MANIPULAREA RECENSĂMINTELOR PRIVITOARE LA MINORITATEA ROMÂNĂ DIN UNGARIA

Profesorul universitar Gabriel Moisa, colaboratorul LARICS de la Universitatea din Oradea, ne relevă, misterul din spatele unei uluitoare strategii de manipulare a guvernului de la Budapesta în legătură cu minoritățile din Ungaria, în special cea românească, scrie https://larics.ro, preluat de Romanian Global News. 

La un an şi jumătate de la recensământul din noiembrie 2011 din Ungaria, spre stupefacția generală, românii deveniseră nici mai mulţi nici mai puţini decât 35.641, faţă de 7.995 câţi fuseseră recenzați cu un deceniu mai devreme.

Asta însemna un spor demografic de 241,1%! În această parte vom vedea explicațiile pentru această anomalie deloc inocentă.

Analizele anterioare dedicate pericolului dispariției românilor din Ungaria se pot citi aici și aici.

Explicații posibile

Există două posibile explicaţii pentru această creștere neverosimilă. Prima este aceea că datele recensământului din 2011 referitoare la românii din Ungaria nu sunt adevărate, iar cea mai mare parte a celor 35.641 români sunt inventaţi. În această situaţie, făcând o raportare la situaţia din 2010, ca de altfel şi la celelalte alegeri minoritare din trecut, când comportamentul electoral al românilor a fost similar, credem că populaţia românească din 2011 ar fi în cel mai bun caz apropiată de cifra oficială din 2001, adică 7995.
A doua posibilitate ar fi ca populaţia românească din Ungaria să fi fost extrem de timorată în 2014 și 2019 de către nu ştim cine în a se înscrie pe listele pentru alegerile consacrate autoguvernărilor româneşti.

Dacă s-ar fi păstrat proporţionalitatea de la alegerile minoritare româneşti din 2010, atunci ar fi trebuit ca din cei 35.651 peste 30.000 să se fi înscris pe listele electorale. Asta în condiţiile în care comportamentul electoral nu s-a schimbat fundamental. Și nu s-a schimbat!
Analizând cele două posibilități credem că ambele ipoteze sunt posibile şi sunt extrem de grave pentru destinul comunităţii româneşti din Ungaria.

În orice caz, ceea ce este mai mult decât evident este faptul că există o mare discrepanță între cei care au fost recenzați ca români în 2011, unii în localități dintre cele mai îndepărtate de estul Ungariei, tocmai spre Austria, și numărul celor înregistrați pentru alegerile minoritare românești.
În ceea ce mă priveşte, cred că prima variantă este mai aproape de adevăr, anume că cifrele recensământului din 2011 referitoare la numărul real al comunităţii româneşti din Ungaria de astăzi sunt departe de adevăr. Acest fapt este confirmat, de altfel, de diferite poziţionări publice ale unor reprezentanţi ai românilor din Ungaria şi de simple calcule matematice realizate pe satele cu populaţie românească semnificativă. Datele nu converg deloc.
Câți români sunt în Ungaria?
În aceste condiţii, câţi să fie românii din Ungaria astăzi? Asta nu vom şti cu exactitate niciodată. Ştiu, probabil, autorităţile ungare. Însă, mergând pe un raţionament de bun simţ putem avansa câteva cifre aproximative, prin comparaţie, bazate pe cifre oficiale.

Astfel, luând în calcul inclusiv existenţa etnobisnisul, dacă în 2010 un număr de 5227 de persoane au simţit româneşte şi s-au arătat interesate de destinul comunităţii, înscriindu-se pe listele electorale pentru alegerile minoritare dintr-un total oficial de 7995 români, oare câţi putem aproxima că sunt în prezent, în condițiile în care înscrişi pe listele electorale au fost, în 2014, 5118 persoane, reprezentând o scădere de 2,1%, iar în 2019, 7290 de persoane, o creștere de 29%, fapt care a creat din nou suspiciuni majore legate de această situație. Suspiciunile sunt cu atât mai justificate cu cât la votul din 13 octombrie 2019 din cadrul autoguvernării minoritare au fost prezenți doar 4477 electori din cei 7290 înscriși pe liste.

Oare cam atâția să fie românii din Ungaria interesați la modul real de propria comunitate?Atâția să mai fie românii din Ungaria?
Întrebarea este legitimă, însă nu avem răspuns ferm. Totuși, într-una dintre ședințele Comisiei Parlamentare a Naționalităților din 7 octombrie 2019 se vorbea deschis despre abuzuri legate de înregistrarea ca minoritari a unora care nu făceau parte dintre aceștia, urmare a menținerii unei legislații ambigue intenționat. În cazul românilor se considera că listele sunt umflate cu cel puțin 20%, ceea ce însemna foarte mult la cei 7290 înscriși, conform celor spuse de reprezentantul germanilor, Ritter Imre, și a celui al grecilor, Sianos Tamás.

Dacă lucrurile sunt adevărate și scădem 20 % din 7290, atunci ajungem la 5832. Este o cifră aproximativ egală cu precedentele liste minoritare românești, 5227 în 2010 și 5118 în 2014. Cum și procentul de 20% de înscriși la comandă fără să fie români este doar unul estimativ, putem concluziona că, de fapt, cifra reală poate fi și mai apropiată de listele minoritare precedente, cu atât mai mult cu cât la vot au fost prezenți efectiv 4477 electori. Extinzând raționamentul, reiese că numărul românilor este, de fapt, undeva în jurul cifrei avansate de Eva Iova Șimon, adică 6000-7000.
Fenomenul a fost semnalat de altfel și de către reprezentanții celorlalte minorități naționale din Ungaria. Toate vorbesc despre abuzuri legate de creșterea artificială a numărului celor care s-au înscris la comandă pe diversele liste minoritare, dorind parcă să corecteze ceva din exagerările evidente, prezente în recensământul din 2011.
Reprezentanții minorităților naționale, în speță purtătorii de cuvânt ai acestora din Parlamentul de la Budapesta, au tras un semnal de alarmă clar la una dintre ședințele Comisiei Parlamentare a Naționalităților, care a avut loc la 7 octombrie 2019, după încheierea perioadei de înscriere pe liste. În acest context s-a ridicat problema exagerărilor și ”abuzurilor” pe care le-au sesizat în comunitățile lor cu prilejul pregătirii și desfășurării alegerilor minoritare.

Astfel, reprezentantul minorității germane, Ritter Imre, care este și președintele comisiei, a subliniat că este nevoie de o cercetare serioasă, în care trebuie analizată cauza pentru care a crescut cu 34% numărul persoanelor înscrise în registrul naționalităților. La rândul său, purtătorul de cuvânt al grecilor, Sianos Tamás, a prezentat o statistică referitoare la situația minorităților din Ungaria, arătându-se îngrijorat de numărul suspect de mare al înregistraților în prag de alegeri la unele naționalități.

Astfel, spunea acesta ”numărul romilor înregistrați a crescut cu 67%, a bulgarilor cu 22%, a grecilor cu 60%, a croaților cu 43%, a polonezilor cu 51%, a germanilor cu 30%, a armenilor cu 92%, a românilor cu 20%, a sârbilor cu 24%, a slovacilor cu 35%, a ucrainenilor cu 27%, iar a rutenilor cu 130%.

Reprezentantul grecilor a accentuat că dacă nu vrem să ajungem să fie mai mulți minoritarii în Ungaria decât majoritarii, Comisia Parlamentară ar trebui în cât mai scurt timp să analizeze problema și să ceară modificarea legilor referitoare la alegerile de autoguvernări ale naționalităților”.
La rândul său, ”purtătoarea de cuvânt a rutenilor, Giricz Vera, a spus la ședință: „Kriminalizálódik a nemzetiségi választás. (…) Valahogy nagyon kesztyűs kézzel bánunk ezekkel az emberekkel, nincs büntetés, nincs retorzió és ez ahhoz vezet, hogy a társadalom, a nemzetiségi társadalom kriminalizálódik. Mert mindent szabad.” (Citat din procesul verbal al ședinței Comisiei Parlamentare a Naționalităților din 7 octombrie 2019) Pe românește: „Alegerile minoritare se criminalizează. (…)

Suntem mult prea grijulii cu aceşti oameni, nu există pedepse, nu există măsuri drastice, şi asta duce la faptul că societatea, societatea de naționalitate se criminalizează.

Pentru că totul este permis”. Se pare că Traian Kreszta, purtătorul de cuvânt al românilor din Parlamentul de la Budapesta, nu a avut nimic de obiectat din această perspectivă. El nu făcea, de fapt, altceva decât să fie în acord deplin cu autoritatea politică ungară datorită căreia a ajuns de fapt într-o poziție publică plătită, mai mult decât privilegiată.
Foarte interesant este faptul că pe site-ul Parlamentului Ungariei nu a apărut nici una dintre aceste chestiuni ridicate.

Potrivit procesului verbal de ședință totul era perfect, inclusiv din partea purtătorului de cuvânt al românilor din Parlamentul de la Budapesta, Traian Kreszta, care nu vedea nici o problemă din această perspectivă.
Urmărind rezultatele alegerilor din 13 octombrie 2019, constatăm cu exemple concrete că unii dintre reprezentanții aleși ai minorității române nu au nici o legătură cu aceasta. Astfel, spune Eva Iova Șimon, ”la fel ca în ciclurile electorale anterioare, din 1998 încoace, în autoguvernările românești locale, precum și în cele teritoriale este o abundență de persoane care nu aparțin comunității istorice românești din Ungaria.

Noua Autoguvernare Românească pe Capitală va fi compusă din 4 deputați ai ARB (Asociația românilor din Budapesta n.n.) și 3 din partea Uniunii Democratice Maghiaro-Române (UDMR).

Listele celor două organizații de desemnare îi au în frunte pe Ana Roxin (președinta ARB), cea care a dat în judecată acum zece ani Foaia românească pentru că a scris despre fenomenul etnobiznisului în Ungaria, și pe acel Papp Zoltán (președinte UDMR), care a blocat în 1998 înființarea Autoguvernării pe Țară a Românilor din Ungaria. Nu avem cunoștință câți din cei 7 vorbesc românește. (…) În județul Bihor, doar ARU (Asociația Românilor din Ungaria n.n.) a avut listă teritorială, astfel că toți cei 7 deputați sunt din partea aceleași organizații. Datorită asimilării lingvistice tot mai mari în Bihor, puțini dintre aceștia vorbesc româna.

În județul Ciongrad, 5 deputați va avea ARU și 2 ARM (Asociația Românilor din Micherechi n.n.). Pe lista ARU au apărut și câteva nume absolut noi, care până acum nu au fost cunoscute prin nicio activitate depusă pentru comunitatea românească din Ungaria. În județul Pesta, doar ARB a avut listă, astfel toți cei 7 membri sunt din partea aceleași organizații. Nu cunoaștem ca vreunul din acești deputați să fie român din comunitatea istorică românească și nici dacă vorbesc sau nu limba română”.

Toate acestea confirmă, de fapt, posibilele abuzuri despre care vorbea Ritter Imre, reprezentantul comunității germane din Parlamentul de la Budapesta, cel care cerea, de altfel, modificarea legilor ungare referitoare la alegerile de autoguvernări ale naționalităților.
Despre situația minorității române din Ungaria de astăzi a vorbit deschis și percutant și profesorul universitar Gheorghe Petrușan, subliniind că în Ungaria zilelor noastre ”nu se mai vorbește despre problemele reale ale comunității”.

În opinia reputatului filolog român din Ungaria, în țara vecină nici măcar nu se mai pune problema identitară pentru români, nu mai poate fi vorba despre promovarea limbii și culturii, ci totul s-a transformat într-o afacere. El opinează că cei care cârmuiesc comunitatea trăiesc foarte bine în conivență cu factorul politic ungar, care nu are nici un interes în a perpetua la modul real minoritățile naționale din Ungaria.

Gheorghe Petrușan discută foarte asumat despre faptul că în prezent, ”cauza românilor din Ungaria, problemele legate de identitatea națională, de supraviețuirea acestei mici comunități etnice a fost transformată într-o oarecare afacere. Eu târziu mi-am dat seama de cotitura care s-a produs. Deci, oameni care auzind de această mare schimbare, de autoguvernări finanțate în mod garantat de stat, se duc din sat în sat, conving o mulțime de oameni, cumpără o mulțime de suflete moarte, le plătește bine dacă face ceva ori dacă nu face, și această pătură susține actuala politică, această mentalitate și acest grup de oameni până în zilele noastre.

Noi, care facem parte din generația mea, nu prea știm cum să tratăm această problemă, pentru că asta este cu totul altă chestiune. Nu mai e vorba despre problema identitară a românilor din Ungaria. Nu mai e vorba despre promovarea limbii și a culturii, despre care noi am vorbit și într-o oarecare măsură am reușit să prelungim viața acestei comunități. S-a transformat totul într-o afacere”.
Gheorghe Petrușan este de acord că dacă Ungaria, ”statul în care trăim, ar înțelege că este important și pentru el prelungirea vieții minorităților din Ungaria și că ar trebui să susțină efortul pe care-l face pentru a supraviețui, atunci ar trebui schimbată legea, ar trebui revizuite mai multe decizii. Această lege a apărut în 1993 și temelia ideologică a fost libera alegere a identității naționale. De ce? Pentru ca să corespundă nu numai pentru minoritățile din Ungaria, ci și pentru ungurii din țările vecine, și asta este o altă treabă.

Fără să dea nume, Gheorghe Petrușan recunoaște că în statele vecine, România în primul rând, standardele referitoare la minorități sunt foarte ridicate și ar dori ca și în Ungaria să fie la fel. ”Acolo se face treabă bună, se fac lucruri foarte frumoase”, subliniază Gheorghe Petrușan, și ”bine ar fi dacă fiecare stat din UE ar face în felul acesta, dar asta-i altă problemă, repet. Felicitări pentru ei! Dar ce va fi cu noi? Ar trebui regândită și politica față de minoritățile din Ungaria”.
Interviul luat de redactorul Iulia Kaupert profesorului Gheorghe Petrușan se încheia într-o notă mai mult decât pesimistă legată de destinul comunității românești din Ungaria, privită și prin perspectivele alegerilor minoritare din 13 octombrie 2019. Astfel, spunea acesta, alegerile acestea au fost ”groaznice, dușmănoase. Nu s-a vorbit nimic despre problemele reale ale comunității. Nu sunt probleme. Numai performanțe sunt. Totul este OK. Pentru că cineva așa vrea să creadă și să audă. Mergem într-o direcție absolut greșită”.
În semn de protest față de ce s-a întâmplat cu ultimele alegeri minoritare, Gheorghe Petrușan a subliniat că refuză să-și ridice mandatul de deputat minoritar, deoarece ”e imposibil ca eu cu astfel de oameni să vorbesc despre problemele românilor din Ungaria”, făcând referire la ceilalți aleși în Autoguvernarea Românească a Judeţului Ciongrad, care nu sunt membri ai comunității românești, ci unguri.

Despre aceștia spunea că ”nu-i cunosc. Cred că ei sunt oameni duși în eroare. Nu cred că ei sunt unguri adevărați, că au conștiință națională, căci dacă ar avea n-ar arunca-o la gunoi și nu s-ar deda de români. Acestea sunt niște lucruri groaznice. Duc în eroare foarte multă lume. Totul s-a redus la faptul că vor avea plată bună și gata. Acest lung proces la care am ajuns de la idealurile noastre, are începutul în 1994, cu prilejul primelor alegeri, când cineva a avut simțul acesta de bișnițar, că aici vor fi bani, a pus mâna pe lucruri și la alegeri s-a produs un prăpăd”.
El recunoștea astfel că în județul Ciongrad, la Seghedin, reprezentanții minorității românești nu mai au practic nici un mandat în Autoguvernarea locală.

Este o situație complicată, multiplicată în multe alte locuri din Ungaria. Urmărind listele aleșilor constatăm situații extrem de interesante: dincolo de numele maghiarizate ale acestora, sesizăm faptul că în multe locuri actualii reprezentanți ai comunității românești, pe lângă că nu sunt, de fapt, membri ai minorității românești, sunt parte ai acelorași familii.

Este un semn clar a ceea ce sublinia și profesorul Gheorghe Petrușan, că totul s-a transformat într-o afacere și aproape nimeni nu mai este interesat de destinul minorității române din Ungaria.
Discuția referitoare la situația românilor din Ungaria și, mai ales, asupra numărului acestora este una extrem de complicată. Ea poate fi rezumată la ceea ce Eva Iova Şimon spunea, declarându-se şocată cât de mulţi sunt românii din Ungaria conform recensământului din 2011, că “dacă suntem, eu nu ştiu unde suntem”, că de fapt “în realitate nu ştiu dacă suntem mai mulţi de 6–7 mii… “. Cifra este mai apropiată de adevăr.

Asta cu atât mai mult cu cât, la alegerile parlamentare din Ungaria din 8 aprilie 2018, când, conform modificărilor legislative din ţara vecină, minorităţile au dreptul de a-şi trimite în parlament un observator fără drept de vot sau, dacă obţin pragul electoral, cu drept de vot, lista Autoguvernării pe Ţară a Românilor din Ungaria a fost votată de un număr impresionant de…….428 de români dintr-un total numărat oficial la Recensământul din 2011 de 35.651, din care, teoretic, o mare parte ar fi trebuit să fie înscrişi în registrul naţionalităţilor pentru alegeri. Restul, de la 428 în sus, fie nu au fost interesaţi de cine îi va reprezenta, fieși-au votat partidul politic preferat, ceea ce reprezintă un barometru clar al asumării scăzute a propriei identităţi româneşti.

Situația s-a repetat și cu prilejul alegerilor parlamentare din 3 aprilie 2022, când, parafrazând-o pe Eva Iova Șimon, directorul Foii românești, și cu acest prilej naționalitatea română din Ungaria nu a ales ci doar a votat.

Lista minoritară românească a fost votată de doar 526 persoane, cu doar 98 voturi mai multe decât la precedentele alegeri.

Restul până la 35.651, cifra indicată de Recensământul din 2011 referitoare la români, nu au fost interesați deloc de comunitate preferând să voteze listele partidelor politice din Ungaria.

Pentru a avea o imagine asupra distribuției voturilor românilor din Ungaria, care reflectă realitatea la zi a locurilor în care mai există membri ai comunității care se identifică plenar cu calitatea de român, redăm lista localităților din care au provenit acestea: Aletea, 30 voturi, Apateu, 27 voturi, Bătania, 37 voturi, Bedeu, 3 voturi, Cenadul Unguresc 5 voturi, Chitighaz, 63 voturi, Jula, 54 voturi, Micherechi, 11 voturi, Pocei, 1 vot, Săcal 4 voturi.

Diferența până la 526 voturi provine probabil din orașele mari, de unde nu s-au putut aduna datele, deoarece site-ul Biroului Electoral Național nu cuprinde separat datele referitoare la voturile naționalităților. Așadar, în doar 10 localități au existat voturi exprimate pentru lista minoritară, pe lângă câteva orașe mari precum Budapesta și Szeged.

Asta deși există peste 70 de localități în care funcționează autoguvernări românești, astfel că se ridică întrebarea din cine sunt formate acestea? Poate surprinde numărul foarte mic de voturi primit de lista românească la Micherechi, o localitate cu un mare număr de români.

Explicația nu este foarte sofisticată și ține de înregimentarea liderilor comunității micherechene în echipa Traian Kreszta după ce multă vreme au fost în opozițe cu acesta, o echipă fidelă unui anume partid politic din Ungaria de astăzi.

Explicația este valabilă pentru majoritatea comunităților românești din Ungaria, așa firave cum sunt ele, ajutându-ne să înțelegem diminuarea drastică a manifestărilor autentice care contribuie la menținerea identității românilor din Ungaria
Numărul redus de voturi a făcut ca românii din Ungaria să-și trimită în Parlamentul Ungariei doar un purtător de cuvânt, același Traian Kreszta. Aceasta este în fapt oglinda reală a comunității românești din Ungaria, o comunitate aflată într-un teribil reflux generalizat în ultimele decenii.
Interesant este faptul că dacă se înscriau în listele electorale toţi cei care sunt declaraţi membri ai comunităţi româneşti, potrivit numărului avansat de recensământul din 2011, aceştia aveau posibilitatea de a-şi trimite în Parlamentul Ungariei nu numai un reprezentant observator, ci unul cu drept de vot, întrucât ar fi făcut pragul electoral. Legislaţia ungară prevede că dacă eşti înscris în registrul naţionalităţilor nu poţi să votezi vreun partid politic, ci numai reprezentantul propriu al comunităţii etnice din care faci parte şi în al cărui registru te-ai înscris sau un candidat individual în respectiva circumscripţie electorală. În cazul în care nu există reprezentant al naţionalităţii tale, deşi eşti înscris în registru, poţi vota reprezentantul unui partid politic.
În acest context au existat destule cazuri în care, prezenţi la urnă, votanţii înscrişi în registrul naţionalităţii române “spuneau că ei au uitat deja că s-au înregistrat acum patru ani, alţii – şi aceştia au fost mai supăraţi – au zis că cineva tare a încurcat lucrurile, pentru că ei nefiind români ci maghiari niciodată nu s-au înscris în vreun registru de naţionalitate”.

Ori asta ne duce cu gândul din nou la recensământul din 2011, când puteai să ai dublă şi chiar triplă identitate. Oamenii uitaseră ce se declaraseră a fi la recensământ, desigur fără să înţeleagă, poate, despre ce e vorba în cazul celor trei întrebări vizând naţionalitatea.“Nu suntem siguri că vom afla vreodată ce s-a întâmplat în realitate, cine a încurcat listele…”, încheia cu tâlc şi Eva Iova Şimon în Foaia românească această spinoasă chestiune.

În realitate, populația românească scade constant din 1920…

În concluzie, se poate spune că populaţia de origine etnică românească din Ungaria a scăzut în permanenţă după 1920. Ritmul a fost ceva mai lent până în 1960. După aceea procesul de dispariţie a comunităţii româneşti prin asimilare a fost din ce în ce mai rapid. Practic, conform inclusiv datelor oficiale maghiare, românii din Ungaria au scăzut cu două treimi faţă de 1920. În ultimii 50 de ani tot mai puţini se declară vorbitori de limbă maternă română. Limba română, ca limbă maternă, se vorbeşte din ce în ce mai puţin în satele româneşti.

Peste tot, procesul de schimbare a limbii în favoarea celei maghiare este în fază avansată. Situaţia cea mai fericită se consemnează în Micherechi, unde în ultimii 50 de ani numărul celor care se declară vorbitori de limbă maternă română a scăzut cu numai 33%. Aceasta în condiţiile în care în perioada interbelică localitatea era locuită aproape exclusiv de români.

În schimb, în Vecherd, bunăoară, în 2001, nimeni nu s-a mai declarat la recensământ ca având limba maternă româna. Unii specialişti români din Ungaria au ajuns la concluzia că singura modalitate prin care se mai poate menţine limba minorităţii române în Ungaria, în condiţiile perpetuării aceleiaşi atitudini a statului maghiar şi în lipsa unor politici coerente concrete în acest sens ale statului român, este implicarea masivă a bisericilor româneşti, indiferent de confesiune.

Acestea ar trebui să ajute comunităţile în a se separa social, cultural şi ca limbă de majoritate, să încurajeze răspândirea limbii române şi a registrului bisericesc (stilul elevat, varianta standard), să sprijine folosirea variantei locale a graiului românesc, să accepte un rol mult mai activ în cadrul comunităţii, să încerce influenţarea unui număr cât mai mare a membrilor ei pe parcursul întregii vieţi şi, în fine, să compenseze presiunea politică la care sunt supuşi românii, astfel încât să dispară sentimentul de frică în faţa chestionarelor oficiale.

Alţii în schimb sunt mai pesimişti şi consideră că „eforturile” statului ungar în direcţia asigurării condiţiilor propice de dezvoltare pentru români au condus, după cum era şi firesc la un eşec programat. Acest fenomen este demonstrat în prezent de „tendinţa puternică de părăsire a limbii şi tradiţiilor culturale române, slăbirea conştiinţei etnice-naţionale”, care se pare că este ireversibilă.

Mihai Cozma, fost profesor la Catedra de limba şi literatura română în cadrul Universităţii din Seghedin, atrăgea atenţia asupra faptului că procesul este favorizat chiar de instituţia de autoadministrare a românilor din Ungaria, aşa cum a fost ea creată în 1995. În opinia universitarului român din Seghedin sistemul autoguvernării este cât se poate de nepotrivit pentru comunitatea românească din Ungaria.

”Azi, românii din Ungaria alcătuiesc o microsocietate plină de încordări dezbinatoare, lipsită mai ales de solidaritatea cuvenită între instituţii şi indivizi, fapt care îi determină pe mulţi români să se retragă din colectivul de care ar trebui să aparţină activ.

Acest fapt contribuie puternic la asimilarea în rândurile ungurimii”, spunea acesta, lăsând să se înţeleagă faptul că la conturarea acestei realităţi a contribuit şi legislaţia minoritară în vigoare în Ungaria.

Profesorul Mihai Cozma critica şi o anume neputinţă a liderilor forurilor de autoadministrare româneşti din Ungaria de a colabora efectiv şi eficient cu România, în condiţiile în care această colaborare ar fi benefică pentru comunitate.

Acelaşi semnal de alarmă îl trag şi alţi intelectuali români din Ungaria. Printre aceştia Gheorghe Petruşan şi Emilia Martin, autorii volumului Românii din Ungaria, alături de cel pomenit mai sus, atrag atenţia asupra pierderii de teren din partea graiului românesc în Ungaria.

*Dr. Gabriel Moisa este profesor universitar doctor la Facultatea de Istorie, Relaţii Internaţionale, Ştiinţe Politice şi Ştiinţele Comunicării, Universitatea Oradea.

Activităţi şi responsabilităţi principale:
Predare, coordonare lucrări de licenţă, masterat, grade didactice,membru în comisii de doctorat, cercetare, documentare, publicare, participări la manifestări ştiinţifice, administrative (director de departament, prodecan al Facultatăţii de Istorie, Relaţii Internaţionale, Ştiinţe Politice şi Ştiinţele Comunicării, Departamentul de Istorie) August 1995 – februarie 2004, Muzeograf, Secţia de Istorie a Muzeului Ţării Crişurilor-Oradea.
2012 – prezent – preşedinte Comisia academică a Facultăţii de
Istorie, Relaţii Internaţionale, Ştiinţe Politice şi Ştiinţele
Comunicării, Universitatea din Oradea
2008-2012 – preşedinte Comisia de etică a Facultăţii de Istorie,
Relaţii Internaţionale, Ştiinţe Politice şi Ştiinţele Comunicării,
Universitatea din Oradea
2012-prezent – membru în Consiliul profesoral al Facultăţii de Istorie,
Relaţii Internaţionale, Ştiinţe Politice şi Ştiinţele Comunicării,
Universitatea din Oradea
2012-prezent – secretar ştiinţific al Centrului de Studii
Interdisciplinare Oradea-Chişinău
2012-prezent – membru în Comisia internaţională de istorie
parlamentară
2010-prezent – membru în Asociaţia Română de Istorie a Presei
2004-prezent – membru în Societatea de Ştiinţe Istorice din România
Activitate editorială 2012-prezent – director al revistei Analele Universităţii din Oradea.
Istorie-Arheologie

2007 – prezent – membru în colegiul de redacţie al revistei Analele
Universităţii din Oradea. Istorie-Arheologie1997-prezent – secretar de redacţie al revistei Crisia, Muzeul Ţării Crişurilor Oradea

Publicitate

POLONIA A DEVENIT ÎN CONFRUNTAREA CU RUSIA lui Vladimir Putin un centru de greutate al NATO

Ora astrală a Poloniei – construcția unei noi Arce a lui Noe pentru salvarea Vestului

Editorialistul Petrișor Peiu (foto), fost consilier al Primului Ministru Radu Vasile şi al Primului Ministru Adrian Năstase, scrie în https://www.gandul.ro, că în urmă cu doar câteva luni, Polonia era (alături de Ungaria) în plină dispută cu Comisia Europeană și cu principalele capitale europene, privind aspecte care țineau de construcția democratică internă, dar astăzi, Varșovia a devenit centrul de greutate al NATO în confruntarea cu Rusia lui Vladimir Putin.

A avut loc, așadar, un salt spectaculos al statului polonez de pe poziția de „corigent” în privința Planului Național de Redresare și Reziliență (încă neaprobat de Comisie, dar acum este mai aproape ca oricând un compromis tehnic), la statutul de creator de agendă pentru întreaga Uniune în privința principalei probleme a continentului, invadarea Ucrainei de către armata rusă.

Trebuie spus că niciodată, în istoria sa, statul polonez nu a fost într-o asemenea poziție, de a fi la pupitrul de unde se scrie istoria.

Acest lucru remarcabil nu s-a produs peste noapte, ci a venit în urma unei construcții instituționale puternice, a unei coagulări de zeci de ani a eforturilor naționale în vederea promovării inteligente a țării ca lider al Europei Centrale și de Est.

De fapt, polonezii au încercat și, în mare măsură au reușit, să replice modelul succesului american la ei acasă. 

Niciun ingredient nu le-a lipsit: încrederea în forțele proprii și în destinul lor, poziționarea solidă și consecventă în rolul de lider al rezistenței europene, acumularea de competențe și persoane cu viziune. Și, mai presus de toate, o abordare inteligentă a alianței cu America.

Spre deosebire de toate celelalte state central și est-europene, care toate sunt atașate de Statele Unite și dedicate parteneriatului cu acestea, Polonia i-a oferit Americii nu doar avantajul mărimii populației și teritoriului, dar și avantajul unui aliat convingător, cu strategie și obiective proprii, adică al unui aliat proactiv, care vine cu propria contribuție în această alianță, nu așteaptă cuminte doar să i se pună la dispoziție batalioane și echipamente.

Și pentru că modelul american i-a inspirat, în mod fericit, pe polonezi, dar și pentru că s-au acumulat mai multe luni de experiență în războiul din Ucraina, Varșovia a decis să își exploateze formal statutul de lider european și de creator de agendă.

 Modul în care a ales să o facă este tipic american: organizarea unui mare eveniment simbolic, care să reunească o mare parte din resursa de inteligență geopolitică care poate conduce la o strategie coerentă de câștigare decisivă a viitorului război rece cu Rusia și la victoria în competiția globală cu puterile autocratice.

În perioada 18-20 mai, la Varșovia fost organizată o Conferință a Institutului Polonez pentru Afaceri Internaționale (PISM), o instituție recunoscută, dedicată proiecției statutului de lider regional și de putere europeană pe care și le-a asumat guvernul polonez de mult.

De altfel, existența PISM (Polski Instytut Spraw Międzynarodowych) este expresia pură a asumării creative a modelului american și, totodată, expresia politicii de a plasa Polonia în rolul de putere regională și (de ce nu?) europeană.

Mai pe românește spus, PISM este unul dintre cele mai importante 28 de „think-tank” din lume, unul dintre cei (doar) cinci membri din UE ai  „Council of Councils”- grupul celor mai influente 28 de institute internaționale, partenerul strategic al organizației G-20 (primele 20 de economii ale lumii).

„Council of Councils” a fost creată la inițiativa celebrei organizații americane Council on Foreign Relations (CFR) ca rețea globală a celor mai influente grupuri de gânditori ai ordinii globale.

Pentru a pricepe mai bine rolul Poloniei în ansamblul mondial al celor care „fac și desfac” politica planetară, iată, mai jos componența acestui Council of Councils:

Sursa: https://www.cfr.org/councilofcouncils/about-us#section3

Numai dacă doar asculți ce se spune pe la întâlnirile acestui consiliu, numai dacă stai și doar citești buletinele emise de către aceste institute și ar fi de ajuns să înțelegi lumea.

 Dar polonezii nu se rezumă doar la a lua notițe, ei chiar participă la imaginarea ordinii globale.

Mai trebuie spus și că PISM a fost creat ca un „think tank” independent, chiar dacă finanțat majoritar de către statul polonez. Modelul american, așa cum vă spuneam. Și mai mult, PISM are birouri și la Washington și la Berlin și la Bruxelles.

Ei bine, PISM a organizat, pe 18-20 mai, la Varșovia un forum intitulat „Strategic Ark” ca eveniment de re-definire a valorilor întregului Vest în raport cu momentul agresiunii rusești în Ucraina.

 Una dintre marile întrebări la care se căuta răspuns era ”Cine suntem, noi, Vestul?”, a doua după prima întrebare „Cum putem să câștigăm războiul cu Rusia?”.

Pentru a ne lămuri de la început despre legitimitate, forumul a fost deschis de către premierul polonez Mateusz Jakub Morawiecki și a conținut și o recepție oferită de către președintele Andrzej Sebastian Duda.

În plus, jumătate dintre vorbitori erau americani, inclusiv generali aflați în funcții importante în Europa.

Nici generalii polonezi nu s-au lăsat mai prejos, printre cei care au strălucit fiind atât  Rajmund Andrzejczak (șeful statului major general al armatei Poloniei), cât și Piotr Błazeusz, adjunctul șefului statului major.

Poate vă întrebați de ce s-a numit conferința aceasta „Strategic Ark”- Arca strategică. Răspunsul este cât se poate de simplu: polonezii lucrează cu o simbolistică cât se poate de eficientă. 

Ei își propun să construiască o nouă arcă a lui Noe (arka Noego), în care să salveze, de potopul autocratic, valorile autentice ale lumii occidentale.

Practic, pe noua arcă sunt invitați toți cei care se simt implicați în re-construirea unei lumi (și în special a unei Europe) bazată pe re-asumarea valorilor clasice vestice, în opoziție cu lumea autocratică și, mai ales, în opoziție cu Rusia lui Putin. Mai mult, polonezii își propun o abordare strategică, pe termen suficient de lung cât să poată fi și implementată. 

Însăși ideea că o națiune estică are preocupări strategice este remarcabilă căci, până acum, statele noastre (central și est-europene) s-au mulțumit de a lua act de strategiile elaborate în capitalele statelor vestice mari (Paris și Berlin, în principal).

Numai că acum Parisul și Berlinul sunt în defensivă, își recunosc eșecurile abordărilor față de Rusia de până acum și au cedat podiumul către polonezi, care n-au ratat prilejul să îl ocupe și să încerce să creeze o agendă europeană pentru următoarele decade, împreună cu aliații americani. Iar arca supraviețuirii presupune distrugerea lumii vechi, adică a celei în care alții aveau inițiativa strategică…

Ei bine, iată și principalele puncte de pe agenda pe care polonezii vor să o scrie pentru întreaga Europă.

Totul a debutat furtunos, cu premierul Morawiecki anunțând că Polonia va sprijini militar Finlanda și Suedia dacă vor fi atacate până la aderarea la NATO.

Mai apoi, toți oficialii polonezi și toți influenții gânditori americani au enunțat un obiectiv important: Polonia și America își doresc o victorie militară a ucrainenilor și nu cred în negocierile cu rușii înainte de respectiva victorie.

Mai vor polonezii ca NATO și UE să deschidă ușa Ucrainei, oferindu-i începerea aderării. Vor, de asemenea, să se închidă conducta Nord Stream I și să fie incriminați la Curtea Penală Internațională cei suspectați de crime de război, inclusiv Vladimir Putin, ministrul apărării Șoigu și șeful de stat major Gherasimov.

În plus, polonezii insistă ca Rusia să nu mai fie considerată de către Vest un „competitor strategic”, ci o „amenințare strategică”.

 De notat și faptul că aproape toți vorbitorii importanți au considerat că Germania (alături de Franța și de Italia) poartă o mare parte din vina unei abordări profund greșite privind poziționarea față de Moscova și că ar trebui să se abțină o vreme de la a desena politici europene.

Alte abordări poloneze care merită menționate includ ideea că Belarusul trebuie înțeles ca fiind total integrat cu Rusia (cele două armate având, practic, conducere și comandă comune) și tratată ca atare. Foarte frecvente au fost și paralelismele cu modul în care a început al doilea război mondial (pasivitate a marilor puteri și atacuri totale ale germanilor), dar și sugestiile că războiul din Ucraina ar trebui să se termine la fel ca ultima conflagrație mondială.

 E drept că aici nimeni nu prea imagina concret acest lucru, în afara juriștilor care vedeau posibilă condamnarea penală inclusiv a lui Putin, dar și confiscarea (nu înghețarea sau sechestrarea) averilor deținute de cetățenii ruși și de statul rus în Occident.

Nu a lipsit nici referirea la faptul că o atitudine foarte agresivă la adresa Rusiei va descuraja orice apetență a Chinei pentru o operațiune similară în Taiwan.

Explozia de implicare și de asumare poloneză a izbucnit odată cu acutizarea conflictului cu rușii și, îndeosebi, după invazia din 24 februarie. Acum, dacă stăm și ne uităm bine la hartă o să observăm că atacul rusesc a început în două părți, în nordul Ucrainei (destul de aproape de Polonia) și în sudul Ucrainei, în regiunea de litoral a Mării Negre. Iar acum conflictul militar este prezent doar în sud, pe coasta mării.

 Remarcabilă angajarea Varșoviei în aceste luni, dar oare nu era logic să avem o preocupare similară și în vecinătatea sudului Ucrainei? Chiar cu o abordare cu alte nuanțe decât cea poloneză, Bucureștiul avea datoria să fi devenit centrul tactic și strategic al lumii occidentale pentru frontul de sud al invaziei. Aici ar fi trebuit să observăm exact aceeași preocupare pentru situație și o asumare a unui rol mult mai mare.

Politic, evident. Căci dacă la Varșovia există o preocupare majoră pentru ce va fi după război, la noi lumea pare mult mai relaxată. Nu prea văd pe nicăieri o abordare prioritară a problemelor infrastructurii noastre de transport, infrastructură care va trebui să suporte o sarcină dublă de azi înainte pentru mult timp (atât mărfurile românești cât și cele ucrainene).

Și nici nu văd pe cineva preocupat de viitorul celor 3 milioane de vorbitori de limbă română dintre Prut și Nistru. Deși nu văd cum viitorul Republicii Moldova nu va face parte din soluția găsită la finalul actualului război…

Ca notă finală, cred că Polonia ar merita un „10” curat pentru tenacitatea demersului, pentru rigoarea internațională a ultimilor ani, pentru curajul de a avea viziune și de a gândi strategic.

Am avut, acum, senzația foarte clară că Polonia chiar se consideră o putere europeană. În ligă cu Germania și Franța.

Absolut impresionantă mobilizarea poloneză pentru mutarea centrului strategic al Europei la Varșovia și pentru fructificarea momentului actual, dar este, totuși, greu de imaginat un viitor comun al Occidentului în care Germania sau Franța să nu aibă propriile nuanțe.

Până la urmă este forțat să stabilim o legătură cauzală între importurile de gaze și petrol rusești făcute de Vest și agresiunea rusă în Ucraina.

Mai mult, dat fiind că s-a vorbit atâta despre „marele Vest” sau „Vestul în sens larg” sau „Vestul generic”, mi-e greu să cred că se poate imagina o astfel de construcție fără Turcia. Cum la fel de greu este să imaginezi un viitor planetar cu o Chină partener secund. Sau cu o Indie sau Indonezie care să scrie după dictare.

Ca unul care merge deja de câțiva ani la evenimentele organizate de PISM, aș încheia, totuși, cu ceva destul de puțin subliniat: absența oricărui invitat din Ungaria. Asta spre deosebire de anii trecuți, în care „verișorii maghiari” erau la loc de cinste.

Să nu aibă loc Ungaria lui Viktor Orban pe noua arcă pe care se salvează Occidentul?

Importanța strategică a Ucrainei pentru Rusia

O hartă a Republicii Socialiste Sovietice Ucrainene. RSS Ucraineană a încetat să mai existe la 24 august 1991, când Sovietul Suprem al RSS Ucrainean a proclamat statul independent al Ucrainei.Credite: Enciclopedia Internet a Ucrainei, http://www.encyclopediaofukraine.com.

Importanța strategică a Ucrainei pentru Rusia

Colaborările economice și politice cu Ucraina au fost (și sunt) „obiectivele de prim rang ale politicii externe a Rusiei”.

Din punct de vedere istoric,relațiile ruso-ucrainene sunt unice

• În primul rând, mulți ani de conviețuire în cadrul granițelor aceleiași țări / imperiu – mai întâi în granițele Imperiului Rus și mai târziu în URSS – au condus la interconectarea familiilor și la o cultură similară între aceste două grupuri etnice.
• În al doilea rând, ca a doua cea mai mare economie din URSS, Ucraina și-a integrat ferm cele trei sferturi „în complexul economic unificat al Uniunii Sovietice”.
  • Astfel, după prăbușirea URSS, Rusia și Ucraina au devenit din ce în ce mai dependente unul de celălalt pentru piese și intrări din lanțurile de producție transfrontaliere.
  • De fapt, „Rusia a rămas cel mai mare partener comercial al Ucrainei în 2014, cu o cotă de 22% din exporturile totale ale Ucrainei și o cotă de aproape 25% din totalul importurilor sale”.
• În al treilea rând, din punct de vedere istoric, ucrainenii au jucat un rol crucial în eforturile militare ale Rusiei, incluzând, dar fără a se limita la, uniunea militară a cazacilor ucraineni cu țarul rus, participarea eroică ucraineană la al Doilea Război Mondial și asistența la formarea forțelor armate sovietice. în timpul Războiului Rece.

Prin urmare, scrie https://www.yoair.com/ro , marea prioritate a Rusiei a fost (și este) dacă nu chiar să o integreze, să domine Ucraina din punct de vedere economic, politic și cultural.

Separarea identității ucrainene

Cu toate acestea, divizarea identității ucrainene a fost întotdeauna obstacolul cheie pentru dorințele rușilor de a domina Ucraina.

Identitatea istorică ucraineană s-a împărțit în două comunități lingvistice și grupurile culturale de rusofili și ucrainofili.

Acestea au subminat capacitățile Rusiei „de a fi un cavaler negru autoritar eficient în Ucraina”.

Ucraina poate fi împărțită în aproximativ trei regiuni care prezintă orientări politice / sociale distincte; (vezi harta).

• Ucraina de Vest, dominată de etnici ucraineni de limbă ucraineană, a fost sub control austro-ungar până în al doilea război mondial, când a fost încorporată în URSS.
  • Guvernul austriac nu a interzis atributele ucrainene și chiar a promovat extinderea școlii în masă în limba ucraineană, ceea ce a contribuit la sprijinirea în continuare a naționalismului ucrainean.
• Ucraina de est / sud este istoric mai aproape de Rusia, deoarece a fost încorporată pe teritoriile sale în secolul al XVII-lea.
  • Spre deosebire de vestul Ucrainei, ucrainenii din est au fost educați în limba rusă și li s-a interzis să exprime loialități ucrainene, deoarece se credea că diversitatea ar putea submina unitățile Imperiului Rus sau, mai târziu, ale URSS.
    • Astfel, oamenii din această regiune posedă o identitate ucraineană relativ slabă și vorbesc în general rusă.
  • Mai mult, din moment ce vestul Ucrainei a aparținut odată Imperiului Catolic Austriac, în timp ce estul Ucrainei Imperiului Ortodox Rus, acești oameni sărbătoresc diferite sărbători religioase și au opinii diferite asupra obiectivelor politicii externe ale Ucrainei, esticii sprijinind Rusia și CSI și occidentalii UE și NATO .
• Astfel, Ucraina centrală este o regiune swing.
  • La fel ca estul Ucrainei, centrul a fost sub dominația rusă încă din secolul al XVII-lea, cu toate acestea, a fost populat de mai mulți vorbitori de ucraineană decât regiunile de est / sud.
    • Destul de interesant, „la începutul anilor 1990, Ucraina centrală avea tendința de a sprijini forțele politice rusofile, dar treptat s-a mutat în partea ucrainofilă la mijlocul anilor 2000”.

Această divizare regională este deosebit de importantă în politica ucraineană, deoarece „având în vedere avantajele organizaționale și mobilizatorii de a lua o parte sau alta în chestiunea națională, puțini politicieni [sunt] capabili să câștige puterea fără să aleagă părți”.

La rândul său, acest lucru a facilitat pluralismul în Ucraina prin crearea celor mai polarizate alegeri regionale din lume.

Încercările Rusiei de a consolida regimul marionetă autoritar pro-rus în Ucraina au fost subminate de două ori, în 2004 și 2013,de resentimentele ucrainofililor față de dominația rusă asupra politicii ucrainene.

În mod remarcabil, principala preocupare a ucrainofililor cu președinții autocratic pro-ruși era mai puțin legată de angajamentul lor față de valorile democratice decât de antipatia lor față de structurile de putere rusofile.

Revoluția portocalie. Kiev, 2004.

Ianukovici, care anterior a câștigat în mod fraudulos alegerile, a fost învins de pro-occidentalul Viktor Iușcenko, sugerând că „participanții doreau în principal să vadă Ucraina mai degrabă ca ucraineană decât ca un apendice al Rusiei”.[

Ucrainofilii, obosiți să fie tratați în permanență ca mici ruși – sau chiar mai rău – ca parte a Rusiei, se vor detașa și mai mult și își vor pretinde „primogenitura istorică ca moștenitori de drept ai Rusiei Kieviene, vechiul stat din care provin cele trei națiuni slave din regiune (ucrainenii , belarușii și rușii).”

Având în vedere amplasarea geografică ucraineană între Europa progresistă și Rusia înfrânată, ucrainofilii ar alege direcția politică externă pro-occidentală, escaladând astfel și mai mult sentimentele anti-occidentale rusești.

Asemenea suspiciuni ale Moscovei cu privire la dorința occidentului de a înrobi economia rusă au fost prezentate în discursul lui Putin la Conferința de la Munchen din 2007 privind politica de securitate, când s-a opus puternic modelului mondial unipolar susținut de „expansiunea” SUA și NATO spre est.

Putin a proclamat:

„Cred că este evident că expansiunea NATO nu are nicio legătură cu modernizarea Alianței în sine sau cu asigurarea securității în Europa. Dimpotrivă, reprezintă o provocare serioasă care reduce nivelul de încredere reciprocă. Și avem dreptul să întrebăm: împotriva cui se intenționează această extindere? ”

Discursul a semnalat o detașare clară de tradiția yeltsinită a Rusiei „occidentale” pro-occidentale și a ridicat sentimentele îndelungate de dezamăgire și resentimente față de „trădarea” occidentală a Rusiei.

Ideologia neo-eurasiatică a lui Dughin

Foto: Aleksandr Gelievici Dughin (n. 1962), analist politic și strateg rus cunoscut pentru opiniile sale fasciste, care includ ideologia sa neo-eurasiatică. (Wikipedia).

Perspectivele de a pierde teritoriul ucrainean important din punct de vedere strategic și paranoia Rusiei privind presupusa conspirație occidentală împotriva ei însăși, a dat naștere ideologiei extremiste neo-eurasiatice de către Aleksandr Dughin.

Această „filozofie” este „centrată pe ideea construirii unui imperiu eurasiatic totalitar, dominat de Rusia”care este capabil să contrabalanseze și să învingă în cele din urmă lumea atlantistă condusă de SUA.

La nivel oficial, ideile neo-eurasiatice au fost folosite în unele discursuri ale lui Putin, când acesta a egalat ucrainenii de limbă rusă cu ruși și a pus sub semnul întrebării dreptul Ucrainei de a controla teritoriile sale de est și sud.

De fapt, aceste declarații rezonează îndeaproape cu ideea de bază a lui Dughin conform căreia „existența continuă a Ucrainei unitare este inadmisibilă”deoarece, potrivit acestuia, Ucraina prezintă o amenințare enormă pentru securitate pentru întreaga Eurasia, deoarece este împărțită între două puteri geopolitice concurente ale Rusiei și Occidentului.

Dugin susține că „Ucraina ca stat nu are sens geopolitic” deoarece „nu posedă niciun mesaj cultural particular de semnificație universală sau unicitate geografică sau excepționalism etnic”.

Pentru a-și demonstra punctul de vedere cu privire la „inutilitatea” Ucrainei, își împarte teritoriul în patru regiuni etnoculturale:

• Ucraina de Vest care este străină de cultura rusă și trebuie să aparțină Europei,
• „Mica Rusie” (Malorossiia) – teritoriile ucrainene la est de râul Nipru – care este legată cultural, religios și istoric de Rusia, ceea ce necesită „o uniune necondiționată și solidă cu Moscova”.
• Ucraina centrală, la fel ca regiunea Malorossiia, care este dominată etnic de „mici ruși” și, prin urmare, trebuie să aparțină Rusiei, iar Crimeea căreia trebuie să i se acorde „un statut special și prevăzută cu o autonomie maximă sub controlul strategic direct al Moscovei”.

Războiul ruso-georgian din 2008 a adâncit conspirațiile lui Dugin privind „intensificarea presupusului atac atlantist asupra Rusiei”și l-au forțat să proclame că timpul se termina înainte ca Ucraina să fie anexată de Occident.

Din acest motiv, el crede că, pentru a neutraliza amenințarea geopolitică la adresa Federației Ruse din uniunea „nenaturală” a Ucrainei cu Occidentul, Rusia trebuie să fie ghidată de principiile neo-eurasiatice pentru a-și extinde controlul asupra Ucrainei prin măsuri non-militare. de „resurse informaționale, organizații sociale, grupuri bazate pe credință și mișcări sociale”.

Deși, Dughin consideră că războiul hibrid, care combină acțiunile directe cu resursele non-militare, poate fi folosit și pentru a proteja amenințările existențiale de securitate ale Rusiei.