CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

26 iunie: Ziua Drapelului Naţional

Drapelul naţional este unul din cele trei simboluri naţionale ale României, parte a identităţii naţionale, alături de Stema naţională şi Imnul naţional.

„Ziua Drapelului Național” a fost instituită pentru a marca ziua de 26 iunie 1848, când Guvernul revoluționar a decretat ca Tricolorul – roșu, galben și albastru – să reprezinte steagul național al tuturor românilor; cele trei culori împărțite în mod egal reprezintă principiul egalității, orientarea culorilor în sus semnifică verticalitatea, cifra trei este numărul perfect, pe lângă țara noastră mai existând alte trei țări europene tradiționale cu steagul tripartit în mod egal și vertical: Franța, Italia și Belgia.

Drapelul României este tricolor: roşu vermillon, galben crom şi albastru cobalt, plasate vertical, albastrul fiind aşezat la lance, galben la mijloc şi roşu în exterior.

În îndelungata noastră istorie, drapelul României nu a suferit transformări majore, cu excepţia proporţiilor şi poziţiilor culorilor, scrie https://www.radioromaniacultural.ro/documentar-ziua-drapelului-national/

Potrivit unor mărturii, împăratul bizantin Justinian a înfinţat în anul 535 d.H., două cetăţi dunărene, Recidava şi Literatta, locuite de luptători descendenţi ai dacilor care şi-au păstrat emblema stindard de luptă a strămoşilor, în culorile roşu, galben şi albastru, aceasta fiind prima atestare a folosirii celor trei culori pe teritoriul actual al României.

O altă prezenţă a celor trei culori datează din anul 1185, când fraţii valahi Petru, Asan şi Caloian, au condus o armată contra bizantinilor, ai cărei oşteni aveau pe suliţe flamuri cu reproducerea dragonului-lup al dacilor, plus cele trei culori.

Albastrul, galbenul şi roşul s-au regăsit mai târziu şi pe diplomele de înnobilare emise de Mihai Viteazul, apoi, în anul 1821, cele trei culori se regăseau pe drapelul de luptă al lui Tudor Vladimirescu.

Tot de atunci moştenim semnificaţia celor trei culori: Libertate (albastrul cerului), Dreptate (galbenul ogoarelor) şi Frăție (roșul sângelui).

Când Revoluţia de la 1821 a fost înăbuşită, căpitanii lui Tudor au hotărât arderea steagului. În anul 1882, steagul a fost găsit, recondiţionat şi adus la Bucureşti, capitala ţării, fiind depus, în urma unei ceremonii speciale, la Casa Armatei, Cercul Militar Central de astăzi.

Așadar,Tricolorul românesc era prezentat în public încă din deceniul 2 al secolului XIX drept simbol național cu cel puțin un deceniu înainte de oficializarea sa.

Printre mărturiile unui francmason, Jean Alexandre Vaillant, (chemat și stabilit în Muntenia în 1830, profesor și director al „Colegiului Sf. Sava ” din București (1831–1834), descoperim informația potrivit căreia tricolorul a fluturat pentru prima dată în ziua de 29 iulie 1839, pe muntele Pleșuva (zona Comarnic – județul Prahova).

Astfel, arborarea de către Vaillant a tricolorului ca drapel al Principatelor este, poate, cea mai veche atestare documentară a acestui fapt.

Steagul tricolor a fost adoptat și de revoluţionarii de la 1848, apărând în aceeaşi perioadă şi în Moldova – la 27 martie 1848 la hotelul Petersburg din Iași, la Adunarea constituantă prezidată de Vasile Alecsandri -, în Ardeal, la Adunarea de la Blaj – 3/15 mai – 5/17 mai 1848 – și la Paris, unde a fost arborat pentru prima dată la la 26 aprilie 1848.

Apoi, Guvernul provizoriu al Ţării Româneşti stabilea, prin Decretul nr. 1 din 14/26 iunie 1848, că steagul naţional are trei culori – albastru, galben, roşu, iar pe flamuri era înscrisă deviza “Libertate, Dreptate, Frăţie”.

Deşi la început poziţionarea culorilor era pe orizontală, cu albastrul în partea superioară, în scurt timp s-a trecut la dispunerea culorilor pe verticală, în forma cunoscută astăzi.

În anul 1849 domnitorul Barbu Știrbei a adoptat un nou model pentru drapelele de luptă, păstrând însă aşezarea orizontală a culorilor și schimbând doar elementele decorative, model care se va păstra până în anul 1856.

După Unirea Principatelor, la 6 februarie 1859, în primul său drum către București de când fusese ales domnitor al Țării Românești, Alexandru Ioan Cuza a fost întâmpinat la marginea orașului Buzău de către comandantul dorobanților, care purta un steag tricolor.

În anul 1861, domnitorul Alexandru Ioan Cuza a decretat tricolorul ca drapel oficial al Principatelor Unite, afirmând că:

„Steagul este familia, ogorul fiecăruia, casa în care s-au născut părinţii şi unde se vor naşte copiii voştri. Steagul este, încă, simbolul devotamentului, credinţei, ordinei şi al disciplinei ce reprezintă oastea”.

În 1866, imediat după detronarea lui Alexandru Ioan Cuza, drapelele de luptă ale unităților militare au fost schimbate cu unele noi, pe stindard apărând, în loc de stemă, numele companiei, acvila fiiind păstrată în vârful hampelor.

În anul 1867, în timpul domniei lui Carol I este adoptat drapelul cu forma pe care o are şi astăzi.

Astfel albastrul apare lângă hampă, galben în mijloc, roşu în partea exterioară, culorile fiind aşezate pe verticală. În cele patru colţuri se aflau ghirlande din frunze de laur, cifrul domnitorului Carol I, iar în centru era aşezată stema ţării.

În timpul Războiului de Independență din 1877-78, eroismul ostașilor români a fost însuflețit permanent de drapelul românesc, la fel și în Primul Război Mondial când au fost jertfe pentru apărarea drapelului de luptă, ca simbol al datoriei de apărare a pământului țării și al onoarei militare, iar în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, drapelele unităților evidențiate în luptă au fost decorate la rândul lor, pentru acțiunile de pe front.

În 9 ianuarie 1948, comuniştii au interzis însemnele regatului şi au aşezat pe steag noua stemă a republicii, cu elemente sovietice, fără nicio legătură cu tradiţia istoriei noastre sau cu heraldica.

În timpul Revoluției de la Timișoara, încă din 17 decembrie 1989, stema Republicii Socialiste România a fost îndepărtată de pe drapele prin decupare, un gest simbolic privit ca rupere de regimul dictatorial al lui Nicolae Ceaușescu.

La sfârşitul anului Revoluţiei, Decretul-Lege nr. 2 din 27 decembrie 1989 privind constituirea, organizarea și funcționarea Consiliului Frontului Salvării Naționale și a consiliilor teritoriale ale Frontului Salvării Naționale prevedea, la articolul 1, între altele, faptul că „drapelul țării este tricolorul tradițional al României, având culorile așezate vertical, în următoarea ordine, pornind de la lance: albastru, galben, roșu.”

Stema naţională actuală a României a fost concepută după Revoluţia din Decembrie 1989.

Drapelul ţării noastre este foarte asemănător cu drapelul civil al Andorrei şi cel de stat al Ciadului, neavând însă nici o legătură cu acestea.

Asemănarea cu drapelul Ciadului, care diferă de drapelul românesc doar prin nuanţa uşor mai închisă a fâşiei albastre (indigo, în loc de cobalt la noi), a stârnit discuţii penibile la nivel internaţional.

Ambasada Ciadului de la Moscova a înaintat Organizaţiei Naţiunilor Unite un protest oficial, prin care cerea ca drapelul României să nu mai fie arborat la ONU.

Acest ”protest”obraznic a fost pe bună dreptate respins, deoarece existența tricolorului albastru-galben-roșu ca drapel al României, este mult anterioară existenței însăși a statului Ciad.

Drapelul tricolor românesc este de asemena înrudit cu cel al Republicii Moldova, acesta din urmă având însă o proporţie diferită (1:2 în loc de 2:3 la noi), un albastru mai deschis („de Voroneţ”) şi stema ţării în centru.

 Tricolorul alături de celelalte simboluri naţionale, Stema naţională şi Imnul naţional, ne uneşte şi este mândria poporului nostru.  

Cinstind drapelul, ne cinstim istoria, cultura şi tradiţiile care ne definesc ca popor între popoarele acestei lumi.

Tricolorul înseamnă viaţă, înseamnă soare strălucitor şi înseamnă cer senin.

Să-l sărbătorim astăzi cu toţii aşa cum se cuvine, să cinstim tot ceea ce ne reprezintă ca naţiune și în aceiași măsură să ne învăţăm copiii să preţuiască valorile României noastre!

La mulţi ani, tuturor românilor, României şi Tricolorului nostru!

Imnul TREI CULORI

Varianta originală a lui Ciprian Porumbescu:

Trei culori cunosc pe lume

Ce le țin de-un sânt odor,

Sunt culori de-un vechi renume

Suveniri de-un brav popor.

Roșu-i focul ce-mi străbate,

Inima-mi plină de dor

Pentru sânta libertate

Și al patriei amor.

Auriu ca mândrul soare

Fi-va’l nostru viitor

Pururea’n eternă floare

Și cu luci netrecător

Iar albastrul e credința

Pentru țară ce-o nutrim

Credincioși fără schimbare

Pân’ la moarte o să-i fim

Pân’ pe cer și cât în lume

Vor fi aste trei culori

Vom avea un falnic nume

Și un falnic viitor

Iar când, fraților, m’oi duce

De la voi ș’oi fi să mor

Pe mormânt, atunci să-mi puneți

Mândrul nostru tricolor

CITIȚI ȘI:

26/06/2022 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

26 iunie 194o: ESTE REMISĂ ROMÂNIEI PRIMA NOTĂ ULTIMATIVĂ SOVIETICĂ PRIN CARE I SE CEREA CEDAREA Basarabiei și Bucovinei de Nord

Iunie 1940: Doliu la București și în toată țara: România pierdea Basarabia și Bucovina de Nord


Pe 26 iunie 1940, Guvernul Regatului României primea prima notă ultimativă din partea reprezentanților URSS, în ceea ce privește cedarea Basarabiei și a Bucovinei de Nord.

Iată textul trimis de ministrul de externe sovietic, Molotov:

„În anul 1918, România folosindu-se de slăbiciunea militară a Rusiei a desfăcut de la Uniunea Sovietică (Rusia) o parte din teritoriul ei, Basarabia, călcând prin aceasta unitatea seculară a Basarabiei, populată în principal cu ucraineni, cu Republica sovietică ucraineană.

Uniunea Sovietică nu s-a împăcat niciodată cu faptul luării cu forța a Basarabiei, ceea ce guvernul sovietic a declarat nu o singură dată și deschis în fața întregii lumi. Acum când slăbiciunea militară a URSS este de domeniul trecutului iar situația internațională care s-a creat cere rezolvarea rapidă a chestiunilor moștenite din trecut pentru a pune în fine bazele unei păci solide între țări, URSS consideră necesar și oportun ca în interesul restabilirii adevărului să pășească împreună cu România la rezolvarea imediată a chestiunii înapoierii Basarabiei la Uniunea sovietică.

Guvernul sovietic consideră că chestiunea întoarcerii Basarabiei este legată în mod organic de chestiunea transmiterii către URSS a acelei părți a Bucovinei a cărei populație este legată în marea sa majoritate de Ucraina sovietică prin comunitatea sorții istorice cât și prin comunitatea de limbă și compoziție națională. Un astfel de act ar fi cu atât mai just cu cât transmiterea părții de nord a Bucovinei către URSS ar putea reprezenta, este drept că numai într-o măsură neînsemnată, un mijloc de despăgubire a acelei mari pierderi care a fost pricinuită URSS-ului și populației Basarabiei prin dominația de 22 de ani a României în Basarabia.

Guvernul URSS propune Guvernului Regal al României:

1. Să înapoieze cu orice preț Uniunii sovietice Basarabia;

2. Să transmită Uniunii sovietice partea de nord a Bucovinei cu frontierele potrivit cu harta alăturată.

Guvernul sovietic își exprimă speranța că Guvernul român va primi propunerile de față ale URSS și că aceasta va da posibilitatea a se rezolva pe cale pașnică conflictul prelungit dintre URSS și România.

Guvernul sovietic așteaptă răspunsul Guvernului Regal al României în decursul zilei de 27 iunie curent.”

Este de remarcat că nota ultimativă a sovieticilor nu are niciun fel de susținere în realitate, din mai multe motive.

În primul rând, în Basarabia nu a existat niciodată o majoritate ucraineană și nici nu a avut vreo „unitate seculară” cu Ucraina. Dimpotrivă, încă de la anexarea din 1812 de către Imperiul Rus, majoritatea etnică a fost mereu românească. Aceeași situație este valabilă și în cazul Bucovinei.

În al doilea rând, Basarabia și-a declarat independența în 1918 față de Republica Federativă Rusia. URSS a fost creată în 1922. Așadar, România nu putea să „desfacă” de la URSS Basarabia pentru simplul motiv că Rusia și/sau Uniunea Sovietică nu existau. 

Dacă cineva trebuia să primească o compensație, acela era Regatul României, pentru cei 107 ani de ocupație rusească, nicidecum URSS.

Din păcate, Regatul României era prăbușit în interior, de facto, așa că nu a avut cine să răspundă cum se cuvine acestei note ultimative batjocoritoare din partea URSS.

Răspunsul părții române a fost următorul:

„Guvernul U.R.S.S. a adresat guvernului român o notă care a fost remisă la 26 iunie 1940, la ora 10 seara, de către excelența sa d-l Molotov, președintele Comisarilor Poporului și Uniunii Sovietice, comisar al poporului pentru afacerile străine, excelenței sale d-l Davidescu, ministrul României la Moscova.

Fiind însuflețit de aceeași dorință ca și guvernul sovietic de a vedea rezolvate prin mijloace pacifice toate chestiunile care ar putea să producă o neînțelegere între U.R.S.S. și România, guvernul regal declară că este gata să procedeze imediat și în spiritul cel mai larg la discuțiunea amicală și de comun acord a tuturor problemelor emanând de la guvernul sovietic.

În consecință, guvernul român cere guvernului sovietic să binevoiască a indica locul și data ce dorește să fixeze în acest scop.

De îndată ce va fi primit un răspuns din partea guvernului sovietic, guvernul român își va desemna delegații și nădăjduiește că conversațiunile cu reprezentanții guvernului sovietic vor avea ca rezultat să creeze relațiuni trainice de bună înțelegere și prietenie între U.R.S.S. și România”.

Ce a urmat este deja istorie. Cauzele acestei prăbușiri – în doar trei luni -, trebuie însă căutate în interior, nu în exterior.

Cu alte cuvinte, ultimatumurile sovietice și dictatul german din august reprezintă efectele unei crize interne masive, care s-a manifestat prin distrugerea instituției Parlamentului, a credibilității partidelor și a oamenilor politici, aleși și plasarea puterii în mâinile unei singure persoane, sprijinită de instituțiile de forță.

Imagini pentru pact ribbentrop molotov photos

Foto: 23 august 1939 – Semnarea Pactului sovieto-nazist în urma căruia URSS a primit mână liberă să anexeze teritorii românești, dar și poloneze, baltice și finlandeze .

Ocuparea nepedepsită încă a teritoriilor românești fiind asigurată de semnarea în prealabil a Pactului dintre Germania Fascistă și Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste (U.R.S.S.) cunoscut sub numele de Pactul Ribbentrop-Molotov sau Pactul Hitler-Stalin (23 august 1939).

Stalin a jucat bine, ca întotdeauna, acest geniu al răului și-a jucat întotdeauna bine cărțile. Sunt mulți astăzi care spun că în cazul în care am fi rezistat pe Nistru și am fi fost bătuți, Hitler nu i-ar fi permis lui Stalin să ocupe teritorii de la stânga Prutului.

Întrebarea de bază este cum l-ar fi oprit Hitler pe Stalin să nu o facă, din moment ce întreaga armată germană era în Franța și ar fi avut nevoie de câteva săptămâni să revină pentru a-l putea amenința pe Stalin și Armata Roșie.

Deci, în ciuda pronosticului unora că Hitler nu ar fi permis ca rușii să treacă de Prut, adevărul este că germanii nu ar fi avut cum să-l amenințe.

Nu ar fi avut cu ce, tocmai pe asta s-a bazat Stalin. I-ar fi pus pe germani în fața faptului împlinit și atât. Iar germanii ar fi avut nevoie de luni de zile de concentrări de forțe pentru a putea declanșa un atac, iar acesta putea fi efectuat doar în anumite condiții calendaristice și meteorologice, cum s-a verificat ulterior.

Dar să nu uităm un lucru esențial la 26 iunie 1940. Sovieticii și germanii erau aliați, erau pe aceeași mână.

Chiar germanii ne-au sfătuit să cedăm ultimatumului sovietic, deci nu aveam cum să ne bazăm pe ajutorul lor.

Sunt mulți care susțin că o cedare le atrage după sine pe celelalte, că cedările din iunie 1940 le-au făcut pe cele ulterioare posibile și acceptabile în mentalul populației și al clasei politice, că dacă nu am fi cedat prima dată, nu am fi fost puși să cedăm din nou două luni mai târziu.

Desigur, argumentele, atât pro, cât și contra, au susținere și logică, iar asta face ca discuția să poată fi purtată la nesfârșit.

Citind memoriile apărute ulterior ale factorilor politici români din acea perioadă este frapant un aspect comun aproape tuturor: surprinderea în fața ulimatumului.

Păi bine, oamenii aceștia, aflați în cele mai înalte posturi de decizie ale statului român, pe ce lume trăiau?

Când totul în jurul lor se prăbușea, când dispăreau state întregi de pe harta Europei, victime ale celor două regimuri totalitare expansioniste, când aveau loc atâtea lovituri de stat, conflicte, schimbări de regim, când un cutremur geopolitic major se afla în plină desfășurare, conducătorii noștri politici parcă se credeau într-o altă lume, de parcă aceste schimbări majore de regimuri și frontiere, aceste conflicte și răsturnări nu s-ar fi petrecut la frontierele noastre, ci undeva pe altă planetă!

Ei chiar își puteau închipui că toate acestea vor putea ocoli România, că frontierele noastre erau protejate printr-o vrajă și că noi nu aveam cum să fim prinși în vâltoarea celui mai mare cataclism geopolitic pe cale de desfășurare? În acest caz, dacă acești lideri politici au fost total surprinși, așa cum lasă ei să se înțeleagă din memorii, atunci locul lor nu era acolo unde stăteau cocoțați. La vremuri grele e nevoie de bărbați adevărați, nu ignoranți!

Unii aliați tradiționali ai României în regiune dispăruseră, Cehoslovacia între 1938-1939, Polonia în 1939. Austria dispăruse și ea încă din 1938. La cea vreme, în iunie 1940, marii aliați ai României erau în imposibilitatea de a ne ajuta, mă refer aici la cei ce ne garantaseră granițele, respectiv Franța și Marea Britanie. Franța capitulase în urmă cu patru zile, iar Marea Britanie era bătută și izgonită pe insula ei. Bătălia Angliei nu începuse încă, se părea că în curând Hitler va invada insulele britanice, totul era de partea lui.

Dintre aliații României din estul Europei, doi nu mai existau, Cehoslovacia și Polonia. Statele din cadrul Înțelegerii Balcanice, respectiv Iugoslavia, Grecia și Turcia, contactate de România în 27 iunie pentru a vedea dacă vor respecta prevederile tratatului în cazul unui conflict militar dintre România și URSS au răspuns evaziv, cerându-ne să nu rupem echilibrul printr-un război, cu alte cuvinte s-au eschivat de la angajamentele lor anterioare.

A existat o singură excepție, Turcia, cea care a reiterat și s-a angajat să respecte alianța. În ciuda tuturor conflictelor și divergențelor din trecut, inclusiv din primul război mondial, când am luptat împotriva armatei turce, doar pentru acest gest de onoare ar trebui să le fim recunoscători turcilor, spre comparație cu iugoslavii și grecii, de care ne leagă și multe legături religioase.

Sovieticii își porniseră politica agresivă,iar Țările Baltice își încetaseră existența. Danemarca și Norvegia la fel, fuseseră cucerite de Germania.

În aceste condiții, în urma ultimatumului sovietic, are loc Consiliul de Coroană , de fapt au fost două. Ultimatumul a fost înmânat de către Molotov la sediul Ministerului de Externe sovietic din Moscova ministrului român G. Davidescu acreditat în capitala sovietică la ora 22.00 în data de 26 iunie 1940. Era anexată și o hartă la scara 1:1800000 pe care era trasată noua graniță cu tușă groasă, un creion roșu neascuțit al lui Molotov, care pe această hartă cuprindea vreo zece kilometri, astfel că putea fi interpretată și ocuparea ținutului Herța.

Sovieticii au întrerupt și bruiat de nenumărate ori comunicațiile ambasadei noastre, astfel că textul complet al ultimatumului a ajuns la București abia la ora 6 dimineața, a doua zi.

Primul Consiliu de Coroană a avut loc la ora 12.00, s-au pronunțat pentru rezistență 10 participanți și împotrivă 11, iar pentru negocieri cu sovieticii 4. A existat și o abținere (chiar premierul Gheorghe Tătărescu!). Este frapant ca tocmai șeful guvernului a fost indecis, în postura și funcția ocupată ar fi trebuit să aibă o părere și să o expună clar.

Cum a fost posibil ca un prim ministru să nu poată lua o de decizie într-o situație atât de gravă?

În final s-a decis consultarea aliaților României (cei care au mai rămas) și încercarea de negociere cu sovieticii.

Unii aliați tradiționali ai României din regiune dispăruseră, Cehoslovacia între 1938-1939, Polonia în 1939. La cea vreme, în iunie 1940, marii aliați ai României, cei ce ne garantaseră granițele, respectiv Franța și Marea Britanie, erau în imposibilitatea de a ne ajuta . Franța capitulase în urmă cu patru zile, iar Marea Britanie era bătută și izgonită pe insula ei.

Bătălia Angliei nu începuse încă,dar se părea că în curând Hitler va invada insulele britanice și că totul era de partea lui.

Dintre aliații României din estul Europei, doi nu mai existau, Cehoslovacia și Polonia. Statele din cadrul Înțelegerii Balcanice, respectiv Iugoslavia, Grecia și Turcia, contactate de România în 27 iunie pentru a vedea dacă vor respecta prevederile tratatului în cazul unui conflict militar dintre România și URSS au răspuns evaziv, cerându-ne să nu rupem echilibrul printr-un război, cu alte cuvinte s-au eschivat de la angajamentele lor anterioare. A existat o singură excepție, Turcia, cea care a reiterat și s-a angajat să respecte alianța.

Al doilea Consiliu de Coroană a avut loc la ora 21.00, după ce sovieticii au refuzat orice negociere,iar aliații noștri au dat răspunsuri ambigue. Atunci au fost abia șase voturi pentru rezistență. Și am cedat.

Iată ce scria la 1 martie 1942, corespondentul lui „The Times” în România, Archie Gibson:

„Această situație în care se găsește România astăzi derivă dintr-o succesiune de evenimente care își au originea în decăderea sistemului parlamentar. Obosiți de convulsiile politice și confuzionati de succesul regimurilor totalitare în Germania și Italia, românii au renunțat de bună voie la libertățile lor, acordînd puteri nelimitate regelui Carol al II-lea prin plebiscitul din februarie 1938.

În ora fatală care a lovit România în iunie 1940, regele și-a aplecat capul în fața presiunii rusești, în timp ce un regim parlamentar, responsabil în fața electoratului, n-ar fi făcut probabil același lucru. Cedarea Basarabiei și Bucovinei a fost primul dintr-o serie de dezastre care a rupt coloana vertebrală a României și a tîrît-o în alianță cu Germania,o țară cu care ea nu avea nimic în comun. Politicienii și presa de partid sînt primii de blamat pentru compromiterea sistemului parlamentar și pentru tîrîrea populației românești spre totalitarism, în Camera Deputaților și chiar în Senat reprezentanții națiunii n-au făcut altceva decît să se injurieze unul pe altul, iar uneori au ajuns la bătaie.

Principala preocupare a presei a fost să proclame cu glas tare bănuiala de corupție a miniștrilor, senatorilor și deputaților. Parlamentul și presa au reușit să creeze o falsă imagine a administrațiilor succesive prin exagerarea defectelor unor persoane care,deși departe de a fi ireproșabile, reușiseră totuși să facă ceva pentru țară”. (Conform Dennis Deletant, Studies in Romanian History, București, Editura Enciclopedică, 1991, p.243).

La scurt timp după pierderea Basarabiei, Bucovinei de Nord și a Ținutului Herța, România a fost nevoită apoi să cedeze noi teritorii: Transilvania de Nord în favoarea Ungariei și Cadrilaterul în favoarea Bulgariei.

Un an mai târziu, Armata Regală Română a intrat în război pentru a recupera Basarabia, Bucovina de Nord și Ținutul Herța cotropite cu un an înainte de sovietici.

România a făcut cel mai mare sacrificiu din toată istoria sa pentru a dezrobi acest pământ, însă, cu toate acestea, țara noastră a fost înfrântă în Cel de-al Doilea Război Mondial, iar Rusia a reocupat Basarabia.

Acest teritoriu și-a declarat independența față de Moscova abia în 1990 sub numele de Republica Moldova.

Surse:

https://www.activenews.ro/cultura/26-iunie-1940-Ultimatumul-sovietic-pentru-cedarea-Basarabiei.-Cauzele-sfarsitului-Romaniei-Mari-indicate-cu-precizie-chirurgicala-de-catre-un-jurnalist-britanic.

http://www. romaniabreakingnews.ro – la 28 iunie 1940, începea un nou capitol al Gologotei Neamului Românesc cu concursul lui Hitler și Stalin

https://www.rfi.ro/pagina-de-istorie-ultimatum-rusi-pentru-cedarea-basarabia-bucovina

26/06/2022 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

NAȚIONALISMUL ÎN FAȚA OMULUI DE NICĂIERI

Naționalismul ca fatalitate și omul de nicăieri

Identitatea este ceva de care nu poți scăpa. Te naști român, sau englez, sau francez, sau sârb, sau ungur, ca și cum te-ai naște negru, sau alb, sau înalt, sau scund. Identitatea este, cumva, ca o cocoașă pe care vrei-nu vrei, trebuie să ți-o asumi. Nu este neapărat ceva de rău sau de bine, este pur și simplu o fatalitate. Irevocabilă.
A încerca să nu mai fi român este ca și cum ai încerca să nu mai fii negru. Poți, evident, să asimilezi cultura și civilizația altui popor, poți să-ți vopsești părul și pielea în ce culoare vrei, dar nu poți să-ți răzuiești propria identitate, pentru că aceasta nu este un strat decopertabil, ci o structură genetică. De fapt, se poate, dar rezultatele sunt monstruoase, patologice. Michael Jackson a încercat să fie alb și, pentru moment, chiar a reușit. Ce s-a întâmplat ulterior cu el, se știe. 

Emil Cioran a încercat să nu mai fie român, a devenit chiar cel mai mare stilist al limbii franceze, a refuzat să mai vorbească limba română sau să mai revină vreodată în țara natală, dar, în ultimul an de viață, bolnav fiind de Alzheimer, a uitat… limba franceză.  
A-ți schimba naționalitatea seamănă cu o operație de schimbare de sex. Poți fi trans-național, așa cum poți fi trans-sexual.

La nivel de libertate personală, lipsit de repere axiologice, opțiunea e realizabilă și politicește corectă.  Rezultatele unor asemenea intervenții opționale sunt însă, așa cum am spus,  monstruoase.
Trădarea, de exemplu, este și ea o formă de patologie identitară. Trădătorii sunt nativii români care și-au făcut – ca să păstrăm analogia cu trans-sexualii – o operație de schimbare a identității. Deși vorbesc românește, nu mai sunt români. Dar nu sunt nici altceva, în sensul unei identități definibile. Sunt doar niște anomalii, niște mutanți. Eminescu îi numea „romunculi”.  
A fi european sau cetățean al Universului este o abstracție în care nu te poți plasa nemijlocit. Ești european pentru că te-ai născut în Europa. Dar te-ai născut într-un loc anume din Europa, într-o casă concretă, dintr-o țară concretă, din niște părinți concreți, de la care ai învățat o limbă concretă. Shakespeare este un scriitor universal pentru că a fost englez. Goethe, pentru că a fost german.

Brâncuși este cel mai mare sculptor modern al lumii pentru că a avut inteligența, instinctul sau genialitatea de a rămâne, din punct de vedere etnic, român. Și-a asumat această etnicitate. 

Am folosit comparația cu transsexualii pentru că este mai aproape de limbajul curent. Putem duce însă analogia mai departe, comparând renunțarea la identitate cu lobotomia, spălarea creierului prin intervenții din afară. În cazul de față, avem de-a face cu o lobotomie fără bisturiu, doar prin „toxine” informaționale. Și e vorba de o lobotomie în masă, printr-un asediu uriaș, fără precedent, concentrat și concertat. Efectele sunt cele pe care le constatăm astăzi, în jurul nostru. 
Toate acestea constituie o explicație, nu și o scuză. Chiar dacă abia acum, în aceste condiții, capătă sens cu adevărat cuvintele lui Grigore Vieru: „Ca să fii român, trebuie să poți”. Iar ca să poți ai nevoie de cel puțin trei lucruri: voință, știință și conștiința.

 Există, așadar, un transnaționalism voluntar, axat pe absența conștiinței identitare, prin analogie cu transsexualismul. Este, cum spuneam, o opțiune politicește corectă, dacă nu se poziționează, ca alternativă unică și universală, împotriva naționalismului funciar. 
Numai că lucrurile nu stau deloc „politicește corect”.

Nicolae Iorga sesiza, încă din 1935, apariția unui nou tip de om universal, „omul de nicăieri”: „Se creează acum, pentru o lume neorganică, un tip de om universal, omul care e de nicăieri şi de peste tot, omul în afară de tradiţie, înstrăinat de mediul în care a trăit”. (Nicolae Iorga, „Idei asupra problemelor actuale”, Editura Cugetarea, 1935)
Acest tip de om universal este, de fapt, așa cum îl definea Nichita referindu-se la Mircea Dinescu, un copac fără rădăcini, „un copac pe roți”.

El poate fi o apariție, dar nu un reper. Este omul cosmopolit al lui Eminescu (globalistul de azi) „care substituie, pretutindenea şi pururea, în locul noţiunilor naţie, ţară, român, noţiunea om, de cetăţean al universului”. Iar „cosmopolitismul este pretextul de a nu face nimic pentru desvoltarea unei părţi a omenirii, pentru că individul respectiv s’a însărcinat de a nu lucra nimic pentru universul întreg”. (Mihai Eminescu, „Influenţa austriacă asupra românilor din Principate”, Convorbiri literare, 1 august 1876). 

Există, în opinia mea, în raport cu sistemul de valori identitare, o generație pierdută. Poate nu definitiv, dar pierdută. Această generație nu este antiromânească, ci a-națională. O generație inteligentă, performantă și funcțională în orice loc de pe pământ unde există tehnologie. Cei care fac parte din această generație resping valorile identitare, pentru că nu-și simt apartenența și nici nu-i interesează. Nu-i văd rostul. Sunt simple exemplare ale speciei umane, dotate cu creier, dar lipsite de spiritualitate.

Nu au idealuri, nu au obligații, nu au pentru ce să se sacrifice și nu atribuie existenței lor nicio aspirație transcendentă.
Maximum de sens pe care și-l asumă este strict material: confortul și prosperitatea, fie prin job, fie prin antreprenoriat, care devin scop în sine, nu instrumente sau oportunități ale unui scop mai înalt. Într-o ordine strict materială, sunt perfect îndreptățiți să-și configureze astfel existența, dar prin asta nu se mai diferențiază fundamental de celelalte specii de pe Terra. Simpla calitate de a avea conștiință nu te delimitează de regnul animal, dacă această conștiință rămâne captivă în purgatoriul tetraedric al hedonismului: muncă, procreație, consum și plăcere. Între ei și pisici, de exemplu, este o diferență de nuanță și complexitate, nu de esență. 
Aceste considerații nu se referă la o majoritate absolută, ci la una statistică. Și nu este neapărat vina celor în cauză. Sau nu este în totalitate vina lor. Sunt victimele unui context generat artificial, prin haosul din educație, prin pomparea în spațiul public a ideilor globaliste opuse reperelor identitare (și demonizarea acestora din urmă), prin promovarea non-modelelor și pseudovalorilor, prin „monstruoasa coaliție” împotriva meritocrației. 

Mai există două categorii de români „pierduți”: cei cărora le este rușine că sunt români și cei care se urăsc pe sine pentru că sunt români. Se urăsc însă nu direct, ci pe ocolite, extrăgându-se din sistem.

Ei denigrează vehement și furibund tot ce este românesc: originea, istoria, tradiția, valorile, biserica, strămoșii, Miorița și chiar pe Mihai Eminescu. Este, la prima vedere, ceva de neînțeles în această atitudine schizoidă care duce, în ultimă instanță, la desființarea propriei individualități. Însă, la o analiză mai atentă, explicația există: toate nedreptățile, frustrările, dezamăgirea, indignarea survenite în urma prăbușirii orizontului de așteptare al românului revoltat, ricoșează, de la cei cei care au provocat dezamăgirea (în speță oamenii politici din 1990 încoace), spre toți ceilalți care, ca și el, sunt dezamăgiți.

Are loc un fel de transfer al ticăloșiei de la călăi la victime. Totul și toți devin culpabili și complici la haosul și marasmul în care  trăim, la corupția sistemului, la hoția generalizată. În concluzie, toți suntem vinovați, pentru că suntem români. Toți, cu excepția celui în cauză. Aceste două categorii sunt, și ele, victimele aceluiași context creat artificial, al aceluiași haos impecabil organizat, care a dus la depopularea României și la transformarea indivizilor în propriii lor dușmani.

În aceste condiții, resurecția naționalismului devine o consecință logică. De fapt, nici măcar nu este o resurecție. E o manifestare organică naturală, provocată de agresiunea aceluiași context creat artificial.

Iar gradul de manifestare a naționalismului este determinat de amploarea agresiunii care se exercită asupra lui. Este o reacție în oglindă.

În condiții obișnuite, existența naționalismului este insesizabilă, ca funcționarea unui organism sănătos. În momentul în care un virus sau o boală (am numit prin aceasta agresiunea, atacul) au pătruns în organism, acesta intră în stare de luptă și face febră.

Dar febra nu reprezintă boala în sine, care ar trebui tratată, ci efectul luptei organismului cu boala. Boala este, în cazul de față, agresiunea globalismului asupra memoriei identitare.

Cei care o instrumentează și-au însușit bine lecția lui Milan Kundera: „Dacă vrei să ucizi un popor, suprimă-i memoria”.

Miron Manega, Vicepreședinte al Uniuni Ziariștilor Profesioniști din România (U.Z.P.R.)
Sursa: www.certitudinea.com art-emis.ro

26/06/2022 Posted by | LUMEA ROMANEASCA | , , , , , , , , | 10 comentarii

   

%d blogeri au apreciat: