina de Nord răpită, când câteva mii de români (aproape 4000 sau chiar 6000, după unele surse) au fost ucişi de către sovietici – unii traducând, automat şi forţat, „sovie­ticii“ ca fiind „ruşi“ -, români ucişi pentru că voiau să fugă din Uniunea Sovietică (din Ucraina sovietică) în România.
Mai înainte fusese Masacrul de la Lunca Prutului, din noaptea de 6 spre 7 februa­rie 1941, când au fost împuşcaţi sute de bucovineni de către grănicerii sovietici ucrai­neni, când bucovinenii voiau să fugă în ţara mamă, în România.
În 2017, Rusia încolţită şi acuzată de presa română pe acest subiect, s-a apărat trimiţând la ce spun ucra­i­nenii, dar ambasada Rusiei nu a „negat“ tragedia românească de la Fântâna Albă din apri­lie 1941, ci a numit-o tragedie în loc de „masacru“ şi a trimis la un articol ucrainean duşmănos şi ostil românilor. Nu a spus nici că susţine acest studiu, ci că îl „pro­pune spre atenție“.
Autorul articolului pe care ni-l arăta ambasada Rusiei era ucraineanul „Nicolai Rubanets, specialist independent ucrainean în istorie locală“.  Sau Мykola Rubanets, născut în anul 1970, colonel în rezervă şi membru în consiliul local Hliboca (2016-2020), cum au botezat ucrainenii oraşul românesc bucovinean Adâncata, șef al „Serviciului infor­ma­ți­onal analitic în cadrul Direcției Teritoriale a Serviciului de protecție  judiciară în Regi­unea Cernăuți“ (2018-2020); director general interimar al Arhivelor Sta­tu­lui din Regi­unea Cernăuți (din ianuarie 2021) şi președinte al organizației regionale din Cernăuți a „Uniunii Ofițerilor din Ucraina“.
Adică un securist ucrainean sadea, care în materialul pe care l-a publicat, pretinzând că s-a folosit de arhivele de la Cernăuţi sau de la Kiev, care însă sunt secrete, a minimalizat numărul victimelor româneşti şi a afirmat că operaţiunea trecerii în România a miilor de bucovineni ar fi fost organizată de Siguranţa română, care ar purta răspunderea („Din mate­rialele de arhivă aflăm că această acțiune de masă de a traversa frontiera a fost inițiată de serviciul de informații românesc de atunci“).

El nu indica vreo cotă arhivistică sau un docu­ment anume, iar susţinerile lui au fost demontate de profe­so­rul Ștefan Purici de la Uni­ver­sitatea Ștefan cel Mare din Suceava în studiul său „Fântâna Albă 1941 – Între ade­vă­rul istoric şi falsificarea trecu­tu­lui“ (2021), accesibilă pe Net

Arhivele istorice asupra tragediei sunt de fapt în Ucraina, care nu vrea desecre­ti­za­rea lor, de aceea şi colonelul ucrainean pretinde că s-a „inspirat“ dintr-un „jurnal al unuia dintre organizatorii tranziției, M. Guşul“ (sau Huşul), şi, zice el, „numărul exact al victi­me­lor nu a fost stabilit, unii cercetători indicând însă că aproximativ 50 de persoane au fost ucise atunci, iar multe au fost rănite“, deşi tot colonelul ucrainean admite că au fost „peste două mii de oameni“ în coloana de români care voiau să treacă în România.
Iar presa naţionalistă ucraineană se mai şi mândreşte că Armata Roşie care a făcut rău românilor era compusă preponderent din ucraineni, deşi la acea dată, cum am mai zis, indiferent cine erau soldaţii sovietici de rând, comi­sa­rii politici comunişti care îi îm­pin­geau de la spate erau mai ales evrei.

Profesorul Purici de la Suceava arată că „singurul care a avut acces larg la arhi­ve­le K.G.B.-ului din Cernăuți, reușind să introducă în circuitul științific o serie întreagă de rapoarte oficiale și documente întocmite de autoritățile bolșevice, a fost jurnalistul ucrai­nean din Kiev, Мykola Rubanets“, adică tocmai acel Rubanets care şi-a propus să deni­gre­­ze cu ură pe români, deci nu avem deci nici o garanţie că spune adevărul, căci românilor le este interzis total orice acces.
Sunt cazuri foarte cunoscute de acces interzis şi chiar de hărţuire a cercetătorilor de către auto­rităţile ucrainene, precum cazul realizatoarei Lucia Hossu Longin, care a încercat să se do­cumenteze la faţa locului, în regiunea Cernăuţi, pentru filmul ei difuzat la TVR în 2014 despre masacrul de la Fântâna Albă, sau precum cazul cercetătorului Vasile Ilica, că­ru­ia, pentru activitatea de demascare a ororilor comise de regimul sovietic, urmașii ucrai­neni de azi ai acelui sistem, securiştii SBU, i-au aplicat interdicția de a mai intra în Bucovina de nord.
Foto: Genocidul asupra românilor de la Fântâna Albă, comis de trupe ucrainene.

Generalul de Securitate ucraineano-sovietic Pavel Sudoplatov relata în cartea sa „Misiuni speciale – Arhitectura terorii“ că, la un moment dat, pe când se afla în anii ’30 în biroul lui Beria, şeful Secu­ri­tăţii sovietice, la Moscova, a sunat liderul comunist Nikita Hruşciov, „care îi reproşa in­dignat lui Beria că a trimis în misiuni oameni incompetenţi şi trădători care s-au ames­tecat în treburile NKVD-ului ucrainean“. Sudoplatov însuşi era de la „NKVD-ul ucra­i­nean“, iar în anii răz­boiului a devenit şeful de facto al întregului NKVD în privinţa asa­sinatelor (organizate prin Directoratul Departamentelor Speciale ale NKVD, zis pe scurt SMERŞ), el fiind şi cel care l-a asasinat la ordin şi pe celebrul Leon Troţki.
„Mă cheamă Pavel Anatolievici Sudoplatov – scria generalul ucrainean la înce­pu­tul cărţii sale -, dar nu cred că mă cunoaşteţi după acest nume, pentru că timp de cinci­zeci de ani acesta a fost unul dintre secretele cele mai bine păzite din Uniunea Sovietică. Poate mă cunoaşteţi sub alte nume: Centrul, Directorul sau şeful de la SMERŞ (prescurtarea cuvintelor moarte spionilor), nume prin care am fost în mod eronat identificat în Occi­dent. Administraţia pentru misiuni speciale de sub conducerea mea răspundea de sabo­taje, răpiri de persoane, asasinarea duşmanilor noştri de dincolo de graniţele ţării, fiind un departa­ment special în cadrul serviciului sovietic de securitate.“ SMERŞ avea puterea de a pedep­si chiar şi lucrătorii din NKVD / NKVS, fiind şi „Securitatea Securităţii“.
În afară de NKVS-ul UkrSSR, zis „NKVD ucrainean“, în 1941 funcţiona, tot ca un serviciu secret de securitate ucrainean şi NKDB-ul UkrSSR (NKVS), zis şi „KGB-ul ucra­inean“, care se chema oficial „Comisariatul Poporului al Securităţii Statului al Repu­blicii Socia­liste Sovietice Ucrainene“ (NKDB al UkrSSR / NKVS).
NKVS-ul avea în subordine, pe centre districtuale (precum era unul la Cernăuţi, sediul central fiind la Kiev), contraspionajul şi administraţia trupelor de fronti­eră, adică chiar acele trupe de grăniceri care au tras în români la Fântâna Albă.
NKVD-ul apăruse (urmat de fratele ucrainean NKVS) în 1933, printr-o reor­ga­ni­za­re succesivă cu diverse nume, cu începere din 1922, a CEKA. Primul şef al NKVS (NKVD-ul ucrainean) a fost ucraineanul Vsevolod Apollonovych Balytsky (Baliţki), din iulie 1934 până în mai 1937, urmat apoi de adjunc­tul său, evreul Izrail Moiseyevich Leplevsky, care nu a rezistat mult, urmând o serie de şefi minori cu mandat limitat în timp, până când comisarul poporului pentru Afaceri in­ter­ne în Ucraina, celebrul Ivan Serov, devine şi securistul şef în Ucraina („Comisar al Secu­rităţii Statului“), care, fiind vechi cekist, va face o mare carieră în întreaga Uniune Sovietică.
Chiar dacă la Securitatea ucraineană unii şefi erau ucraineni (maloruşi), evrei sau ruşi (ca Serov), „stăpânul Ucrainei în acel moment era Nikita Sergheevici Hruşciov; titu­la­tura oficială a Stăpânului era: Prim-Secretar al Comitetului Central al Partidului Comu­nist din Ucraina“, mai scria generalul NKVS-NKVD Pavel Sudoplatov.
Nu se făceau numiri fără acordul lui, iar el căuta să se menţină la putere prin pri­etenia cu etnicii ucraineni, ca şi cu a celor evrei.

Astfel i-a şi succedat la putere lui Stalin în 1953, care a fost se pare ucis de „complotul medicilor evrei“, iar Hruşciov a acceptat şi a acoperit crima.
Hruşciov este cel care a şi insistat pe lângă Stalin, încă de la finele războiului, ca să se trans­fere de la Rusia la Ucraina peninsula Crimeea, pe care Rusia lui Putin a mai recu­pe­rat-o, cu forţa, abia în 2014.

Este un fapt istoric notoriu şi că Hruşciov a urcat în ierarhia sovietică susţinut din umbră de o puternică eminenţă cenuşie a conducerii sovietice, de evreul ucrainean Lazar Kaganovici, care, cât a putut, l-a jucat pe degete şi pe Stalin, iar Hruşciov fusese chiar gu­ver­natorul RSS Ucraineană, din 1938.
Dar aproape toţi liderii sovietici au căutat după Al Doilea Război Mondial spri­ji­nul elitelor comuniste ucrainene parcă mai mult decât pe al ruşilor, pe care îl pretindeau ne­con­diţionat, de aceea i-au şi favorizat pe primii faţă de alte etnii (români, poloni, tătari).


Că Ucraina a rămas un echivalent al vechii Uniunii Sovietice, mai ales în ceea ce privește politica față de români , se vede şi din articolul „Ucraina. Alinieri ideologice toxice la naraţiuni (post-)so­vietice“, din aprilie 2021, al diplomatului Dorin Popescu (care a lucrat la consulatul român de la Cernăuţi, în Ucraina).
Actualul preşedinte al Ucrainei, Volodîmîr Zelenski, ignoră înadins drep­turile şi chiar existenţa românilor în ţara lui, deşi românii cu moldovenii sunt a doua mare minoritate din Ucraina, după ruşi.
Așa se face că pe 16 februarie 2022,cu ocazia Zilei Unităţii Ucrainei, Zelenski menţiona ca existând în Ucraina doar pe „ucraineni, ruşi, tătari şi
maghiari”, după care a spus că ”la sfârșitul primului război mondial, cea mai mare parte a teritoriului Galiției a fost ocupată de trupe poloneze, Bucovina de Nord a fost ocupată de români (s.n.), iar Cehoslovacia a luat Transcarpatia”.

Românii, a treia minoritate în privința numărului, continuă să fie discriminaţi sistematic de la orice drepturi, chiar dacă în acelaşi timp sunt buni ca soldaţi în luptele care se duc împotriva ruşilor invadatori.


Surse:https://www.infobrasov.net; Incorect Politic și Ion Coja.ro blog.

25/07/2022 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , | Lasă un comentariu

   

%d blogeri au apreciat: