CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Înainte de declanșarea Operațiunii Barbarossa, între Germania și România nu a fost încheiată o convenție politică și militară


FOTO: Soldații români trecând Prutul

O problemă amplu analizată în istoriografia națională este neîncheierea unei convenții de natură politică și militară între Germania și România, înainte de declanșarea Operațiunii Barbarossa.

Adolf Hitler și colaboratorii săi nu au avut niciodată intenția de a încheia cu România un act oficial care să fixeze cadrul cooperării bilaterale, inclusiv pe plan operativ. Participarea statului român, ca și a Finlandei, era un fapt fără putință de tăgadă, viitoarea campanie era considerată a fi de scurtă durată, iar valoarea militară a partenerului român era îndoielnică.

De cealaltă parte, Ion Antonescu și-a propus ca obiectiv fundamental al guvernării sale reîntregirea granițelor țării, care nu putea fi materializat, în acel context, decât cu ajutorul Germaniei. El considera că fidelitatea față de ea şi un sprijin consistent în multe domenii, inclusiv militar, vor asigura, la finalul războiului, rezultatul dorit.

Pe această bază n-a încercat să-i propună lui Hitler, șansele oricum fiind ca și inexistente, parafarea unei convenții.

El considera că angajamentul său de recuperare a Basarabiei și a nordului Bucovinei, ce avea susținerea cvasi-unanimă a opiniei publice românești, era suficient pentru viabilitatea cooperării cu Germania. recuperarea Basarabiei și a nordului Bucovinei,

Lipsa unui document oficial care să fixeze obligațiile părților prezenta un avantaj evident. Nelegat de un tratat, Antonescu putea refuza îndeplinirea unor cerințe germane, putea să se oprească acolo unde dorea, să evite situațiile delicate. Dar și reversul lucrurilor era la fel de valabil.

Lipsa unor angajamente precise, a unor limite și criterii clare putea să determine aliatul german să ceară, să pretindă oricât, să angajeze statul român dincolo de legitimitatea revendicărilor sale. Din nefericire, acest lucru s-a și întâmplat.

Germania, având la dispoziție rivalitatea româno-maghiară, pe care a jucat-o cu abilitate în propriul interes, și forțată de puținătatea resurselor, în comparație cu adversarul, a cerut României o participare din ce în ce mai consistentă.

Neputându-se sustrage exigențelor războiului de coaliție, Ion Antonescu a acceptat solicitările Berlinului, astfel că Armata Română a ajuns la Stalingrad, înregistrând aici o înfrângere militară de proporții.

Se impune precizarea că în cursul războiului, Ion Antonescu și Mihai Antonescu, devenit, între timp, vicepreședinte al guvernului și ministru al Afacerilor Străine, au evocat această situație, avansând chiar idei de îndreptare, dar lucrurile au rămas neschimbate.

Acest text este un fragment din articolul „Ostași, vă ordon, treceţi Prutul!“ De ce? Cu ce? Cum?, publicat în numărul 35 al revistei „Historia Special”, preluat de https://historia.ro.

23/06/2022 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

TREBUIE SĂ CONDAMNĂM COMUNISMUL?

De ce trebuie să condamnăm comunismul ?

Dr. Marius Oprea, istoric și coordonator al Centrului de Investigare a Crimelor Comunismului, preşedintele Asociaţiei pentru Memoria Victimelor Comunismului poet, eseist, membru al Uniuni Scriitorilor din România şi licenţiat în istorie, autorul tezei de doctorat «Rolul şi evoluţia Securităţii (1948-1964)» a răspuns la această întrebare într-un interviu publicat de ziarul Timpul.md de la Chișinău, preluat de Anonimus.ro.

O asemenea întrebare este cât se poate de actuală în aşa-zisul stat independent şi suveran, Republica Moldova, în care comunismul a fost adus de cotropitorii sovietici, care au ocupat cu forţa în anul 1940 acest străvechi pământ românesc și nu au mai catadicsit să plece.

La peste două decenii de când jumătate din Moldova, cea dintre Prut şi Nistru, a ieşit din lagărul sovietic, devenind independentă, comuniştii, dispăruţi o vreme de pe scena politică, au reuşit să se revigoreze și să dicteze în politica Chişinăului.

De ce trebuie să condamnăm comunismul? Iată o întrebare aflată pe buzele tinerilor, generaţie care pare interesată mai mult de prezent şi viitor, decât de trecutul sumbru, trăit de bunicii şi părinţii lor, mai ales că unii dintre aceştia regretă trecutul.
Aici este problema, atât în România, cât şi în cealaltă Românie, de dincolo de Prut.

Tinerii nu realizează faptul că dacă prezentul este aşa cum îl simţim cu toţii, aceasta se datorează tot comunismului.

Dacă în Republica Moldova, comunismul e încă la vedere, la noi, în România, comunismul – declarat dispărut, s-a privatizat. În opinia mea, sunt peste 10.000 de ticăloşi care profită încă de privilegiile dobândite înainte de 89.

Foştii miliţieni se regăsesc în Poliţie sau în Justiţie, foştii securişti care au schingiut şi omorât oameni nevinovaţi sunt prosperi oameni de afaceri (care s-au privatizat prin celebra metodă MEBO, de inspiraţie postsovietică, în urma căreia au apărut oligarhii), foştii activişti de partid sunt acum în Parlament; ei sau fiii lor.

De ce credeţi că mulţi dintre parlamentari nu şi-au început CV-urile decât după 1990! Între toţi aceştia există legături subterane, greu de depistat.

După 1989, m-am gândit cum să-i pedepsesc pe comunişti, scriindu-le istoria lor criminală. Pentru că dacă nu vom exorciza acest trecut, el ne va apăsa mereu, pe mine, cel puţin.

Nu trebuie uitat faptul că au fost peste 10.000 de oameni nevinovaţi, care au fost împuşcaţi şi îngropaţi în gropi comune, fără a fi judecaţi!

Împreună cu cinci prieteni devotaţi cauzei, am plecat astfel în căutarea unui popor pierdut, a ţăranilor, de exemplu, care au dispărut doar pentru că au refuzat să dea cotele la stat sau să intre în CAP!

Ei au fost împuşcaţi şi lăsaţi „la vedere” în şanţul din faţa casei lor, al primăriei ori în alte locuri publice.

Aşa s-a instaurat comunismul: prin mijloace de teroare, crimă şi sălbăticie.

Un sătean în vârstă îmi spunea că atunci când auzea zgomotul unei maşini, toată suflarea satului se ascundea fiecare pe unde putea; se ştia că numai partidul şi securitatea aveau maşini.

Nu ne răzbunăm pe nimeni, dar, cum spunea Mircea Vulcănescu, nu trebuie să uităm sau să întoarcem ura cu ură. Cam asta-i diferenţa dintre comunism şi creştinism. La comunişti, ura de clasă a fost motorul lor ideologic, în timp ce creştinismul se bazează pe iubire. Mijloacele noastre de luptă sunt însă extrem de modeste.

Centrul de Investigare – sofisticat denumit astfel – se compune din cinci smintiţi, care umblă pe coclauri într-o amărâtă de Dacia papuc (care-i, de fapt, sediul Centrului), în căutarea celor ucişi mişeleşte, a locurilor unde ei au fost îngropaţi, fără mormânt, fără cruce, fără lumânare – cum se spune.

Munca asta de arheolog al comunismului, care încearcă să recupereze istoria din… morminte presupune, pe lângă eforturi, şi nişte fonduri. Singura persoană care susţine demersul patriotic de deconspirare a comunismului este scriitoarea germană de origine română Herta Muller, care, prin Fundaţia «Konrad Adenauer», ne-a asigurat o donaţie de 10.000 de euro/an.

O sumă insuficientă. Beneficiem, în schimb, de ajutorul sătenilor, care ne sprijină, benevol, la dezgropări, în căutarea celor dispăruţi, pe care să-i readucem acasă – cum ne roagă rudele lor. Pare paradoxal, dar atunci când găsim un mormânt care ascunde un om, suntem cei mai fericiţi!

Gropari fiind, de fapt, descoperim morţi, la propriu. Problema e că nu dezgropăm numai morţii, ci şi poveştile din ei.

Există într-un sat din Bistriţa Năsăud o persoană care, atunci când pronunţi cuvântul „tocăniţă”, începe să plângă. Când avea şase anişori, ea s-a trezit noaptea din somn cu o lumină în ochi.

Din spatele luminii (lanternei-n.a.), o voce calmă şi caldă a întrebat-o ce a mâncat aseară împreună cu tatăl ei? Tocăniţă, a răspuns copila. Aşa au aflat securiştii că tatăl fetei pe care-l căutau se afla ascuns în casă.

El a fost ridicat şi, timp de 8 ani, fetiţa nu a ştiut nimic de tatăl ei. Femeia trăieşte şi azi cu această culpă, că, cu ajutorul ei, tatăl a fost prins şi dus la puşcărie, timp de 8 ani!
O altă femeie de pe Valea Arieşului ne-a trimis o scrisoare, în care ne cerea să recuperăm capul tatălui ei! Halucinantă rugăminte!

Ce se întâmplase? În 6 februarie 1950, în plină campanie de căutare de duşmani ai poporului, miliţienii şi securiştii au reuşit să prindă un grup de vreo 20 de bărbaţi ascunşi în munţi.

Aceştia sperau să reziste aici, în nişte buncăre, până la venirea… americanilor. Liderul lor era un fost maior în armată regală.

Când au fost descoperiţi, cinci dintre ei – patru bărbaţi şi o femeie însărcinată în luna a opta – au fost împuşcaţi pe loc, iar 11 au fost ridicaţi şi dispăruţi fără urmă.

Câţiva au scăpat însă, printre care şi un pădurar, care s-a ascuns la o stână.

El a fost însă demascat de ajutorul lui de pădurar. Acesta era îndrăgostit lulea de soţia pădurarului, motiv pentru care s-a hotărât să-şi vândă stăpânul securităţii, pentru a pune astfel mâna pe femeia lui. Fiind prins, pădurarul a fost ucis.

Peste un timp, ajutorul de pădurar i-a spus femeii mult-dorite că soţul ei, care se ascundea în pădure, a fost prins, ucis, trupul său fiind aruncat într-un pârâu, unde fusese mâncat de animale.

Cum femeia nu l-a crezut, acesta s-a dus la pârâu, i-a tăiat capul pădurarului, pe care i l-a prezentat femeii. După ce a îngropat capul soţului la rădăcina unui liliac din curtea casei, femeia a acceptat să se căsătorească cu ”ajutorul”, cu care a avut o fetiţă.

Înainte de a muri, bătrâna i-a spus fetei că ultima sa dorinţă e ca lângă ea, în mormânt, să fie adus şi capul soţului.

Fata, între timp ajunsă şi ea la vârsta a treia, a fost cea care ne-a adresat rugămintea de a scoate la lumină capul tatălui său, dorinţă pe care sperăm să i-o îndeplinim cât mai curând.

Cu toate aceste atrocităţi, plus foametea, frigul din case şi multe alte ”binefaceri” acordate poporului de către regimul comunist, nu puţini sunt nostalgicii care-l regretă pe Ceauşescu…
Înnebunesc când aud asemenea inepţii.

Asta şi pentru că, nici după 30 de ani, regimurile politice succedate la putere nu au reuşit să readucă speranţa într-o viaţă mai bună, dimpotrivă.

Ajunşi acolo sus, la putere, politicienii nu se mai gândesc la ce s-a întâmplat până-n `89 cu poporul român.

Aproape fără excepţie, politicienii de azi nu sunt preocupaţi decât de interesele personale, cum se poate fura mai mult şi mai bine.

Nici vorbă de luminarea trecutului, de a înţelege istoria. În fond, de a sluji interesele poporului care i-a ales, ale României, ajunsă pe ultimul loc în Europa, ca nivel de trai.

Cât priveşte condamnarea cu adevărat a comunismului, cred că va veni o epocă în care cei născuţi mult după `89, ajunşi ei înşişi la maturitate şi cunoştinţă de cauză, vor înţelege caracterul criminal al comunismului – fie prin informaţiile diseminate în presă, fie prin lucrări ştiinţifice, fotografii şi mărturii.

Se va atinge acel prag critic în care copiii îşi vor întreba părinţii: Cum de aţi lăsat să se întâmple toate acestea? Voi unde eraţi de nu i-aţi împiedicat să comită aceste crime? Răspunsurile, probabil de jenă, vor întârzia să apară…

23/06/2022 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , | 2 comentarii

Republica Moldova nu mai face parte din ”lumea rusă”. Comisia Europeană i-a recunoscut dreptul de a deveni membru cu drepturi depline al Uniunii Europene!

Moldova nu mai face parte din lumea rusă. Reacții la obținerea statutului de candidat la UE

Evenimentul care (chiar!) s-a produs azi și care merită să-i apreciem importanța este faptul că (finalmente!) Comisia Europeană recunoaște pentru Republica Moldova dreptul de a deveni parte integrantă, adică membru cu drepturi depline al Uniunii Europene!

Niciun document “produs” până la ziua de astăzi în cadrul cooperării noastre cu Uniunea Europeană nu a menționat clar și fără echivoc acest drept. Chiar dacă Tratatele UE recunosc „de jure” acest drept oricui care satisface criteriile de la Copenhaga era nevoie, totuși, și de o constatare „actualizată”. Azi acest lucru s-a produs și Comisia Europeană a recunoscut aspirațiile noastre și „de facto”.

De azi putem spune că am fost acceptați drept Europeni dar și mai important este faptul că, tot de azi, noi nu mai facem parte din lumea rusă! Punct.

Dacă avizul Comisiei va fi acceptat și de Consiliul European, lucru de care nu mă îndoiesc, vom putea spune că Republica Moldova este pe calea cea dreaptă.

Condițiile (care nu sunt „precondiții”) formulate de Comisia Europeană sunt clare și chiar salutabile! Mai mult decât atât „precondițiile” (care nu sunt decât niște condiții) reflectă destul de fidel angajamentele electorale ale partidului de guvernământ și nu vor putea fi (ar fi riscant, cred!) abandonate pentru un alt mandat.

Alt aspect, după mine salutabil, este că acestea sunt suficient de tehnice pentru a putea monitoriza modul și viteza de implementare. Inclusiv cetățenii cu spirit civic vor putea urmări angajamentul și consistența efortului depus de guvernare.

Reforma teritorial-administrativă, combaterea corupției, independența puterii judecătorești și respectarea drepturilor omului merg la pachet și reprezintă mai degrabă așteptările cetățenilor decât condiții de aderare!

Un lucru mai poate fi remarcat și anume faptul că problema separatismului nu figurează în lista de condiții. Asta e bine!

Sursa: Igor Klipii, fost ambasador al R. Moldova în Lituania, https://timpul.md.

23/06/2022 Posted by | LUMEA ROMANEASCA | , , , , , | Lasă un comentariu

   

%d blogeri au apreciat: