CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Ce se schimbă după acordarea statutului de țară candidată la UE pentru Republica Moldova ?

Președintele Republicii Moldova, Maia Sandu, se adresează unei sesiuni plenare a Parlamentului European la Bruxelles, Belgia, 18 mai 2022.
©EPA-EFE/   Președintele Republicii Moldova, Maia Sandu, se adresează unei sesiuni plenare a Parlamentului European la Bruxelles, Belgia, 18 mai 2022.

Jurnalistul Mădălin Necșuțu scrie în https://www.veridica.ro că recentul anunț potrivit căruia Republica Moldova a primit statutul de țară candidată, va fi un „game changer” pentru Chișinău, dar va aduce în același timp și provocări noi.

Mai mulți bani pentru dezvoltare

În primul rând, Republica Moldova va trece din poziția de țară în care UE opera cu instrumente specifice politicii de vecinătate, într-o de țară candidată pentru aderarea la Uniunea.

Acest lucru înseamnă acces la noi instrumente și politici pe care autoritățile de la Chișinău le vor putea folosi pe viitor.

Ne referim aici în primul rând la accesarea de fonduri de preaderare care sunt substanțial mai mari față de diverse împrumuturi sau granturi pe care Republica Moldova le primește în prezent.

De exemplu, Republica Moldova va avea posibilitatea să primească finanțări pentru proiecte de infrastructură precum construcția de noi drumuri sau poduri. Cu atât mai mult vor fi încurajate de la Bruxelles legăturile infrastructurale cu UE, mai precis România, peste Prut.

Este vorba de același acces la finanțări de care au beneficiat, prin Instrumentul pentru Asistenta de Preaderare, o serie de state din Balcanii de Vest care se află în diverse stadii pe calea europeană.

Acestea au primit sprijin financiar din partea UE pe diverse proiecte precum cooperarea transfrontalieră, dezvoltare regională (transport, mediu și dezvoltare economică), dezvoltarea resurselor umane (consolidarea capitalului uman și combaterea excluziunii) și dezvoltare rurală.

Toate aceste domenii erau deja în atenția guvernării proeuropene de la Chișinău și există chiar și o experiență de lucru cu parteneri europeni, ceea ce nu înseamnă însă că banii europeni vor începe să curgă imediat.

„Este un proces care nu se va întâmpla peste noapte. Este important și pentru noi de a înțelege cum funcționează aceste instrumente noi, dar și UE să le ajusteze la noua realitate. Dar țin să reamintesc că, totuși, Republica Moldova prin implementarea Acordului de Asociere cu UE realizăm mult din standardele legislației UE și implementăm proiecte similare”, a declarat șefa Misiunii Republicii Moldova pe lângă Uniunea Europeană, ambasadorul Daniela Morari, într-o conferință de presă organizată vinerea trecută la Bruxelles.

O problemă este că la Chișinău există o deficiență de personal calificat care să poată scrie proiecte europene. Autoritățile de la Chișinău trebuie să se miște la fel de repede pe această dimensiune, la fel cum au făcut-o pe tema completării anterioare a chestionarelor pentru Comisia Europeană. Este nevoie poate și aici de ajutor financiar din partea partenerilor occidentali pentru a atrage expertiză din partea ONG-urilor specializate din Republica Moldova, sau a experților din afara țării.

De asemenea, chiar dacă Republica Moldova implementează deja proiecte cu UE începând din 2014, de la momentul semnării Acordului de Asociere cu UE, este nevoie de o reajustare a abordărilor pe astfel de proiecte la scară mai mare.

Chișinăul a avut o șansă nesperată, dar nu a primit un „cec în alb”

Decizia de acordare a statutului de țară candidată în privința Ucrainei și Republicii Moldova a fost una de natură politică, nu tehnică, fiind anunțată în cadrul unui „summit geopolitic”.

Republica Moldova a reușit un parcurs fantastic de rapid de circa trei luni și jumătate de la depunerea cererii de aderare la UE pe 3 martie până la primirea statutului de țară candidat pentru aderarea la UE pe 23 iunie. Este o șansă nesperată pentru Chișinău, dar nu reprezintă un „cec în alb”, pentru că parcursul european presupune noi provocări.

Decizia Consiliului European vine și cu o serie de cerințe pe care Republica Moldova va trebui să le îndeplinească în nouă pași până la finele anului pentru Comisia Europeană care va face următorul raport de monitorizare a situației din Republica Moldova undeva în primăvară.

Aceste cerințe se referă pe scurt la reformarea jutiției, ajustarea legislației privind drepturile omului și violența domestică, lupta împotriva corupției, eliminarea elementelor oligarhice și lupta împotriva crimei organizate, reformarea administrativă și a serviciilor publice, incluziunea societății civile în procesul decizional.

Așadar, Republica Moldova va avea o serie de „teme pentru acasă” de făcut până anul viitor. Evident, cele mai complexe și greu de realizat vor fi cele pe reforma justiției, ceea ce va însemna „livrabile” rapide pe chestiuni extrem de greu de combătut într-o perioadă atât de scurtă.

Mai ales pe fondul luptei pe care oligarhii moldoveni o dau de la distanță pentru păstrarea status quo-ului de „țară gri” în sectorul justiției pentru Republica Moldova.

Obstacole și amenințări dinspre Moscova, căreia nu-i convine integrarea europeană a Republicii Moldova

Dar obstacolele nu opresc numai aici. Este posibil să asistăm și la o activizare mai mare a Rusiei, care a luat deja în colimator Republica Moldova, ca o primă reacție după vestea de la Bruxelles.

Primul care a dat semnalul a fost ministrul externe, Serghei Lavrov, care a afirmat a doua zi după decizia Consiliul European că Republica Moldova vrea să „anuleze tot ce este rusesc, așa cum face Ucraina”, referindu-se la o lege recent promulgată de șefa statului Maia Sandu privind securitatea informațională a spațiului mediatic din Republica Moldova.

Mai precis, legea interzice retransmiterea buletinelor de știri și a emisiunilor analitice politico-militare din statele care nu au semnat Convenția Europeană privind Televiziunea Transfrontalieră, implicit Rusia.

În replică, Maia Sandu i-a răspuns lui Lavrov că „această lege ține de decizia suverană a Parlamentului, a Președinției țării noastre și a fost necesară pentru a combate dezinformarea”.

„Facem acest lucru și vom face în continuare ca să asigurăm un spațiu informațional obiectiv, pentru ca cetățenii noștri să poată să analizeze pornind de la informații obiective, și nu de la propagandă și surse false”, se mai arată în răspunsul Maiei Sandu.

Șarja de atacuri rusești la adresa Republicii Moldova a continuat, dar de data aceasta a inclus în pachetul amenințărilor voalate și România, cu bine-cunoscuta narațiune a propagandei ruse menită să reaprindă frici și fobii – că Republica Moldova și România vor să se reunifice, iar UE este doar un paravan pentru acest deziderat.

„Republica Moldova a intrat în lunga coadă pentru aderarea la UE, întinsă pe parcursul a zeci de ani. Drum bun! Dar [ei] vor aste mai repede! Prin urmare, există o altă cale de a obține aderarea la UE: crearea unei noi Românii Mari”, a declarat Medvedev, pe canalul său de Telegram, răspunzând la o întrebare cu privire la cât de repede ar putea adera Moldova la blocul comunitar.

Răspunsul MAE de la București a venit rapid și a reiterat faptul astfel de declarații „fac parte din retorica falsă, cu care ne-am obișnuit deja, a Kremlinului, propagată în Republica Moldova atât înainte, cât și după agresiunea ilegală, nejustificată și neprovocată a Rusiei împotriva Ucrainei”.

„Reacția […] indică, pe lângă un mare grad de frustrare, un lucru cert: decizia Consiliului European de a acorda statutul de stat candidat pentru Republica Moldova este o decizie corectă și reprezintă o realizare cu adevărat istorică, o reconfirmare a vocației și orientării europene ale Republicii Moldova și cetățenilor săi”, potrivit unui comunicat al MAE de la București.

Pe de altă parte și diplomația de la Chișinău a precizat că integrarea europeană a Republicii Moldova este o decizie suverană susținută de majoritatea cetățenilor Republicii Moldova.

„Dialogul moldo-român se dezvoltă în baza parteneriatului strategic pentru integrare europeană a Republicii Moldova. Este bine știut că Romania a fost primul stat care a recunoscut independența Republicii Moldova, devenind în prezent principalul partener comercial al țării noastre și un susținător activ al proceselor de transformare europeană a țării noastre.

Această relație matură și de încredere reciprocă între două state suverane și cu multe obiective comune este un exemplu în dialogul bilateral”, a precizat MAE de la Chișinău.

Greul abia începe

Așadar, în perioada imediat următoare Republica Moldova trebuie să ia rapid o serie de măsuri cerute de Bruxelles. Acest lucru este necesar pentru etapă următoare și anume o nouă decizie a Consiliului European pentru deschiderea negocierilor pe capitolele de aderare a Republicii Moldova.

Autoritățile vor trebui să se miște rapid și să reușească, în paralel, să facă față greutăților socio-economice cauzate de război, dar și unei eventuale crize energetice, în condițiile în care Rusia deține aceste pârghii asupra sa.

Nu sunt excluse nici posibile încercări de destabilizare interne ale forțelor pro-ruse sau regiunii separatiste transnistrene.

După exuberanța momentului de săptămâna trecută, Republica Moldova trebuie să treacă serios la treabă, iar ajutorul din partea partenerilor său, cu precădere România, trebuie intensificat, la fel ca și menținerea țării sub umbrela de securitate a Occidentului.

Publicitate

16/07/2022 Posted by | ISTORIE ROMÂNEASCĂ | , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

ATRACȚIA PENTRU STUDIEREA TRECUTULUI

Tentaţia istoriei

Când pomenim despre dragostea pentru trecut, trebuie să luăm seama că, în fapt, este vorba de dragostea de viaţă; viaţa aparţine mai mult trecutului decât prezentului. Prezentul e întotdeauna un moment prea scurt, chiar când plenitudinea lui face să ni se pară etern. Când iubeşti viaţa, iubeşti trecutul, fiindcă acesta este prezentul aşa cum a supravieţuit el în amintirile oamenilor. Ceea ce nu înseamnă că trecutul ar fi o vârstă de aur: ca şi prezentul, el este deopotrivă neîndurător, superb sau brutal ori pur şi simplu oarecare” (Marguerite Yourcenar, Les yeux ouverts, Paris, 1980).

Există mulţi oameni – unii cu putere mare de decizie – care consideră trecutul o simplă noţiune sau o reminiscenţă a unor lumi decrepite, dispărute pe bună dreptate, din cauza înapoierii lor.

Dispreţul faţă de urmele trecutului – tangibile sau nu – merge, de regulă, mână în mână cu ignorarea sau cu distrugerea intenţionată a memoriei colective în ansamblu.

Trecutul, fiind considerat mort, putred şi odios, este adesea asociat cu nostalgia inutilă, cu lipsa de spirit practic, cu prostia şi în ultima vreme cu naţionalismul.

De aceea, unii ajung să creadă că ceea ce a fost şi s-a învechit trebuie distrus, ca să se facă loc „noului”.

Motivele unor astfel de atitudini sunt numeroase şi variate, dar între ele predomină – dincolo de interesele materiale – ignoranţa, lipsa de cultură, refuzul antrenării minţii, constată prof. univ.dr. Ioan-Aurel Pop (foto), președintele Academiei Române în revista contemporanul.ro.

Ca să poţi preţui şi ocroti patrimoniul istoric al umanităţii trebuie să-l studiezi, să-l cunoşti, să-l aprofundezi. Or, azi, trecutul este ignorat în mod organizat, prin programe naţionale şi internaţionale, prin intermediul unor instituţii serioase, care se căznesc să-i înveţe pe copii şi pe tineri că memoria şi memorarea sunt primejdioase, că acumularea unor cunoştinţe reprezintă pierdere de vreme, că totul este deja stocat în aparate sofisticate, singurele care merită atenţia noastră.

Faptul acesta creează o falie uriaşă între viaţa trecută (experienţa de viaţă a omenirii) şi viaţa prezentă, pe de o parte, şi între aceasta din urmă şi perspectivele de viitor, pe de alta. Altfel spus, trecutul, prezentul şi viitorul sunt despărţite, autonomizate, contrapuse în chip artificial şi chiar mutilate.

Care este folosul efortului a zeci de generaţii de istorici care au reconstituit cu onestitate şi corectitudine trecutul – adică experienţa de viaţă a omenirii – din moment ce acest tezaur rămâne necunoscut contemporanilor noştri?

Și totuşi, mai există încă oameni care văd viaţa omenirii în curgerea ei unitară firească şi care tind să unească trecutul, prezentul şi viitorul, considerate doar dimensiuni convenţionale ale marii taine care este viaţa.

Printr-o înţelegere unanim acceptată, de viaţa trecută se ocupă istoria sau „ancheta”/ „cercetarea”. Transpunerea istoriei pentru publicul larg a fost întotdeauna dificilă, riscantă, problematică.

A explica o ştiinţă, o disciplină, o formă de cunoaştere teoretică a realităţii „pe înţelesul tuturor” este, în general, greu de realizat. Deşi cercetarea trecutului dispune de regulile sale precise, bazate pe metode de investigare complexe şi verificate de secole, opinia publică are impresia că trecutul se poate cunoaşte oricum, că este un lucru simplu, că este la îndemâna oricui. Iar dacă nu se ajunge la rezultatele dorite de public, atunci sunt de vină, desigur, istoricii, care ascund cu bună ştiinţă „adevărul”, sau sunt de blamat conspiraţiile unor grupuri obscure, interesate să amăgească lumea, sau politicienii, interpreţi partizani ai vieţii trecute etc.

Dificultatea vine şi dintr-o chestiune relativ simplă de epistemologie: istoria-cunoaştere (unii îi zic şi istorie-discurs) nu se poate confunda niciodată pe deplin cu istoria-realitate. Ele trebuie să se suprapună în cea mai mare parte, dar nu ajung să fie identice.

Cu alte cuvinte, realitatea de demult nu mai poate fi niciodată reînviată, revitalizată, copiată întocmai, ci poate fi doar reconstituită în mod aproximativ, în funcţie de izvoarele păstrate şi cunoscute. În plus, mai sunt şi viziunile diferite ale istoricilor asupra vieţii, viziuni care generează şi interpretări diferite asupra dimensiunii vieţii numite convenţional trecut. Istoricii sunt şi ei oameni, cu idei moştenite din familie, cu o anumită educaţie, cu opinii politice şi filosofice, cu prejudecăţi, cu interese. Se produc, astfel, fresce diferite ale lumii şi se multiplică nevoia permanentă de noi investigaţii istorice.

Trecutul, fiind, de fapt, viaţă revolută, este foarte tentant, are mulţi fani care ar vrea să-l cunoască, dar fără să aibă instrumentarul necesar. Cei care descifrează trecutul în acest fel nu sunt, de regulă, specialişti, ci amatori. Amatorismul se manifestă însă şi în rândul unora dintre specialişti, adică al unor istorici de meserie, care au învăţat temeinic cum se poate reconstitui trecutul, dar, din varii motive, nu-l mai studiază în funcţie de mesajele izvoarelor. Pe de o parte, unii nu reuşesc să mai ajungă la izvoare, fiindcă accesul la surse presupune o pregătire superioară, dificilă, insistentă, continuă, pe care aceştia nu o au; pe de altă parte, alţii ar putea să ajungă uşor la mărturiile despre trecut – mai ales la cele din epocile mai recente, elaborate necriptat şi în limbi accesibile – dar preferă să nu o facă.

Motivele pentru care unii dintre specialişti nu mai merg la surse se leagă de anumite concepţii filosofice. De exemplu, ideea lui Francis Fukuyama despre „sfârşitul istoriei” le deschide unora apetitul pentru speculaţii gratuite, în condiţiile în care lumea nu se mai află la zenit, ci la amurg sau la apus. În altă cuprindere, tratarea post-modernă a realităţii contemporane le este de ajuns adepţilor postadevărului pentru repudierea reconstituirii veridice a frescelor trecutului.

În cercurile filosofice actuale, se discută mult despre natura comunicării. Pentru aceşti teoreticieni, comunicatorii de azi nu mai au menirea să explice lumii realitatea care există ori s-o facă accesibilă, cunoscută, ci să construiască noi realităţi, în funcţie de ideile comanditarilor lor, ale grupurilor de interese, ale liderilor comunităţilor. Teoreticienii vorbesc despre trei tipuri de adevăr.

Primul este adevărul-corespondenţă (sau echivalenţă), în care discursul sau teoria se adecvează cât mai exact cu realitatea; ideile specialiştilor reflectă realitatea aşa cum este ea, o descriu şi o prezintă oamenilor în mod cât mai apropiat de felul cum este ea. Al doilea tip este adevărul-coerenţă (de la Kant încoace), în care ideile sunt adevărate dacă sunt compatibile cu ansamblul ideilor considerate la un moment dat adevărate, dacă nu contravin acestora.

Cu alte cuvinte, dacă ideile lansate nu sunt contrazise de cineva, înseamnă că ele sunt adevărate. Al treilea tip este adevărul-semnificaţie, în care semnele şi codurile prin care se comunică făuresc ele însele realitatea, iar această realitate virtuală devine adevăr; adevărul se manifestă în funcţie de utilitate.

Prin urmare, adevărul poate să fie diferit pentru fiecare grup de oameni şi chiar pentru fiecare individ, după principiul că un leu înseamnă ceva pentru cel care nu are decât cincizeci de bani şi cu totul altceva pentru cel care are un milion de lei.

Această relativizare fără limite a adevărului în general a condus, implicit şi inevitabil, la relativizarea adevărului istoric, care, pentru unii, nici nu mai există şi, prin urmare, nu mai trebuie căutat. De aici decurge şi modalitatea de a face istorie oricum, după impresii de moment, după comanda socială, după interesul cuiva, după gustul publicului, după cota de vânzare a cărţilor de istorie pe piaţă.

Numai că astfel de discurs despre trecut nu mai este produsul muncii specialistului, ci al imaginaţiei amatorului (chiar dacă cel care scrie istorie este istoric cu diplomă). Altfel spus, şi specialistul de formaţie poate să fie amator, dacă elaborează un discurs neprofesionist.

Construirea de adevăruri alternative, de lumi paralele, ca fresce noi ale vieţii de odinioară, relativizează trecutul de o asemenea manieră încât îl bagatelizează, îl ironizează, îl coboară în ochii publicului. Una este să greşeşti involuntar – fiindcă errare humanum est – în reconstituirea unui fragment din trecut şi cu totul altceva este să pui „eroarea” ca premisă şi să spui că orice tablou despre trecut este bun, este de acceptat, deoarece totul este relativ.

Unii adepţi ai adevărului-semnificaţie îl acceptă involuntar, fără să ştie teoria acestuia, doar pentru că sunt la modă ignoranţa, incultura şi tupeul şi pentru că au nevoie de ficţiune. Dispreţul faţă de reconstituirea veridică a trecutului se vede mai ales din cultivarea astăzi a celor două viziuni extreme despre istoria românilor.

Una dintre ele spune că noi, românii, nu am fost nimic sau mai nimic în trecut şi, ca urmare, ar fi de preferat să recunoaştem asta în studii, cărţi, monografii, sinteze, manuale şi să prezentăm oamenilor, şi, mai ales, generaţiilor tinere, nimicnicia noastră. Cealaltă susţine că noi, românii, am fost totul în lume, dar, din prostie, modestie, miopie sau din cauza unor comploturi bine orchestrate contra noastră, nu ne prezentăm lumii în lumina „adevărată”, de „genii ale omenirii”, de „părinţi ai civilizaţiei”.

În primul set de abordări intră o serie de idei minimaliste, susţinute prin extragerea din scrisul istoric românesc a unor exemple selectate anume şi prin obturarea, ignorarea, ocultarea altor fapte şi procese istorice. Adepţii acestor opinii spun că trecutul românilor a fost alterat iremediabil de mituri identitare şi, mai ales, naţionaliste, care trebuie eliminate. Aceste mituri ar străbate scrisul istoric românesc de la cronicari până astăzi, aproape fără nicio excepţie. Cu alte cuvinte, toţi istoricii români, mari şi mici, ar fi greşit, de cele mai multe ori intenţionat, ca să scoată în evidenţă măreţia românilor, ca să răspundă unor comenzi sociale, ca să se plieze politicului etc. Ce propun aceşti critici?

Paradoxal, nu propun căutarea şi relevarea adevărului, ci rescrierea relativizantă a istoriei. Ei ar dori ca istoricii români să susţină că românii nu au o origine clară, fiindcă nu sunt nici daci, nici romani, nici daco-romani, nici slavi, dar pot fi cumani, amestecuri ciudate etc., că romanizarea şi continuitatea nu au existat, că poporul român nu are un loc precis de formare, că nu a avut nici coeziune şi nici identitate. În consecinţă, în Evul Mediu, românii ar fi fost supuşi cu totul regatelor şi imperiilor vecine, voievozii noştri ar fi fost mereu înfrânţi pe câmpurile de luptă şi nu ar fi contribuit cu nimic la apărarea Occidentului şi nu i-ar fi ocrotit pe făuritorii catedralelor etc.

În dreaptă consecinţă, Mihai Viteazul nu ar fi decât un condotier, arondat conducătorilor care plăteau mai bine; ideea de unitate românească nu ar fi existat niciodată în minţile românilor de rând; unirea s-ar fi făcut prin voinţa marilor puteri, ajutate de o elită locală excentrică şi exaltată, care ar fi copiat gesturile popoarelor occidentale.

Naţionalişti ar fi – după judecăţile acestor exegeţi – nu numai istoricii, ci şi aproape toate categoriile de mari intelectuali, de la poeţi precum Mihai Eminescu şi George Coşbuc până la artişti plastici, muzicieni, teologi etc. În concluzie, românii nu ar fi nici generoşi, nici primitori, nici harnici, nici inventivi, ci doar nişte jalnici supravieţuitori, nişte trecători anonimi prin viaţă, răi cu străinii, chiar xenofobi, egoişti, animaţi de spirit gregar, laşi, masă gelatinoasă uşor de modelat, fără voinţă şi fără idealuri.

Al doilea set de abordări este opus celui dintâi, el extrăgând din istorie doar mărturiile glorioase, cele care ar reprezenta priorităţi româneşti absolute în lume, cele care ar evidenţia grandoarea noastră ca popor unic şi chiar ales. Mulţi pornesc în susţinerile lor de acest fel de la surse, interpretate însă distorsionat. Ei observă toate criticile aduse la adresa destinului românilor, se simt frustraţi de cei care combat continuitatea, romanizarea, participarea la cruciadele târzii etc. şi oferă explicaţii care să facă toate aceste critici superflue.

Astfel, pornind de la o faimoasă apreciere, mai mult metaforică, a lui Herodot – geţii erau din neamul tracilor, iar tracii erau cel mai numeros popor din lume după indieni – aceşti „exegeţi” de pripas susţin că daco-geţii au dominat lumea europeană, cel puţin de la Atlantic la Urali şi că românii sunt daci adevăraţi, care vorbeau latineşte înainte de romani, că dacii ar fi fost creştini înainte de Hristos, că ei ar fi creat un imperiu şi o civilizaţie superioară, unică, irepetabilă, cu savanţi care ştiau medicină, botanică, astronomie etc.

Prin urmare, românii nu ar fi avut nevoie în istoria lor nici de romani, nici de romanizare şi nici de continuitate. Una dintre cărţile jenante care susţinea, în urmă cu vreo două decenii, astfel de idei hilare se chema Noi nu suntem romani, romanii sunt noi! Dar românii, în viziunea menţionată, sunt mai vechi şi decât dacii, fiindcă sunt creatorii mondiali ai scrisului, în acord cu „tăbliţele de la Tărtăria”, cu „tablele de la Sinaia”, cu faimosul codice «Rohonczi/ Rohonczy/ Rohonc» etc.

Deşi istoricii de meserie s-au pronunţat de nenumărate ori, în mod ştiinţific – adică utilizând metodele consacrate şi verificate – în legătură cu toate aceste izvoare, demonstrându-le importanţa reală, relativitatea şi chiar falsitatea, apărătorii primordialismului românesc nu se lasă, îţi continuă marşul triumfal, spre marea pagubă a poporului român, văzut adesea de către occidentali ca unul neserios, aplecat spre spectacular şi speculaţie, spre ignoranţă şi minciună.

Aceste două viziuni extreme, privilegiate adesea de presă, tocmai pentru că nu sunt „pe linie”, pentru că stârnesc interes în largi categorii de cititori ignoranţi sau mai puţin instruiţi, pentru că aduc succes de vizibilitate, provin, paradoxal, din cele două mari curente de gândire din cultura modernă românească.

Unul este curentul europenist, deschis spre lume şi prooccidental, care constata, cu regret şi spirit critic, întârzierea sau defazarea românilor în raport cu civilizaţia şi cultura etalon din vestul Europei.

Celălalt provine din curentul protocronist, autohtonist şi răsăritean, care descoperea farmecul tradiţiilor noastre, ritmul nostru propriu de viaţă, „veşnicia născută la sat”, forţa ţăranului român, vieţuirea prin supravieţuire şi stagnare.

Ambele aceste curente au avut reprezentanţi de seamă, intelectuali de prim rang în fruntea lor. Pentru prima orientare, este de ajuns să-i evocăm pe Titu Maiorescu – cu faimoasa sa „teorie a formelor fără fond” – şi pe Eugen Lovinescu – cel care vedea în sincronizarea noastră cu Europa occidentală secretul modernizării României.

Pentru cea de-a doua abordare, îi avem pe Eminescu, pe Iorga şi pe Blaga, care sunt, totuşi, atipici, fiindcă în elogiile lor aduse românilor şi românităţii, în paseismul şi conservatorismul lor se regăsesc şi incontestabile idei moderne, de integrare europeană, de preţuire şi receptare a valorilor general-umane.

Exacerbarea, vulgarizarea şi caricaturizarea acestor două curente, onorabile şi sustenabile amândouă, a început în secolul al XX-lea, dar s-a manifestat plenar după al Doilea Război Mondial, mai întâi sub regimul comunist.

Istoria se poate studia alternativ – inclusiv prin manuale alternative – ca orice formă de cunoaştere de pe lumea aceasta, dar istoria în sine nu este alternativă. Faptele istorice nu s-au petrecut în X feluri, cum le-ar plăcea unora dintre noi, ci numai într-un fel.

Că nu le cunoaştem aşa cum au fost nu este vina lor ori a istoriei, ci este vina noastră. Şi chiar dacă nu le vom putea cunoaşte niciodată întocmai, menirea noastră de istorici este să tindem spre reconstituirea lor cât mai apropiată de realitate.

Căutarea adevărului rămâne misiunea fundamentală a istoricilor.

16/07/2022 Posted by | ISTORIE ROMÂNEASCĂ | , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

O istorie dramatică, ignorată de oamenii noștri politici, privitoare la continuitatea românilor dintre Nistru, Bug și mai departe…

Românii de dincolo de Nistru și Bug. O istorie dramatică a continuității ignorată de politicieni!

Lumea nu cunoaște rădăcinile românești ale așa-zisei regiuni ”Novorosia” cucerită de la turci de Petru cel Mare și, mai ales, de Ecateriana a-II-a (sec. XVIII) în nordul Mării Negre, care s-a format peste o puternică comunitate medievală românească constată istoricul și publicistul clujean Ionuț Țene.

Populația română era recunoscută de cronicarii timpului, varegi, slavi sau bizanini sub denumirea de boholoveni sau vlahi în feudalismul timpuriu.

Populația autohtonă a cunoscut valuri de migratori în nordul Mării Negre. 

Multă lume crede că noile republici reunite Donețk și Lugansk, în noul pseudo-stat Novorosia sunt consecințe ale crizei ucrainene.

Așa-a zisa „Novorosia” nu este un stat nou pe harta lumii, ci o gubernie autonomă, de fapt o marcă de graniță a Imperiului Rus de la sfârșitul secolului XVIII, răsărită în urma „luptelor de eliberare de sub ocupația turcească și tătărească”.

Apoi Novorosia s-a extins la sud-vest până la Cherson, actuala Odessa. Lumea nu cunoaște rădăcinile românești ale pseudo-statului Novorosia, care s-a format peste o puternică comunitate medievală românească.

Populația română era recunoscută de cronicarii timpului, varegi, slavi sau bizantini ca boholoveni sau vlahi în feudalismul timpuriu. Populația autohtonă a cunoscut valuri de migratori în nordul Mării Negre.

Românii erau menționați de aventurierii varegi pe inscripțiile lor runice din insula Gotland, în sec. IX. Boholoveni stăpâneau provinciile Podolia, Volânia, Kiev și partea nordică a Basarabiei, pe când partea sudică a Basarabiei și zona transnistreană limitrofă era sub stăpânirea vlahilor numiți brodnici.

Brodnicii, sub conducerea voievodului Ploscânea, participă la bătălia de la râul Kalka (1223), unde mongolii îi strivesc pe ruși, brodnicii luptând în aripa stângă alături de mongolii conduși de Tsukir Han și Teshi Han.

Românii erau majoritari în zona Nistru, Bug, Cherson până la Nipru. Inițial Kievul a fost o așezare locuită de vlahi în evul mediu timpuriu.

Teodor Burada, folclorist român ce a călătorit mult în Transnistria, în a doua jumătate a secolului XIX, culegând folclor și identificând multe sate românești inclusiv pe valea Bugului, așa cum menționează în cele două lucrări ale sale „O călătorie în satele Moldovenești din gubernia Cherson” (1882) și „O călătorie la Românii din gubernia Kamenitz-Podolsk” (1884), lăsând o mulțime de observații asupra obiceiurilor, portului, limbii acestora, remarcând unitatea sufletească a acestora cu românii basarabeni, transilvăneni sau din România.

În evul mediu, domnitorii Moldovei controlau reginea transnistreană. Ion Vodă cel Cumplit vorbește de Țara Moldovei de dincolo de Nistru. La 10 mai 1574, dă un hristov prin care îl împroprietărea pe Ion Golia, marele logofăt al Moldovei, cu moșii dincolo de Nistru, la gura Iahurlucului și mai sus de Orhei, la capul Peșterei, inclusiv loc de patru mori. Acest lucru nu putea fi realizat decât dacă domnul moldovean chiar stăpânea acele locuri. Există numeroase documente ulterioare care confirmă stăpânirea ținuturilor de pe peste Nistru.

Tot așa, la 4 august 1588, Petru Voievod confirmă printr-un hrisov împărțirea moșiilor între jupâneasa lui Golia și a lui Eremia pârcălabul pe Răut, jumătate din satul Oxintia, o moară la Mihăilașa etc. La 11 august 1593, Ieremia Movilă reînnoiește un hristov de pe vremea lui Ion Vodă referitor la aceleași moșii, iar în 1602 boieri moldoveni vorbesc de neamurile de dincolo de Nistru.

Mai mult, trebuie amintită stăpânirea cetății Lerici a genovezilor, de la limanul Niprului, ocupată de moldovenii lui Petru Aron la 1454 și deținută de Ștefan cel Mare până la 1475.

Secolul XVIII cuprinde mult mai multe documente și acte de vânzare, danii ale moșiilor de peste Nistru. Ștefan Bathory într-o scrisoare către înalta Poartă arată că întinderile dintre Bug și Nipru erau populate cu o adunătură de oameni compusă din poloni litvani, moscali și români. Cazacii sunt strânși dintre moscali și români.

Prin denumirea de cazac, tătarii înțelegeau vagabond. Hatmanul lor Dumitru Vișnoviețchi se cobora dintr-o soră a lui P.Rareș. A pretins și scaunul Moldovei. După Ioan Vodă cel Cumplit, cazacii vor năvăli în Moldova de mai multe ori aducând cu ei ,,Domnișori”, fii adevărați sau închipuiți de dincolo de Nistru ai domnilor de odinioară ai Moldovei.

Mai mult, Nicoară Potcoavă este cel mai bun exemplu al existenței luptătorilor cazaci moldoveni între Bug și Nipru care aspira la tronul Moldovei și care a fost evidențiat într-o elocventă nuvelă de Mihai Sadoveanu.

În secolul XVII domnitorul Gheorghe Duca Vodă era stăpân nu numai peste Moldova, ci și peste Transnistria și teritoriile de la Bug până la Nipru. Stăpânirea sa a fost recunoscută de sultan până la Nipru, devenind și administrator al acestei părți din Ucraina.

Acesta colonizează cu români întinsele teritorii devastate de război, adăugând un nou val de viață românească celei existente, dar rarefiate, și introduce o seamă de reforme pentru a ajuta revenirea vieții economice, prin privilegiile date din capitala Ucrainei românești, Nemirova (Nimirov, pe Bug), la 20 noiembrie 1681.

Vodă Duca numește comandanți români ai regiunii de dincolo de Nistru și construiește cetatea Kanev pe Nipru. Pe lângă hotarul etnic, este împins și hotarul politic mult dincolo de Nistru. După el, au mai deținut conducerea Ucrainei și Ștefan Movilă, Dimitrie Cantacuzino și Ene Drăghici.

Viața în Ucraina românească ce cuprindea teritoriul dintre Nistru, Nipru, Camenca (la nord) și marea Neagră (la sud) era identică cu cea a românilor din Moldova, documentele fiind redactate în limba română și acolo domnind „jus valahicum”, legea română. Teritoriul era împărțit administrativ în două, de la Nistru la Bug și de la Bug la Nipru.

Hatmanul cazac de la stânga Niprului face pași și mai importanți către Rusia, și ea îngrijorată. După alianța lui Dimitrie Cantemir cu Petru cel Mare la Iași, zona dintre Nistru și Nipru intră treptat și sigur în sfera de influență rusească, născându-se o nouă identitate, care azi formează satul Novorosia. Cu toate acestea, la 1812 Odessa era un oraș majoritar cu populație românească.

Despre destinul românilor de la est de Nistru a scris în 1942 sociologul Anton Golopenția o excelentă carte „Românii de la est de Bug” ( două volume, peste 1500 p.) pentru care sovieticii nu l-au iertat, ucigându-l în bătaie la Jilava – 1951.

Golopenția a făcut cercetări sociologice pe teren și a rămas uimit de numărul mare al românilor din satele din zona Niprului și Donețk în timpul războiului, care nu au pierit în urma bolșevizării staliniste.

El propunea de-bolșevizarea prin cultură și alimentație. Muzicologul Constantin Brăiloiu a înregistrat cântece românești la fel ca în Ardeal, în sate din jurul orașului Donețk ocupat de trupele româno-germane în 1942.

După război Constantin Brăiloiu a fugit în Elveția să scape de furia sovieticilor, unde se pensionează ca profesor al Universității din Geneva.

Cercetătorii români au făcut anchete cu instrumente moderne de cercetare în comisariatul administrat de statul german în zona Nikolaevului, în bazinul Doneţului şi chiar în Tauria de nord.

Recensământul românilor migraţi în Transbugia în secolele trecute şi stabiliţi acolo, realizat de către o echipă de tineri cercetători de la Institutul Central de Statistică, condusă de Anton Golopenţia, între anii 1941-1944.

Recensămîntul cercetătorilor români a confirmat rezultatele recensămîntului sovietic din 1926, care arăta aproximativ 360.000 de moldoveni şi români pe întregul teritoriu de atunci al URSS.

În decembrie 1943, în Bucureşti a fost vernisată o expoziţie de fotografie privind manifestările la nuntă, petreceri, înmormântare, dar şi cu ţesături şi covoare în scopul determinării originii românilor din această parte a Ucrainei.

Interesant că originile și rădăcinile etnice ale teritoriilor din Nordul Mării Negre sunt românești, ceea ce confirmă originile geto-scitice și prelungirea în secole a romanizării, precum și legăturile politico-economice și comerciale ale statelor medievale românești în acest areal.

Această istorie ocultată de comunism și de statele rus și ucrainean ar trebui revelată istoriografic ca o punte de apropiere și cunoaștere între români și populațiile slave de la est de Nistru și Bug.

Motivele lui Putin și Marea Strategie a Rusiei

Strategia lui Vladimir Putin pentru Ucraina este condusă de trei obiective: supraviețuire, imperiu și moștenire.

În primul rând, Putin vede soarta Ucrainei ca pe o problemă existențială atât pentru el însuși, cât și pentru regimul autoritar pe care el și cercul său interior l-au reconstruit treptat în ultimii cincisprezece ani. Revoluția portocalie din 2004 a fost un șoc profund pentru Putin din cauza ecourilor pe care le-a creat în Rusia și pentru că Ucraina părea să fie pe punctul de a deveni o sursă majoră de „difuzare democratică” pe termen lung chiar pe lunga graniță de sud-vest a Rusiei. Din fericire pentru Putin, totuși, strălucirea acestei revoluții a dispărut rapid odată ce liderii săi au obținut funcția și nu și-au îndeplinit promisiunile reformiste. De la început au avut loc lupte interioare între președintele ucrainean Viktor Iuşcenko și prim-ministrul Iulia Timoșenko; reformele au fost amânate; economia ucraineană a scăzut în spirală, iar corupția a rămas rampante.

Până la încheierea președinției lui Iuscenko în 2010, mulți alegători ajunseseră să-l vadă pe Viktor Ianukovici ca o alternativă preferabilă. Ianukovici a beneficiat, de asemenea, de sprijin financiar și „tehnologic politic” substanțial din partea Moscovei. Pentru Putin, Ianukovici a fost o alternativă promițătoare pentru liderii „Orange” orientați spre vest, deoarece părea probabil să mențină legături comerciale și financiare puternice cu Rusia, să arate deferența cuvenită față de Moscova și, mai presus de toate, să țină Ucraina în afara NATO. Dar s-a dovedit că prea mulți ucraineni nu au vrut să urmeze scenariul Putin/Ianukovici.

Când Ianukovici a fugit de la Kiev pe 21 februarie, Kremlinului trebuie să fi părut că un al doilea val al Revoluției Portocalii a preluat controlul Ucrainei. Putin, fără îndoială, a tremurat de furie – dar și de frică.

Al doilea motiv motivant al lui Putin pentru a face tot posibilul pentru a reafirma cât mai multă dominație în Ucraina combină obiectivele sale de a restabili un imperiu rus și de a-și șterge moștenirea personală. Este foarte clar că Putin încearcă să readucă Rusia la fosta sa glorie imperială și, astfel, să-și asigure un loc în istorie ca unul dintre cei mai mari lideri ruși ai tuturor timpurilor. Într-un discurs din 2005, Putin a declarat celebru că „destrămarea Uniunii Sovietice a fost cea mai mare tragedie geopolitică a secolului al XX-lea”. 

Comentariile lui Putin despre Uniunea Sovietică, luate împreună cu viziunea sa actuală despre Novorossiya, ar trebui să demonstreze Occidentului că criza din Ucraina nu este un conflict la scară mică, nici pur și simplu o problemă politică internă între estul și vestul Ucrainei. Mai degrabă, a început un război de facto pentru controlul Ucrainei – iar Ucraina, la rândul ei, este doar o parte (deși una foarte importantă) a planului strategic al lui Putin de a restabili hegemonia Rusiei asupra cât mai mult posibil a fostei Uniuni Sovietice. , și astfel să reafirmăm rolul Rusiei ca putere globală majoră.

Deși strategia sa în Ucraina este extrem de ambițioasă, Putin este clar convins că cea mai eficientă tactică este să facă un pas pe furiș. El va evita intervenția militară deschisă, dacă este posibil, pentru a nu șoca puterile occidentale în contramăsuri cu adevărat dureroase. Putin repetă în mod clar modelul Crimeei în estul Ucrainei, după ce a stabilit deja controlul de facto a peste o duzină de locații cheie din cea mai importantă provincie estică a sa, Donețk. Aceasta este cea mai industrializată regiune a Ucrainei [4] , cu o populație de 74,9% vorbitori de rusă și legături industriale foarte puternice cu Rusia

Următoarele trei regiuni cele mai imediat amenințate de preluările furtive ale Rusiei sunt Luhansk, cu 68,6% vorbitori de rusă, Zaporijia cu 48,2%. Herson, cu 24,9 la sută, se află și pe lista pe cale imediată de dispariție, în ciuda procentului său mai mic de vorbitori de limbă rusă, deoarece Rusia trebuie să-l controleze împreună cu Donețk pentru a crea o „punte terestră” între Rusia și Crimeea. Un alt factor „favorabil” din punctul de vedere al Moscovei este că Herson – împreună cu Donețk, Zaporizhia și o parte din Lugansk – se încadrează în mare parte în granițele istorice Novorossiya.

Dincolo de aceste patru provincii, au existat deja incursiuni majore rusești în cele două provincii învecinate Luhansk și Harkov (care are o populație de limbă rusă de 44,3%). Și, așa cum am menționat mai devreme, Putin a proclamat, de asemenea, public, chiar dacă în mod inexact, că Harkov face parte din Novorossiya.

La vest de cele șase regiuni menționate mai sus se află Mykolaiv și Odesa, care au 29,4% și, respectiv, 41,9% vorbitori de rusă. Orașul-port strategic Odesa a văzut deja același tip de agitație anti-Kiev și organizare a unei mișcări secesioniste care sunt semnele distinctive ale jocului Crimeei. Christian Caryl, jurnalist american și editor al Laboratorului pentru democrație de la Foreign Policy, a intervievat recent Odesanii care sunt încântați de perspectiva unui stat autonom Novorossiya. El citează un cetățean care exclamă: „O populație de 20 de milioane, cu industrie, resurse. Cu asemenea avantaje, cine trebuie să devină parte a Rusiei? După standardele europene, aceasta este deja o țară de dimensiuni bune.” 

Limbă, etnie și atitudini

Reclamând dreptul Rusiei de a interveni în aceste provincii estice și sudice, este clar că Moscova va folosi o definiție maximalistă a „rușilor”. Aceasta înseamnă numărarea numărului de vorbitori de rusă mai degrabă decât a numărului de etnici ruși. [6] Acest lucru este în avantajul lui Putin, deoarece numărul etnicilor ruși din aceste provincii este mult mai mic decât numărul vorbitorilor de rusă. În plus, nu numai că mulți ucraineni care trăiesc în est și sud recunosc limba rusă ca limbă maternă, dar un procent semnificativ suplimentar vorbește fluent limba, pe care Moscova ar putea bine să o folosească ca un motiv suplimentar fie pentru anexarea acestor provincii, fie pentru a crea un versiune extinsă a Novorossiya care ar fi de fapt subordonată Moscovei.

Dincolo de a alimenta diferențele etnice și lingvistice pentru a justifica incursiunile Rusiei în Ucraina, Putin lucrează sistematic pentru a crea o ruptură permanentă între ucrainenii din est și vest, bazată pe diferențele preexistente de perspectivă și atitudine și bazându-se pe confruntări și nemulțumiri fabricate.

Sondajele recente de opinie publică efectuate de Baltic Surveys/The Gallup Organization arată că diviziunile lingvistice și etnice dintre vestul și estul Ucrainei se corelează, de asemenea, cu punctele de vedere ale celor două regiuni cu privire la o varietate de probleme, inclusiv: excursia militară a Rusiei în Crimeea, protestele EuroMaidan că l-a înlăturat pe Ianukovici și viitoarele alegeri prezidențiale din 25 mai. [7] Conform sondajului, peste 94% dintre ucrainenii din vest credeau că acțiunile lui Putin în Crimeea constituiau o invazie, în timp ce doar 44% dintre ucrainenii din est credeau același lucru. De fapt, 45% dintre ucrainenii din est au considerat că referendumul din Crimeea privind aderarea la Rusia este un drept legitim al locuitorilor Crimeei de a-și exprima opinia despre viitorul Crimeei.

Șaizeci și șase la sută dintre cetățenii din vestul Ucrainei au spus că au privit pozitiv evenimentele Euromaidan, în timp ce doar 7% dintre cetățenii din estul Ucrainei au spus același lucru. În timp ce 34% dintre cetățenii din vestul Ucrainei au spus că vor vota pentru Petro Poroșenko, „oligarhul de ciocolată”, la viitoarele alegeri prezidențiale, doar 7% dintre ucrainenii din est au fost de acord, iar 11% au spus că vor vota pentru Serhiy Tihipko, un fost membru. al Partidului Regiunilor al lui Ianukovici, care a adoptat o atitudine pro-federalizare.

Poate cel mai important, 59% dintre cetățenii din estul Ucrainei sunt deja în favoarea aderării la Uniunea Vamală a Rusiei, față de 20% care sunt în favoarea aderării la Uniunea Europeană.

Populația totală a Marelui Novorossiya ideal al lui Putin (Harkiv, Donețk, Lugansk, Zaporizhia, Herson, Dnepropetrovsk, Mykolaiv, Odesa și Crimeea) ar fi de aproximativ 21 de milioane. Aceasta ar fi o adăugare potențială considerabilă la uniunea vamală cu Rusia, Belarus, Armenia și Kazahstan, ceea ce ar oferi Rusiei lui Putin o pârghie economică și mai puternică împotriva Uniunii Europene.

Jurnalista rusă Yulia Latynina vede tactica lui Putin în Crimeea și estul Ucrainei ca pe o nouă strategie militară, în care guvernul controlează și denaturează informațiile pentru a arunca Rusia și separatiștii pro-ruși drept victime. Ea susține că acest lucru „este mult mai important decât obținerea unei victorii militare. Pentru a ieși câștigător în acest scenariu, nu trebuie să-ți împuști inamicul. Tot ce trebuie să faci este fie să-ți omori propriii oameni – fie să-i provoci pe alții să-i omoare – și apoi să îl înfățișezi ca pe un act de agresiune al inamicului, cu toate învârtirile media aferente.” [8] Datorită acestui rol mediatic, toate încercările guvernului ucrainean de a difuza situația din provinciile estice s-au întors îngrozitor.

Implicații pentru Republica Moldova și nu numai

Chiar și presupunând că Putin își va realiza viziunea ambițioasă a Novorosiei Mari, nu există nicio garanție că Putin se va opri la Odesa….

De fapt, contrariul pare foarte probabil. Moldova ar fi, de asemenea, amenințată direct. În martie, guvernul separatist de facto din Transnistria a cerut să fie încorporat în Federația Rusă. 

 Putin ar putea astfel să repete cu ușurință aceleași tactici care au avut succes în Crimeea și care lucrează în estul Ucrainei, în Transnistria. Această regiune separatistă avea să devină independentă de Moldova și, eventual, să se alăture federației Novorossiya.

Este dincolo de scopul acestui eseu să discutăm impactul potențial al acestui scenariu asupra restului Moldovei sau a presupusului stat din centrul și vestul Ucrainei. Este suficient să spunem că, dacă Ucraina și Occidentul nu acționează decisiv împotriva „iredentismului” rus în estul Ucrainei, orice stat din Europa de Est, Caucaz sau Asia Centrală cu o minoritate vorbitoare de limbă rusă ar putea fi expus fie dezmembrării, fie a dominaţiei ruse de facto ca preţ al evitării acesteia.

Putin poate fi oprit?

Este greu de imaginat vreun scenariu realist prin care actualul guvern ucrainean de la Kiev ar putea opri această dezmembrare lentă și constantă a țării. Având în vedere succesul separatiștilor pro-ruși în a ocupa cu impunitate clădirile guvernamentale din estul Ucrainei, ce opțiuni are actualul guvern ucrainean?

Dacă Ucraina poate reuși să facă eforturi militare serioase pentru a contracara tăierea treptată a provinciilor sale, Moscova va da vina pe „fasciștii” instigați de Occident de la Kiev și va interveni probabil militar pentru a asigura victoria separatiștilor pro-ruși în prezent instigă și asistă cu sprijin militar semi-acoperit. Putin și-a exprimat deja indignarea față de minusculele „operațiuni antiteroriste” ale Ucrainei din est și a numit aceste acțiuni „crimă gravă”. 

Având în vedere probabilitatea ineficacității Ucrainei în a face față incursiunilor Rusiei pe teritoriul său, ce opțiuni are Occidentul pentru a face față agresiunii sporite și ambițiilor imperialiste ale Rusiei?

SUA, aliații săi NATO și Uniunea Europeană au rămas cu două opțiuni de bază.

Prima e aceea de a continua modelul actual de acceptare de facto. Occidentul își poate continua cursul actual de condamnare publică și sancțiuni economice și financiare punitive minore, care se opresc înainte de durerea cu adevărat gravă de ambele părți.

Dacă da, Putin va ignora aproape sigur sancțiunile Occidentului, în ciuda impactului lor asupra economiei ruse. El va continua astfel planul său de a separa și federaliza estul și sudul Ucrainei, fie de a o încorpora în Rusia.

Alternativa este ca Occidentul să întreprindă sancțiuni economice cu adevărat profunde și, astfel, reciproc dureroase, care ar reduce drastic exporturile și veniturile de petrol și gaze ale Rusiei, ar decima investițiile străine și ar face ravagii în economia acelei țări. Acest lucru ar necesita să depășim mult sprijinul european neîntemeiat pentru sancțiunile intensificate împotriva Rusiei, pe care l-am văzut până acum, în special în rândul țărilor europene cu legături comerciale strânse cu Rusia. 

Și, având în vedere izolarea lui Putin și a elitei sale conducătoare de durerile economice, ar trebui, de asemenea, să existe o demonstrație puternică de hotărâre militară. SUA ar trebui să dubleze cel puțin numărul de forțe staționate în Europa (în prezent doar 66.000 față de 400.000 în timpul Războiului Rece), iar NATO ar trebui să mute câteva mii de trupe europene, canadiene și americane la granițele de est ale Poloniei și republici baltice și în nord-estul României.

Până acum, Occidentul nu a angajat un număr substanțial de trupe pentru apărarea Europei de Est, în ciuda obligațiilor sale prin tratate de a apăra acești membri NATO. Pe 23 aprilie , SUA au trimis 150 de trupe americane, cu alți 450 așteptați să li se alăture, în Polonia, ca parte a unui exercițiu militar.

 Cu toate acestea, aceste 150 de trupe sunt depășite de cei 40.000 de oameni ai Rusiei staționați la granița cu Ucraina. 

 Din perspectiva expansivă a lui Putin, aceste micro-exerciții sunt derizorii într-un moment în care a ținut exerciții militare în apropierea Ucrainei, implicând trupe de zeci de mii.

Putin nu va fi descurajat de nimic în afară de o demonstrație proporțională de hotărâre a puterilor occidentale.

Cu excepția cazului în care și până când Occidentul va adopta o poziție serioasă împotriva războiului nedeclarat al lui Putin împotriva Kievului și nu se angajează să mențină Ucraina unită și independentă, Putin va continua pe calea actuală a cuceririi pe furiș.

El își va pune în aplicare propria viziune despre Novorossiya ca un pas către restabilirea unei „Rusii Mari” – una care își continuă expansionismul agresiv cu mult dincolo de Ucraina și în care joacă un rol major pe scena mondială dedicată subcotării Occidentului și democrației sale. valorile.

16/07/2022 Posted by | ISTORIE ROMÂNEASCĂ | , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

%d blogeri au apreciat: