DISPUTA DIN ULTIMUL SECOL PRIVITOARE LA BASARABIA ÎN RELAȚIILE DINTRE România şi Rusia

 

Amprenta Basarabiei pe relaţiile dintre România şi Rusia în secolul XX şi primele două decenii ale secolului al XXI-lea

Anul 1918 a schimbat profund şi pentru singura dată, până acum, în istoria poporului român cadrul teritorial, statal şi geopolitic al României.

Actele Unirii, emise de adunările plebiscitare de la Chişinău, Cernăuţi şi Alba Iulia, au fost ratificate de Parlamentul de la Bucureşti şi, apoi, consacrate pe plan internaţional, prin recunoaşterea lor de către marile puteri ale acelui timp, care şi-au pus semnăturile pe tratatele din sistemul Versailles.

Rusia, învinsă în Primul Război Mondial, nu a participat la Conferinţa de pace de la Paris şi nu a recunoscut niciodată noua ordine mondială, instituită prin tratatele încheiate în capitala Franţei, în anii 1919-1920.

Guvernul sovietic a declarat, la 1 noiembrie 1920, că nu recunoaşte Tratatul de la Paris, semnat de marile puteri la 28 octombrie din acelaşi an, care reprezenta cadrul juridic internaţional ce confirma unificarea Basarabiei cu România.

Litigiul teritorial dintre România şi Rusia sovietică, creat după Actul Unirii din 27 martie 1918, avea să marcheze relaţiile româno-sovietice / ruse pe parcursul următoarelor decenii ale secolului al XX-lea, cât şi la începutul secolului al XXI-lea.

Reacţia imediată a guvernului bolşevic faţă de actul de voinţă politică al populaţiei majoritare româneşti din Basarabia a fost ruperea relaţiilor diplomatice cu România.

După consumarea acestui act unilateral sovietic, preocuparea constantă a tuturor guvernelor României din perioada interbelică a fost reluarea relaţiilor diplomatice dintre cele două state.

În acest sens, autorităţile române au făcut numeroase demersuri în următorul deceniu şi jumătate, folosindu-se de orice ocazie creată, fie de conjunctura politică regională, fie de cea internaţională.

După unele tatonări între reprezentanţii diplomatici ai celor două ţări, care au avut loc la Varşovia, în toamna anului 1921, prima abordare mai serioasă şi la un nivel politic înalt s-a produs în cadrul Conferinţei de la Genova, din aprilie-mai 1922, când şeful delegaţiei României, prim-ministrul Ion I. C. Brătianu, a propus delegaţiei sovietice reglementarea raporturilor cu Rusia sovietelor, avansând, în acest sens, şi o serie de principii care să stea la baza viitoarelor relaţii dintre cele două state.

Delegaţia sovietică, condusă de Gheorghi V. Cicerin, comisar al poporului pentru afaceri externe, a respins propunerea lui Brătianu, afirmând că Rusia nu recunoaşte statu-quo-ul teritorial şi nici apartenenţa Basarabiei la România¹.

Surprinzător însă, Cicerin examina ulterior poziţia României, cu ocazia Conferinţei de la Lausanne din decembrie 1922, în privinţa convenirii unui pact de neagresiune româno-sovietic, care să aibă la bază, printre altele, recunoaşterea sub o formă oarecare a alipirii Basarabiei contra tezaurului şi bijuteriilor Coroanei, făcându-se o totală lichidare a datoriilor reciproce².

Prima reuniune specială, consacrată normalizării relaţiilor româno-sovietice, a avut loc abia în 1924, între 27 martie şi 2 aprilie, la Viena, la nivel de ambasador, cele două delegaţii fiind conduse de C. Langa-Răşcanu şi Nikolai N. Krestinsky.

Ambele delegaţii au exprimat poziţiile cunoscute anterior, cu care fuseseră mandatate de către guvernele de la Bucureşti şi Moscova, singura noutate a reuniunii fiind propunerea avansată de sovietici privind necesitatea organizării unui referendum în rândul populaţiei Basarabiei, întrucât Rusia considera că Actul Unirii din 27 martie 1918 nu are, de fapt, nicio valoare juridică³. În aceste condiţii, tratativele româno-sovietice au eşuat lamentabil.

Guvernul sovietic era însă dispus să recurgă la orice mijloace, inclusiv la unele cu caracter violent, pentru a destabiliza situaţia din fosta zemstvă Basarabia şi a atrage atenţia cancelariilor politice şi a opiniei publice internaţionale asupra acestei probleme litigioase dintre Rusia sovietică şi România.

Astfel, în a doua jumătate a lunii septembrie 1924, grupuri diversioniste, înarmate cu sprijinul guvernului sovietic, au pătruns pe teritoriul de Est al României şi au atacat instituţii ale administrației locale din Nicolaevca şi Tatar-Bunar⁴, comiţând inclusiv crime în rândul populaţiei paşnice. Intervenţia armatei române a dus la dejucarea planurilor subversive ale serviciilor de securitate sovietice şi la arestarea capilor acţiunilor diversioniste.

După înregistrarea acestui eşec, liderii de la Moscova au hotărât, la 12 octombrie 1924, să creeze pe malul stâng al Nistrului o regiune separatistă sub numele de Republica Autonomă Sovietică Socialistă Moldovenească (R.A.S.S.M.), ca succesoare a Basarabiei, cu scopul de a menţine în atenţie problema litigioasă din relaţiile cu România.⁵

În toamna lui 1926, în urma încheierii Acordului de amiciţie şi colaborare între România şi Italia, s-au creat condiţiile pentru ratificarea de către cel puţin trei state semnatare şi intrarea în vigoare a Tratatului de la Paris, din octombrie 1920, prin care se recunoştea Actul Unirii Basarabiei cu Ţara-mamă.

În anii următori, România a semnat o serie de documente internaţionale, cum ar fi Pactul Briand-Kellog, la 27 august 1928, şi Protocolul de la Moscova, la 9 februarie 1929, la care Rusia sovietică era parte şi care aveau la bază principiul fundamental al Ligii Naţiunilor privind reglementarea tuturor conflictelor numai pe cale paşnică.

Prin acestea se recunoştea într-un fel integritatea teritorială a statelor semnatare şi se garanta securitatea graniţelor lor, existente la momentul respectiv, deşi nu se stabileau sancţiuni în eventualitatea unei încălcări a principiului enunţat⁶.

În spiritul acestor documente au fost organizate la Riga, la finele anului 1931 şi începutul lui 1932, tratative⁷ între România şi Rusia sovietică în ideea convenirii unui pact de neagresiune bilateral, soldate cu un nou eşec.

Acesta s-a datorat poziţiilor inflexibile ale ambelor părţi în problema litigiului teritorial dintre cele două ţări.

Normalizarea relaţiilor româno-sovietice avea să cunoască progrese reale şi concrete abia după venirea în fruntea diplomaţiei româneşti a lui Nicolae Titulescu, o mare personalitate internaţională şi un negociator deosebit de iscusit, care se bucura de prestigiu şi respect în lumea politică şi diplomatică occidentală.

Nicolae Titulescu a făcut din normalizarea relaţiilor cu Rusia sovietică⁸ un obiectiv prioritar al politicii externe româneşti la mijlocul deceniului patru al secolului XX.

Fiind convins că problema Basarabiei era foarte sensibilă, Titulescu a fost dispus să renunţe la utilizarea denumirii acesteia în perioada tratativelor cu sovieticii.

De altfel, credem că aici este locul să precizăm că politicienii români din perioada interbelică nu au fost destul de inspiraţi atunci când, după Actul Unirii din 27 martie 1918, nu au purces la reîntregirea teritorială a Moldovei istorice, menţinând delimitarea separatistă şi numele de Basarabia, impuse de stăpânirea ţaristă, pentru teritoriul dintre Prut şi Nistru al României. Aceasta n-a făcut decât să perpetueze în mentalul colectiv al românilor existenţa unei regiuni separate a României, cu un statut neclar şi unele particularităţi oarecum diferite de cele ale Moldovei, menţinând starea de incertitudine asupra acesteia şi dând, astfel, apă la moară susţinătorilor tezelor moldovenismului sovietic.

Revenind la demersul lui Titulescu privind restabilirea relaţiilor diplomatice cu Rusia sovietică, menţionăm că acesta a exploatat foarte bine contextul oferit de organizarea la Geneva, la începutul anului 1933, a Conferinţei pentru dezarmare.

În acest cadru, între Nicolae Titulescu şi Maxim Litvinov s-a produs o anumită apropiere, legată mai ales de contribuţia majoră a acestora la convenirea textului Convenţiei pentru definirea agresorului, iniţiată de demnitarul sovietic.

Prin acest document, semnat la Londra, la 3 iulie 1933, Rusia sovietică recunoştea indirect atât integritatea teritorială a României, cât şi graniţa de Est a ţării noastre.

Aceasta nu însemna însă că Moscova renunţase definitiv la Basarabia. De altfel, între Titulescu şi Litvinov se ajunsese la un acord verbal, prin care cele două părţi se obligau să nu facă în mod public nicio trimitere la litigiul teritorial dintre România şi Rusia sovietică.

Pe lângă acest succes deosebit de important, marele diplomat român şi-a folosit abilitatea pentru a obţine acordul comisarului poporului Litvinov în vederea restabilirii relaţiilor diplomatice bilaterale.

Astfel, la 9 iunie 1934, a avut loc, la sediul Ligii Naţiunilor din Geneva, un schimb de scrisori diplomatice între Nicolae Titulescu şi Maxim Litvinov, moment care a marcat, de fapt, reluarea relaţiilor dintre cele două ţări, după o întrerupere de 16 ani.

Despre semnificaţia acestui eveniment, Titulescu afirma: „Consider reluarea raporturilor diplomatice între România şi U.R.S.S. ca unul din cele mai importante acte din viaţa mea politică.”⁹.

Reacţiile opiniei publice româneşti şi ale principalelor partide politice au fost dintre cele mai diverse. Unii, precum Iuliu Maniu şi Nicolae Iorga, au văzut în aceasta „un important factor de siguranţă şi consolidare… a intereselor naţionale şi teritoriale româneşti”¹⁰, în timp ce alţii au fost dezamăgiţi că nu era recunoscută în mod direct Unirea Basarabiei cu România.

Oricum, restabilirea raporturilor diplomatice bilaterale a fost urmată de o reuniune româno-sovietică, dedicată dezvoltării relaţiilor economice dintre cele două ţări, precum şi de alte acţiuni¹¹, cum ar fi:

– ridicarea de către România a prohibiţiei pentru mărfurile din Rusia sovietică, importate sau care tranzitau teritoriul ţării noaste;

– recunoaşterea dreptului de proprietate a cetăţenilor sovietici pe teritoriul României;

– reluarea transportului de pasageri şi mărfuri, în urma refacerii în 1935 a podului dintre Tighina şi Tiraspol;

– stabilirea de relaţii directe între agenţiile de presă Rador şi TAAS;

– circulaţia liberă în România a publicaţiilor sovietice „Izvestia” şi „Journal de Moscou”;

– restituirea în iunie 1935 a unei părţi din tezaurul românesc, depus la Moscova în timpul Primului Război Mondial;

– repatrierea rămăşiţelor pământeşti ale domnitorului Dimitrie Cantemir, aflate într-o biserică din Moscova;

– intensificarea schimburilor culturale, ştiinţifice şi artistice.

La 15 septembrie 1934, Uniunea Sovietică a devenit membră cu drepturi depline a Ligii Naţiunilor, care avea la baza activităţii sale principiul fundamental al rezolvării conflictelor dintre state numai prin mijloace paşnice.

În această calitate, Rusia sovietică se angaja să respecte integritatea teritorială şi independenţa tuturor statelor membre ale Ligii Naţiunilor, deci implicit ale României, care era membru fondator al acestei organizaţii universale.

După primirea în Liga Naţiunilor, lui Nicolae Titulescu Guvernul român i-a acordat mandat pentru a organiza negocieri cu partea sovietică, în scopul încheierii unui tratat de asistenţă mutuală¹² cu Uniunea Sovietică.

Astfel, în luna septembrie 1935, au început tratative confidenţiale între Titulescu şi Maxim Litvinov pentru negocierea pactului preconizat.

Discuţiile cu ministrul de externe sovietic s-au prelungit timp de un an, fiind întrerupte în mai multe rânduri, din cauza rezervelor exprimate de partea sovietică faţă de necesitatea încheierii unui astfel de pact cu România.

În cele din urmă, Livinov a acceptat să poarte negocieri privind pactul de asistenţă mutuală, numai după ce a văzut noile împuterniciri acordate lui Titulescu de guvernul român, care prevedeau în principal încetarea propagandei antisovietice din România şi crearea unei imagini favorabile Uniunii Sovietice în ţara noastră.

Negocierile s-au concretizat doar prin convenirea, la 21 iulie 1936, la Montreux, a unui Protocol care stabilea principiile de bază ale viitorului pact de asistenţă mutuală.

În două dintre cele patru articole ale protocolului se recunoştea graniţa de Est a României, delimitată de râul Nistru, dar nu în mod direct, ci implicit.

Astfel în articolele 3 și 4 se specifica :

”3) Guvernul U.R.S.S. recunoaşte că, în virtutea diferitelor sale obligaţii de asistenţă, trupele sovietice nu vor putea niciodată să treacă Nistrul fără o cerere formală în acest sens guvernului regal al României, după cum guvernul regal al României recunoaşte că românii nu vor putea niciodată să treacă Nistrul spre U.R.S.S. fără o cerere formală a U.R.S.S.

4) La cererea guvernului regal al României, trupele sovietice vor trebui să se retragă imediat de pe teritoriul român la est de Nistru, tot aşa cum la cererea guvernului U.R.S.S., trupele române vor trebui să se retragă pe teritoriul U.R.S.S. la est de Nistru.”

Din păcate, negocierile privind un eventual pact de asistenţă mutuală între cele două ţări aveau să rămână în acest stadiu, deoarece Maxim Litvinov îşi depăşise mandatul acordat de guvernul sovietic, iar Nicolae Titulescu îşi pierduse portofoliul externelor, în urma remanierii guvernamentale din 29 august 1936.

Eforturile lui Victor Antonescu, noul şef al diplomaţiei române, de a continua demersurile lui Nicolae Titulescu privind încheierea unui pact de asistență mutuală cu Rusia sovietică nu au dus la niciun rezultat concret.

În următorii trei ani, situaţia din Europa s-a complicat foarte mult, deoarece statele revanşarde şi revizioniste, învinse în Primul Război Mondial, în frunte cu Germania, au reuşit să recâştige terenul pierdut şi să-şi extindă expansiunea spre Centrul şi Estul continentului, în timp ce ţările garante ale sistemului de tratate de la Versailles (Franţa şi Anglia) au făcut compromisuri după compromisuri în defavoarea echilibrului politic european.

În acest context total nefavorabil, sistemul de alianţe, creat de România în deceniul trei şi prima jumătate a deceniului patru, a dat faliment, iar ţara noastră a intrat într-o perioadă de izolare politico-diplomatică şi a rămas singură în faţa poftelor expansioniste ale Germaniei, Rusiei sovietice, Ungariei şi Bulgariei.

România a făcut eforturi disperate, pe parcursul anilor 1938 şi 1939, pentru a ajunge la o înţelegere cu Rusia sovietică şi a încheia cu aceasta fie un pact de asistenţă mutuală, fie unul de neagresiune.

Toate însă au eşuat, deoarece guvernul sovietic cunoştea situaţia în care se afla România şi dorea să profite de acest lucru pentru a rezolva problema Basarabiei, care era tergiversată de peste douăzeci de ani.

 În acest sens, Rusia sovietică şi-a rechemat ambasadorul de la Bucureşti¹³, la începutul anului 1938, şi nu a mai trimis altul în loc până în iunie 1940.

De asemenea, l-a înlocuit pe ministrul de externe Maxim Litvinov, în luna mai 1939, cu Viaceslav Molotov, adept al unei diplomaţii ofensive a guvernului sovietic în raporturile cu alte state, inclusiv România, iar la 23 august 1939 a încheiat Pactul de neagresiune cu Germania, cunoscut şi sub numele de Acordul de la Moscova sau Pactul Ribbentrop-Molotov, cu urmări dramatice pentru poporul român.

După semnarea acestui pact şi până la reocuparea Basarabiei de către Rusia sovietică nu mai rămăsese decât un pas, care a fost făcut la sfârşitul lunii iunie 1940, în urma ultimatumurilor sovietice transmise României.

Evoluţia evenimentelor pe Frontul de Est a făcut ca Basarabia să revină la România pentru scurt timp, în 1941, iar apoi să fie reocupată în 1944 pentru a treia oară de Rusia sovietică şi să rămână sub dominaţia acesteia timp de 45 de ani. Aceleaşi evenimente au făcut ca şi România, la rândul ei, să fie ocupată de trupele sovietice, să fie supusă unui proces dur de comunizare / stalinizare forţată şi transformată într-o ţară-satelit a Rusiei sovietice.

În aceste condiţii, în următorii 45 de ani, problema Basarabiei dispare aproape complet de pe agenda politicii externe româneşti şi a raporturilor României cu Rusia sovietică. Abia după retragerea trupelor şi consilierilor sovietici de pe teritoriul ţării noastre, precum şi în contextul politicii de delimitare a României faţă de Rusia sovietică, chestiunea Basarabiei revine în actualitate, dar mai mult în cea românească, referiri la aceasta făcându-se în manuale şi cursuri de istorie, în comunicări ale unor istorici români la congrese şi reuniuni ştiinţifice internaţionale, în unele lucrări literare (Delirul de Marin Preda – n. – D.C.) sau în publicarea unor cărţi (Însemnări despre români de Karl Marx – n. – D.C.).

În relaţiile politico-diplomatice dintre România şi Rusia sovietică problema Basarabiei a fost formulată doar tangenţial şi episodic de liderii comunişti de la Bucureşti, între care Prim-Ministrul Ion Gheorghe Maurer, în contextul unei discuţii cu Nikita Hruşciov, în aprilie 1964, şi dictatorul Nicolae Ceauşescu, singurul demnitar comunist român care a făcut o escală la Chişinău, în luna august 1976, în cadrul unei vizite efectuate în U.R.S.S.

La 27 august 1991, Basarabia, fosta R.S.S. Moldovenească, devenită între timp Republica Moldova, şi-a declarat Independenţa de stat, statut recunoscut de către România la scurt timp şi confirmat apoi de întreaga comunitate internaţională.

Din acel moment, Republica Moldova ar fi trebuit să-şi găsească propriul drum, să se manifeste ca un stat de sine stătător, potrivit noului său statut, şi să se distanţeze cât mai mult de Rusia totalitară, al cărei satelit artificial a fost şi în jurul căreia a gravitat aproape jumătate de secol.

Lucrurile însă nu au evoluat în acest sens, cum era de aşteptat şi îndreptăţit, Republica Moldova oscilând, de atunci şi până în prezent, între Rusia, de care nu s-a desprins definitiv, şi România, de care este legată prin însăşi existenţa şi fiinţa sa.

Ca urmare, în aceste condiţii, deşi Basarabia a dispărut ca problemă litigioasă de pe agenda relaţiilor româno-ruse actuale, în realitate ea se menţine ca subiect subînţeles, de dispută tacită în raporturile bilaterale dintre Rusia autoritară şi România democratică, deoarece prima nu a renunţat încă la politica sa imperialistă, de păstrare a vechilor sfere de influenţă, iar cea de a doua se consideră îndreptăţită, din punct de vedere istoric şi nu numai, să se intereseze de soarta unui fost teritoriu al său şi a populaţiei româneşti majoritare care îl locuieşte.

Cu alte cuvinte, la nivel neoficial, mai mult subliminal, Basarabia continuă să-şi pună amprenta pe raporturile post-totalitare dintre România şi Rusia şi, alături de alte probleme sensibile încă nerezolvate, cum ar fi cea a tezaurului românesc, să menţină starea de neîncredere reciprocă şi un nivel scăzut al relaţiilor bilaterale româno-ruse.

Perspectiva dispariţiei acestei amprente este incertă şi depinde de voinţa politică a liderilor de la Chişinău, precum şi de dorinţa conducătorilor de la Kremlin de a moderniza politica externă a Rusiei şi de a o adapta cerinţelor contemporane ale relaţiilor internaţionale.

Sursa:

Dorin CIMPOEŞU: https://www.limbaromana.md/index.php?go=articole&n=1422

Note

¹ Ioan Scurtu, coordonator, Istoria Basarabiei de la începuturi până în 2003, Ediţia a III-a, revăzută şi adăugită, Editura Institutului Cultural Român, Bucureşti, 2003, p. 291-292.

² AMAE, fond 71/U.R.S.S., anii 1941-1947, vol. 132.

³ AMAE, fond 71/U.R.S.S., anul 1924, vol. 76.

⁴ Enciclopedia Sovietică Moldovenească, vol. 6, 1976, p. 351-352.

⁵ Istoria Românilor, vol. VIII, coord. Ioan Scurtu, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2003, p. 618-619.

⁶ Ibidem, p. 444-461.

⁷ AMAE, fond 71/U.R.S.S., vol. 137 (procesul-verbal al şedinţei din 13 ianuarie 1932).

⁸ ***Istoria Românilor, vol. VIII, p. 481-507.

⁹ Nicolae Titulescu, Discursuri, Editura Științifică, Bucureşti, 1967, p. 437.

¹⁰ Reluarea raporturilor cu Rusia. Declaraţiile d-lui Iuliu Maniu, în „Dreptatea” din 12 iunie 1934.

¹¹ Ioan Scurtu, op. cit., p. 307.

¹² Ibidem, p. 308-312.

¹³ Ibidem, p. 317.

https://www.limbaromana.md/index.php?go=articole&n=1422

Ukrainian Institute for the Future: ”OBIECTIVUL RUSIEI ESTE DISTRUGĂ STATUL ȘI POPORUL UCRAINEAN”

 

Agenția de propagandă de stat rusă RIA Novosti, parte a conglomeratului media Russia Today ( în prezent sub sancțiunile UE ), a publicat recent, un text programatic intitulat „Ce ar trebui să facă Rusia cu Ucraina ” (https://ria.ru/20220403/ukraina-1781469605.html),semnat de consultantul Timofei Sergeitsev, în care erau explicate conținutul și componentele politicii de„ denazificare ” a Rusiei încă din primele zile după declanșarea pe scară largă a războiului împotriva Ucrainei.

În ciuda aparentei lipsei de importanță a autorului, publicarea sa într-un mediu de propagandă guvernamental sugerează că textul respectiv ar trebui privit ca un document programatic, ca o justificare ideologică a obiectivelor războiului împotriva Ucrainei și ca un plan de acțiune după victoria dorită de agresorul rus. 

Dovadă deosebită a importanței acestui text , Dmitri Medvedev ,fostul președinte , prim-ministru și actualul secretar adjunct al Consiliului de Securitate și Apărare Națională al Rusiei, a declarat pe 5 aprilie, pe aceeași platformă media, că„ Președintele rus Vladimir Putin își propune cu fermitate demilitarizarea și denazificarea Ucrainei ”.

Și asta pentru că„ din 1991, pseudoistoria statului ucrainean a fost scrisă „ în grabă ”. 

Aceste declaraţii,adăugate altora ,corespund în fiecare punct articolului 

publicat a doua zi de  Sergheiţev,  şi indică faptul că agresorul rus nu este pregătit pentru nici un compromis, nici pentru o dezescaladare a războiului . 

Potrivit acestui text, „denazificarea” marchează o schimbare ideologică publică în justificarea scopurilor și metodelor acestui război de agresiune: înlocuirea ideii de „denazificare” prin schimbarea elitelor cu ideea de „denazificare” ca „soluția finală a problemei ucrainene” în sens larg. Ideologii de la Kremlin propun un program de eliminare fizică și culturală a poporului ucrainean. 

Termenul generic vag „denazificare” ascunde intenția de a comite genocid. 

În ceea ce privește acțiunile de eliminare fizică, retragerea trupelor ruse din teritoriile ocupate din regiunea Kiev la începutul lunii aprilie, a evidențiat dimensiunea criminală a acestui război, după ce mass-media și rețelele de socializare au fost inundate de imagini cu civili executați, răpiri ale funcționarilor publici și jurnalişti şi alte represiuni în teritoriile ocupate temporar. 

Articolul arată că aceste exemple de cruzime sunt politici bazate pe ideologie, nu simple „excese pe teren”. 

Propagandistii Moscovei recunosc că poporul ucrainean sprijina autoritatile in rezistențaîmpotriva agresiunii ruse si, prin urmare, încearcă sa justifice acest razboi total dus impotriva civililor care „tehnic nu pot fi pedepsiti direct ca criminali de razboi”.

Pentru asta, sunt gata să-i condamne la suferințele războiului, apoi la douăzeci și cinci de ani de „reeducare” în condițiile unui regim represiv. 

În plus, dimensiunea fizică a „denazificării” este completată de o dimensiune culturală.

Textul echivalează în mod deschis „denazificarea” cu „de-ucrainizarea” și neagă Ucrainei și ucrainenilor dreptul de a exista, deoarece constituie un obstacol major în calea proiectului imperial rus.

În această lumină, s-a trecut programatic la sechestrarea și distrugerea cărților și manualelor ucrainene din biblioteci, „investigarea” manualelor ucrainene de către Comisia de Investigații a Federației Ruse, lansarea difuzării mass-media ruse, precum și distrugerea deliberată a monumentelor culturale și a moștenirii culturale ucrainene în teritoriile ocupate temporar. Textul în cauză sugerează ca bază ideologică pentru aceste acțiuni ideea că „Ucraina,după cum a arătat istoria, este imposibilă ca stat-națiune”.

Trebuie remarcat faptul că autorul își propune să folosească , agenția federală Rossotrudnichestvo (Agenția Federală pentru Afaceri ale Comunității Statelor Independente, o instituție aparținând „diplomației culturale” a Rusiei, dar și etnici ruși care trăiesc în străinătate , ca instrumente principale de represiune şi de „denazificare”.

Pe măsură ce zilnic apar noi dovezi ale crimelor Moscovei împotriva poporului Ucrainei, autorul argumentează insistent că acest program rusesc de „denazificare” și exterminare în Ucraina, necesită predarea completă a ucrainenilor și stabilirea controlului total al Rusiei asupra acestei țări.

Sergeitsev respinge complet însăși ideea suveranității ucrainene, încercând să plaseze programul respectiv sub semnul unei ideologii brutale de recolonizare rusească și de ”decolonizare anti-occidentală”.

Spre deosebire de Holodomorul din 1932-1933, unde doar puține dovezi strânse de cei mai curajoși jurnaliști precum Gareth Jones au ajuns la publicul occidental, astăzi lumea urmărește îndeaproape aceste acte de barbarie.

Este imposibil să te prefaci că nu ai văzut sau nu ai știut ce se întâmplă cu adevărat. Ucrainenii nu au de ales decât să se apere. Pentru ucraineni, acest război este existențial, o chestiune de viață și de moarte. Sprijinul și asistența partenerilor occidentali este vitală pentru însăși viitorul Ucrainei. 

SURSA:

 Ukrainian Institute for the Future /L’objectif de la Russie est de détruire l’État et le peuple ukrainiens

Misterul continuă să învăluie incidentul aerian cu avionul privat care a survolat neautorizat Ungaria, România, a trecut prin Serbia, după care a aterizat în Bulgaria

Ce misiune ar fi avut, de fapt, avionul misterios care a survolat fără autorizaţie România şi ţările vecine ?

Misterul continuă să învăluie incidentul aerian în timpul căruia un avion privat care decolat din Ungaria a traversat timp de mai bine de o oră România, a „ciupit” puţin din Serbia, după care s-a „topit” în Bulgaria, scrie cotidianul bucureștean https://adevarul.ro.

Aparatul care a traversat, miercuri, în mod ilegal spațiul aerian al Ungariei, României și Serbiei a aterizat în localitatea Tărgoviște din Bulgaria.

Totul după ce pe urmele lui au fost trimise succesiv trei grupări de câte două avioane ale NATO.

Pilotul avionului misterios nu a răspuns interogărilor radio şi nici semnalelor vizuale transmise de aeronavele interceptoare.  După ce a fost interceptat de aeronavele militare ale Ungariei, României și Bulgariei, echipajul avionului nu a răspuns semnalelor prin care i se cerea să se identifice.

Conform datelor de până acum, avionul bimotor de mici dimensiuni, de tip Beechcraft, la bordul căreia se aflau două persoane venea din Lituania, după ce a survolat spațiul aerian polonez si slovac, a decolat din nou miercuri în jurul orei 17.30,din zona Debreţin (Ungaria), fără a avea un plan de zbor aprobat şi fără a avea pornite mijloacele electronice de identificare de tip transponder.

Din verificările autorităţilor maghiare, a rezultat că avionul lituanian aterizase ieri după-amiază lângă Debreţin fără permisiune,și două persoane au coborât şi cel mai probabil au realimentat aparatul din canistrele pe care le aveau la bord.

Poliţia care a sosit la aeroport a încercat să-l împiedice să decoleze din nou. Nu a reuşit însă, iar după 10-15 minute avionul s-a ridicat din nou în aer.  

Avionul neidentificat a survolat timp de aproape o oră spatiul aerian românesc, fiind urmărit de avioane americane ale US Air Force și avioane de luptă F16 române.

În cursul zilei de joi, Ministerul bulgar al Apărării a reacţionat şi el, dar a adâncit şi mai mult misterul. „Pe 8 iunie, în jurul orei 19.09, un avion de mici dimensiuni a intrat în spaţiul aerian al Bulgariei când au şi fost activate Forţele Aeriene.

S-a stabilit că avionul a aterizat în ţara noastră şi cu asistenţa Ministerului de Interne a fost localizat locul de aterizare. Cazul este în curs de anchetă”, a precizat Ministerul bulgar al Apărării. 

  Ce spune legea.

  Toate cele şase avioane militare ale Magyar Légierő, US Air Force şi ale Forţelor Aeriene Române au respectat procedurile NATO pentru intervenţia în astfel de cazuri. MApN a precizat chiar din primul comunicat că aeronava intrată ilegal pe teritoriul României „nu a manifestat un comportament ostil sau periculos”.  

Totuşi, Costin Georgescu, fost director al SRI, susţine că procedurile de intervenţie pentru astfel de cazuri sunt prea laxe şi devin chiar şi periculoase, mai ales în contextul războiului din Ucraina. „Ar fi de râs dacă nu este de plâns, ca să spun aşa. Parcă suntem de pe altă planetă.   E ca şi când prinzi hoţul în curtea ta şi te limitezi să-l întrebi ce face, dar îl laşi să plece liniştit Costin Georgescu fost director SRI  

Cum să laşi un avion să-şi facă de cap în spaţiul tău aerian? Un avion se poate transforma oricând într-o armă teribilă. Ca să nu mai spun de spionaj. Trebuia somat şi folosit focul de avertisment. Nu cred că în acest caz nu se supunea. E ca şi când prinzi hoţul în curtea ta şi te limitezi să-l întrebi ce face, dar îl laşi să plece liniştit”, a precizat Costin Georgescu.   

La rândul lui, expertul militar Aurel Cazacu este categoric atunci când spune că în acest caz avem parte de o testare a capacităţii de răspuns a NATO. „Ruşii au vrut să vadă în cât timp şi cum reacţionează poliţia aeriană a NATO.    Ruşii au vrut să vadă în cât timp şi cum reacţionează poliţia aeriană a NATO. Şi am demonstrat că funcţionează Aurel Cazacu expert militar.

  Şi am demonstrat că funcţionează, dar sunt de părere că avionul agresor trebuia obligat să vină la sol. Şi nici măcar nu trebuia tras în el. Avionul de vânătoare se putea plasa în faţa lui, iar aeronava agresoare intra în jetul motorului şi era obligată să aterizeze. Oricum, nu trebuia să fie lăsat să-şi facă de cap”, a subliniat Aurel Cazacu.

 Generalul Sorin Stoicescu, expert în aviaţie citat de https://www.antena3.ro, a propus două ipoteze care ar fi putut să stea la baza evenimentului: test NATO sau provocarea Rusiei?

Iată concluziile.

Până in prezent, cele două persoane aflate la bordul aparatului de zbor care a alarmat aviația de luptă a trei țări NATO sunt dați dispăruți , nefiind încă identificați de autoritățile din Bulgaria.

„În convenția de la Chicago la articolul 3 bis scrie că nu este recomandată descrierea focului asupra aeronavelor civile. La noi există niște proceduri la nivel NATO, la nivel european privind aeronave care devin infractoare la regimul de zbor.

Şi pe timp de pace există aceste proceduri, nu numai în această situaţie de încordare în care ţările membre NATO au luat măsuri mai speciale.

Prima ipoteză este că partenerul nostru strategic sau NATO au verificat capacitatea de intervenție a forțelor destinate misiunilor de poliţie aeriană în spatiile aeriene ale țărilor respective.

Aeronava Beechcraft este o aeronavă care se comportă foarte bine în zborul la joasă înălţime. 

A doua ipoteză este că s-a dorit ca la un nivel în spaţiul aerian necontrolat adică la sub 3.000 de metri să se creeze o atmosferă şi o preocupare care să permită ca la peste 15.000 de metri o aeronavă specială să se deplaseze în Serbia.

Putea să fi fost o diversiune care să distragă forţele destinate controlării spaţiilor aeriene ale țărilor pe o anumită zonă, înălțime şi desfășurare de evenimente”, a explicat Sorin Stoicescu, expert în aviaţie. 

”Nu a existat nicio amenințare la adresa unei ţinte civile sau comerciale, dar există întrebarea câte persoane au fost la bordul acestui avion unde s-au dus şi dacă au fost ajutați de la sol”, a spus Tsvetana Balabanova, editor international BTV pentru News Hour with CNN.