CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Dărâmarea comunismului european – o acţiune de tipul „Bild Back Better” (BBB)

ACȚIUNEA BBB

Conform https://www.e-politic.ro, politica de tip „Build Back Better” (Sa reconstruim mai bine) aplicată de potentații planetei, nu este o noutate, ea fiind aplicată din cele mai vechi timpuri de artizanii oculți ai dominațiilor globale, sub denumirea de „Solve et Coagula” (Dizolvă și Coagulează) – dicton ce a devenit simbolul alchimiei masonice.

Ca sa provoci „Marea resetare” neo-comunistă la scară planetară dupa o distrugere masivă, e nevoie sa pui ceva in loc…

Intotdeauna în ultimii 500 de ani , când s-a instaurat o noua ordine mondiala (dominația spaniolă, olandeză, apoi cea britanica, apoi cea americană) s-a facut in urma unor războaie devastatoare, urmînd principiul „solve et coagula”.

Iar ce se intamplă în Ucraina ca distrugere fizica și in Rusia ca distrugere economica, vor duce la noua ordine mondiala și la a 4-a revoluție tehnologică prevazută în raportul Forumului de la Davos.

Războiul din Ucraina a provocat deja potrivit unei noi estimări a Institutului de Economie din Kiev, pagube de peste 63 de miliarde de dolari la nivelul infrastructurii.

Potrivit estimării – care a calculat impactul economic al invaziei Rusiei în Ucraina până la 24 martie – cel puțin 4.431 de clădiri rezidențiale au fost avariate, distruse sau confiscate, alături de 92 de fabrici și depozite și 378 de școli, informează Mediafax.

În plus, 12 aeroporturi au fost distruse, avariate sau capturate, precum și șapte centrale termice sau hidroelectrice.

In acelasi timp, Rusia îşi va vedea 15 ani de creştere economică anulaţi până la finalul anului 2023 după ce invazia din Ucraina a atras o multitudine de sancţiuni şi a determinat companiile să se retragă din această ţară, potrivit Institute of International Finance, scrie Bloomberg.

Economia este de aşteptat să se contracte cu 15% în 2020 şi cu 3% în 2023, PIB-ul rusesc urmând să se situeze la nivelul existent în urmă cu 15 ani.

Publicația online trenduri.blogspot.com. confirmă faptul că se ştia încă de prin 1979 că cea de-a doua forţă a lumii contemporane, comunismul, urma să cadă.

Atunci s-a luat decizia iniţială a renunţării la comunism. Ea însă nu a fost imediat pusă în aplicare.

Primii paşi concreţi au fost făcuţi imediat după moartea lui Leonid Brejnev (foto sus), atunci când nu s-au găsit soluţii coerente pentru înlocuirea sa.

De aceea tronul de şef al URSS a fost ocupat de ex KGB-istul Iuri Andropov, cel care a condus strict pe nivel de avarie pentru doar şaisprezece luni.

Foto: Andropov

După ce-a dat colţul, locul i-a fost luat de Constantin Cernenko, un lider şters care, de asemenea, a apucat doar treisprezece luni de putere, „cariera” fiindu-i oprită, ca şi în cazul lui Andropov, de moarte. 

Foto: Cernenko

Suntem în 10 martie 1985. De mai bine de trei ani se picase la pace în ceea ce priveşte desfiinţarea comunismului şi al URSS. În Occident, cam de un an, informaţia depăşise nivelul zonei ultrasecrete, fiind cunoscută chiar şi în zona elitelor secundare şi terţiare ale societăţii, fiind în drum de migrare în păturile de jos.

Ce s-a întâmplat atunci în URSS? A venit la putere un individ dubios, împins în faţă de spionajul britanic: Mihail Gorbaciov.

Aparent aveam de-a face cu o nouă figură, cu un lider carismatic, al cărui scop era acela de a reînvia comunismul. Atmosfera sec-ideologică a şedinţelor de partid se schimba, automatismele de limbaj nu mai funcţionau, locul lor fiind luat de elementele concrete menite a „rezolva problemele”.

Ca trăitor al acelor vremuri, vă pot spune că Gorbaciov a fost unul dintre cei mai buni actori pe care i-am văzut. Scopul său era acela de a prăbuşi URSS şi lagărul comunist, task pe care l-a executat impecabil.

Ce-a făcut Gorbaciuv? A convins întreg poporul că „aşa nu mai merge”, că „nu funcţionează nimic” şi că e nevoie de o restructurare(perestroika).

A fost suficient pentru a schimba percepţia la nivel individual de la „comunismul grandios şi revoluţionar” la „comunismul care trebuie schimbat”.

Trebuie să conştientizaţi că istoria structurată pe care o vedem azi, pe vremea aceea nu exista. Lumea trăia într-o nebuloasă. Şi, chiar dacă se luaseră anumite decizii, punerea lor în practică ridica provocări evidente.

URSS nu era o jucărie. Era un stat având cea mai puternică armată a lumii şi un aparat compus din aşa-numiţii idioţi utili. De ce idioţi? Pentru că mulţi dintre oamenii aceia credeau în comunism. Iar celor mai tineri credinţa le venea din educaţie, acea spălare a creierului efectuată eficient şi cu multă atenţie de către comuniştii iniţiali. 

De un idiot util am avut şi parte noi, pe aceste meleaguri.

Ceauşescu chiar credea în comunism.

Transformat dintr-un sărăntoc agramat în preşedinte de ţară şi jucător de nivel superior pe scena internaţională, Ceauşescu nu avea cum să nu creadă în comunism.

Ştia în ce condiţii trăise şi, de aceea, obsesia sa era construcţia de locuinţe pentru oameni. Îşi proiecta întotdeauna Bugetul pentru a avea excedent, iar excedentul îl băga în blocuri. Privind cu ochii de acum şi văzând mizeriile de „cutii de chibrituri” comuniste, am putea să-l acuzăm de prostie.

Cum naiba să bagi banii în blocurile acelea infecte, cu camere mici? Ceea ce nu realizează cei care privesc cu ochii de azi realizările lui Ceauşescu este că pentru majoritatea covârşitoare a celor care ocupau „cutiile de chibrituri” din vremea aceea, mutarea la bloc însemna un salt teribil din punct de vedere al confortului.

Multe dintre casele ţăranilor de atunci – ale celor proveniţi din „talpa ţării” de dinainte de Război – constau într-o cameră, maxim două, construite din paiantă şi fără cele mai elementare utilităţi. Blocul lui Ceauşescu – atât de hulit azi – era un teribil salt de confort pentru foarte mulţi dintre cei de atunci.  

De ce vi l-am prezentat pe Ceauşescu? Păi el este unul dintre puţinii lideri ai lagărului comunist care cunoşteau planul de dărâmare a sistemului. Însă pentru el, ca idiot util, nu exista alt model social. De aceea întreaga sa activitate din anii 80 s-a concentrat pe plata datoriilor externe pentru a-şi câştiga independenţa şi pentru a conserva sistemul comunist în România.

Ceva mă face să cred că Ceauşescu spera ca România să aibă destinul Chinei. Probabil prin zonele în care avusese acces, „acei domni” i-au promis asta, dar ceva nu a funcţionat. V-am dat de mai multe ori discursul lui Ceauşescu din momentul anterior căderii sale(îl puteţi vedea aici: https://www.youtube.com/watch?v=bbFbjnJK8NI).

Abia privindu-l cu ochii de acum înţelegem cu adevărat mesajul transmis. Mai ales atunci când vorbea despre „aceste grupuri şi aceşti domni”. Fără doar şi poate Ceauşescu credea că se poate salva şi-şi poate salva sistemul politic. Asta deoarece, dincolo de ipoteticele asigurări pe care le primise, el orbise. N-ai cum să nu înţelegi că eşti pe ducă decât atunci când eşti orb. Iar el fusese orbit de mult. 

Cum oare ar putea cineva crede că se poate salva având în jurul său o târlă de imbecili slugarnici care nu ştiu altceva decât să urle din toţi bojocii „Ceauşescu Eroism/România Comunism”? De aceea spun că Ceauşescu era orb. El credea că are poporul strâns în jurul său, fără să înţeleagă că la nivel de popor judecăţile n-au cum să fie altfel decât superficiale şi că poporul l-ar fi strâns de gât. Aşa cum s-a şi întâmplat, de altfel!

Revenind la începutul articolului, o să vă întreb însă de ce a căzut comunismul? Da, şi eu am crezut teza falsă conform căreia comunismul a căzut ca efect al situaţiei economice dezastruoase, ceea ce este absolut fals. Realitatea ne arată că nu e nevoie de o economie strălucită pentru a perpetua un sistem social. Uitaţi-vă doar la sistemul în care trăim: cu o economie dezastruoasă continuă să subziste fără probleme. Aşadar a fost altceva. Care-i însă acel ceva? 

Comunismul a fost dărâmat pentru că în bucata aceea de lume(din care am făcut şi noi parte) nu se mai putea face nimic. Se pierduse aproape total adeziunea populaţiei, iar anchilozarea se vedea la toate etajele puterii. De aceea s-a preferat „închiderea subiectului”. Însă comunismul n-a fost închis. A rămas o ţară care a făcut o ciudată tranziţie: China. De ce s-a întâmplat aşa? 

Pentru că acolo  s-a făcut un alt experiment. China a fost laboratorul în care s-a pus în practică „noul comunism”, cel care urmează să fie implementat la scară mondială. Dărâmarea comunismului european a fost o acţiune de tipul „Bild Back Better”.

Fără o dărâmare a monstrului disfuncţional în care se transformase comunismul , n-ar fi putut să se repună pe tapet aceeaşi paradigmă deoarece lumea ar fi arătat cu degetul.

Aşa, dărâmându-se din temelii şi experimentându-se un nou model în China, s-a putut lua un răgaz necesar uitării. Şi, iată, acum se revine în forţă la vechile concepte. Cam despre asta este vorba în tot ceea ce am trăit până acum şi-n ceea ce urmează să trăim.

04/07/2022 Posted by | analize | , , , , , , , , | Lasă un comentariu

SOARTA ULTIMULUI GRUP DE LUPTĂTORI ANTICOMUNIȘTI PARAȘUTAȚI ÎN ROMÂNIA COTROPITĂ DE SOVIETICI LA 1 IULIE 1953


1 iulie 1953. Aviația militară SUA parașutează ultima echipă anticomunistă în România ocupată de sovietici. Destinul tragic al căpitanului Mare.

Sursa. Incorect Politic, Via Fundația Ion Gavrilă Ogoranu:

În noaptea de 30 iunie spre 1 iulie 1953, un avion militar american pătruns pe teritoriul României la o distanță mică de sol, pentru a evita interceptarea de către radarele comuniste, lansa trei parașutiști în pădurile de la contactul județelor Satu Mare și Sălaj.

Cei trei, Sabin Mare, Gavrilă Pop şi Ilie Rada fuseseră instruiți de de serviciile secrete franceze şi americane pentru acţiuni de gherilă și informative pe teritoriul României comuniste. Ei urmau să realizeze o rețea informativă și să pregătească oameni în tehnica radiotelegrafiei, pentru transmiterea de informaţii.

De asemenea, urmau să ia legătura cu rezistenţa armată anticomunistă din Munții Făgăraşului. Misiunea lor avea să eșueze pe 13 august 1953, din cauza unei trădări.

Căpitanul Sabin Mare, erou tragic al Armatei Regale Române

Cine se gândea prin 1949-1950 că în cofetăria sasului Embacher din centrul Făgărașului, partizanii anticomuniști din munți găseau un neprețuit și constant sprijin.

Este vorba de ginerele renumitului cofetar făgărășean, căpitanul Sabin Mare (foto), ofițer de carieră, a devenit unul dintre principalii susținători ai luptătorilor anticomuniști, procurându-le de-a lungul timpului, nu doar informații strategice de o importanță vitală, ci și armament, muniție, bani, echipamente, o moară portabilă pentru măcinarea porumbului, dar și un șapirograf cu ajutorul căruia partizanii au multiplicat primele manifeste răspândite în satele făgărășene, menținând astfel moralul țăranilor oprimați de comuniști și spiritul de rezistență împotriva colectivizării forțate.

Ion Gavrilă Ogoranu vorbește mult despre acest brav ofițer în cartea sa, Brazii se frâng dar nu se îndoiesc. “Pe atunci cei ce-l cunoșteam nu-i pronunțam niciodată numele adevărat. Îi spuneam „Nea Cutare”.

(…) Căpitanul Sabin Mare era de patru ani în armată, făcuse frontul de Răsărit; fiul unui învățător din județul Satu-Mare, urmaș al unei familii de români naționaliști.

N-a fost nici o mirare când, în primul grup de ofițeri deblocați, căpitanul a fost pus pe liber. S-a înscris la Academia Comercială Brașov, la fără frecvență, unde eram și eu student, și în această calitate l-am cunoscut. Am călătorit odată împreună de la Brașov la Făgăraș și am stat două ore de vorbă, desigur despre viața politică. Eu îl cunoșteam din ce se vorbea în Făgăraș despre el, el nu mă cunoștea.

Din discuție am bănuit două lucruri: căpitanul făcea parte dintr-o organizație anticomunistă și eu îl interesam în vederea aceluiași scop. Lucrul l-a mărturisit mai pe urmă. La rândul meu l-am dat în obiectiv inginerului Gheorghe Toader.

Prin inginer, ne-a găsit el pe noi. Acum, plecați la munte, au fost organizate mai multe întâlniri cu el.

De obicei mergeam cu Baciu și cu Profesorul sau numai cu acesta din urmă. Rețin o mărturisire de-a lui făcută în casa unui preot: „Precum preoția e o pecete, pe care o porți toată viața și nu te poți lepăda de ea, tot așa pentru mine e jurământul militar.

Cât voi trăi, eu voi fi ofițer al Armatei Regale Române și voi acționa în consecință.” Îl informarăm despre ce făceam. Ne-a sfătuit să luăm legătura cu frații Arnăuțoi. De Arsenescu i-am spus ce-am aflat: că e mort.

El a subliniat: „Atunci e bine să se știe că e mort”.

Ne-a dat o mulțime de sfaturi scrise pentru viața de partizani. Ne-a făcut rost de echipament militar, în special hărți, binocluri, busole, ceasuri, foi de cort și o moară în miniatură, pe care am folosit-o până în 1954.

Mi-a plăcut felul serios cum punea problemele. Să nu considerăm lupta ca pe un joc sau ca pe o aventură. Ne-a dat o serie de cărți militare, de obicei traduse din germană: „Războiul de iarnă”, „Partizanii vagabonzi”, „Distrugerea de partizani”.

Din ele am scos învățături potrivite pentru viața și lupta noastră. În una se vorbea de atragerea partizanilor ruși legând niște vite în apropierea locului unde acționau; s-a instalat un dispozitiv militar care să-i distrugă, când ar veni să captureze animalele.

Pesemne că și Securitatea studia aceste broșuri, că prin 1951 au folosit de câteva ori acest vicleșug, dar noi nu ne-am lăsat prinși.

Avea posibilitatea să afle știri de la Securitate despre efectivele lor și uneori afla și despre planurile lor. Spre toamnă, la întâlnire a venit însoțit de căpitanul activ Traian Monea, pe care ni l-a recomandat în caz că s-ar fi întâmpla ceva.

Întâlnirile, de obicei, le aveam la podul Berenișului, pe drumul dintre Hurez și Iași. Ultima dată când l-am întâlnit a fost într-o noapte de octombrie, sub același pod. Era grav și necăjit.

Atunci ne-a spus: „Am fost lăsat liber numai pentru banii și cadourile ce le-am făcut. Peste câteva zile ar urma să fiu arestat. Nici nu aș mai avea din ce să le fac cadouri. Eu voi dispărea. Încerc să trec în străinătate, cred că am șanse multe. Voi lua legătura cu emigrația românească și mă voi întoarce. Să fixăm un sistem de întâlnire.”

Partizanii au fixat cu căpitanul Mare un sistem de legături cât mai sigur. Trei oameni din trei sate diferite, intelectuali de sat, care se ocupau și cu apicultura, urmau să fie contactele sale la revenirea din Occident. Partizanii urmau să treacă periodic pe la ei să-i întrebe dacă el a sosit.

El le-a mai comunicat partizanilor că la Făgăraș exista o organizație militară anticomunistă, în legătură cu altele din țară, sub un comandament unit, pregătită să acționeze într-un moment favorabil. Șeful acesteia rămânea, în locul lui, căpitanul Monea.

Ieșit clandestin din România și ajuns în Franța, căpitanul Mare a prezentat Comitetului Național Român și serviciilor secrete americane cazul rezistenței armate din munții României, cerând ajutor pentru acești insurgenți.

Nu a fost singurul emisar al rezistenților făgărășeni care a dus la serviciile occidentale cererea de sprijin din România ocupată. Un alt caz a fost cel al fiului notarului Moise Cîlția, despre care vom vorbi într-un alt articol.

Căpitanul Mare avea să fie recrutat de servicile secrete vestice în amplul proiect secret de parașutare a unor insurgenți în România ocupată de sovietici, acțiuni desfășurate între 1951 și 1953.

De altfel, ca și Ion Golea, Ion Samoilă și alții, el evadase din România doar cu gândul de a se întoarce cât mai curând, într-o eventuală acțiune occidentală împtriva comunismului din estul european. Instruirea acestor voluntari s-a făcut în baze militare americane de pe teritoriul Franței și din zona americană de ocupație din Germania.

Unii dintre cei lansați în România au reușit să se mențină și să acționeze timp de doi ani, din 1951 până în 1953, deși astăzi știm că agenți infitrați de KGB în CIA, din rețeaua trădătorului britanic Kim Philby, anunțaseră de la început pe sovietici cu privire la aceste operațiuni. Spre comparație, anticomuniștii parașutați tot atunci în Albania și Ucraina au fost neutralizați imediat de comuniști.

Instruiți de serviciile secrete americane

Unul dintre instructorii CIA ai acestor eroi a fost chiar Neagu Djuvara, care în memoriile sale îl amintește pe căpitanul Sabin Mare, vorbind deosebit de elogios despre el. De asemenea, Regele Mihai, care era informat și aviza personal, odată cu Comitetul Național Român, toate recrutările și parașutările, într-un interviu acordat lui Mircea Ciobanu, vorbește cu amărăciune despre faptul că oficialii americani i-ar fi spus ulterior că au trimis echipa deși căpătaseră informații că Securitatea deja aflase de aceste operațiuni, dar că nu au mai anulat-o pentru că… operațiunile fuseseră deja foarte costisitoare și trebuiau duse până la capăt.

Căpitanul Mare a fost repartizat într-o echipă cu Gavrilă Pop, subofițer al Armatei Regale Române și cu Ilie Rada. Acesta din urmă fusese sublocotenent al Securității, dar împreună cu căpitanul Elekes Tamaş, pe 29 iulie 1949 încărcaseră toate dosarele Securităţii care trebuiau duse la Bucureşti, și fugiseră cu un avion până la Belgrad, unde se predaseră Ambasadei SUA.

În zilele următoare, postul de radio Vocea Americii anunța că doi ofițeri ai Securității române se predaseră la Belgrad, împreună cu dosarele politice din întreaga regiune Crișana.

La radio au fost date citirii toate grupurile de luptători anticomuniști din zona, arestați la acel moment.

Echipa alcătuită din cei trei a purtat numele Fiii Patriei și a fost lansată dintr-un avion militar american în noaptea de 30 iunie spre 1 iulie 1953. Ea a fost ultima dintr-un șir mai lung de echipe parașutate.

Căpitanul Mare a venit în Țara Făgărașului căutându-i pe cei trei localnici dați ca legătură în 1950 de Ogoranu și ai săi.

Din păcate, nu a mai putut găsi pe nici unul din ei, deoarece în 1951 avuseseră loc ample arestări în regiune, mii de oameni fiind ridicați, uneori doar preventiv, și internați la Canalul Dunăre-Marea Neagră.

De aceea, el nu și-a putut îndeplini misiunea de a-i contacta pe partizanii făgărășeni, cărora avea să le aducă importante mesaje și dispoziții din Apus.

Generalul de Securitate Neagu Cosma, care a investigat la acel moment cazul, declara într-un interviu la Radio România Actualități, după 1990, că Sabin Mare fusese şeful echipei, răspunzând  de culegerea de informaţii, pe care Ilie Rada le transmitea prin radio, iar Gavrilă Pop era responsabil cu implantarea, cu găzduirea grupului.

După paraşutare, au găsit pentru început ca loc de instalare a bazei o gospodărie din marginea unei localități a județului Satu Mare, lângă un lan de porumb, de aici efectuând și primele transmisii radio.

Gavrilă Pop a fost trimis de Sabin Mare la o călugăriță catolică de la fostul Institut Sfânta Maria din București, acum stabilită în Satul Mic, aproape de Baia Mare, cu o scrisoare de la sora ei, maica Anunciata, care fugise din țară cu părintele Florian Muller și se stabilise în Spania. Scrisoarea era contrasemnată de părintele Muller:

„Dragă surioară, noi ducem o acţiune în folosul Patriei. Să ne ajuţi şi tu! Vezi că cel care îţi prezintă această scrisoare are nevoie de ajutor, fă ce poţi! ….”.

Din păcate însă, sora rămasă în țară era informatoare a Securității.

Călugărița i-a dat lui Pop o cană de lapte și o bucată de pâine, cerându-i să stea ascuns în porumb până seara, când să se apropie de locuința ei din nou. În acest timp, ea a luat legătura cu şeful magazinului de peste drum, cerându-i să anunțe Securitatea, transmițându-le ca semn al prezenței lui Pop în casa ei întinderea unui prosop roșu pe sfoară.

În felul acesta a fost capturat și anchetat Gavrilă Pop, care a cedat torturii, divulgând misiunea cu care era venit și locul bazei.

Trei plutoane de Securitate au pornit, acționând din trei direcții diferite, neacoperind însă și flancul unde era lanul de porumb. Cei doi, surprinși chiar când emiteau prin radio, au părăsit dispozitivul și au reușit să scape prin lanul de porumb. Se pare că s-au despărțit, pentru eficiență.

Cert este că, după trei zile, Sabin Mare avea să fie găsit într-un lan de grâu, împușcat în tâmpla stângă. Realizând că au fost deconspirați și că întreaga misiune a eșuat, iar întreaga Securitate se afla pe urmele lor, el a făcut sacrificiul suprem, luându-și viața cu un glonț.

Nu din lașitate, ci pentru a evita, în urma capturării și torturilor, divulgarea atât a secretelor militare ale misiunii, pe care le cunoștea, cât și numele persoanelor de contact ori ale celor care îl ajutaseră, ceea ce însemna tragerea după sine, în beciurile Securității, a altor zeci și zeci de oameni. La căpătâi, își așezase o cruce improvizată din snopi de spice.

Gavril Pop a fost arestat după scurt timp. Ilie Rada s-a refugiat pentru un scurt timp în Munții Apuseni, la un văr de-al său, iar ulterior a reușit să iasă din țară în Iugoslavia.

Ilie Rada, singurul parașutat revenit în Occident

Ilie Rada a trăit la Paris până în anii 2000. Într-un interviu acordat în 1999 Centrului de Istorie Orală din Radiodifuziunea Română, Neagu Djuvara, instructor CIA al echipelor parașutate, declara:

“Nu aveau mijloace, trebuia fiecare să se descurce cum poate şi dovadă cum a putut Ilie Rada să scape, a fost miraculos cum a fugit pe jos prin pădure. Le-au trebuit americanilor luni de zile ca să-l scoată din Iugoslavia.

Probabil că serviciile speciale iugoslave au vrut să îl ţină ca să scoată şi ele maximum de informaţii şi l-au bătut la cap, săracul, până când, în fine, i-au dat drumul şi a venit la Paris. În momentul acela, francezii şi americanii au spus că nu mai poate fi folosit, asta este clar, dar voiau să ştie dacă ceea ce povesteşte este adevărat.

Şi m-au trimis cu el într-un sat la câteva zeci de km. de Paris unde am stat, nu mai ţin minte cât, dar săptămâni de-a rândul, zi de zi, să-mi tot povestească, să ne împrietenim, să luăm masa împreună. Şi eu când am terminat acest interogatoriu am spus serviciilor aliate că sunt 100% convins că omul spune adevărul, că aşa s-au întâmplat lucrurile.”

Tot în 1999, Ilie Rada declarala Paris, tot pentru Radio România:

“Nu m-am dus la primul “rendez-vous” pentru că era prea aproape de casă şi îmi era frică că ăştia cu jeepul mă prind, pentru că era prea aproape de satul în care eram. Şi m-am dus la al doilea rendez-vous, după două zile, pentru că ăla era mai departe şi nu aveam nici un mijloc de transport. Am făcut pe jos, de la Baia Mare, până la frontiera iugoslavă, vreo 15 zile. Am fost obligat să trec din nou în Iugoslavia.

Ei spuneau că m-au prins, dar eu m-am dus să mă predau fiindcă aşa aveam consemnul de la americani. Iugoslavii m-au băgat în închisoare, am stat în închisoare într-o celulă singur vreo şase luni. După 6 luni, mi-au dat drumul, m-au adus până la frontieră şi mi-au dat drumul în Italia. De acolo a venit cineva şi m-a căutat, la Trieste, am găsit nişte prieteni americani şi a venit şi cineva din Franţa cu care m-am întors.”

După aproape 7 decenii de la aceste eroice operațiuni împotriva comunismului, în ciuda sacrificiilor omenești colosale și resurselor financiare uriașe investite de americani și francezi, subiectul parașutărilor în România comunistă este aproape necunoscut în România, manualele școlare nu menționează nimic despre el, iar autoritățile statului român mențin în uitare deplină eroismul acelor oameni care s-au sacrificat, acceptând să părăsească confortul Occidentului și să vină să lupte pentru România.

Și asta în condițiile în care România este astăzi stat mebru NATO și are un parteneriat strategic cu SUA. Un motiv ar putea fi faptul că o mare parte a celor parașutați au fost membri ai Mișcării Legionare, subiect considerat tabu de vigilența corectitudinii politice care domină establishmentul politic românesc și internațional.

Singura comemorare anuală a celor parașutați de aviația militară americană este ținută an de an, în ultima sâmbătă de octombrie, de Fundația Ion Gavrilă Ogoranu, la Fortul 13 Jilava, locul execuției celor capturați de Securitate.

Dumnezeu să îi odihnească în pace!

CITIȚI ȘI:

04/07/2022 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , | 2 comentarii

LECȚIA RĂZBOIULUI RUSO-JAPONEZ DIN 1905 ȘI RUȘINEA DE PE OBRAZUL ARMATEI RUSE

O hartă satirică anti-rusă creată de un student japonez la Universitatea Keio în timpul războiului ruso-japonez. 

Dezastrul de la Tsushima, rușinea de pe obrazul militarist al Rusiei

Rusia a intrat în Ucraina sigură pe un succes rapid, care să potolească dorința Ucrainei de a se rupe din sfera ei de influență și de a merge spre vest.

Azi, la patru luni de la debutul conflictului, trupele lui Putin sunt blocate cam în același punct ca la startul invaziei, despre un succes militar rapid nici nu se mai pune problema și se vorbește tot mai insistent de o posibilă răsturnare a situației și chiar de victorii ucrainene pe câmpul de luptă.

E clar acum că Rusia și-a subestimat adversarul în două direcții esențiale: dorința de luptă și tehnologia, scrie https://timpul.md.

În ambele, ucrainenii par să aibă avantaj. Iar asta e o lecție pe care Rusia ar fi trebuit să o știe, pentru că i-a fost predată în urmă cu aproape 120 de ani.

E vorba de războiul cel mai pe nedrept uitat probabil, pentru că a distrus imaginea Rusiei de mare putere internațională și a creat un imperiu cu ambiții fără precedent într-o parte de lume pe care rușii o credeau propriul „loc de joacă”.

E vorba despre războiul ruso-japonez de la începutul secolului 20. Acest conflict, adesea uitat de istorie, a început atunci când japonezii au atacat orașul Port Arthur deținut de Imperiul Rus și aflat strategic în apropierea Coreei, care se afla sub influența japoneză la acea vreme. Era punctul de plecare al Războiului ruso-japonez.

În timpul domniei țarului Nicolae al II-lea, Imperiul Rus își stabilise o prezență militară considerabilă în Manciuria, reușind să-și asigure controlul asupra orașului Port Arthur, care era un important centru comercial în Oceanul Pacific.

Japonia a văzut acest lucru ca o potențială amenințare la adresa propriei sale influențe, aflată în creștere în regiune.

Rușii, ca și întreaga lume la acea dată, considerau Japonia o putere de mâna a doua. Nu fără temei din punct de vedere temporal, țara fiind, practic, abia ieșită din evul mediu.

Numai că nici Rusia, și nici marile puteri europene ale vremii, nu conștientizau modernizarea extrem de rapidă la care fusese supusă Japonia, care renunțase complet la închistarea ei medievală în urmă cu aproximativ 40 de ani (până atunci nu primea nici străini decât atent selectați și doar în anumite locuri).

Rușii nu puteau concepe că o țară care la 1870 avea ca armă principală arcul și săgeata să poată să îi pună probleme militare.

Asediul japonez de la Port Arthur, reflectat în presa vremii

Rusia se afla la câțiva ani distanță de finalizarea Căii Ferate Transsiberiene, atât de necesară, transporturilor militare și de mărfuri. Odată terminat acest drum de fier, urma să își extindă influența și asupra întregii Manciurii. Imperiul Japonez simțea că se confruntă cu situația „acum sau niciodată”. Nu avea ce face decât să se lupte.  Astfel, la 8 februarie 1904, s-a declarat războiul.

Armata japoneză a asediat Port Arthur timp de peste 5 luni. În această perioadă, bătălia nu a fost purtată doar pe uscat, ci și pe mare. Majoritatea Flotei Ruse din Pacific a fost afectată la Port Arthur de o blocadă navală.

Când a devenit evident că situația era fără ieșire, comandantul rus de la Port Arthur a renunțat să lupte.

Bătălia a continuat pe uscat, unde japonezii au învins puternica rezistența rusă, adjudecându-și o serie de victorii importante.

Acest lucru s-a datorat parțial faptului că majoritatea soldaților ruși făceau parte din detașamente siberiene mult mai slab dotate și instruite decât cele poziționate lângă Moscova.

Războiul s-a încheiat cu înfrângerea catastrofală a rușilor la Tsushima. După ce flota lor din Pacific le-a fost aproape distrusă, armata țaristă a trebuit să apeleze la navele din zona baltică. Una ce a trebuit să străbată peste 18.000 de mile marine pentru a ajunge în Pacific. Era deja prea târziu.

Oricum, a căzut într-o ambuscadă și a fost distrusă în strâmtoarea Tsushima. Rușii au pierdut 34 de nave,  iar japonezii trei torpiloare. Lumea întreagă privea uluită deznodământul, victoria Japoniei era completă.

Aproape toate bătăliile terestre fuseseră câștigate de niponi, iar pe mare dezastrul Rusiei era total: două din cele trei flote ale imperiului fuseseră scufundate.

Dezastrul naval al Rusiei de la Tsushima, imagine care a fost interzisă în Rusia până la venirea comunismului

Rusia n-a fost umilită la conferința de pace, pentru că era considerată o țară importantă

Odată cu pierderea flotei, țarul și miniștrii săi decid să se așeze la masa negocierilor. Japonezii acceptă și se întâlnesc pentru a negocia la Portsmouth, SUA. Aici lucrurile devin deosebit de interesante, cu consecințe reale pe termen lung. Pe hârtie, se pare că japonezii au avut avantajul de partea lor.

Îi învinseseră pe ruși pe uscat și pe mare, ocupaseră întinderi mari de teritoriu. Au forțat o mare națiune să vină la discuții. Părea o victorie. În realitate, situația era mult mai complexă. A evoluat într-o situație în care niciuna dintre părți nu se bucura de beneficii reale.

Într-o bătălie de uzură, Japonia nu ar fi avut nicio șansă. Strategii militari știau că o continuare a războiului însemna un dezastru pentru Japonia, iar armata ei ar fi fost împinsă în Pacific.

Pe de altă parte, Nicolae al II-lea părea că nu a vrut să câștige războiul. Armata rusă putea învinge dacă și-ar fi jucat cum trebuie avantajele. O redistribuire a armatelor din vest sub o comandă mai bună, victoria ar fi devenit o chestiune de timp.

După înfrângerea de la Tsushima, țarul Nicolae își pierde încrederea într-un război facil și crede că orice victorie ar fi probabil mult prea costisitoare pentru a fi justificată. Japonezii nu sunt atât de ușor de învins pe cât credea el.

 La 5 septembrie 1905, a fost semnat un tratat de pace care punea capăt oficial ostilităților. Efectele conflictului au fost însă mult mai profunde și de lungă durată. Victoriile Japoniei au fost un șoc pentru aproape toate celelalte puteri mondiale din acea vreme. Acestea au marcat adevăratul început al Imperiului Japonez ca o superputere reputată global.

În schimb, marchează începutul sfârșitului pentru Imperiul Rus, și în special pentru dinastia Romanov. Gestionarea conflictului de către țarul Nicolae a fost jenantă atât pentru el, cât și pentru națiunea sa, subminându-i serios puterea monarhică.

Slăbiciunea afișată atunci a jucat un rol major în căderea Imperiului Rus și apariția Uniunii Sovietice. Slăbiciunea armatei ruse a jucat un rol important în Primul și în Al Doilea Război Mondial, atunci când Germania a chibzuit dacă este oportun sau nu să intre în război împotriva ei.

La urma-urmei, dacă o mică insulă din Asia a reușit, de ce nu ar face-o unul dintre stăpânii militari ai Europei?

04/07/2022 Posted by | ISTORIE | , , , , , , | Lasă un comentariu

   

%d blogeri au apreciat: