CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Steagul Federației Ruse de astăzi este identic cu steagul rușilor care au luptat sub conducerea generalului Vlasov, alături de Hitler, împotriva URSS

Generalul rus Andrei Vlasov este una dintre cele mai paradoxale figuri ale istoriei militare a secolului XX. A fost trimis la un seminar teologic ortodox, a luptat pentru Armata Roşie, i-a instruit pe naţionaliştii chinezi şi a luptat, în timpul celui de-al doilea război mondial, de partea lui Adolf Hitler împotriva Uniunii Sovietice.

Unii dintre ruşi îl consideră erou însă el nu a fost reabilitat din punct de vedere juridic, deşi infracţiunea pentru care a fost spânzurat, agitaţie antisovietică, nu mai există în niciun cod penal.

De la teologie la comunism

Andrei Vlasov ar fi trebuit să fie preot. Născut în regiunea Nijni Novgorod, el a intrat ca student într-un seminar teologic ortodox rus. Însă, în anul 1917, o dată cu izbucnirea Revoluţiei comuniste, el a părăsit seminarul şi s-a înrolat în Armata Roşie. Şi asta cu toate că ideologia comunistă promova ateismul, adică o concepţie total contrară primelor înclinaţii religioase ale lui Andrei Vlasov. El a început ca militar voluntar şi a participat la luptele împotriva lui Denikin, Vranghel şi a naţionaliştilor ucrainieni în zone precum Ucraina, Caucaz şi Crimeea.

Istoricii ruşi spun că Andrei Vlasov a dat dovadă de un curaj şi de o inteligenţă puţin obişnuite şi a avansat pas cu pas în ierarhia militară a Armatei Roşii. Formal, Andrei Vlasov a intrat în Partidul Comunist al Uniunii Sovietice în anul 1930. El a fost trimis apoi în China, ca instructor militar pentru armata republicană a lui Cian Kai-Şî.

Ironia sorţii a făcut ca tocmai Cian Kai-Şî să devină, peste câţiva ani, cel mai puternic opozant al comuniştilor chinezi, conduşi de Mao Tze Dun.

Armata instruită de Vlasov a reuşit, multă vreme, să lupte cu succes atât împotriva ocupanţilor japonezi, cât şi împotriva comuniştilor chinezi. Iar când naţionaliştii chinezi au fost, în cele din urmă, înfrânţi de către comuniştii sprijiniţi de Uniunea Sovietică, Cian Kai-Şî s-a retras cu armata sa în insula Taiwan, unde nu a fost instaurat comunismul niciodată.

Vreme de decenii, regimul din Taiwan a fost recunoscut de comunitatea internaţională drept reprezentant oficial al Chinei, iar acum o temă fierbinte a politicii internaţionale din regiunea asiatică este tocmai independenţa Taiwanului, pe care autorităţile chineze au anunţat că nu o vor recunoaşte niciodată. După câţiva ani petrecuţi în China, Vlasov s-a întors în Uniunea Sovietică, iar la începutul celui de-al doilea război mondial a devenit unul dintre cei mai apreciaţi comandanţi ai Armatei Roşii.

Trupele conduse de el au avut un rol imens în oprirea ofensivei germane care viza cucerirea Moscovei.

În oficiosul Partidului Comunist, Pravda, Vlasov a fost declarat erou pentru că ar fi salvat Moscova. În anul 1942, Vlasov a fost numit comandant al unei armate sovietice care avea ca misiune spargerea încercuirii Leningradului, oraşul Sankt Petersburg de azi.

Însă expediţia militară comandată de Andrei Vlasov a fost un dezastru. Armata comandată de el a fost încercuită de armata germană. Stalin a pus la punct un plan pentru a-l salva, pe calea aerului, pe Andrei Vlasov.

Însă generalul sovietic a refuzat să-şi părăsească soldaţii. În cele din urmă, el a fost luat prizonier de germani şi dus la Vinniţa. Aici, el a fost convins să treacă de partea naziştilor.

Vlasov a fondat un Comitet Rus de Eliberare, care avea drept scop răsturnarea lui Stalin. Naziştii au promis şi crearea unei Armate Ruse de Eliberare, iar Vlasov a început să recruteze voluntari pentru această armată.

În timpul Celui De-al Doilea Război Mondial, la instrucțiunile personale ale lui Hitler, steagul alb-albastru-roșu a fost predat armatei generalului Vlasov, care a luptat împotriva URSS aceasta fiind numită oficial în Germania nazistă – „Legiunea SS de Est”.

Programul Comitetului Rus de Eliberare a fost sintetizat de Vlasov în Proclamaţia de la Smolensk, din 1943, care viza crearea unei Rusii Independente.

Însă planurile lui Vlasov contraveneau celor ale lui Adolf Hitler, care visa un Reich german care să se întindă până la Urali.

Drept urmare, unităţile militare formate din recruţii lui Vlasov nu au fost unificate într-o armată unitară, ci au fost puse sub comanda unor generali germani.

Ca o consecinţă a tensiunilor apărute, Vlasov a fost pus sub arest la domiciliu şi ameninţat că va fi predat Gestapo-ului.

Însă, spre finele anului 1944, când situaţia militară a Germaniei se apropia de catastrofă, Vlasov a fost rechemat sub arme.

Multe dintre unităţile sale au fost folosite pe frontul de Vest.

Dar unii dintre recruţii lui Vlasov au luptat pe râul Oder şi împotriva Armatei Roşii. Publicistul basarabean Ion Iachim scrie că prestigiul lui Andrei Vlasov era atât de mare printre militarii ruşi, încât, chiar în cursul bătăliei de pe Oder, cu puțin timp înaintea prăbușirii Germaniei naziste, au fost sute de soldaţi care au dezertat din Armata Roşie şi au trecut de partea generalului dizident.

Însă, pentru că Germania se apropia rapid de înfrângere, generalul Vlasov a încercat un gest menit să câştige bunăvoinţa Aliaţilor.

El a permis Armatei Roşii să intervină, în anul 1945, în ajutorul insurgenţilor din Praga, reprimaţi de SS. Vlasov s-a îndreptat spre Apus, unde s-a predat aliaţilor occidentali în data de 10 mai. Cu câteva zile înainte, el a primit oferta de a fugi cu un avion în Spania lui Franco. Din nou, el a refuzat să îşi părăsească soldaţii. Drept urmare, el a fost luat prizonier de americani.


Spânzurat ca trădător

Pe 12 mai, în timp ce se deplasa spre interogatoriu, maşina în care se afla a fost înconjurată de un comando sovietic. Militarii americani care îl păzeau pe generalul rus au refuzat să se lupte pentru el. Drept urmare, generalul Vlasov a fost răpit şi dus în Uniunea Sovietică. Judecat de un tribunal militar excepţional, el a fost condamnat la moarte şi spânzurat, la 1 august 1946.

Mulţi dintre militarii care l-au urmat au avut aceeaşi soartă. În manualele sovietice de istorie, el este considerat trădător.

Însă diaspora rusească din Occident îl consideră erou. Ruşii din Statele Unite ale Americii au cerut reabilitarea juridică a lui Andrei Vlasov, dar cererea a fost respinsă.

 Publicistul basarabean Ion Iachim scrie că prestigiul lui Andrei Vlasov era atât de mare printre militarii ruşi, încât, chiar în cursul bătăliei de pe Oder, cu puțin timp înainte de capitularea Germaniei, au fost sute de soldaţi care au dezertat din Armata Roşie şi au trecut de partea generalului dizident.

Însă, pentru că Germania se apropia rapid de înfrângere, generalul Vlasov a încercat un gest menit să câştige bunăvoinţa Aliaţilor. El a permis Armatei Roşii să intervină, în anul 1945, în ajutorul insurgenţilor din Praga, reprimaţi de SS. Vlasov s-a îndreptat spre Apus, unde s-a predat aliaţilor occidentali în data de 10 mai.

Cu câteva zile înainte, el a primit oferta de a fugi cu un avion în Spania lui Franco. Din nou, el a refuzat să îşi părăsească soldaţii. Drept urmare, el a fost luat prizonier de americani.


Spânzurat ca trădător

Pe 12 mai, în timp ce se deplasa spre interogatoriu, maşina în care se afla a fost înconjurată de un comando sovietic. Militarii americani care îl păzeau pe generalul rus au refuzat să se lupte pentru el.

Drept urmare, generalul Vlasov a fost răpit şi dus în Uniunea Sovietică. Judecat de un tribunal militar excepţional, el a fost condamnat la moarte şi spânzurat, la 1 august 1946. Mulţi dintre militarii care l-au urmat au avut aceeaşi soartă. În manualele sovietice de istorie, el este considerat trădător.

Însă diaspora rusească din Occident îl consideră erou. Ruşii din Statele Unite ale Americii au cerut reabilitarea juridică a lui Andrei Vlasov. Cererea a fost respinsă.

„Tricolorul rus” – steag fascist

Sub acest steag, fasciștii ruși au luptat împotriva sovieticilor.

După folosirea drapelului actual al F. Ruse de către vlasoviști, acest steag și-a căpătat semnificația finală. Steagul „rușilor” de azi este un steag fascist.

În timpul Celui De-al Doilea Război Mondial, la instrucțiunile personale ale lui Hitler, steagul alb-albastru-roșu a fost predat armatei generalului Vlasov, care a luptat împotriva URSS aceasta fiind numită oficial în Germania nazistă – „Legiunea SS de Est”.

Tricolorul alb-albastru-roșu nu are valoare istorică, alta decât cea de simbol fascist. Rușii au luptat în Al Doilea Război Mondial sub steagul roșu, dar nu toți rușii, pentru că unii luptau de partea fascismului sub steagul actual al Federației Ruse.

Publicitate

03/07/2022 Posted by | ISTORIE | , , , , , , , | Lasă un comentariu

Regimul comunist din România și poziția sa tradatoare în chestiunea Basarabiei cotropite de ”eliberatorii”sovietici

Poziția regimului comunist din România în chestiunea Basarabiei

Perioada deplinei docilități

Instalarea comunismului în România și transformarea țării într-un stat-satelit al Uniunii Sovietice au făcut ca, pentru aproape două decenii după evenimentele din august 1944, problema Basarabiei și a Nordului Bucovinei să fie practic abandonată de regimul de la București, scrie doctorul în istorie Ion CONSTANTIN în prestigioasa revistă https://www.limbaromana.md.

Îndată după ocuparea de către trupele sovietice a teritoriilor românești de la est de Prut și integrarea lor în ansamblul republicilor unionale din imperiu, guvernul român a interzis orice referire la Basarabia, cuvântul în sine devenind „tabu”, inclusiv în conversațiile particulare. Toate cărțile, articolele și studiile referitoare la acest subiect au fost retrase din circulație.

România va fi supusă ocupației militare directe, care va dura până în 1958, după ce în 1955 țara este încadrată în Tratatul de la Varșovia. Integrarea se va produce și pe plan economic, prin tratatul din mai 1945 și, apoi, prin aderarea la Consiliul de Ajutor Economic Reciproc, întemeiat în 1949.

În primii ani de „democrație populară”, politica externă a României s-a caracterizat printr-o deplină docilitate față de Uniunea Sovietică, satelizarea sa diplomatică fiind totală, ca și a celorlalte țări comuniste „frățești.

În februarie 1948, guvernul de la București încheia cu URSS un tratat de „prietenie, colaborare și asistență mutuală” valabil pe douăzeci de ani, urmat de înțelegeri asemănătoare cu Bulgaria, Cehoslovacia, Polonia și Ungaria, semnate toate în cursul anului 1948.

În aceste condiții, Bucureștiul nu era în măsură să exercite suveranitatea în aproape nici un domeniu. Conducerea României era riguros controlată de ofițerii de informații sovietici infiltrați semideschis în toate instituțiile importante ale țării, inclusiv la cel mai înalt nivel3. Moscova avea la dispoziție, de asemenea, tot soiul de agenți semioficiali din România, formați prin recrutări locale în instituțiile militare și ale securității, precum și angajații români motivați economic ai Sovromurilor, agențiilor comerciale sovietice și chiar ai armatei sovietice.

Acești agenți se bucurau de „privilegii extrateritoriale” și de beneficii materiale „care adesea le depășeau pe acelea ale conducătorilor comuniști”, făcând problematică loialitatea acestora față de centrul românesc al PCR.

Controlul politic sovietic se exercita în primul rând asupra instituțiilor coercitive ale statului – armată, serviciul de securitate și miliția –, cât și asupra liderilor partidului, printr-o rețea de ofițeri și agenți sovietici infiltrați în instituțiile de stat și în jurul liderilor acestora.

Primul pas pentru preluarea controlului a fost constituirea în URSS a Diviziei „Tudor Vladimirescu” (1943) și a Diviziei „Horia Cloșca și Crișan” (1945), cu contigente masive de comisari sovietici. Un lot important de agenți sovietici se va constitui ulterior din rândul ofițerilor care făceau stagii de pregătire în URSS.

Aceștia „erau o pradă ușoară pentru serviciile sovietice de spionaj. După revenirea în țară în cadrul armatei, ei mențineau legăturile cu consilierii sovietici care, fără excepție, erau implicați în activități de spionaj pe teritoriul României, în serviciul agențiilor sovietice.

Ei comunicau fără translator, astfel că transmiterea informațiilor se făcea fără dificultate”. Ofițerilor pregătiți la Moscova li se solicita să accepte oficial subordonarea față de sovietici prin semnarea unor angajamente de loialitate, devenind vulnerabili la șantaj în cazul în care și-ar fi reconsiderat conduita.

Mai târziu, Moscova a început să le acorde și cetățenia sovietică acestor agenți, oferind astfel o posibilitate cvasilegitimă pentru a interveni direct, în cazul în care ar fi fost demascați ca spioni împotriva propriei țări.

În această perioadă, tot ce s-a publicat despre istoria României trecea printr-o aspră cenzură, fiind admise numai scrieri menite să justifice „drepturile” URSS și să glorifice puterea acaparată de comuniști. Au apărut pamflete și narațiuni de factură polițistă, scrise de cele mai multe ori de autori neromâni (Ion Ludo, Frank, Popoviciu), care au creat o falsă imagine asupra istoriei românești.

Este epoca în care istoricii staliniști, în frunte cu Mihail Roller, afirmau că Basarabia a fost cedată la 1812 de către Turcia direct Rusiei și că unirea provinciei în 1918 cu România nu a fost altceva decât o răpire care s-a perpetuat prin complicitatea aliaților occidentali. Roller a condus grupul de istorici care a redactat manualul școlar sovieto-român Istoria României.

Manual unic pentru clasa a VIII-a secundară, publicat la Editura de Stat în 1947. În anii următori au apărut, sub redacția lui Roller, mai multe ediții ale lucrării Istoria Republicii Populare Române, care nu reprezentau altceva decât traduceri ale unor compilații de istorie făcute la Moscova pentru uzul românilor.

Pentru breasla istoricilor, a fost o perioadă extrem de dificilă. „Penibili au fost mai ales anii de început ai noii lumi – scrie istoricul David Prodan în Memoriile sale. În noile posturi de răspundere, de control, oameni de serviciu, laboranți, foste slugi, oameni pătați, vulnerabili, obligați la exces de zel pentru propria salvare…

La acest nivel riscai la fiecare pas să cazi în «greșeală» sau trebuia să fii judecat, și numai pentru a fi ținut sub presiune, și numai pentru a simți puterea regimului… Puteai fi acuzat și judecat în taină, puteai fi urmărit, încărcat de cel care se străduia să se salveze pe sine sau îți vâna locul.

(Se) putea să ți se aducă fără să știi vini grave, cu grave consecințe. Puteai fi încondeiat, fără să știi, cu cea mai gravă acuzație din toate: ai nesocotit partidul! O perioadă grea de răsturnare de valori, de agitație, de umiliri, inerentă marilor răsturnări”.

Scrierile istorice apărute în România în perioada stalinistă, cât și un deceniu după aceea, erau tributare mimetismului și obedienței totale față de tezele neștiințifice susținute de istoriografia sovietică. Elocventă în acest sens este o simplă comparație între modul în care erau prezentate în Marea Enciclopedie Sovietică din 1950 și Dicționarul Enciclopedic Român, din 1962, relațiile româno-ruse. Considerațiile formulate de istoriografia din RPR privind problema basarabeană se rezumau la reproducerea tale quale a tezelor istoriografiei sovietice.

Chiar după ce stalinismul a fost condamnat oficial în URSS, iar divergențele româno-sovietice începuseră a ieși la iveală, istoriografia din țara noastră se mai menține în inerția stalinistă pentru aproape un deceniu. Tratatul de Istoria României, apărut în 1961, de exemplu, prelua teza mai veche a lui Roller, potrivit căreia Moldova ar fi fost la origine parte integrantă a unui voievodat de Halici. În legătură cu acest flagrant neadevăr, istoricul Alexandru Boldur va interveni, în 1962, la conducerea politică a României, din păcate fără rezultat.

Starea de lucruri din domeniul istoriografiei române din acea vreme era arătată într-o notă informativă a directorului Institutului de Istorie a partidului de pe lângă CC al PCM – filială a Institutului Marxism-Leninismului de pe lângă CC al PCUS, Semion I. Afteniuk, adresată CC al PCM, la 11 noiembrie 1970:

„În documentele Partidului Comunist Român din anii 20-50, în lucrările istoricilor marxiști din România au fost puse bazele unei tratări științifice corecte a problemelor esențiale ale relațiilor româno-sovietice din anii 1918-1944.

În particular, era condamnată participarea României regale la intervenția militară împotriva țării Sovietelor, cotropirea Basarabiei de către armata regală, politica colonială a României în ținutul ocupat, linia politică antisovietică, promovată de guvernele regatului chiar până la ieșirea României din război de partea Germaniei hitleriste împotriva Uniunii Sovietice, a fost dată o apreciere înaltă luptei oamenilor muncii din Basarabia împotriva ocupanților pentru reunirea cu Patria Sovietică și susținerea acesteia de către poporul sovietic și guvernul Uniunii Sovietice, a fost salutată eliberarea Basarabiei în anul 1940 și reunirea ei cu URSS, a fost apreciată pozitiv formarea RASS Moldovenești și a RSSM Unionale”.

Schimbări în istoriografie după moartea lui Stalin

Moartea lui Stalin în martie 1953 nu avea să aducă schimbări imediate în ceea ce privește discursul istoriografic oficial, dar au fost create condițiile pentru ca acestea să se producă, într-un ritm destul de lent, ce-i drept, în anii următori. Se vor ivi începând cu anii 1955-1956, când în breasla ideologilor partidului și a istoricilor regimului se discuta deja despre reconsiderarea istoriei lui Roller, iar la Moscova se pregătea condamnarea cultului personalității lui Stalin.

Congresul al II-lea al PMR (decembrie 1955) a adus unele schimbări semnificative de abordare a discursului istoric, inclusiv în ceea ce privește atribuțiile instituțiilor ce aveau competențe în domeniul scrierii istoriei. Începe declinul rollerismului, iar adversarii acestuia nu ezită să-l critice pe fondatorul său pentru „greșelile trecutului, iar el își face apărarea prin autocritica permisă de partid dar folosită pro domo.

Este perioada în care „spiritul Genevei” începea să se facă simțit în lumea diplomatică și definea un nou mod de desfășurare a raporturilor internaționale dintre „cei mari”: SUA, URSS, Marea Britanie, Franța. Noul discurs politic privind coexistența pașnică aduce o „diminuare a încrâncenării în limbajul istoric. Occidentul nu mai este privit doar ca un dușman etern ci și ca un partener de dialog, știința istorică occidentală nu era numai imperialistă dar și deținătoarea unei experiențe valoroase.

Chiar dacă schimbările au o mare doză declarativă, ele se fac din ce în ce mai mult simțite”. Așa cum observă cercetătorul Vasile Pascu, discursul istoric a evoluat „de la tipicul stalinist, plin de reproș și ură împotriva stăpânirii de clasă și a Occidentului – la un discurs ușor naționalist, valorizator al moștenirii istorice, trecut însă prin filtrul marxist-leninist.

Oricum, perioada se încheia printr-o debarasare de clișeele ridicole ale anilor ’50, se stabileau legături mai concrete cu istoriografia «imperialistă» și se trecea la recuperarea (totuși marxistă) a unor istorici consacrați înainte de 23 august 1944…”.

Potrivit informării mai sus menționate a Institutului de Istorie a partidului de pe lângă CC al PCM, „devierea” științei istorice române de la „tratarea marxistă” a problemelor „esențiale” ale relațiilor sovieto-române s-a produs abia după plenara CC al PCR din 30 noiembrie-5 decembrie 1961, fapt reflectat în conținutul unor lucrări istorice și manuale de istorie. Ca exemplu al acestei „schimbări”, istoricul chișinăuian amintit evoca diversele ediții ale manualului de „Istorie a României” pentru clasa a XI-a, cât și alte lucrări.

Astfel, în manualul editat în anul 1960 (Istoria României. Manual pentru Clasa XI, București, 1960), s-a constatat „pe bună dreptate că guvernul regal român, plin de ură împotriva statului Sovietic, a cotropit în anul 1918 Basarabia, a dizolvat, făcând uz de forță, Sovietele revoluționare și a anexat acest ținut (p. 275).

În iunie 1940, se spune în continuare, la propunerea guvernului Sovietic România a întors Basarabia țării Sovietice (p. 234). În carte se dă o apreciere veridică luptei oamenilor muncii din Basarabia împotriva ocupanților români, care s-a desfășurat la sfârșitul anului 1917 – începutul anului 1918 și nu a încetat până în momentul eliberării ținutului de ocupanți, se relatează despre susținerea oamenilor muncii din Basarabia în această luptă de către poporul sovietic, de către guvernul acestuia și de către forțele progresiste ale României, precum și despre alte fapte ale solidarității internaționale”.

În edițiile ulterioare ale aceluiași manual ocuparea Basarabiei Sovietice de către România regală în anul 1918, „retrocedarea” acesteia Uniunii Sovietice în anul 1940 și alte aspecte ale relațiilor româno-ruse în anii 1918-1940 sunt „apreciate cu totul altfel”. Astfel, în același manual, reeditat în 1965 și având aceiași autori (Dumitru Almaș, Gh. Georgescu-Buzău, Aron Petric), ca și manualul din 1960, „de acum nu se mai spune despre faptul că România boierească a procedat la un act de cotropire, trimițându-și armatele în Basarabia la sfârșitul anului 1917 – începutul anului 1918, nu se mai amintește despre rezistența opusă agresorilor de către populația Basarabiei, despre participarea internaționaliștilor români la această luptă; oricât ar fi de straniu, materialul despre invazia armatelor române în Basarabia este plasat în sub-compartimentul – «Influența Marii Revoluții Socialiste din Octombrie asupra mișcării muncitorești din România» (p. 279-280).

Din manual a dispărut materialul despre lupta de 22 de ani a oamenilor muncii din Basarabia împotriva ocupanților și susținerea acestei lupte de către poporul sovietic, de către guvernul său, de către Partidul Comunist Român, iar despre eliberarea Basarabiei în anul 1940 se spune după ce se amintește de pactul sovietic german de neagresiune (august 1939) în felul următor: «În iunie 1940, în urma notelor ultimative, trimise de către guvernul URSS și primite de către guvernul României, teritoriile Basarabiei și Bucovinei de Nord au intrat în componența statului Sovietic» (p. 326).

Apoi, fără a da o caracterizare sau apreciere acestui eveniment, urmează fraza: «În această perioadă Partidul Comunist Român conducea lupta oamenilor muncii împotriva fascismului, pentru apărarea intereselor lor vitale» (tot acolo)”.

După cum se consemna în nota informativă a lui S. I. Afteniuk, „la fel sunt tratate aceste evenimente și în alte lucrări”. Dacă în primul volum al Dicționarului enciclopedic, apărut în 1962, este scris: „În ianuarie 1918 guvernul burghezo-moșieresc al României a ocupat Basarabia” (p. 308), în volumul patru, apărut în 1966, citim: „La începutul lunii ianuarie 1918 Basarabia a intrat în componența statului Român” (p. 203).

În cartea Schițe de istorie a României, editată în anul 1967 în limbile rusă, engleză, franceză, germană, română, putem citi:

„La începutul lunii ianuarie 1918 Basarabia a intrat în componența statului român… în iunie 1940, în urma cererii formulate de către guvernul sovietic în notele ultimative, adresate guvernului român, Basarabia și partea de Nord a Bucovinei au intrat în componența URSS” (p. 36, 44). Într-un mod asemănător sunt prezentate aceste fapte în lucrările colective fundamentale de istorie a României, apărute la București în anul 1970.

„Dezghețul hrușciovist” încurajează intelectualitatea română din RSS Moldovenească

După dispariția lui Stalin și accederea lui N. Hrușciov în funcția de secretar general al PCUS, se înregistrează o destindere a politicii regimului sovietic, atât în plan internațional, cât și intern.

În cuvântarea sa de la Congresul al XX-lea al PCUS despre cultul lui I. Stalin și consecințele acestuia (24 spre 25 februarie 1956), noul lider sovietic se desolidariza, printre altele, și de metodele violente aplicate de predecesorul său față de naționalitățile sovietice.

Erau reabilitate, în totalitate sau parțial, popoare deportate în masă și se anunța o politică de descentralizare economică, administrativă și culturală. Șovinismul velikorus, promovat și susținut deschis de I. Stalin în special după 1945, era declarat ca venind în contradicție cu internaționalismul proletar, cu alte cuvinte periclita coeziunea popoarelor Uniunii Sovietice21.

Noul curs politic inaugurat în URSS a conferit posibilitatea unei oarecare ridicări a nivelului științific în domeniul istoriografiei, renunțarea la naționalismul rus excesiv promovat în timpul lui Stalin și reîntoarcerea la un discurs „mai revoluționar” și ideologizant, ceea ce a însemnat însă și o mai mare indulgență față de patriotismul popoarelor din republicile unionale ale imperiului.

Aceste orientări corespundeau rolului mai pregnant pe care noua „conducere colectivă” sovietică îl conferea istoriei ca instrument de realizare a obiectivelor ideologice și de propagandă.

Renașterea discursului și a temelor revoluționar-ideologice în istoriografie a fost una dintre trăsăturile definitorii ale epocii hrușcioviene. Excesele naționalismului rus dispar din scrierile istorice, care tratează cu predilecție acum teme referitoare la „prietenia între popoarele sovietice”.

Prin stimularea acestei orientări, regimul urmărea realizarea unei legături mai strânse între popoarele din URSS și Partidul Comunist. De această politică a profitat intelectualitatea românească din RSSM, care, în condițiile cadrului mai larg creat pentru afirmarea creației proprii „moldovenești”, a putut promova, într-o oarecare măsură, valori culturale românești.

Cea mai arzătoare problemă a acestei intelectualități viza demascarea „moldovenismului stalinist”. O ocazie deosebit de prielnică s-a ivit în octombrie 1955, când la Chișinău se desfășoară Congresul lingviștilor sovietici, la care se declară că nu există argumente suficiente pentru a susține că limba „moldovenească” ar fi diferită de cea română.

Se adoptă, de asemenea, o rezoluție susținută de peste 700 de academicieni, profesori și studenți, prin care se propune deschiderea unei librării de carte românească în capitala RSSMoldovenești (librăria „Drujba” în perioada sovietică). În anul următor, după Congresul Internațional al lingviștilor (Florența), la care italianul C. Tagliavini afirma că unica diferență dintre limba „moldovenească” și română era alfabetul rusesc, doi filologi sovietici din Moscova, K. Budagov și S. Bernstein, au înaintat CC al PCM o scrisoare în care argumentau că limba vorbită pe teritoriul RSSM era parte integrantă a limbii naționale românești, invocând și afirmația lui Tagliavini.

Scrisoarea a fost prezentată numai lucrătorilor Institutului de Istorie, Limbă și Literatură al Academiei de Științe din RSSM, publicarea acesteia fiind strict interzisă.

Perioada anilor 1955-1960 a avut o importanță deosebită pentru păstrarea identității naționale a românilor din RSSM. Astfel, după discuții largi ale lingviștilor în presa de specialitate, inițiate în 1955 și continuate în următorii doi ani, s-a reușit convingerea factorilor de decizie că era necesar să se renunțe la unele norme ale limbii „moldovenești” impuse în perioada stalinistă.

Schimbările în acest domeniu nu au putut fi duse, însă, până la capăt. Kremlinul a fost totdeauna conștient de pericolul pe care patriotismul local al populației majoritare din RSSM îl poate reprezenta pentru integritatea URSS, avându-se în vedere vecinătatea cu România. De aceea, „moldovenilor li s-a acceptat să-și exprime caracterul lor național ca moldoveni, dar niciodată ca români”.

Regimul nu precupețea nici un efort pentru a alimenta în continuare aberantul mit „moldovenesc”. Teoriile bazate pe acest mit aveau ca obiectiv fundamental contestarea dreptului istoric de netăgăduit al României asupra unei părți din teritoriul său, Basarabia, concomitent cu afirmarea „legitimității” și justificarea acțiunilor anexioniste ale imperiilor țarist și sovietic asupra aceluiași spațiu.

În principal, istoricilor și lingviștilor le revenea ingrata sarcină de a demonstra ceea ce, de fapt, nu putea fi demonstrat. S-a încercat, într-un efort absurd și diabolic, să se rupă din contextul spiritualității românești figuri reprezentative ale tradiției culturale, cum erau cronicarii moldoveni din secolele XVI-XVII sau Dimitrie Cantemir, plasați alături de „eroii revoluționari” Frunze și Kotovski.

În 1958, unul dintre istoricii de bază ai Partidului Comunist din Moldova, I. Grosul, vorbea la conferința comună de la Chișinău a istoricilor din România și a celor din RSS Moldovenească despre „relațiile moldo-româno-ruso-ucrainene” din trecut, „ca și când primele două denumiri s-ar exclude una pe alta”.

Participarea istoricilor români la reuniunea comună de la Chișinău semnifica faptul că ei nu renunțaseră încă la conceptele generale elaborate de istoriografia sovietică, în problema relațiilor româno-sovietice. Acest lucru se va întâmpla ceva mai târziu, așa cum vom arăta în cele ce urmează.

Primele simptome ale neînțelegerilor româno-sovietice

Perioada de incertitudine deschisă în întreaga Europă de răsărit, ca urmare a dispariției lui Stalin, s-a exprimat în cazul României prin apariția primelor simptome ale neînțelegerilor cu Moscova, ce nu puneau, însă, în pericol „soarta socialismului” și nici interesele sovietice în zonă. Referindu-se la împrejurările apariției acestor „divergențe”, istoricul american Robert King arăta că „atunci când controlul sovietic slăbea, iar liderii comuniști locali își formaseră o bază indigenă a puterii, au început să apară manifestările naționale”.

Într-o lucrare consacrată istoriei Partidului Comunist Român, același cercetător identifică patru factori care au determinat succesul României în relația cu URSS, aici intrând perioada când la conducerea partidului s-a aflat atât Gheorghe Gheorghiu-Dej, cât și Nicolae Ceaușescu:

1) schimbarea politicii URSS în raport cu țările satelit;

2) stabilitatea versus instabilitatea de la vârful puterii sovietice după moartea lui Stalin;

3) contextul internațional în care au evoluat relațiile Est-Vest, aceasta permițând conducerii PMR/ PCR să aibă o serie de inițiative încurajatoare;

4) abilitatea conducerii de la București de a rezista presiunii sovietice.

Primele manifestări cu iz național apărute în cadrul partidului comunist din România se explică și prin schimbările produse în componența etnică a acestuia. Dacă în primii ani postbelici, elemente etnice neromânești – cum erau Ana Pauker, Vasile Luca, Teohari Georgescu ș.a. – dominau PCR (PMR, din 1948), după dispariția dictatorului de la Moscova și îndeosebi după retragerea trupelor sovietice, pe măsura pierderii speranței că mai „vin americanii!”, un număr tot mai mare de etnici români intră în PCR. Faptul n-avea să rămână fără urmări.

Ca urmare a presiunii de jos, se configurează treptat la nivelul conducerii PMR concepția aplicării marxism-leninismului la condițiile concret-istorice din țară. La Congresul al II-lea al PMR din 1955 s-a vorbit, pentru prima oară, despre calea românească de construire a socialismului, despre adaptarea marxismului la cerințele locale și s-a insistat asupra respectării principiilor de suveranitate, egalitate și neamestec în treburile interne.

Încă înainte de Congresul al XX-lea al PCUS (februarie 1956), conducătorii de la București se opuneau perseverent tendințelor Moscovei de integrare a României în CAER, de transformare a sa într-un hinterland agricol, furnizor de materii prime pentru Uniunea Sovietică și alte țări socialiste.

Pentru liderul comuniștilor români, Gheorghe Gheorghiu-Dej, destalinizarea anunțată la Moscova a însemnat acutizarea luptei pentru putere în PMR și începutul unui proces de ieșire a României de sub umbrela sovietică. În urma adoptării unei noi linii de către PCUS în cadrul celui de-al XX-lea Congres, liderul de la București a înțeles că menținerea dogmei staliniste în RPR (și, prin aceasta, securitatea regimului său!) trebuia să fie dublată de o distanțare treptată de Kremlin.

Dej și-a susținut punctul de vedere referitor la „Raportul” lui Hrușciov într-o ședință secretă, ce a avut loc după doar câteva zile de la Plenara CC al PMR din martie 1956. Bucurându-se de un auditoriu lărgit (3 000 de membri de partid), Dej a făcut referire la gruparea „sănătoasă” a PMR, care fusese învingătoare încă din 1952 asupra facțiunii staliniste.

Cu alte cuvinte, „Noi nu avem pe cine reabilita!”, susținea liderul de la București, convins fiind că „raportul secret al lui Hrușciov a fost o greșeală politică majoră, care dăunează ideologiei marxist-leniniste”.

Retragerea trupelor sovietice și a consilierilor

Revoluția maghiară din 1956 „pare să fie momentul în care conducerea PCR a început distanțarea de URSS și deschiderea către lume”. Pe data de 31 octombrie 1956, doar cu câteva zile înainte ca forțele sovietice să înăbușe revolta maghiară, Comitetul Central al PCR i-a dat indicații prim-ministrului de la vremea respectivă, Gheorghe Stoica, ca – în cadrul următoarei reuniuni a Tratatului de la Varșovia din noiembrie-decembrie de la Moscova – să facă presiuni privind retragerea trupelor și a consilierilor (consultanților) sovietici.

Susținând încă o dată argumentul din 1955, potrivit căruia prezența trupelor sovietice avea rolul de a produce disensiuni pe plan intern, transformând România într-o țintă ușoară a atacurilor politice din afară, CC a dorit să reamintească Moscovei că „nu considera necesară staționarea trupelor sovietice pe teritoriul său” și a sugerat posibilitatea „rechemării consultanților sovietici prezenți în diferite instituții”. Impunerea acestor argumente era un demers delicat într-un context în care conducerea sovietică tocmai se pregătea pentru o intervenție cu forțe militare în Ungaria.

În cele din urmă, o mulțime de factori printre care se numărau, cu siguranță, obiectivele de politică externă ale liderului sovietic, faptul că prezența trupelor acționa ca un paratrăsnet pentru insatisfacția populară, impactul militar secundar asupra unui potențial conflict Est-Vest și costurile semnificative ale invaziei din Ungaria, unde sovieticii înregistraseră 2 260 de victime (669 de morți, 1 540 de răniți și 51 de dispăruți), erau argumente suficiente pentru a influența Moscova.

Prin afirmarea sprijinului față de Moscova în urma intervenției militare sovietice în Ungaria, Gheorghiu-Dej urmărea să își demonstreze fidelitatea față de URSS, o tactică prin care câștiga atât încrederea liderului de la Kremlin (necesară propriei securități), cât și posibile concesii privind o desprindere treptată de stăpânul sovietic.

De altfel, manifestațiile de la Budapesta i-au întărit convingerea lui Dej că o politică de autonomie a României în interiorul „lagărului” era necesară pentru însăși supraviețuirea regimului de la București.

Tendința de lărgire a independenței în cadrul strategiei generale de politică externă avea la bază dorința lui Gheorghiu-Dej și a anturajului său de a feri țara de curente de opoziție, intensificate pe valul celui de-al XX-lea Congres al PCUS, manifestate îndeosebi în Polonia și Ungaria, care prezentau o amenințare reală a puterii sale incontrolabile. Speriați de revoluția din țara vecină, liderii români au știut să profite de aceasta în interesul întăririi puterii lor.

De teama că liberalizarea socialismului la unii vecini va merge atât de departe, încât putea să provoace o reacție în lanț în România, Gheorghiu-Dej și echipa sa, de la sfârșitul anului 1956, au urmărit crearea unor mecanisme de contracarare a influenței nu numai ungare și poloneze, ci și sovietice, totodată, deseori sub lozinca eradicării urmărilor cultului personalității.

În urma vizitei sale în capitala ungară, la 22-25 noiembrie 1956 (unde fusese trimis împreună cu Emil Bodnăraș și Walter Roman pentru a ajuta la restabilirea unui regim pro-sovietic, sub conducerea lui János Kádár), Gheorghiu-Dej a hotărât desprinderea din brațele „ursului sovietic”, căci, a argumentat el, „dacă nu facem o cotitură de 180 de grade în relațiile noastre cu sovieticii suntem pierduți”. În viziunea lui Dej, distanțarea de Uniunea Sovietică trebuia să fie realizată treptat, pentru a nu-i stârni furia: „nici să nu sărim peste cal, nici să nu învârtim sabia lui Damocles în vânt”.

În urma înăbușirii prin intervenție armată a revoltei ungare, în octombrie 1956, Moscova dă pentru „liniștirea” opiniei publice internaționale un comunicat referitor la „apropiata retragere” a trupelor sovietice din așa-zisele „țări de democrație populară”. Începând din ianuarie 1957 și până în aprilie 1958, într-o serie de scrisori pentru conducerea PCR, în care inițiativa era prezentată ca aparținându-le sovieticilor, Kremlinul și-a exprimat acordul să își retragă consultanții.

La Congresul al XX-lea al comuniștilor sovietici, cât și un an după aceea, în iulie 1957, cu prilejul discuției cu un grup de ziariști din Ungaria, Hrușciov a declarat deschis că nu este deloc necesar ca fiecare țară socialistă să-și dezvolte neapărat toate ramurile economiei, că trebuie să existe o diviziune a muncii între țările socialiste și că România nu are nevoie să dezvolte propria industrie grea.

De remarcat că declarația liderului sovietic venea la puțin timp după ce delegația României la cea de a 8-a conferință a CAER de la Varșovia (18-22 iunie 1957) exprimase hotărârea de „a nu participa sub nicio formă la acest aranjament pur imperialist”.

După evenimentele ce avuseseră loc în Polonia și Ungaria, pentru Hrușciov o întoarcere la stalinism era imposibilă și inoportună. Vechiul concept al dominației și controlului total trebuia să fie înlocuit cu practica influențelor sovietice indirecte în problemele interne ale statelor „lagărului socialist”.

În aceste împrejurări, în iunie-iulie 1958 are loc retragerea trupelor sovietice din România, premise pentru aceasta fiind stabilitatea internă, poziția geopolitică a țării și anumite garanții pe care Moscova le avea cu privire la menținerea conducerii de la București în sfera de influență sovietică.

Pentru URSS, retragerea trupelor sale din România era partea integrantă a pachetului de măsuri de dezarmare, adresate atunci Occidentului.

La adoptarea hotărârii s-a ținut seama de faptul că România este înconjurată numai de țări socialiste, inclusiv Iugoslavia, nemembră a vreunui bloc, care nu era privită ca un potențial inamic militar. Retragerea trupelor sovietice din România a fost sincronizată cu adoptarea măsurilor de întărire a capacității de apărare a armatei sale, precum și acordarea guvernului român a unui credit pe termen lung de 40 mil. ruble.

Retragerea trupelor sovietice din România a reprezentat o acțiune chemată să aibă, înainte de toate, un efect politico-propagandistic. În Declarația Comitetului Politic Consultativ al țărilor participante la Organizația Tratatului de la Varșovia, din 24 mai 1958, ea a fost prezentată ca o nouă demonstrație a politicii iubitoare de pace a țărilor socialiste.

Evenimentul a reprezentat un mare succes diplomatic, militar și strategic pentru România. Referitor la acest moment, Hrușciov va consemna în Memoriile sale (a căror autenticitate este acceptată cu rezerve):

„La puțin timp după moartea lui Stalin, am fost în România și am vorbit cu tovarășul Bodnăraș. El era un bun prieten al Uniunii Sovietice… și se bucura de atenția și încrederea noastră absolută.

Fără nicio introducere, el mi-a pus următoarea întrebare: «Ce-ar fi dacă v-ați retrage trupele din România? Ce părere aveți în legătură cu aceasta?» Trebuie să mărturisesc că prima mea reacție la această propunere n-a fost prea inteligentă… «Ce vreți să spuneți? Cum ați ajuns la aceasta?» Atunci, el mi-a spus, printre altele: «În definitiv, România se învecinează numai cu țări socialiste, iar dincolo de Marea Neagră sunt doar turcii, nimeni altcineva.» «Și ce e cu turcii?», am întrebat eu. «Păi, ei sunt totuși într-un fel vecinii noștri, aflați în apropiere. Ei ar putea, în caz de nevoie, să ne vină în ajutor… Ei controlează Bosforul și Dardanelele; deci, dușmanul ar putea în orice moment să aducă trupe de invazie în Marea Neagră și să intre în România.

De asemenea, românii și-au mai schimbat părerile. Ei spun: Nu vrem să fim bănuiți de dvs. că ne menținem în lagărul socialist numai prin faptul că pe teritoriul nostru se află staționate trupele dvs.

Noi suntem în lagărul socialist deoarece credem în construirea socialismului și suntem convinși de justețea politicii marxist-leniniste, iar poporul român ne recunoaște drept conducătorul său și ne sprijină pe deplin». Am fost mai mult decât mulțumit de această explicație a motivelor care se aflau la baza propunerii de a se retrage trupele sovietice.

Eu am fost convins că tovarășii români credeau sincer când ei își afirmau devotamentul față de construcția socialismului”. Această „convingere” a lui Hrușciov era întemeiată, desigur, în primul rând, pe „eficacitatea” organelor represive ale Securității conduse de cadre de spionaj sovietice, ca și pe pozițiile puternice ocupate de agenții URSS în Armata Română, în urma restructurărilor din 1956.

Sovieticii compensează retragerea trupelor prin rețelele de informații, iar regimul printr-un nou val de arestări

Pentru a contrabalansa pierderea influenței militare directe, în urma retragerii trupelor și a reducerii numărului oficial de consultanți și experți, Kremlinul a trebuit să se bazeze din ce în ce mai mult pe agenții și rețelele de informații clandestine, iar în acest sens Moscova dispunea de o rezervă numeroasă de recruți plasați în diverse instituții și segmente ale societății.

Prima generație de rețele și agenți sovietici includea pe foștii membrii ai Cominternului și veteranii războiului civil din Spania; foști prizonieri de război (POW), recrutați în timpul detenției la sovietici și apoi întorși în 1944, împreună cu Diviziile „Tudor Vladimirescu” și „Horia, Cloșca și Crișan”, cetățeni sovietici rezidenți și persoane rezidente în zonele de graniță româno-sovietică.

Au fost constituite noi rețele formate din ofițeri de armată și de informații (precum și din activiști de partid), instruiți în URSS începând cu anul 1945 și ulterior numiți în funcții de conducere, precum și din angajați români ai organizațiilor sovietice din România. Pentru a-și atinge scopurile, sovieticii puteau acționa în România, prin diverse grupuri de sprijin formate din agenți infiltrați în mai toate sferele puterii (guvern, Comitetul Central al PMR și ministere) și care puteau suplini tot ceea ce Kremlinul realizase până la retragerea armatei și a consilierilor din România.

Pe plan intern, pentru a compensa retragerea trupelor sovietice și a oferi dovezi concrete de loialitate conducerii de la Moscova, precum și pentru a menține controlul partidului, Gheorghiu-Dej a aprobat introducerea unor măsuri drastice de securitate internă. Astfel, în perioada 1958-1960, asistăm la o nouă campanie de arestări, urmăriri, critici la adresa intelectualilor „negativiști”.

În aceste împrejurări, când în România opresiunea comunistă se declanșa din nou la cote inimaginabile, Onisifor Ghibu se adresa președintelui Consiliului de Miniștri al URSS, Nikolai Bulganin și secretarului general al PCUS, Nikita Hrușciov, cerând „lichidarea radicală a tuturor contractelor și anomaliilor monstruoase create de politica acestui temerar falsificator al marxism-leninismului (I.V. Stalin – n.n.) și autor al imensei tragedii de astăzi a Rusiei și a omenirii”.

De asemenea, în memoriu se solicita să se procedeze de urgență „nu numai la retragerea trupelor sovietice din teritoriile în care ele au fost așezate de la 1944 încoace, ci și din toate acele teritorii în care ele au fost introduse prin minciună, fraudă și teroare, între anii 1939, respectiv 1945”. Pe baza unei riguroase documentări istorice, O. Ghibu cerea practic retrocedarea de către URSS a teritoriilor românești răpite în 1940: Basarabia, Nordul Bucovinei și ținutul Herța. Pentru acest fapt, ilustrul luptător național avea să-și piardă din nou libertatea.

RSS Moldovenească devine o bază pentru operațiunile clandestine împotriva României

Retragerea trupelor sovietice din România a fost urmată de o serie de contramăsuri ale Moscovei, care au afectat și mai mult relațiile Bucureștiului cu Chișinăul. Aproape imediat, Moscova a închis granița dintre RPR și RSSM, iar contactele politice și culturale directe, considerate acum ca „deviaționism naționalist”, au fost întrerupte.

Așa cum rezultă din desfășurarea celei de-a 9-a Plenare a CC al PC din RSSM (septembrie 1959), scriitorii, lingviștii, antropologii și etnologii moldoveni care îndrăzniseră să recunoască similarități cu cultura română au fost acuzați de „propagandă naționalistă”, iar unii dintre ei au plătit chiar cu viața.

Anul 1959 a fost ultimul în care Chișinăul s-a referit la relațiile sale cu Bucureștiul ca fiind „deosebit de apropiate”. Relevant în această privință este raportul de activitate al Institutului de istorie al Academiei de Științe a RSSM pentru anul 1962, care menționa că în perioada 1959-1962 legăturile științifice cu istoricii și arheologii din RPR, pe linia schimbului interacademic, organizării unor simpozioane în comun, participării la expediții arheologice, „s-au redus substanțial”.

Ca o reflectare a declinului tot mai pronunțat în sfera raporturilor bilaterale sovieto-române, relațiile Institutului de istorie de la Chișinău cu comunitatea științifică din România au coborât la cea mai joasă cotă. În schimb, „s-au îmbunătățit întrucâtva” contactele științifice cu savanții de la Academia de Științe a Republicii Populare Ungare. În același timp, accentele colaborării externe a RSS Moldovenești se vor deplasa tot mai vizibil spre „strângerea relațiilor cu Bulgaria frățească”.

Această „schimbare de optică” în politica relațiilor externe promovată de Chișinău, în defavoarea raporturilor cu România, dar cu accent pe cele cu RP Ungară și RP Bulgară, corespundea perfect strategiei urmărite de conducerea sovietică. Ca mijloc de eliminare a influenței românești peste Prut, Moscova s-a asigurat ca Ungaria și Bulgaria să mențină „cele mai apropiate” relații cu Chișinăul.

Din acel moment, RSS Moldovenească devenea tot mai mult o bază pentru operațiunile clandestine împotriva României. Fapt semnificativ, din 1959, relațiile dintre RSS Moldovenească și Republica Populară Mongolă au fost „mult mai strânse” decât cele cu România.

Simptomele neînțelegerilor se transformă în acțiuni politice concrete

Odată cu retragerea trupelor sovietice din România, simptomele mai vechi ale conflictului potențial dintre București și Moscova încep să se transforme în acțiuni politice concrete, noua echipă conducătoare a statului și guvernului, în frunte cu Ion Gh. Maurer, pășind repede, cu binecuvântarea lui Gh. Gheorghiu-Dej, pe calea unei politici orientate în direcția inițierii de legături economice cu Occidentul.

La cristalizarea acestei poziții naționaliste și antisovietice a contribuit desigur și un anume sentiment românesc tradițional antirusesc, datorat „dominației Rusiei asupra Principatelor Române în întreaga perioadă a secolului al XIX-lea, de la anexarea Basarabiei, în 1812, până la 1940”. În cadrul unor manifestări oficiale este denunțată „poziția incorectă” a URSS și a altor parteneri este-europeni. Așa cum releva Ion Rațiu, „în unele ocazii, guvernul român închidea ochii sau chiar sprijinea demonstrații populare împotriva ocupației rusești”.

Din punctul de vedere al sovieticilor, raporturile dintre Moscova și București au început să se deterioreze la sfârșitul anilor 1950, situația având ca substrat pe lângă problemele politico-economice și pe cele privind teritoriile românești ocupate de URSS.

Nu întâmplător, cu ocazia celei de-a IX-a Conferințe muncitorești pan-germane, ce a avut loc la Leipzig, în ziua 7 martie 1959, N.S. Hrușciov declara: „Se știe că o parte a actualului teritoriu al Republicii Sovietice Moldovenești a fost cotropită de regele român, iar la timpul respectiv a fost din nou reunită cu teritoriul sovietic.

Dar între Uniunea Sovietică și Republica Populară Română nu se pune problema frontierelor, deoarece ambele noastre țări sunt țări socialiste și se conduc de interese comune, merg spre același țel – spre comunism, dar aceasta nu înseamnă că în rândurile unei anumite părți a populației din România nu sunt oameni care consideră că Moldova este o parte a României”.

„Noi, sublinia liderul de la Kremlin, nu trecem cu vederea faptul că asemenea stări de spirit pot apare. Dar în același timp noi considerăm că pentru noi, comuniștii, problema granițelor nu este o problemă principală și în această problemă nu pot exista conflicte între țările socialiste”. Interpretând problema granițelor de pe poziții marxist-leniniste, N. Hrușciov arăta că, odată cu victoria comunismului la scară mondială, vechile noțiuni despre frontiere vor dispărea, rămânând doar niște linii de demarcare „etnografice”, statornicite istoricește, așa cum se întâmpla în URSS.

Discursul lui Hrușciov la conferința de la Leipzig a fost dat publicității de agenția Tass la 27 martie 1959, dar în presa de la București pasajul referitor la chestiunea frontierelor în Europa postbelică nu a fost publicat. Pentru prima dată, conducerea de la București cenzura o cuvântare a liderului sovietic.

În cotidianul PMR, „Scânteia”, se menționa doar că „în cuvântarea sa N.S. Hrușciov s-a ocupat în mod deosebit de problema frontierelor”, arătând că problema frontierelor în țările socialiste „nu este o problemă principială” și că între acestea „nu pot exista conflicte din cauza ei”.

Liderul comuniștilor români, Gheorghe Gheorghiu-Dej a încercat să-i „explice” ambasadorului sovietic la București, A.A. Epișev, de ce nu s-a publicat această parte din discursul lui Hrușciov, dar se înțelege că lămuririle sale n-au fost prea convingătoare pentru oficialii sovietici.

Referitor la acest moment de disensiune cu sovieticii în chestiunea frontierelor, primul secretar al CC al PMR va arăta următoarele în ședința Biroului Politic al CC, din 26-27 februarie 1963: „Altă problemă este poziția față de granițe. Se apucă (N. Hrușciov – n.n.) și vorbește la Berlin (la Leipzig – n.n.) că cu Polonia s-a înțeles, dar cu România a mai rămas un balast cu Transilvania. Noi atât am vorbit cu Epișev: ce ați zice voi dacă sub pretextul acesta am deschide discuția despre Basarabia și Bucovina de Nord, ar fi just ca în loc să combatem aceste tendințe, să reluăm această discuție? Sigur n-ar fi just. Atunci voi de ce ridicați astfel de problemă? Dar cine ți-a dat mandat să faci asta? Mie niciodată nu mi-a reproșat”61.

Problema frontierelor postbelice a fost reluată de N.S. Hrușciov la Consfătuirea de la București a reprezentanților partidelor comuniste și muncitorești, din iulie 1960. „Ce ar fi, se întreba primul secretar al CC al PCUS, dacă astăzi, între țările socialiste, problema s-ar pune în felul acesta: suntem cu toții comuniști, să facem un schimb de păreri și să vedem, poate că frontierele dintre țările noastre nu sunt chiar atât de just stabilite. Să stăm de vorbă. Știți, tovarăși, în acest caz nimeni nu ar rămâne cu păr pe cap, ne-am lua la ceartă și n-am rezolva aceste probleme.

Nu voi numi acum țările, nu voi spune ce țară are pretenții față de altele, toate țările au câte o pretenție la alta, la două sau la trei țări. Dar esența acestei probleme este un fleac, care nu valorează nici cât o ceapă degerată. Vă voi spune mai mult. Să luăm un exemplu. În Uniunea Sovietică există un sistem unic socialist, format din 15 republici unionale. Dacă am aduna Comitetele Centrale ale tuturor republicilor unionale și le-am spune: tovarăși, atunci, când s-au stabilit hotarele dintre republici au fost comise greșeli, ar trebui să discutăm, să vedem dacă sunt just trasate, iar dacă nu sunt juste, haideți să le corectăm. Tovarăși, ar ieși așa o ciorovăială, încât am descompune partidul”62.

Hrușciov era informat despre „ingratitudinea” românilor

Niciuna dintre țările „lagărului socialist” nu a reacționat atunci față de aceste declarații ale lui Hrușciov în chestiunea frontierelor. Și totuși, liderul de la Kremlin a reținut poziția aparte pe care o avea România între celelalte țări socialiste. În Memoriile sale, consemna că în acea perioadă era informat despre „ingratitudinea” românilor.

Ca urmare, conducerea PCUS ar fi adresat liderilor PMR o scrisoare prin care se încerca „refacerea bunelor relații”. În scrisoare se spunea: „Chiar dacă nu ne agreați, fapt este că istoria ne-a făcut vecini, iar voi sunteți alături de noi.

Privind retrospectiv la perioada monarhiei române, este foarte surprinzător să constați că țara voastră a dus o politică inamicală față de Uniunea Sovietică; dar acum, când România este o țară socialistă, nu mai există vreun motiv ca noi să nu avem relații frățești”.

Mai menționează că în iunie 1960 a participat la al III-lea Congres al PMR (devenit apoi Congresul al VIII-lea al PCR), având, cu această ocazie, discuții deschise cu liderii români, care nu i-ar fi dat însă un răspuns sincer, relațiile cu ei continuând să se înrăutățească. „La manifestări oficiale, tovarășii români se comportau ca frați ai noștri, propaganda lor internă era însă tot mai mult îndreptată împotriva noastră”, scria Hrușciov.

Statisticile arată că la sfârșitul anului 1960, influența sovietică în lume atingea punctul culminant, pe care niciodată nu-l va mai realiza în perioada următoare. Astfel, dacă în 1945 țările aflate sub influența sovietică reprezentau un procent de 9% în lume, la sfârșitul anului 1960 ele constituiau un procent de 12%. Între noile state intrate sub influența sovietică se aflau în primul rând fostele colonii ale marilor puteri, antrenate în lupta anticolonială.

După 1960, relațiile dintre Kremlin și București se vor înrăutăți continuu, datorită, în primul rând, insistențelor sovieticilor de a transforma CAER-ul într-un organism economic supranațional, în cadrul căruia nordul urma să producă mărfuri industriale, iar sudul să furnizeze materii prime și agricole. Reacția conducerii de la București s-a manifestat încă de la Congresul al III-lea al PMR (20 – 28 iunie 1960), care a dat o formulare și mai clară principiilor comunismului național, proclamând din nou dreptul țării de a se industrializa în mod rapid.

La sfârșitul anului 1960, o delegație a PMR participa la Consfătuirea Partidelor Comuniste și Muncitorești de la Moscova, care, prin Declarația adoptată, stabilea principiile cu privire la colaborarea țărilor socialiste pe baza respectului reciproc, a suveranității și a dreptului fiecărei țări de a-și elabora propria politică națională.

Liderii românii observă jocul lui Hrușciov la „două capete”

Presiunile asupra românilor, pentru a-i lămuri asupra „avantajelor” integrării economice, s-au intensificat în anii 1962-1963, fiind exercitate direct de Hrușciov și de alți lideri ai țărilor lagărului socialist, în cadrul diferitelor consfătuiri ale CAER sau prin intermediul economiștilor și publicațiilor de profil.

Primele „deosebiri de păreri” între conducerea de la Moscova și cea de la București în chestiunea adâncirii cooperării în cadrul CAER au apărut în anul 1962, la conferința de la Moscova, din 6-7 iunie, când propunerile sovietice privind formarea unui „organ unic, suprastatal, de planificare” și a unor structuri transnaționale pe ramuri au fost receptate de partea română ca „niște atacuri la adresa suveranității naționale”, mai ales că exista experiența nu prea îndepărtată a sovromurilor.

În pofida opoziției ferme a României față de modelul sovietic de reorganizare a CAER, Hrușciov va relua cu alte ocazii propunerile sale, „ceea ce va menține sub o presiune constantă conducerea RPR, creând o stare de puternică nervozitate în relațiile dintre cele două state”.

La mai puțin de două săptămâni după eșecul inițiativelor sale în cadrul CAER, N.S. Hrușciov însoțit și de primul secretar al CC al PCM, Ivan I. Bodiul, a efectuat o vizită în România, în perioada 18-25 iunie 1962, pe parcursul căreia nu și-a putut stăpâni starea de profundă nemulțumire față de liderii români, cărora le-a reproșat o serie de stări de lucruri din domeniul economic: faptul că „la voi se taie purceii la 25 de kg” (în RSS Moldovenească greutatea medie a unui porc îngrășat și vândut statului era de… 84 kg), că nu se semăna porumbul „în pătrat” sau de ce România cumpără tehnologii din Vest și vrea să aibă industrie, ca să fie independentă etc.

 La un moment dat, în tren, auzind la difuzor un cântec popular moldovenesc, Bodiul a exclamat: „E de la noi, din Moldova!”, la care Gheorghiu-Dej a intervenit și, pe un ton firesc, a spus că melodia este de la el, din Bârlad.

Bodiul a insistat asupra versiunii sale, iar Dej, în continuare, calm, a arătat că „limba română și cea moldovenească sunt una și aceeași limbă, românii și moldovenii sunt una și aceeași națiune”.

Roșu „ca racul”, Bodiul i-a explicat lui Hrușciov, care nu a intervenit în discuție, că „sunt două limbi, una sub influență latină, alta sub influență slavă, că poporul moldovenesc este altceva decât poporul român”.

În context, Dej a făcut o serie de reproșuri la adresa conducerii de la Chișinău, arătând că „românii din Basarabia nu au școli, n-au ziare în limba română, alfabetul latin este înlocuit cu cel chirilic”. Semnificativă pentru deosebirea de opinii în chestiunile discutate, confruntarea de atunci, ca și altele de mai târziu, „nu a avut însă efecte pozitive”72.

Conducătorii români încep să observe că liderul sovietic face un joc duplicitar și diversionist în legătură cu problemele teritoriale ale statelor socialiste, în ansamblul lor, și ale României, în particular. Hrușciov obișnuia să discute cu diverse prilejuri, într-o țară sau alta despre aceste chestiuni, lansând provocări prin tot soiul de inițiative, mai curând improvizații, trezind nedumerire, neîncredere și suspiciuni referitoare la politica și atitudinea reală a Sovietelor față de confrații de „lagăr”. Era tot mai evident că Hrușciov se lansase într-un „joc provocator la două capete – în chestiunea Basarabiei și în cea a Transilvaniei, totodată”.

Semnificativ este că, în Memoriile sale și-a expus poziția partizană față de Ungaria, susținând că „Transilvania fusese întotdeauna ungurească, că limba și cultura maghiară sunt predominante acolo” și că „românii întorseseră totul cu susul în jos în tentativa de a eradica tot ceea ce mai rămăsese unguresc în regiune”. Insinuând că românii erau naționaliști-extremiști, Hrușciov a pretins că „făceau spume la gură” când susțineau că „Transilvania era provincie românească din timpuri străvechi” .

De remarcat că astfel de opinii, arareori exprimate public sau atât de explicit, reflectau poziția constantă sovietică, de la crearea Rusiei bolșevice și până la colapsul URSS, în 1991.

03/07/2022 Posted by | ISTORIE ROMÂNEASCĂ | , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

TRECUTUL CARE INFLUENȚEAZĂ VIITORUL R.MOLDOVA

La începutul anilor 60, la Chişinău, Cernăuți, Bălți, Tiraspol urma să înceapă redeșteptarea națională. Intelighenția română din Basarabia și nordul Bucovinei se confrunta cu o problemă dificilă: alegerea între conformism, colaboraționism şi rezistență consemnează omul politic unionist Mircea Druc, fpost prim ministru al R.Moldova ,conștientizând faptul că te opui deznaționalizării, încercai un sentiment de izolare. Cu timpul, cunoșteai şi alte persoane iluminate, care își aliniau viața la valorile românești. Aveam cu toții o senzație similară de tensiune, de căutare febrilă.

Ne apropiam sufletește, pentru a crea ceva. Dar de la deșteptarea conștiinței naționale până la acțiune avea să mai dureze.

Între timp, după debarcarea lui Hrușciov, PCUS dăduse indicații ca în toate republicile unionale, serviciile speciale să întocmească liste negre. Disidenți, naționaliști, sioniști, religioși etc.

La Chişinău, am trăit din plin recidiva staliniștilor, care pregăteau noi campanii de epurare şi rusificare.

La finele anilor 80, oamenii sovietici erau deja contaminați de „morala burgheză”. Unii nomenclaturiști și ofițerii KGB, savurau „How to Stop Worrying and Start Living” („Lasă grijile, începe să trăiești”) şi alte scrieri de Dale Carnegie, traduse în rusă. Iar în prezent, prin fostele colonii sovietice poți auzi frecvent îndemnul: „Să nu răscolim trecutul!”.

În 2013, un marcant exponent al vechii nomenclaturi comuniste, relansa la Chişinău sloganul „Să îngropăm trecutul!”.

Imediat, publicistul Vasile Grozavu l-a taxat: „Că fostul președinte Petru Lucinschi are un viitor strategic…, e clar ca bună ziua. E regretabil că acest viitor nu coincide cu interesul nostru național. Cu alte cuvinte, Lucinschi vrea să ne îngroape de vii, fără ca noi să știm care a fost rolul lui strategic la căderea noastră în hăul negru al uitării de sine”.

De fapt, Petru Lucinschi s-a pronunțat în baza unui principiu cheie al celor mai moderne doctrine vizând dezvoltarea umană: „Nu fă referire la trecut sau viitor decât atunci, când ar fi absolut relevant pentru prezent”; „Nu proiecta trecutul asupra prezentului!”.

Astfel, suntem îndemnați subtil să abandonăm în cărțile de istorie, în arhivele statului memoria individuală și colectivă; să lăsam răutățile personale în seama cabinetelor de psihoterapie. Promotorii acestor doctrine neo-umaniste, îmi sugerează persuasiv: „Druc, întoarce foia, uită trecutul! Ce-a fost a fost! Ura pe care o simți, o manifești, se explică prin cauze personale: frustrări, umilințe, ofense, adversități, întâmplări nefaste…

Dacă afirmi că urăști, înseamnă că treci sub tăcere adevăratele tale probleme. Dacă simți într-adevăr că urăști, înseamnă că ești prizonierul unui simplu miraj!”.

Astăzi, o pleiadă numeroasă de autori prolifici inundă piața mondială a cărții cu lucrări consacrate „artei de a trăi și a învinge în lupta vieții”. Aceștia se consideră, într-un fel, lideri spirituali pentru cei dispuși „să închidă ușile de fier către trecut şi viitor, ca să trăiască în compartimente etanșe de timp”. Unii insistă: ostentația trecutului conferă omului o identitate, iar ostentația viitorului o promisiune de realizare ca personalitate, ambele fiind, de fapt, niște iluzii; există doar o singură cale spre lumină şi iubire: să-i iertăm pe toți și pe noi înșine.

Totuși, în pofida generalizării unor asemenea „doctrine pacifiste”, personal îmi iau o pauză. După atâta lectură și auto trening, constat: nu pot renunța la trecut. Evoc adeseori întâmplări trăite deoarece nu pot evita conflictul psihic, care însoțește perpetua dilemă: libertate sau captivitate? Pe neo-comuniștii moldoveni nu-i interesează victimele invaziei sovietice. Nici urmele sângerânde, impregnate de „Roata Roșie” în ființa noastră. Aversiunea lor față de tot ce amintește de calvarul basarabenilor și nord-bucovinenilor înseamnă, de fapt, dorința „eliberatorilor” și a descendenților acestora de a-și recăpăta integral privilegiile.

Tot ce le-a acordat lor regimul colonial sovietic în detrimentul autohtonilor. Aceștia intenționează să demoleze un simbol al trecutului: „piatra lui Ghimpu”, amplasată în Piața Marii Adunări Naționale.

Nu pot ignora simptomele, avertismentele din lumea actuală. Instituțiile statului, primăriile, școlile, comisariatele de poliție nu reușesc să rezolve conflictele generate la nivel de scară de bloc, iar pe alocuri nici problema câinilor vagabonzi. Totodată, ONU, înarmată cu sacrosanta lege internațională, se ostenește lamentabil să instaureze o pace planetară. Dorită, visată, însă dinamitată în permanență. Şi, concomitent, reanimez discursul lui Andre Glucksmann. Filozoful francez constată: miopia persistă, iar „cei care cu siguranță vor să moară idioți” o iau mereu de la capăt, cu același refren: „Dați pagina mai departe, uitați trecutul! Amnistie generală! Îmbrățișări unanime! Pupici! Căci ura nu este decât fructul alterat al lipsei voastre de educație. Totul se explică, se înțelege şi este scuzat. Violatorii sunt odraslele ratei ridicate a șomajului. Asasinii unor bătrâne pensionare duceau o lipsă acută de bani.

Pedofilii sunt victimele unei copilării nefericite”. Numeroase evenimente cotidiene și diversele crize generalizate ne sugerează faptul că abia acum începe conflagrația totală. Iar ura, însoțită de frică, este trăsătura principală a acestui început. Şi viceversa, frica însoțită de ură este o dramă inevitabilă a zilelor noaste… Indiscutabil, realitatea se schimbă alarmant.

Nu putem ierta… Și nu doar traumele cauzate de Imperiului ideocratic bolșevic. NOI n-avem dreptul să uităm primul, şi cel mai mare genocid din istoria Europei. Am în vedere consecințele invaziei Imperiului Roman în Dacia Felix: decimarea unei civilizații autentice de către niște barbari romani de strânsură. Viitorul nu ne permite nici uitarea, nici iertarea. Crimele Imperiului, comise pe întreg cuprinsul planetei, nu se prescriu. Consider necesară o anchetă judiciară sui generis: depistarea nominală şi condamnarea simbolică a celor care au brevetat traficul uman. Cine a profesionalizat și instituționalizat vânătoarea şi comerțul cu sclavi? De unde şi cum erau recrutați vânătorii? Din ce țară, de ce naționalitate erau primii escroci mondiali, acei sponsori ai vânătorii de forță motrice pentru dezvoltarea capitalismului timpuriu?

Nu vreau s-o duc mai bine în prezent, împăcându-mă cu trecutul. Mă întorc în copilărie și adolescență. Revin la Pociumbăuți, la Zăicani, la Zăbriceni; retrăiesc anii când știam pe de rost Cântece fără țară, de Octavian Goga. Vorba poetului: „Deschid poarta minții şi a sufletului pentru trecut – acest sinistru oaspete de amurg din a cărui haină ciuruită curg drept zdrenţe, aducerile-aminte”.

La Chișinău, Petru Lucinschi, Mircea Snegur, Vladimir Voronin (Bujeniță), Victor Pușcașu, Vasile Stati se manifestă ca moldoveni stataliști. Iar Alexandru Șoltoianu, Gheorghe Ghimpu, Dumitru Matcovschi, Vladimir Beșleagă ca români unioniști. Și unii și alții având aceeași origine etnică, născuți de-o parte și de alta a Nistrului, în aceeași epocă istorică, fiind colegi de generație și de studii. De ce nomenclaturiștii din Moldova Sovietică nu s-au comportat, de exemplu, precum fostul lider comunist lituanian Algirdas Brazauskas. Ce factori psiho-sociali au contribuit la formarea identității lor? La atare întrebări încerc să răspund în „Niște complexați”, „Moldofoni și rusofoni”, „Nostalgie moldovenească”, „Evadarea” și alte capitole din cartea „EI și NOI”.

Mărturiile și memoriile unor personalități basarabene sunt necesare : „Vom înțelege mai bine cum a evoluat societatea aflată în județele dintre Prut și Nistru captive și azi unei mentalități pe care o mai aveau după 1989 landurile estice ale Germaniei reunificate. Am fost în RDG unde mi s-a semnalat nostalgia unor cetățeni influențați de propaganda sovietică, conform căreia landurile din est au o istorie diferită de cele din vest și de aceea dezunirea celor doua statalități germane era soluția ipocrită a viitorului. La fel se întâmplă astăzi în județele din republica de buzunar din dreapta Nistrului.

Dincolo de etichetele unor partide de tinichea, de la Chișinău, se afla doar pofta de putere în statalitatea inventată de sovietici. Prejudecățile au rămas, balansul oficialilor de azi și de mâine, între București și Moscova fiind tipic celor obișnuiți de decenii să aibă picioarele în doua luntrii. Înțelepciunea cultivării dialogului omnidirecțional lipsește. Plăcerea de a servi mic dejunul cu statalitatea artificială întinsa pe o pâine neagra este mai mare, decât anularea de facto a consecințelor Pactului dintre Hitler si Stalin. Totuși, până la urmă din pământul redeșteptării naționale vor răsări ghioceii visați – revenirea Prutului la condiția de râu intern” ( Ion Petrescu, publicist, analist politic).

Să recitim și să asimilăm evenimentele și evaluările expuse în extrem de actuala „Cronică a Basarabiei 1990-1999”, realizată de Mircea Radu Iacoban – un mare om de cultură, care încheie cele două volume astfel: „Triunghiul suveranitate – rusofilie – românofobie rămâne emblematic pentru guvernarea agrariană și, în pofida modificărilor petrecute în zona politicului, el continuă să-și pună pecetea pe evoluția relațiilor dintre frați. La rândul lor, românii au fost crunt dezamăgiți de ceea ce s-ar putea numi „trădarea basarabeană”, întruchipată de ideologia moldovenismului primitiv și întemeiată pe două falsuri monumentale: teza potrivit căreia moldovenii ar putea fi un popor aparte și aberanta inventare a „limbii moldovenești”. S-a crezut, prin 91-92, că sufletul basarabenilor este mai deschis către România și că unirea este doar o chestiune de timp. Într-adevăr unirea a depins și de factorul timp; aflându-se în firea lucrurilor, ea în făptui-se-va. Când? Aici e aici”.

Iată și principale motivele care explică reîntoarcerea mea provizorie în trecut:
– mă oripilează ofensiva socialistă-comunistă și ostentația neo-imperialiștilor ruși în spațiul nostru ancestral; aceștia prezintă încleștarea ocupanților cu cei ocupați drept eliberare; un fel de matrimoniu din dragoste, consfințit cu pâine şi sare; NOI, generația martor, protestăm vehement: vai de cei învinși! vai de cei eliberați!;
– mă deranjează nostalgicii Imperiului; aceștia consideră orice inițiativă de promovare a adevărului „o tentativă de rescriere a istoriei”; ei nu țin cont că Parlamentul European confirmă adevărul nostru: „Țările europene au suportat în secolul douăzeci două regimuri totalitare puternice, nazist şi stalinist, care au promovat genocidul, încălcarea drepturilor şi libertăților omului, delicte militare şi crime contra umanității”;
– mă preocupă faptul că admiratorii noului țar de la Kremlin cer încrâncenat anularea Rezoluției de la Vilnius, din 2009, care declară 23 august, (data când a fost semnat, în 1939, pactul „Molotov-Ribbentrop” drept „ziua general europeană a memoriei victimelor stalinismului şi nazismului în numele păstrării memoriei victimelor deportărilor şi execuțiilor în masă”.

Trăind în trecut, ne vine greu să imaginăm și să creăm un nou viitor. De aceia este necesară și benefică abandonarea negativismului generat de vechile programe inconștiente. Totuși, la nivel individual și colectiv invocarea trecutului are sens. Mai ales când retrospectiva evidențiază tangențe directe cu prezentul. Un exemplu: migrația basarabenilor, nord-bucovinenilor, transnistrenilor, herțenilor, maramureșenilor în vastitatea eurasiatică a Imperiului sovietic și actuala migrație în spațiul euro-atlantic. Aceste două procese dramatice din istoria românilor ar merita un studiu academic comparativ în plan economic, social și psihologic. Poate și o teză de doctorat, filme documentare și artistice. Ar fi bine venite cât mai multe memorii autobiografice, amintiri din copilărie, mărturii. Astfel, am diagnostica corect de ce românii basarabeni, nord-bucovineni, transnistreni au fost și sunt atât de diferiți. Cred că merită încurajați toți acei care tratează, fără menajamente, românii din teritoriile noastre ancestrale integrate în gloriosul an 1918. Să avem reprezentații umoristice de genul „Moldovenii” și „Vacanța Mare”, și cu ardeleni, bănățeni, basarabeni, bucovineni, cu toate pretinsele „identități regionale” și complexele lor de superioritate sau de inferioritate…

Deși viața nu poate fi trăită decât Aici şi Acum, nu e cazul ca noi, românii, să ne îngropăm trecutul față de care avem o sfântă datorie. Nimeni şi nimic nu ne scutește de răspundere. Nici conformismul nativ, nici ordonanța superiorilor, nici propriile rătăciri. Simțul înnăscut al dreptății – iată cine aduce la suprafață aducerile-aminte! Atunci, în iunie 1940, în Basarabia şi nordul Bucovinei a început o eclipsă, care durează la infinit. Și este dreptul nostru firesc să ne aducem aminte de ceea ce nu putem uita. Cândva, demult, doctorul William Osler se adresa către studenți: „Izolați-vă de trecut! Lăsați trecutul mort să-şi îngroape morții…” Profesorul nu-i îndemna pe discipolii săi de la Yale să-şi uite istoria Patriei. El dorea să-i convingă că o pregătire eficientă pentru mâine înseamnă îndeplinirea exemplară a sarcinilor de astăzi. Numai printr-un efort cotidian, inteligent, plin de abnegație, te poți pregăti de viitor.

03/07/2022 Posted by | ISTORIE ROMÂNEASCĂ | , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

   

%d blogeri au apreciat: