CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

ROMÂNII- ISTORIE ȘI DESTIN

Istorie şi Destin

Descoperirea” a două popoare latine, la Nord de Dunăre, unul „moldovenesc”, altul român, aparţine lingviştilor şi politicii ruseşti încă din veacul al XIX-lea, nu mult după ce s-a deschis rana trainică din trupul ţării, prin anexarea jumătăţii de Est a Moldovei la Imperiul Rus (1812) și reprezintă o linie de conduită, a politicii ruseşti faţă de românii basarabeni, faţă de români, în general, scrie Prof. dr. Gică Manole  în https://www.art-emis.ro.

De la Petru cel Mare şi până la colapsul istoric şi benefic pentru toată lumea al Uniunii Sovietice din 1991, ochii imperiului din Nord au fost mereu aţintiţi spre Sud-Estul Europei, zonă pe care Rusia dorea să o anexeze sau să o ţină sub control.

Neîmplinirea, în totalitate, a planurilor expansioniste ruseşti, ţine de implicarea, a două mari puteri atlantice, în ceea ce s-a numit „problema orientală”, care a urmărit blocarea Rusiei în drumul său spre Strâmtori şi Constantinopol.

Corolarul tuturor obrăzniciilor comise de ruşi şi rusofoni, ca o sinteză a dispreţului şi urii faţă de români, îl reprezintă dicţionarul „moldovenesc – român”, apărut recent la Chişinău, avându-l ca autor pe un oarecare Vasile Stati, un trădător de neam printre atâţia alţii din stânga sau din dreapta Prutului.

Mi-a fost dat, îmi este dat, să trăiesc ruşinea copleşitoare a abandonării de pământuri româneşti, de bună voie şi nesiliţi de nimeni (Basarabia, Nordul Bucovinei, Insula Şerpilor, Herţa), precum şi dezinteresul, până la abandonul laş, faţă de soarta minorităţilor româneşti din afara frontierelor României (Timoc, Ucraina, Bulgaria).

Ştiu că împotriva fatalităţii unor forţe copleşitoare, în istorie, nu poţi lupta cu sorţi de reuşită; dar, ştiindu-te de partea dreptăţii, a adevărului, merită să lupţi, mai ales că de această luptă depind demnitatea, idealul şi onoarea unei naţiuni.

Noi, românii, cu puţine şi excepţionale ocazii (Ştefan cel Mare, Mihai Viteazul, 1916-1919) ne-am complăcut într-un constant şi nepermis raport negativ cu Istoria.

Care să fie cauza acestor eşecuri, neîmpliniri, de durată, în destinul nostru? Cum poate fi identificat „invariantul” ascuns de care depinde această înfrăţire, a noastră, cu eşecul?

Ce anume ne-a slăbit puterea de expresie, în plan superior, aducându-ne în pragul unei indiferenţe vinovate, de ce forţa noastră de reacţie faţă de ticăloşia celor ce ne batjocoresc naţiunea se manifestă atât de palid şi insuficient?

Să nu fim noi, românii, în stare, după spusa unei conştiinţe a zilelor noastre, de a ne opune destinului? Rămâne, numai, să fie identificat, ca atare, destinul, vorbesc aici de destin naţional, iar nu de „preţiosul” destin personal de care sunt preocupaţi până la indecenţă cei care au fost şi sunt investiţi cu responsabilitatea guvernării poporului român.

Puterea de rezistenţă, de exprimare, a unui popor, depind în cel mai înalt grad de nivelul de conştiinţă pe care-l posedă, de efortul conştient, de a sfida ceea ce te depăşeşte în fapt, de a depăşi sau sfida adversităţi, potrivnicii de neocolit sau greu de învins.

Pentru ca puterea de reacţie să fie pe măsura provocărilor, sunt necesare, ca aerul, solidarităţi umane constante, reale, eficace, motivate de o moralitate superioară; solidaritatea unei naţiuni se creează prin zidirea armoniei, a unei bunăstări generale, prin participarea tuturor la efort şi risc, iar nu prin manipulare, hoţie, cinism sau impostură.

Un popor dispune de o forţă de reacţie reală, se îmbracă în haine de sărbătoare, atunci când îşi asumă sacrificiul, iar sacrificiul celor mulţi, odată asumat şi făptuit, e răsplătit, de posteritate, prin recunoştinţă, iubire şi neuitare, nu prin indiferenţă generală sau omagieri ipocrite, de circumstanţă.

Românii s-au opus destinului chiar şi atunci când au fost provocaţi la o luptă inegală, disperată, când invariantul ascuns al istoriei s-a întrupat în personalităţi istorice unice, excepţionale.

Întreaga epocă a lui Ştefan cel Mare a fost, pentru români, un timp creator de destin, un timp în care în ciuda marilor provocări, l-am supus, modelându-l. Toată epoca lui Ştefan cel Mare ne vorbeşte de forţa şi demnitatea unui popor care, în ciuda oricăror evidenţe potrivnice, a fost conştient că luptă pentru supravieţuirea, libertatea şi credinţa sa.

Dintr-o ţară dezbinată, ruptă în două, vasală, aşa cum era ţara Moldovei la începutul domniei lui Ştefan cel Mare, la sfârşitul ei, va atinge apogeul, devenind o reală putere europeană. Însă, în timpul marelui voievod, am fost capabili de sacrificii peste măsură de mari, ştiindu-ne investiţi de destin cu o misiune de avanpost şi de apărători ai civilizaţiei creştine.

Şi totuşi, în ciuda jertfelor, într-un final, puterea noastră a slăbit, iar destinul (conjuncturi istorice nefavorabile) ne-a strivit.

Aş cita aici una din spusele lui Ştefan cel Mare, de la sfârşitul domniei:

Nu ştiu cum face Ivan (Ivan al III-lea, primul ţar al Rusiei şi cuscrul lui Ştefan – n. n.) că, fără lupte, şi-a tot mărit ţara, iar eu, care n-am coborât de pe cal aproape deloc şi n-am lăsat o zi sabia din mână, abia reuşesc să-mi apăr ţara.”.

Mihai Viteazul a înfruntat destinul, provocând istoria şi creând-o, în ciuda împrejurărilor istorice imposibile. Avram Iancu şi prefecţii săi au reclădit, printr-un sacrificiu cutremurător, demnitatea unei naţiuni prea îndelung înjosite şi umilite. Românii şi-au înfruntat destinul, biruindu-l, atunci când şi-au aşezat drept temelie, faptei, un ideal, sau când au fost conduşi de personalităţi excepţionale.

Decăderea, decadenţa vremurilor noastre ţine de natura unei civilizaţii care-şi articulează „valorile” pe ignoranţă, divertisment, necredinţă, egoism visceral. Nu ai cum împlini un ideal într-o societate care are drept religie divertismentul de cea mai joasă speţă, precum şi bunăstarea dobândită, nu prin sudoare, ci prin furt.

Puterea de rezistenţă a unei naţiuni nu este constantă, iar reacţia la ticăloşie, în timp, nu este aceeaşi; când vremurile stricate ţi-au şubrezit temeliile, sau când există o presiune constantă au unor fatalităţi istorice, Dumnezeu te-a abandonat, şi te înfrăţeşti cu eşecul! Esenţiale rămân identificarea eşecului, valorizarea, răscumpărarea sa.

O ştim bine, cu toţii, necunoscând istoria, riscăm să o repetăm; numai că istoria conţine, în structurile sale de nepătruns, irepetabilul. Evenimentele istorice sunt singulare. Ai ratat sau ai eşuat, cantonat în eşec rămâi (de exemplu, ratarea unirii Basarabiei cu România la 27 august 1991).

Aceasta nu înseamnă că dacă nu cunoaştem istoria ştim ce avem de făcut, deoarece istoria nu are niciun sistem, nu conţine legi, în ciuda acelora care pretind contrariul.

Există Istorie numai în măsura în care există conştiinţă, dar o conştiinţă dublată de responsabilitate şi sacrificiu. Eşecul nostru, în planul idealului naţional, rămâne să fie explicat, parţial, printr-o neputinţă certă de a înfrunta forţe ostile şi drept urmare a unei conjuncturi spaţial-temporale mult peste forţa noastră de reacţie şi de rezistenţă.

Acesta poate fi un adevăr, poate constitui o explicaţie, dar altceva este atunci când eşuezi prin nepriceperea, reaua credinţă, prostia, ticăloşia sau laşitatea „liderilor” tăi!

Pentru că, astăzi, „masele” nu mai fac istorie, puterea lor au dăruit-o cu generozitate conducătorilor lor; astăzi istoria o face „elita” politică, cum îi place cu trufie şi obrăznicie să se autodefinească. Iar dacă popoarele, astăzi, „fac” istorie o dată la patru ani, delegând-o liderilor, dacă aceştia n-au conştiinţa responsabilităţilor mari sau o au doar de circumstanţă, poporul suferă, iar nobleţea înfăptuirii de ideal îi rămâne străină.

Vorbeam de o conduită constantă, a politicii externe ruseşti, în ceea ce-i priveşte pe români. Această constanţă rezidă în faptul că românii n-au avut un duşman mai înverşunat, mai tenace, al statalităţii lor, al unităţii lor, decât Imperiul Rus!

Din nefericitul an 1792, când Rusia va ajunge vecina Ţării Moldovei, pe Nistru, şi până azi, suportăm rigorile unei prezenţe ameninţătoare şi strivitoare de destin românesc.

La aceasta s-au priceput şi încă se pricep, ruşii, în istorie: să înghită popoare şi spaţii, chiar şi dacă pentru aceasta le-au fost impuse enorme sacrificii, călcând în picioare orice principiu moral!

Dacă au întâlnit adversităţi, opoziţii, reacţii, pericole (vezi 1812, 1853-1856, 1918-1920, 1941-1945) „troica rusească”, pe care Dostoievski o vedea ca pe o adevărată arcă civilizatoare, a lumii, nu s-a oprit.

Să dăm un exemplu: după triumful revoluţiei, în iunie 1848, în Ţara Românească, şi după ce revoluţionarii români din tot spaţiul românesc au elaborat programe care, odată înfăptuite, ar fi permis realizarea unităţii naţionale româneşti, Rusia, ca putere „protectoare”, va avea o reacţie vehementă.

Astfel, şeful guvernului rus de la acea dată, cancelarul Nesselrode, va emite o nouă circulară către guvernele Europei, notă extrem de jignitoare faţă de români şi care sintetizează tot dispreţul cu care ruşii ne-au tratat de atâtea ori, în trecut.

În notă (18 iulie 1848) se scria, despre marea generaţie paşoptistă, a românilor, ca despre o „minoritate turbulentă”, ca despre „un număr de nesăbuiţi” care vorbesc „în numele unei pretinse naţionalităţi”, şi care „pe o bază istorică ce nu a existat niciodată”, vor să constituie „regatul Daco-Român”… (Cornelia Bodea, „1848 la români, O istorie în date şi mărturii, 1982, p. 811 – 815).

Aşadar, pentru mine, nu reprezintă o noutate, poziţia ruşilor, prin „descoperirea” unui popor moldovenesc, în Basarabia: ei sunt consecvenţi cu ei înşişi şi cu interesele lor. Drama constă în faptul că, în ultimii ani, noi am ajutat Rusia să se înstăpânească, din nou, în Basarabia, prin toate abandonurile diplomaţiei româneşti. Acest tip de relaţie, servilă şi laşă, cu Moscova, este explicabilă prin faptul că, imediat după triumful revoluţiei (şi al loviturii de stat), în România s-a petrecut o „rotaţie” a cadrelor fostului P.C.R., s-a înfăptuit cea mai completă, mai rapidă şi imorală restauraţie din istoria contemporană.

Urmaşii celor aduşi la putere de ocupantul sovietic după ultimul război mondial, sau chiar aceleaşi persoane, au preluat (tot cu ajutor rusesc), prin manipulare şi crimă, puterea, în nefericita şi îndelung chinuita Românie; după ce se făcuseră vinovaţi de participare la genocid, faţă de poporul român, tovarăşii au avut şi au încă obrăznicia şi cinismul să-i înveţe pe români ce sunt libertatea şi democraţia, onoarea şi responsabilitatea.

Toţi oamenii aceştia (se ştie cine sunt) doresc puterea, cu orice preţ, au puterea şi vor dori mereu, puterea, în România, doar de dragul de a „guverna” şi chinui, o naţiune, de a-şi clădi mari averi pentru ei şi abjectele lor progenituri.

Idealul acestor oameni n-a fost şi nu este idealul României profunde, eterne; ei n-au nimic de-a face cu marile interese ale poporului român, deoarece, dacă ar fi avut, ar fi înţeles că este un laş şi un nemernic cel (cei) care se sustrage (sustrag) de la obligaţiile, sacrificiile şi pericolele cărora trebuie să le facă faţă poporul său; ar fi înţeles că este o cumplită infamie, faţă de memoria jertfelor trecutului, să abandonezi un ideal naţional.

Astfel, când Uniunea Sovietică dădea semne clare de dezintegrare, în 1990, diplomaţia românească semnează, la Moscova, tratatul cu Gorbaciov, dându-l, culmea, ca model de tratat şi celorlalte state foste comuniste (să nu uităm că, la 23 decembrie 1989, Kremlinul, prin acelaşi Gorbaciov, a condamnat, în văzul întregii lumi, pactul banditesc cu Hitler, de la 23 august 1939, în consecinţă şi anexiunile teritoriale sovietici); când Basarabia îşi proclamă independenţa, la 27 august 1991, România este primul stat din lume care recunoaşte această „independenţă”, în loc să fi proclamat, de comun acord cu Chişinăul, unirea, în virtutea actului de la 27 martie 1918!

Când, în 1991-1992, Basarabiei i se va impune un război cu rusofonii din Transnistria, război în spatele căruia se afla Rusia, ea va fi lăsată singură, la cheremul acesteia şi al Ucrainei; când dezastrul economic programat a devenit cotidian, în Basarabia, statul român, prin autorităţile în drept, nu a mişcat un deget, cu excepţia unor gesturi care ţin, mai degrabă, de propagandă, decât implicare serioasă.

Toate aceste renunţări laşe ţin de o strategie deliberată, a Bucureştiului, de a abandona definitiv românii basarabeni în sfera de influenţă rusă.

Şi, ca o încununare a acestei politici, a fost semnat tratatul cu Rusia, prin care România nu a reuşit să rezolve niciunul dintre litigiile bilaterale pe care ni le-a lăsat o moştenire istorică negativă, împovărătoare (tezaurul, Pactul Ribbentrop-Molotov, ş.a.).

Toate acestea mă fac să cred că forţele sănătoase ale naţiunii n-au ieşit şi nu vor ieşi, devreme, la suprafaţă, că pleava nu se va vântura, că neghina va rămâne, mai departe, amestecată cu grâul cel sfânt, că unirea nu se va înfăptui aşa cum m-a încredinţat, într-o convorbire personală, în ianuarie 1996, marele istoric român, academicianul Gheorghe Platon.

Pe atunci, vorba lui Mircea Snegur, basarabenii se mai „ţineau de neamuri”, cu românii; acum, nu, este nevoie de un dicţionar, pentru a ne înţelege.

Este, aceasta, expresia prostiei, cinismului şi urii, faţă de români, a unei minorităţi rusofone obraznice, care a uitat că este musafiră (nepoftită) în Ţara Românească a Moldovei.

Ion Iliescu şi Emil Constantinescu şi-au asumat, cu bună ştiinţă, o responsabilitate grea, faţă de viitorul naţiunii române. N-a fost deloc uşor, ci de-a dreptul „epocal”, ca, într-o singură viaţă, să beneficiezi de „norocul”, privilegiul, de a fi încheiat două tratate, cu ruşii (chiar la ei acasă), aşa cum a făcut-o Ion Iliescu…

Aici nu mai este vorba de destin, ci de o trădare faţă de memoria celor care au murit pentru ca ţara să fie întreagă, uitându-se că respectul, faţă de jertfa lor, trebuie, obligatoriu, să se continue în fapta celor vii.

Nu s-a ştiut, şi nici nu s-a dorit să se ştie, de către cei care trebuiau să o ştie, de îndemnul-legământ al lui Nicolae Iorga faţă de Basarabia, când aceasta încă era robită, la începutul veacului XX:

Şi făgăduim că vom da tot ce e mai bun în noi, credinţă şi muncă, noi înşine şi urmaşii noştri, pentru ca vechea nedreptate să se şteargă şi viaţa naţională liberă să domnească şi peste aceste plaiuri ale întunericului şi robiei, unde dreptul nostru veşnic ne cheamă.

Astfel că n-am să fiu deloc optimist, în privinţa viitorului, în privinţa reînfăptuirii unităţii naţionale, şi am să spun că atât prezentul, cât şi viitorul, sunt şi vor fi sumbre!

Vechea nedreptate am acceptat-o, iar acolo unde dreptul nostru, veşnic, ne cheamă, n-am răspuns, nu răspundem decât printr-o nefericită, nedreaptă şi îndelung blestemată indiferenţă!

Publicitate

09/07/2022 Posted by | ISTORIE ROMÂNEASCĂ | , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

O COMPARAȚIE RĂUVOITOARE ÎNTRE CEDAREA DIN 1940 A BASARABIEI ÎN FAȚA RUSIEI ȘI EROICA REZISTENȚĂ A UCRAINEI DE AZI

Circulă foarte mult în mediul online și presa fără jurnaliști cu elemente de cultură, comparația defetistă despre eroicul popor ucrainean, care se bate cu colosul rus în urma invaziei din 24 februarie 2022 și cedarea fără luptă a Basarabiei, după ultimatumurile sovietice din 26 și 28 iunie 1940.

Scriitorul și istoricul clujean Ionuț Țene scrie pe blogul http://www.napocanews.ro.că tot felul de internauți, fără cunoștințe de istorie, laudă eroismul ucrainenilor față de ruși și critică lașitatea românească față de sovietici din 1940.

Trebuie să aduc neapărat o lămurire necesară pentru a clarifica lucrurile.

Din punct de vedere istoric nu există absolut nicio asemănare a contextului general și diplomatic.

Ucraina își permite să reziste pentru că din 2014, de când a fost anexată Crimeea la Rusia, Kievul se înarmează și este sprijinită logistic de SUA și UE.

La momentul atacului rusesc din 24 februarie 2022, Ucraina a avut absolut tot sprijinul Occidentului și lumii libere, atât financiar, economic și mai ales militar. SUA, Marea Britanie și UE înarmează masiv Ucraina, iar Kievul are spatele asigurat.

Ucraina finanțată și înarmată se bate pe un singur front: de est cu Rusia și în spate are imensa lume liberă cu un potențial economic și militar uriaș.

Să compari situația Ucrainei de azi cu cea a României din 1940 dovedește că nu se știe istorie, geopolitică și contextul militaro-diplomatic de atunci.

România în 1940 era prinsă în clește și înconjurată de inamici: mai mici ca Ungaria și Bulgaria și mai puternici ca URSS și Germania nazistă.

În 23 august 1939 s-a semnat Pactul Ribbentrop-Molotov, prin care Germania și URSS și-au împărțit Europa centrală și de est.

Eroica Polonie care a fost atacată de Germania pe 1 septembrie 1939 a aflat abia în 17 septembrie 1939 ce înseamnă să lupți pe două fronturi când a fost atacată dinspre Belarus de URSS.

Dincolo de mitul infailibilității germane, armata poloneză s-a opus eroic față de Wehrmachtul german, dar a cedat atunci când URSS i-a înfipt cuțitul pe la spate dinspre Belarus. Varșovia a aflat abia atunci ce înseamnă să fi atacată pe două fronturi de două puteri mari.

Polonezii nu știau de Pactul Ribbentrop-Molotov și au aflat pe 17 septembrie când au fost atacați de sovietici pe la spate. Doar atunci au cedat polonezii și statul polonez a fost desființat.

În general, datorită frăției de mai târziu dintre Aliați și URSS, istoricii și presa au ignorat frăția criminală dintre Hitler și Stalin din august 1939.

În 1940 când URSS și-a pus ochii pe Basarabia românească, România era înconjurată de două mari puteri în ascensiune care erau aliate Germania nazistă și URSS, care au dovedit când vor să desființeze un stat după modelul polonez din septembrie 1939.

Stalin, metodic, nu voia însă să rişte nimic, aşa încât a aşteptat cu răbdare până când principalul nostru aliat, Franţa, a sucombat sub năprasnicele lovituri ale blindatelor şi Stukas-urilor germane.

Pe 22 iunie 1940, Franţa semnează armistiţiul cu Germania, ieşind din calculele politico-militare ale momentului. Deloc întâmplător, a doua zi, pe 23 iunie, Molotov îl convoacă pe ambasadorul Germaniei la Moscova, von Schulenburg, pentru a-i comunica: „Rezolvarea problemei basarabene nu mai suferă amânare”.

Neașteptată însă pentru ambasadorul Reichului a fost cererea guvernului sovietic ca, pe lângă Basarabia, România să cedeze şi Bucovina, ca „preţ al ocupării şi exploatării Basarabiei” timp de 22 de ani de către România.

Molotov îl convoacă pe Gh. Davidescu, ministrul României la Moscova, şi-i înmânează, la ora 22:00, nota ultimativă a guvernului sovietic către România.

La nota sovietică Molotov anexase şi o hartă minusculă, pe care trasase cu un creion roşu neascuțit traseul viitoarelor graniţe româno-sovietice. În realitatea de pe teren, lăţimea liniei trasate de Molotov reprezenta o fâşie de 10 kilometri.

Pentru a pune presiune pe factorii de decizie de la Bucureşti, dincolo de termenul extrem de scurt (24 de ore) în care partea română trebuia să dea un răspuns ultimatumului sovietic, ruşii au întrerupt în repetate rânduri comunicarea lui Davidescu cu Ministerul de Externe român, astfel încât textul complet al ultimatumului a sosit abia la 6 dimineaţa la Bucureşti.

Pe 27 iunie 1940 au avut două consilii de coroană, Iorga și Maniu au cerut rezistență să nu ”fim blestemați”, dar față de precedentul polonez, adică un război pe două fronturi atacați de URSS și Germania nazistă, plus Ungaria, pentru România însemna desființarea ca stat și pierderea după sfârșitul războiului mondial a întregii Transilvanii.Carol al II-lea a acceptat o decizie lașă dar care ne-a păstrat statul.

E o utopie să crezi că România, să fi rezistat în fața armatelor germano-ruse pe două fronturi după ce Franța principalul său aliat a fost ocupat de către nemți.

De aceea comparația de azi dintre rezistența ucraineană față de ruși și cedarea Basarabiei din 1940 este perfidă, mincinoasă și nu respectă adevărul istoric.

Azi, Ucraina poate rezista pentru că luptă pe un singur front având în spate uriașul complex militar și economic al Occidentului, condus de cea mai mare putere a lumii SUA și cu toate astea un sfert din țară a fost distrusă.

România în 1940 era absolut singură și înconjurată din toate părțile doar de inamici, fără prieteni.

09/07/2022 Posted by | ANALIZE | , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

ÎN RUSIA LUI VLADIMIR PUTIN continuă dominația de tip exterminator asupra popoarelor cotropite

Exista doua tipuri de colonialism:
1) cel care exercita doar o dominatie militara, politica, economica, lingvistica sau culturala asupra unei comunitati etnice, fara a-i pune insa in pericol, din punct de vedere biologic, existenta ; si
2) cel care, prin exterminare fizica sau prin colonizare masiva si atent dirijata, urmarește distrugerea acelei comunitati.

Imperiile coloniale (englez, francez, spaniol, portughez, rus) au aplicat, de la caz la caz, ambele variante de dominație.
Existenta SUA, Canadei, Argentinei si Australiei sunt efectul acestui al doilea tip de colonialism, bazat pe colonizare intensa sau (si) pe exterminarea baătinasilor.
Imperiul Roman si-a datorat succesul său primului tip de colonialism (cel bazat doar pe dominatie militară , politică, economică, lingvistică si culturală), colonizarea romana , atâta câtă a fost, neputând modifica decat in foarte mica masura structura genetica a populatiilor cucerite.
Mexicul, Peru si Filipine sunt exemple de colonii rezultate in urma unei dominatii în care factorul numit colonizare a fost moderat, slab sau inexistent.
Imperialismul de azi al SUA , spre deosebire de cel din epoca cuceririi Vestului Salbatic, (bazat pe exterminarea bastinasilor si colonizare masiva), se inscrie in mod evident in categoria colonialismului edificat pe dominatie militara, politica, economica si culturala. Spre deosebire de acesta, 
imperialismul rusesc, chiar si azi, pastreaza toate caracteristicile dominatiei de tip exterminator si sau colonizator.
Crimele si deportările in massă din perioada stalinista n-au fost , desi s-au efectuat sub faldurile luptei de clasa, decât o evidenta expresie a războiului total si necruțător purtat de Imperiul Rus impotriva popoarelor căzute in robia sa.
Dovada: diminuarea rapida si spectaculoasă a numărului ne-rușilor, exprimată în procente, din Imperiul Țarist ( URSS, Rusia)!



Nu mai dau cazul Basarabiei, de care am vorbit de mai multe ori, ci cel al asa -ziselor „republici” si districte ”autonome” aflate in componenta Imperiului lui Putin.








Harta Imperiului Rus


1) Yamalia-Neneția (anul 1938), neneți: 30%, rusi: 42%; ( 2002), neneți: 6%, rusi: 61%; 2) Khantya Manisia( 1939), khanty+mansi: 19%; ( 2002) khanty+mansi:2%!, rusi: 68%; 3) Mari (1939), mari:47%, rusi: 46%; ( 2002), mari:44%, rusi: 47%; 3) Kharachay- Cerkezia ( 1926), cerkezi: 16%, karachay: 52%, rusi:2,6%; (2002), cerkezi: 11%, karachay:38%, rusi: 33%! 4) Komi (1926), komi: 92%, rusi: 6,6%; (2002), komi: 25%, rusi: 60%! 5) Adîgheia (1926), adîghi: 44%, rusi: 23%; (20002), adîghi: 24%, rusi: 64%.
În urmatoarele entități, cică naționale , autohtonii au ajuns minoritari în raport cu coloniștii rusofoni: Karelia ( 9%, rusii:76%!); Bașkiria ( 29%, rusii: 36%); Udmurtia (29%, rusii: 60%!) ; Buryația (27%, rușii:67%!); Mordovia (40%, rusii:53%)…in altele, autohtonii inca mai sunt majoritari dar rușii reprezintă un procent suficient de important pentru a constitui o garantie sigura a continuarii dominatiei coloniale a Moscovei, precum si a succesului procesului de rusificare lingvistica: Ciuvasia( 67%, rusii:30%); Kabardino-Balkaria( 55%, rusii:25%); Kalmucia( 53%, rusii:35%); Osetia de Nord ( 62%, rusii:23%); Tatarstan ( 53%, rusii: 40%) , prezenta unei importante minoritati ruse fiind si pretextul ideal al oricarei interventii” speciale” a Kremlinului in vederea restabilirii „drepturilor ” acesteia , incalcate in mod inevitabil, necesar si flagrant, de catre guvernele „fasciste” si „nationaliste” ale oricarei natiuni de pe acest pamant, bineințeles, cu excepția celei ruse, ca apoi, dupa pătrunderea tancurilor eliberatoare, în urma unor referendumuri perfect legale, popoarele eliberate să opteze cu o larga majoritate rămânerea pe vecie sub oblăduirea rusească.
Bineinteles că în cărtile de istorie se va menționa, dupa modelul celor intrebuințate prin școlile fostei RSS Estonia , ca națiunile eliberate astfel „au renunțat voluntar” la independența lor!
Ca doar ele au fost mereu , si vor rămane intotdeauna in „sferele de interes special” ale marii națiuni ruse, garanta pacii mondiale si a armoniei inter-etnice perpetue intre fruntariile sale, pe care le traseaza, periodic, pe unde vrea ea.
De aceea rolul idiotilor utili, recrutati din randurile popoarelor aflate in vecinatatea hotarelor sale temporare, prezinta și acum, ca si in trecut pentru Rusia o deosebita insemnatate …
Esential e sa se creadă despre ei ca sunt oameni de bună credință și bine intentionați, care se vad nevoiti sa intrebuinteze pseudonime, nu din lașitate, ci dintr-o prudență absolut necesară în contextul unui regim ca al nostru care reprimă drastic libertatea de expresie… dar numai până la venirea armatei eliberatoare de la răsărit (Sursa: Victor Grigor prin https://ioncoja.ro)

09/07/2022 Posted by | ANALIZE | , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

   

%d blogeri au apreciat: