CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

VLADIMIR VOLKOFF – ”TRATAT DE DEZINFORMARE – De la Calul Troian la Internet”

Dezinformarea a făcut parte din arta militară încă de acum 25 de secole.

In cartea sa ”Arta Războiului”, citită cu mult interes de către statele majore ale marilor puteri în ultimii ani, generalul chinez Sun Tzu scria:

„Arta războiului se bazează pe înșelaciune. De aceea, când ești puternic, prefă-te slab; când ești activ, prefă-te pasiv, când ești aproape, prefă-te ca ești departe.  Dă un semnal dușmanului tău ca să-l faci să cada în cursă, prefă-te ca ești în derută și ia-l prin surprindere …   Prefă-te ca ești în circumstanțe inferioare lui …”

Mai departe, generalul chinez dădea un exemplu de dezinformare folosind  noțiunea de”agenti lichidabili.”

Și adăuga: ” Agenții lichidabili sunt spionii noștri cărora le vom da în mod deliberat informații false. Operând în teritoriu inamic, atunci când vor fi prinsi, ei vor dezvălui cu siguranță aceste informatii false. Dușmanul îi va crede și  va lua măsuri în concecință, dar natural că noi vom acționa în cu totul alta maniera si dușmanul atunci ne va ucide spionii …” 

Dacă, de la începuturile timpurilor, arma psihologica nu a fost decât un accesoriu războinic folosit doar rareori si cel mai adesea lasat în magazie, secolul XX a cunoscut apariția unui război esențialmente psihologic, în care operațiunile militare au devenit doar accesorii la care se recurge parci­monios ca la niste anexe ale acțiunii principale.

Astfel au fost, de exemplu, războaiele de decolonizare, precum si războaiele de gherilă care i-au adus pe comuniști la putere in numeroase lari, printre care si China. Acest fenomen a fost numit de scriitorul francez de origine rusă VLADIMIR VOLKOFF , „paradoxul lui Mucchielli”.

Psihosociologul Roger Muchielli scria în 1971 în manualul „Subversiunea”, următoarele rînduri:

„Obiectivele diversiunii sînt triple. Diferențierea lor nu poate fi decît didactică, deoarece in fapt ele se sprijina si se completeaza reciproc.

Aceste obiective sunt:

1. Demoralizarea națiunii vizate și dezintegrarea grupurilor ce o compun.

2, Discreditarea autoritatii, a aparatorilor, functionarilor si oficialitatilor acesteia.

3. Neutralizarea maselor pentru a impiedica orice intervenție spontană generală in favoarea ordinii existente, in momentul ales pentru preluarea nonviolenta a puterii de către un mic grup minoritar.

Aceste scopuri sînt posibile prin utilizarea mijloacelor de informare in masa. Fara presa, fara radio, fara televiziune, subversiunea e neputincioasa. Fara specialisti in domeniul psihologiei sociale, subversiunea e incoerenta”.

Neutralizarea maselor implica „sa se impuna tacerea majo­ritatii, o tacere care exprima apatia, nu oprobiul la adresa ele­mentelor turbulente”.

Nu este vorba in nici un caz de o «mo­bilizare a maselor populare» ci, dimpotriva, de imobiliza­rea acestora. Voluntarismul revolutionar nu are nimic de-a face cu o rebeliune generala, iar «recursul la popor» nu este decat o formula verbala de propaganda, valabila atunci cand poporul este tinut la distanța.”

Demontând actiunea agenților subversivi în cazul când acestia ramân exteriori grupului vizat ca si celui in care se inte­grează, Mucchielli arata ca „nu e posibila nici o manipulare fara cunoașterea perfecta (intelectuala, psihologica si empatica) a grupului care trebuie subminat si a membrilor sai. Aceasta, bineinteles impreuna cu priceperea si stapânirea tehnicilor de manipulare, permite sa se asigure credibilitatea a ceea ce se doreste sa se dea de crezut”.

Pe scurt, și intr-un mod de-a dreptul genial, Mucchielli de­venise conștient de o transformare radicala in arta războiului.

Fost comunist, fost ofiter din D.B. 2, care si-a pierdut un brat in luptă, Roger Mucchielli (foto) demon­strează că în „concepția clasica se facea din subversiune si din raz­boiul psihologic o mașina de război în perioadele de ostilitate si se oprea la sfârșitul acestora”.

In schimb, „razboiul modern este in primul rând psihologic”, iar beligerantii la curent cu ultimele noutati urmaresc sa creeze in tabara adversa o „revo­lutie voluntarista”: „Conditiile socio-economice ale revolutiei nu devin [for’e] motrice ale revolu’iei decat daca exista o stare de spirit revolutionar[, o vointa de lupta.

Aceasta «stare de spirit» este cea care face revolutia, in afara cazului ca inter­vine resemnarea, din cauza fricii sau a respectului. Prin urma­re, se poate si trebuie sa se «lucreze» la nivel psihologic, sa se invinga frica si respectul, sa se creeze agresivitatea unora si complicitatea altora.” 

Observati ca aceasta doctrină, exploatata din abundență de catre comuniști timp de trei sferturi de secol, este in curs de a fi reluata de islamiști, din nou, cu anumite conivențe occidentale.

Scriitorul francez de origine rusă VLADIMIR VOLKOFF (n. 7 noiembrie 1932, Paris, – d. 14 septembrie 2005, Bourdeilles, Aquitania, Franța),considerat prin excelență un scriitor al Războiului Rece, preocupat de teme ale perioadei Războiului Rece, intelligence și manipulare scrie în lucrarea ”TRATAT DE DEZINFORMARE – De la Calul Troian la Internet”:

Dezinformarea si serviciile speciale

Secolele precedente nu au cunoscut concepția noastră organică asupra „serviciilor speciale”, pe care omul de pe strada le numește, într-un mod mai potrivit poate, „servicii secrete”, si care răspund unei nevoi a epocii noastre.

Desigur, spionajul s-a practicat dintotdeauna, intotdeauna au existat actiuni clandestine ai caror adevarati autori negau orice responsabilitate, iar notiunea de agent dublu nu dateaza de ieri, de azi. In Franta, Richelieu avea retelele parintelui Joseph, iar Ludovic al XV-lea a creat Secretul Regelui, dar acestea erau mai degraba mijloace de a practica o diplomatie paralela, decat servicii speciale.

Ohrana taristă știa sa pene­treze perfect organizațiile teroriste si nu avea mijloacele nece­sare pentru a se debarasa de ele!

Austriecii se ocupau in pri­mul rând de deschiderea clandestina a scrisorilor particulare, in vestitul lor „cabinet negru”.

Iar in ceea ce-i priveste pe ame­ricani, ei si-au suprimat in 1929 biroul de decriptare, pentru ca Secretarul de Stat Stimson considera ca „un gentleman nu citeste corespondenta altora”.

Majoritatea natiunilor moderne nu au adoptat decat pe parcursul secolului XX doctrina RAP: Renseignement, Action, Protection – Informatii, Actiune, Protectie.

Renseignement este un termen pudic pentru a desemna spionajul. 

Action, un termen modest cu sensul de ingerinta vio­lenta dar discreta in afacerile altora. Protection, o sintagma delicata pentru a denota activitatea secreta prin excelenta: contraspionajul ofensiv.

Contraspionajul ofensiv nu are nimic de-a face cu apararea prietenilor secreti, care este o actiune a politiei si tine de resortul securitatii (in Eranta:, al D.S.T. –Direction de la Surveillance du Territoire – Directia de Supra­veghere a Teritoriului; in Statele Unite, al FB.I. – Federal Bureau of Investigation – Biroul Federal de Investigatii. Contra­spionajul ofensiv consta in a penetra, a „infiltra”, cum se spune in jargon franco-englez (sau, mai bine zis, franco-american), serviciile speciale adverse.

Or, filosofia dezinformarii se inrudeste foarte strans cu filosofia contraspionajului ofensiv, din moment ce urmaresc ace­lasi scop: sa patrunda in gandirea adversarului, sa reuseasca sa gandeasca in locul lui – fie in locul serviciilor sale speciale (contraspionaj ofensiv propriu-zis), fie in locul opiniei sale publice (dezinformare).

Astfel, se pot vedea romane science-fiction care povestesc invazii ale planetei de catre larve care se grefeaza pe creierul oamenilor si reusesc sa gandeasca in locul lor, deci sa le determine actiunile: acesta e sensul pro­fund al actiunii de contraspionaj, ca si al actiunii de dezinfor­mare.

Acțiunea de dezinformare

Se observa ca informația este in sine o marfa denaturată. Nu va lipsi tentația de a o denatura si mai mult. Ca sa nu mai vorbim de vanitatea sau de interesele care ne fac, mai mult sau mai putin constient, sa modificam adevarul in mii de impre­jurari din viata noastra particulara. Sa fim constienti insa ca, pentru oricine are ocazia de a manipula opinia publica, este foarte ispititoare alunecarea de la adevarul aproximativ la min­ciuna sfruntata, trecand prin toate stadiile intermediare. Se prezinta mai multe cazuri:

  • dorinta de a obtine o anumita atitudine din partea opiniei publice, pentru a indeplini o anumita actiune;
  • dorinta de a vinde un produs, cand un proverb rus spune: „fara inselaciune, nimic nu se vinde”;
  • dorinta de a convinge publicul cu privire la superioritatea unei anumite cauze, a unui anumit partid, a unui anumit can­didat: in cazul de fata, nu mai conteaza ca e o cauza justa, ca partidul este respectabil, sau candidatul e cel mai bun; se folo­sesc toate mijloacele pentru a li se asigura succesul si, astfel, uneori se ajunge la a pune minciuna in slujba adevarului, daca este o minciuna la care publicul e mai receptiv, ceea ce furni­zeaza o scuza comoda pentru constiintele scrupuloase. In aceasta ultima situatie, se intampla adesea sa se accentueze intentionat contrastele, de exemplu, pentru ca albul sa pară curat ca zăpada, negrul e prezentat ca diavolul in persoana.

Sub aceste auspicii, intram in domeniul unei dezinformari care nu mai este spontană, ci deliberata.

Se impun aici câteva remarci preliminare.

Sa observam ca termenul a apărut pentru prima oara in limba rusa (dezinformația), dupa al Doilea Razboi Mondial, cu rolul de a desemna practicile exclusiv capitaliste care urmăreau aservirea maselor populare.

E semnificativ faptul ca, in acest caz, sovieticii atribuind aceste practici unor adversari care încă nu le descoperiseră, cuvantul insuși slujeste deja cauza.

Apoi, termenul a trecut in limba engleza (misinformation). Chambers Twentieth Century Dictionary, publicat la Londra, in 1972, il defineste impartial ca: deliberate leakage oftnis-leading Information („scurgere deliberata de informatii care induc in eroare”).

Prin urmare, ce e dezinformarea?

Sunt de parere ca dezinformarea presupune trei elemente:

-o manipulare a opiniei publice, altfel ar fi intoxicare;

-mijloace deturnate, altfel ar fi propaganda;

-scopuri politice, interne sau externe, altfel ar fi publicitate.

Propun, deci, urmatoarea definitie, care ne va servi drept reper:

Dezinformarea este o manipulare a opiniei publice, in scopuri politice, folosind informatii tratate cu mijloace deturnate.

Departamentul A din KG.B.

Prin urmare, nu trebuie sa ne miram ca, in U.R.S.S., dezin­formarea a fost incredințată serviciului special care era brațul înarmat al partidului comunist.

Acest serviciu a purtat, succe­siv, denumirile de Ceka, G.P.U., O.G.PU., G.U.G.B./N.KV.D., N.KG.B., M.G.B., iar din 13 martie 1954 s-a numit K.G.B., Komitet Gosudarstvennoi Beznopasnosti, – Comitetul pentru Securitatea Statului.

K.G.B.-ul era constituit in esență din trei servicii, numite „directii principale”: prima se ocupa de afacerile externe, a doua de securitatea interna, iar a treia pazea frontierele. Pri:ma directie principala continea un anumit numar de „depar­tamente”, dintre care cel care se ocupa cu „masurile active” –aktivnye meropriatiya – a nu se confunda cu „treburile umede”, mokryedela.

„Treburile umede”, cele pe care serviciile franceze le nu­mesc actions homo (adica, pentru a nu incapea nici o confuzie, asasinatele la ordin), depindeau de departamentul 13 al pri­mei directii principale care, in anii saizeci, a devenit Departa­mentul V, mostenitor al O.O., Osobyy Otdel, „Departamentul Particular”, si al faimoasei Smers, combinatie a grandilocven­telor cuvinte Smert spionam, „Moarte spionilor!”. In schimb, „masurile active”, in aparenta mai inocente, mai putin sange­roase in orice caz, erau masuri de dezinformare si, tot in cadrul primei directii generale, tineau de Departamentul D, care in 1968 a devenit Departamentul A, denumire sub care e mai cunoscut.

Structura ierarhica era asadar urmatoarea: KG.B.-ul conti­nea prima directie principala (afacerile exterioare), care inclu­dea Departamentul A (masuri active de dezinformare). Acest departament isi avea sediul in Casa Albastra, fostul hotel al contilor Rostopcin, amanunt caruia nu-i lipseste savoarea, guvernatorul Moscovei fiind deja manipulatorul avizat care a dat foc capitalei in 1812, sub nasul lui Napoleon, iar fiica sa, alias contesa de Segur, facand multe pentru a acredita in Fran­ta – dupa cum am vazut – o imagine absurd de ridicola a Rusiei.

Multa vreme, s-a crezut ca Departamentul A era dirijat de un consistoriu de specialisti care stiau atatea secrete incat le era interzis sa paraseasca Uniunea Sovietica si chiar sa apara in public, fiind porecliti sapki nevidimki, „sepcile invizibilitatii”, dupa acele tichii care se gasesc frecvent in basmele rusesti si au acelasi rol cu inelul lui Gyges.

Evident, cei ce au misiu­nea de a elabora minciunile cunosc adevarul mai bine ca ori­cine, in masura in care acest adevar exista – altfel spus, linia politica pentru anii viitori, astfel incat autoritatile au tot intere­sul sa-i pazeasca strict. In romanul pe care l-am consacrat aces­tei probleme, Montajul am tradus expresia sapki nevidimki prin „palariile-ascunzatori”, dar se pare ca am exagerat invizibilitatea sefilor departamentului: li se mai intampla sa se depla­seze in strainatate, dupa cum se va vedea mai jos.

Personalul folosit de Departamentul A era cuprins intre zece si cincisprezece mii de persoane. Fondurile distribuite atingeau douazeci si cinci de mii de dolari pe an. Beneficiarii faceau parte din nouazeci si opt de organizatii, repartizate in optzeci de tari.

Metoda

In majoritatea cazurilor, metodele Departamentului A era cam aceeași:

  • culegerea de elemente permitand acreditarea unei anu­mite dezinformari: de exemplu, prelevarea de semnaturi ale diplomatilor americani de pe felicitarile de Anul Nou, pentru a autentifica suportul operatiunii;
  • recrutarea unui transmitator sau a mai multora;
  • alegerea unei teme de dezinformare;
  • acțiunea, cu ajutorul unei serii de cutii de rezonanta, unele manipulate direct, contra plata sau sub diverse presiuni, altele repetând din credulitate informatiile false puse in circu­lație;
  • psihoza dorită, finalizată prin dezinformare.

Sursa: https://www.rasfoiesc.com/educatie/literatura/carti/VLADIMIR-VOLKOFF-TRATAT-DE-DEZ75.php

01/06/2022 Posted by | analize | , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Similitudini între invadarea Ucrainei de către Rusia lui Putin și ”Anschluss“-ul lui Hitler din 1938

Invazia Ucrainei, care se petrece chiar sub ochii noştri, are o sumedenie de similitudini cu evenimentele din perioada 1937-1939, din centrul Europei.

De la pretextele Rusiei până la ezitările Occidentului, de la nerespectarea angajamentelor şi a tratatelor semnate de marile puteri la neputinţa organismelor internaţionale, de la ruperea de realitate a liderului Rusiei până la negocierea peste capul victimelor, totul induce un deja-vu.

chamberlain2

Foto: 1938: Momentul în care, întors de la Munchen, premierul britanic Neville Chamberlain flutura tratatul prin care puterile occidentale cedau în faţa presiunii lui Hitler, consfinţea dezmembrarea Cehoslovaciei şi, credea politicianul britanic, „pacea timpurilor noastre“

Occidentul pare să repete, în cazul crizei majore izbucnite în Ucraina, greşelile comise în urmă cu 75 de ani, greşeli care – sunt acum de acord toţi istoricii serioşi – au dus la izbucnirea celui de-Al Doilea Război Mondial, scrie publicistul  Matei Udrea în https://adevarul.ro/international și pe blogul https://mateiudrea.wordpress.com.
Politica de conciliere şi de cedare în faţa presiunii puse de un dictator hotărât ajuns în fruntea unei superputeri este principala metodă prin care SUA şi puterile europene grupate sub egida UE încearcă, în ultimii ani, să tempereze elanul Rusiei. Invazia Ucrainei, care se petrece chiar sub ochii noştri în acest moment, are o sumedenie de similitudini cu evenimentele din perioada 1937-1939, din centrul Europei.

„Pacea timpurilor noastre“

Prevalându-se de pretextul „protejării minorităţii germane“ împotriva „abuzurilor comise de extremişti“ şi de „apărarea intereselor strategice ale Germaniei“, Adolf Hitler începea, în a doua jumătate a anilor 1930, reclădirea Imperiului German.

În martie 1938, după o îndelungată campanie în care conducătorii Reichului susţinuseră pe toate căile ideea „unificării“, avea loc Anschluss-ul: anexarea Austriei de către Germania.

Puterile occidentale Marea Britanie şi Franţa – cele care contau, la acel moment, în balanţa de forţe a Europei – n-au avut nimic de comentat. Câteva luni mai târziu, Hitler a testat din nou hotărârea învingătorilor în Primul Război Mondial şi, folosind pretextul persecuţiilor la care ar fi fost supusă comunitatea germană din regiunea sudetă a Cehoslovaciei, a demarat o campanie care viza ocuparea completă a acestei ţări. De data aceasta, britanicii şi francezii – care garantaseră frontierele Cehoslovaciei, ai cărei aliaţi erau – au reacţionat, ameninţând Germania cu represalii.

Aşa s-a ajuns în septembrie la „arbitrajul“ de la München, unde Marea Britanie, Franţa, Italia şi Germania au negociat, FĂRĂ A LE CERE PĂREREA cehoslovacilor, soarta acestei ţări. Guvernul ceh a fost forţat să accepte de către aliaţii săi pierderea regiunii sudete, care a fost anexată de Germania. Neville Chamberlain, premierul britanic, a fost întâmpinat cu ovaţii la Londra, el fluturând în faţa mulţimii acordul cu Hitler prin care proclama că obţinuse „pacea timpurilor noastre“. 6 luni mai târziu, în martie 1939, Germania invada şi ocupa întreaga Cehoslovacie. Au urmat atacul asupra Poloniei şi Războiul Mondial.

Harta dezmembrării Cehoslovaciei în 1938-1939, în urma „arbitrajului“ de la Munchen. Germania a ocupat mai întâi regiunile de graniţă, apoi întreaga Cehie. Slovacia a devenit un stat-marionetă, Ungaria a invadat şi anexat o parte a teritoriului acesteia. La fel, Polonia.

Acum, Ungaria are pretenţii asupra aceleiaşi regiuni anexate în 1939

Olimpiada lui Hitler, Olimpiada lui Putin

Ştim acum că Vladimir Putin, autocratul din fruntea Rusiei, lucrează de ani buni la renaşterea imperiului rus, întreaga politică a ţării fiind subordonată acestui scop.

De la folosirea intensivă a „coloanei a cincea“ – KGB-ul renăscut – în ţările vizate până la pârghiile economice şi de la reînarmarea şi modernizarea forţelor armate până la campaniile de imagine (ca o curiozitate, Hitler a obţinut organizarea Olimpiadei la Berlin în 1936, în timp ce Putin a adus Olimpiada de Iarnă la Soci în 2014 şi Cupa Mondială la fotbal în Rusia în 2018).

Vladimir Putin la Olimpiada de la Soci (2014)

Foto: Hitler la Olimpiada de la Berlin (1936)


În ultimii ani, Rusia a făcut paşi hotărâţi pe calea acaparării teritoriilor pierdute după destrămarea URSS.

A fost iniţiată Uniunea Euroasiatică, o organizaţie care se doreşte replica la Uniunea Europeană, în care au fost atrase, de voie sau de nevoie, o parte dintre ţările care reuşiseră să-şi recapete independenţa în 1991. Statele care se opun înfruntă presiunea armată a Kremlinului. În 2008, motivând „protejarea minorităţii ruse ameninţate“ din regiunile Abhazia şi Ossetia, Rusia a invadat Georgia, ţară care încerca, pe atunci, să adere la NATO.

Flota rusă a instituit blocada ţărmului georgian, tancurile ruseşti au ajuns la 50 de kilometri de Tbilisi, iar aviaţia rusă a bombardat capitala gruzină. SUA şi Uniunea Europeană au protestat, Putin şi-a oprit trupele înainte ca acestea să ocupe întreaga ţară, dar Rusia a obţinut ceea ce şi-a propus: Georgia n-a fost invitată să adere la NATO, perspectiva intrării în UE s-a amânat pe termen nedefinit, iar guvernul pro-occidental a pierdut alegerile, fiind înlocuit cu unul pro-rus.

ONU, UE, garanţiile SUA – aceeaşi eficienţă ca cele date de Liga Naţiunilor şi garanţiile Aliaţilor în 1938-1939

Bundesarchiv_Bild_183-H13160,_Beim_Einmarsch_deutscher_Truppen_in_Eger

Foto: 1939- Etnice germane din regiunea sudetă întâpinându-l pe Hitler cu lacrimi în ochi şi cu salutul nazist după ocuparea zonei în urma „arbitrajului“ de la Munchen. FOTO: Bundesarhiv

_73303798_73303797

Foto: 2014 – Etnicii ruşi din Crimeea au întâmpinat cu entuziasm intrarea trupelor Moscovei în Ucraina

Criza Ucrainei, pe care o trăim acum la graniţele noastre, este similară. Folosind pretextul „minorităţii ruse periclitate de regimul fascist venit la putere la Kiev“, Moscova a invadat de facto Ucraina, fără avertismente sau vreo declaraţie prealabilă de război.

Trupele Kremlinului au „răspuns“ cererii „ruşilor oprimaţi“ din Crimeea, peninsulă pe care au ocupat-o.

În paralel, propaganda rusă le cere „fraţilor ucraineni“ să nu opună rezistenţă, iar dezertarea comandantului flotei ucrainene, care a trecut de partea ruşilor cu tot cu vasele de luptă ale ţării sale, arată cât de adânc este penetrată structura statală a Ucrainei de spionajul rusesc. De acum, este evident că Vladimir Putin nu vizează doar câteva puncte strategice, ci chiar un „anschluss“: anexarea Ucrainei – sau, în cel mai rău caz, instalarea în fruntea acestui stat a unui guvern-marionetă.
În faţa acestei demonstraţii de forţă, pe parcursul căreia Rusia a călcat în picioare toate tratatele şi normele internaţionale, amintind puternic de practica Uniunii Sovietice din anii 1939-1940 (URSS a atacat Polonia, Finlanda, Letonia, Lituania, Estonia şi România fără vreun argument legal şi fără ca garanţii din Vest să poată face ceva), Occidentul a reacţionat ezitant.

Hitler demonstra, în urmă cu şapte decenii, ineficienţa sistemului de securitate internaţional în faţa agresiunii unei forţe hotărâte şi bine înarmate.

Protestele din Liga Naţiunilor şi garanţiile oferite de Marea Britanie şi Franţa n-au făcut nici cât o ceapă degerată când Germania, Italia, Japonia şi URSS şi-au început expansiunea. Acum, ONU aproape că nici n-a contat, Uniunea Europeană s-a dovedit o construcţie lipsită de forţă, iar protestele puterilor europene au fost ignorate de Rusia.

Ucraina beneficiază, încă din 1994, de o înţelegere scrisă şi fermă cu SUA şi Marea Britanie, care îi garantează securitatea, suveranitatea şi integritatea teritorială după ce a renunţat de bunăvoie la armamentul nuclear.

În aceste zile, toate tratatele s-au dovedit maculatură: nici SUA, nici Marea Britanie nu au putut (şi nici nu au dorit cu adevărat) să împiedice invazia trupelor ruseşti.

Rusia însă a înaintat Ucrainei în 2014 un ultimatum: dacă forţele acestei ţări din Crimeea nu se predau, va începe ofensiva. Imediat, Putin a trecut la anexarea Ucrainei.

putin

Vladimir Putin, autocratul de la Kremlin care a ordonat invadarea Ucrainei

Rusia a înaintat Ucrainei un ultimatum: dacă forţele acestei ţări din Crimeea nu se predau, va începe ofensiva. Este imposibil ca aceste evenimente să nu ne ducă gândul la „negocierea” URSS-ului din iunie 1940, când România a fost somată să evacueze Basarabia în 24 de ore…

Foarte-foarte târziu, treptat, occidentalii au început să se dezmeticească. „Putin a pierdut contactul cu realitatea“, i-a comunicat cancelarul german Angela Merkel preşedintelui american Barack Obama, după ce a discutat cu liderul de la Kremlin.

În România şi nu numai, toată lumea miza pe faptul că Rusia nu va escalada violenţa. Că noi nu vom fi atinşi, pentru că stăm sub umbrela NATO. Că Putin va da înapoi, că se va mulţumi, probabil, cu jumătate de Ucraina (sau, în cel mai rău caz, cu Ucraina întreagă), pentru că „nu poate fi chiar atât de inconştient“.

„Nu va intra în nicio ţară NATO. Nu va îndrăzni.“. Şi despre Hitler s-a spus la fel. Că nu va îndrăzni. Cea mai mare greşeală pe care au făcut-o occidentalii în anii 30 ai secolului trecut a fost aceea de a-i judeca pe Hitler şi Stalin după sistemul de referinţă al democraţiilor occidentale. Să-i creadă întregi la minte. Acum, se mizează din nou pe conştiinţa inconştienţilor.

Ce urmează? Putin, asemenea lui Hitler în 1938, a observat că Occidentul n-are chef să intre într-un conflict riscant.

Germania a propus (iar Putin – câtă mărinimie! – a acceptat) o comisie care să medieze criza din Ucraina.

Nici Marea Britanie şi Franţa, acum opt defcenii, nici SUA şi Germania în acest moment, n-au ce negocia din perspectivă legală cu un stat agresor, care a invadat fără motiv teritoriul unui alt stat.

01/06/2022 Posted by | analize | , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

MOMENTELE DE REFLUX MAJOR ALE RUSIEI ȘI PERIOADELE DE SALT ÎNAINTE ALE STATULUI ROMÂN

Întoarcerea Rusiei. Ziua în care răgazul nostru a luat sfârşit

Trei au fost, în ultimele secole, momentele de reflux major al Rusiei. Toate cele trei perioade au coincis cu salturi înainte ale statului român.

Cu o precizie de ceasornic, de fiecare dată, la capătul acestor pauze de respiro a urmat un nou asalt al colosului din Est.

Într-un astfel de punct pare să fi ajuns acum, iar, Istoria și doar necunoașterea trecutului așa cum a fost el – al nostru și al lumii – ne poate împiedica să vedem acest ritm pulsatoriu., constat[ istoricul Matei Udrea în https://mateiudrea.wordpress.com.

Momentul 1: 

Reculul rușilor de după războiul Crimeei, a dus la Mica Unire și apariția României ca stat.

În 1859, la trei ani după ce Imperiul Ţarist fusese învins de Franţa, Anglia şi Turcia în războiul Crimeei şi obligat să accepte o repliere, ţările române se uneau sub tutela francezilor şi a englezilor (țările garante erau mai multe, dar acestea două contau), dornici să aibă un stat-tampon între ruşi şi victima lor preferată, sultanul de la Istanbul.

Aproape două decenii, până în 1877, Rusia învinsă şi slăbită a fost ţinută în frâu. Teama că francezii şi englezii vor interveni din nou pentru a-l ajuta pe „bolnavul Europei“, Imperiul Otoman, l-a determinat pe ţar să se mărginească la jocuri de culise, comploturi şi atentate, concomitent cu sporirea cheltuielilor pentru armată.

Cu sprijin francez (mai ales) şi englez, la gurile Dunării s-a edificat, în acest timp, un stat nou. O lovitură în forţă cu mercenari, rebeliuni ale unor nobili şi militari autohtoni şi mai multe atentate la viaţa premierilor au fost organizate în Moldova şi Ţara Românească, acestea devenind treptat – cu toată opoziţia Rusiei şi a Austro-Ungariei – o singură ţară cu domnitor german, cu Parlament, cu armată şi poliţie proprii.
Înfrângerea Franţei de către Prusia în 1870, schimbarea raportului de forţe în Europa şi retragerea diplomatică a Imperiului Britanic au dat Rusiei ocazia mult-aşteptată să revină în joc pe flancul balcanic.

Războiul cu Turcia din 1877-1878, la care România a luat parte ca aliat al Rusiei pentru a-şi obţine independenţa oficial, era cât pe ce să coste existenţa ţării noastre ca stat de sine stătător. După victoria din 1878, armatele ţarului Alexandru al II-lea au „uitat“ să părăsească teritoriul românesc şi cei doi aliaţi au fost în pragul unei confruntări armate.

Presiunile politice ale puterilor Europei şi situaţia de moment, în care pe teritoriul Principatelor armata română deţinea superioritatea numerică, tehnică şi logistică (un rol capital în înzestrarea ei l-a jucat efortul lui Carol I), i-au determinat pe ruşi să părăsească, plini de regrete, Principatele Unite (viitorul Regat al României).

Nu însă cu mâna goală, pentru că victoria asupra Turciei şi slăbiciunea Franţei învinse de armatele lui Bismark le-au permis ruşilor să joace tare.
Într-un acord semnat la Berlin peste capul ţării noastre – neinvitată la negocieri deşi fusese parte combatantă – s-a decis ca două judeţe cu ieşire la Marea Neagră, în Sudul Moldovei, să fie cedate către Rusia.

România a primit, la schimb, Dobrogea, provincie care aparținuse Turciei. (Ca fapt divers – nu că acum ar mai conta –, în acel moment României i s-a propus Dobrogea cu porțiunea de litoral până la Varna. Carol I a vrut să accepte, premierul Brătianu a refuzat.).

După acest episod, Rusia ţaristă a rămas principalul inamic al României într-o perioadă în care nici Imperiul Austro-Ungar nu nutrea sentimente deosebite faţă de proaspătul regat. Până la începutul Primului Război Mondial, agenţii veniţi de la răsărit au organizat două răscoale ţărăneşti (1888 şi 1907), mai multe atentate la viaţa premierilor (Ion Brătianu şi Ionel Brătianu), au infiltrat în ţară militanţi bolşevici şi anarhişti, au finanţat campanii de presă împotriva regelui și a statalității (contestând unirea), a parlamentului şi a guvernului.

(Din nou ca o curiozitate relevantă față de ce se petrece azi, rușii au susținut puternic mișcările naționaliste locale, moldovenismul și pe cei care considerau că Iași ar trebui să fie capitala statului.)

De fiecare dată, în preajma crizelor pregătite în România, la graniţă au fost masate forţe armate ruseşti gata să intervină pentru a „restabili ordinea“. Aşa se şi explică de ce, atât în 1888, cât şi în 1907, guvernul român a reacţionat dur la tulburările provocate în ţară.

Momentul 2: Prăbușirea Imperiului Țarist din 1917 s-a soldat cu Marea Unire.

Dacă primul moment de slăbiciune a imperiului de la răsărit a coincis cu Unirea Mică, al doilea colaps al colosului rusesc, cel din 1917, a permis următorul salt înainte al României: Marea Unire.

Pe fondul înfrângerii suferite de Rusia în Primul Război Mondial şi al revoluţiei bolşevice, Vechiul Regat a reuşit în primăvara lui 1918 să alipească partea de est a Moldovei, ocupată de trupele ţarului în 1812.

Dizolvarea Imperiului Austro-Ungar a făcut posibilă şi alipirea Transilvaniei şi a Bucovinei la Regatul Român.

Doar extraordinara conjunctură istorică a făcut ca ţara să reunească toate provinciile cu populaţie vorbitoare de limba română înglobate în imperiile vecine intrate în colaps.

A fost o acţiune aproape miraculoasă, ţinând cont că, statistic vorbind, şansele ca Imperiul Rus şi Imperiul Austro-Ungar să se prăbuşească simultan puteau fi considerate foarte mici, iar cu nici măcar un an mai devreme cauza părea complet pierdută.

În plus, Franţa, Marea Britanie şi SUA au fost foarte iritate de acţiunile guvernului Brătianu, acest lucru fiind consemnat de stenogramele discuțiilor confidențiale ale tratativelor de la Paris, din 1919. Practic, România Mare s-a făcut peste capul marilor puteri, silite în final să consfințească situaţia de pe teren.

România ar fi arătat altfel azi dacă Rusia câștiga Primul Război Mondial – și asta nu e doar o banalitate. Cunoscând antecedentele, nu e deloc sigur că rușii învingători ar mai fi părăsit teritoriul țării noastre.

Chiar dacă ar fi făcut-o, Basarabia n-ar fi revenit acasă nici măcar pentru acea scurtă perioadă de 22 de ani. Bucovina ar fi mers, foarte probabil, tot la ruși, ținând cont că, la tratativele de pace de la Paris, din 1919, s-a stabilit să revină României „pentru că nimeni altcineva n-o cere“ (Nicolae Titulescu, „Documente confidențiale“, Editura Academiei, 1992). Este improbabil ca Transilvania și Banatul să fi fost alăturate Regatului României, având în vedere că, în momentul semnării tratatului secret din 1916, dintre Antantă și guvernul român, aliații se arătau indignați de pretențiile teritoriale ale lui Brătianu.

Reprezentantul Italiei, baronul Fasciotti, aprobat categoric de miniștrii Rusiei și ai Franței, a afirmat răspicat că nu vedea niciun motiv să se țină de cuvânt față de România după război.

Trăgând linie, evenimentele au evoluat, pur și simplu, în așa fel încât Aliații au fost aproape obligați de situația din teren, impusă de guvernul român, să recunoască noile granițe. Iar pe lângă înfrângerea Puterilor Centrale, rolul primordial în Marea Unire l-a jucat disoluția Imperiului Rus.

Pe de altă parte, chiar şi aşa, aflat în plin război civil, colosul rus a încercat să reacţioneze în 1918-1920. Nici „roșiii“, nici „albii“ nu au renunțat la pretențiile asupra României. În Est, bandele bolşevice au testat frontiera de pe Nistru şi doar prezenţa masivă a trupelor armatei române a ţinut pe loc mareea roşie.

(De dincolo de graniță, unde se petreceau scene de o atrocitate inimaginabilă, au venit în România valuri de refugiați.

Foarte mulți dintre ei aveau să joace, în anii următori, un rol important în fragilizarea țării, comunizându-se și sabotând din interior țara de adopție.)

Clemenceau, președintele Franței, îi scria amiralului Kolceak, comandantul naționaliștilor ruși care luptau contra revoluționarilor sovietici, și îi promitea „părțile neromânești din Basarabia“.

„Deci, pentru aliații noștri, Franța și Anglia, în cea mai românească provincie, care este Basarabia, sunt și părți neromânești, ce trebuie restituite Rusiei“, relata, șocat, Nicolae Titulescu într-o scrisoare adresată Regelui Carol al II-lea, în 1939.

În Vest, propaganda bolşevică a prins și în Ungaria, unde – cu sprijinul nemijlocit al Rusiei Roşii – s-a instalat un regim comunist. Războiul româno-maghiar din 1918-1919 a stopat pătrunderea bolşevicilor către inima Europei după ce diviziile Ungariei sovietice au fost înfrânte decisiv pe Tisa şi Budapesta ocupată de trupele ţării noastre – din nou, în ciuda opoziţiei marilor puteri, care au făcut tot ce le-a stat în putere să evite acest deznodământ.

Rusia sovietică n-a uitat niciodată afrontul din 1918-1919. În ciuda iluziilor lui Nicolae Titulescu şi a încercărilor acestuia de a obţine o recunoaştere a frontierelor de către noul imperiu roşu, tensiunile au crescut treptat. În 1936, după ani de tratative, Titulescu a fost cât pe ce să semneze cu Litvinov, ministrul de externe sovietic, un tratat care consfinţea, practic, recunoaşterea de către Uniunea Sovietică a frontierei de pe Nistru.

Fraza-cheie care ne-ar fi dat, chiar și azi, un argument uriaș în plan diplomatic se regăsea în Articolele 3 și 4 ale tratatului negociat de Titulescu cu Litvinov (și semnat de acesta din urmă).

Articolul 3: „Guvernul URSS recunoaște că în virtutea diferitelor obligațiuni de asistență trupele sovietice nu vor putea niciodată să treacă Nistrul fără o cerere formală a guvernului regal român în acest scop, după cum guvernul regal al României recunoaște că trupele române nu vor putea niciodată să treacă Nistrul spre URSS fără o cerere formală a guvernului URSS“.

Articolul 4: „La cererea guvernului regal al României, trupele sovietice vor trebui retrase imediat din teritoriul românesc la est de Nistru după cum la cererea URSS trupele române vor trebui retrase imediat din teritoriul URSS la vest de Nistru“.

Actul trebuia dat publicității în septembrie 1936, la Geneva, în Adunarea Ligii Națiunilor, dar Titulescu a fost demis pe 29 august, exact înainte să vină în ţară cu textul tratatului, şi negocierile au căzut brusc.

Acesta mărturisea, ani mai târziu, că rușii aflaseră înaintea lui că a fost schimbat din funcție, ceea ce spune totul atât despre modul în care se desfășurau jocurile de culise de la București, dar și despre gradul în care Imperiul Sovietic era implicat în structurile de putere din jurul lui Carol al II-lea.

Litvinov a fost înlocuit cu Molotov şi, pe măsură ce URSS progresa în planul său de înarmare şi creştea ca imperiu („scopul nostru este revoluția mondială“, îi spunea deschis Litvinov lui Titulescu), problemele României interbelice au sporit şi ele.

Rusia a acţionat în perioada 1920-1940 prin mijloacele sale dintotdeauna: corupţia, serviciile secrete, politica de forţă şi ameninţarea – pe toate le regăsim azi în arsenalul lui Putin. Pânda de două decenii a sovieticilor a luat sfârşit când evenimentele istorice au lăsat România fără garanţii săi istorici.

Pe 22 iunie 1940, Franța a capitulat în fața Germaniei.

La 4 zile distanță, pe 26 iunie, la București sosea primul ultimatum sovietic în care România era somată să cedeze Basarabia.

URSS a ocupat din nou acest teritoriu românesc câteva zile mai târziu, în una din cele mai umilitoare secvențe din istoria poporului și a armatei române.

Ţinta era, însă, România cu totul. De acest lucru şi-a dat seama Hitler în urma întrevederii decisive cu Molotov petrecute câteva luni mai târziu, în care acesta l-a întrebat textual pe cancelarul german dacă „garanţiile pe care le-aţi acordat României sunt valabile şi împotriva noastră“. Hitler a răspuns diplomat:

„Nu, pentru că, după ce aţi primit satisfacţie în privinţa Basarabiei, sunt sigur că nu intenţionaţi să atacați România“.

Dincolo de această frază, germanul – care trăia cu spaima că sovieticii pun mâna pe câmpurile petrolifere din Valea Prahovei, tăind astfel unica sursă de carburant a țării sale – lua însă decizia definitivă de a lansa Planul Barbarossa.

Momentul 3„Căderea de calciu“ a rușilor din 1990-1991 a însemnat intrarea României în UE, NATO și un PIB de 3,5 ori mai mare. Am ratat însă reîntregirea

Cea de-a treia „cădere de calciu“ a Imperiului Rus a avut loc la începutul anilor ’90. Aparent neaşteptata prăbuşire şi dezmembrare a URSS, urmată de anii de recesiune economică şi de derută geostrategică a Rusiei, au permis României o nesperată evadare din ghearele vecinului de la Răsărit.

Deşi ţara noastră a intrat în 1990 cu o conducere coordonată de la Moscova, cu agenţi KGB şi GRU în guvern şi la conducerea serviciilor secrete, după colapsul Uniunii Sovietice s-a reuşit o spectaculoasă piruetă către aliaţii tradiţionali ai ţării noastre.

Puternic frânată de influenţii agenţi ai Moscovei rămaşi în poziţii cheie, România s-a apropiat, totuși, de SUA, de NATO şi de Uniunea Europeană.

Oamenii rușilor au reușit să împiedice însă unirea cu Basarabia, posibilă în primii ani după colapsul URSS și acceptabilă în acel moment pentru SUA.

După venirea la putere a agentului KGB Vladimir Putin, în 2000, Rusia a început din nou să îşi manifeste ambiţii de putere mondială, dar tot ceea ce a putut face a fost să îngreuneze drumul României susţinând – ca şi-n perioadele 1878-1914 şi 1918-1944 – mafia organizată, corupţia, confuzia, propaganda anti-occidentală şi interesele grupărilor politice care, conjunctural, luptă de asemenea împotriva apropierii de reperele civilizației vestice (nu întâmplător mesajele grupărilor așa-zis naționaliste și ale PSD coincid azi cu cele ale propagandei ruse).

Până în 2007, însă, România a intrat în NATO şi în Uniunea Europeană, înregistrând un progres economic substanţial (PIB-ul ţării a urcat de la 53,6 miliarde de dolari în 1989 la peste 170 miliarde de dolari în 2015).

O remarcabilă cunoaştere a spațiului ex-sovietic şi o bună intuiţie i-au permis în 1996 lui Caspar Weinberger, secretar de stat al Apărării în guvernarea Ronald Reagan, să previzioneze deosebit de fidel, în cartea „The Next War“, felul în care vor renaşte tendinţele imperiale în Rusia.

Preluarea totală a frâielor de către KGB şi GRU, creşterea nostalgiei după gloria defunctei URSS, ascensiunea unui lider populist şi crud, noua cursă a înarmării, exaltarea naționalismului şi noua ofensivă către Occident, inclusiv renovarea arsenalului nuclear, înarmarea secretă şi născocirea unor noi arme şi tactici militare, toate au fost anticipate cu mare acurateţe în cartea lui Weinberger din 1996.

Fostul politician a greşit doar în estimarea timpului necesar Rusiei pentru a-şi asuma deschis revenirea la vechile obiceiuri. În scenariul lui Weinberger, războiul cu Occidentul avea să izbucnească în martie 2006 (întâmplător, exact luna în care politicianul a murit).

În realitate, Rusia a avut nevoie de încă opt ani, până în martie 2014, pentru a-şi dezvălui noua față prin ocuparea Crimeei şi a Estului Ucrainei, declanșarea războiului media hibrid, subminarea coeziunii UE și NATO.

Rusia emite pretenţii directe asupra fostelor teritorii ale URSS. A ocupat o parte a Ucrainei, e evident că manifestă un mare interes şi faţă de restul statului. Belarus e deja de mulţi ani o anexă a Moscovei.

Prin diverse pârghii, Kremlinul a reuşit să dinamiteze solidaritatea şi unitatea Uniunii Europene, pentru că ținta e mult mai îndepărtată: recuperarea țărilor ex-socialiste din Estul continentului.

Sursa foto: euromaidanpress.com

Vestul Europei e cuprins acum de spasmele nemulţumirilor faţă de embargoul impus Rusiei, dar şi de conflictele generate de interesele divergente, de criza refugiaţilor şi de mişcările centrifuge.

Ungaria, Grecia şi Cipru au intrat deja într-un tip de relaţii periculos cu Moscova, în timp ce Germania şi Franţa dau impresia că abia aşteaptă să bată palma cu colosul din Est, chiar dacă asta înseamnă sacrificarea unor zone din Uniunea Europeană. Bulgaria şi Moldova tocmai s-au predat, Serbia şi Muntenegru sunt pe buza prăpastiei, Cehia şi Slovacia fac un balet dubios cu euroscepticismul şi cu simpatia faţă de Rusia.

Aflate în prima linie, faţă-n faţă cu expansionismul rusesc, ţările baltice, Polonia şi România dau semne tot mai accentuate de nervozitate.

La fel, Turcia – ţară aproape împresurată de Rusia, care are trupe la Nord, în Caucaz, dar şi în Sud-Est, în Siria. Când ești atât de aproape de urs, nu-ți mai arde de poze.

Confesiunea unui general și monștrii dintre noi

Acesta era fundalul situaţiei din Europa în momentul în care generalul Constantin Degeratu, fost şef al Marelui Stat Major al Armatei române, a făcut, în 2015, următoarea declaraţie:

„Dacă citiţi ultima Carte Albă a Apărării (document elaborat de Guvern), o să vedeţi că arată dezastrul Armatei Române, din păcate, acum. Adică, o Armată în care peste 80% din buget reprezintă cheltuieli de personal.

O astfel de Armată este neutralizată din perspectiva capacităţii de apărare.

Aşa este Armata română acum. Adică nu are capacitate de acţiune aeriană, nu are capacitate de acţiune antiaeriană, nu are capacitate de apărare a unui teritoriu sau de eliberare a unui teren. Nu are, pentru că nu sunt bani.

(…) am o stare de tristeţe mai mare decât vă imaginaţi în legătură cu situaţia militară actuală a României. (…) Are efective mult inferioare necesarului, deci mult inferioare. Pentru îndeplinirea misiunilor de luptă de tipul celor «agresiune rusească în Ucraina», nu are înzestrarea corespunzătoare, nu are pregătirea corespunzătoare, nu are suportul corespunzător, nu are nimic de dimensiunea aeriană, aproape deloc (…), din lipsa de alocare bugetară la timpul potrivit. (…) Dacă ar fi pusă la încercare, problema e complicată pentru România“.

Declaraţia poate fi urmărită aici: http://www.tvrplus.ro/editie-mic-dejun-cu-un-campion-384436 (de la min. 26:35).

Concluziile sunt dure. 25 de ani au fost irosiți. Nu am progresat suficient, nu ne-am organizat îndeajuns, nu am devenit performanți, nu am pus pe picioare armata și economia și nici educația. Corupția înspăimântătoare ascunsă în burta partidului comunist și a Securității, explodată după 1990 a fost frâna noastră. 3,5 milioane de oameni muncitori și – mulți dintre ei – bine instruiți au părăsit țara, sufocați de mafie: un dezastru absolut, măsurat economic de Ziarul Financiar într-un PIB cu 40 de miliarde de euro mai mic.

Revenirea Rusiei la granițele noastre ne prinde, ca și în 1940, foarte vulnerabili. Niște lideri ai României inconștienți, fără viziune și forță sau chiar interesați ca țara să bată pasul pe loc, au mizat la infinit pe America, pe Vestul Europei, pe UE și pe NATO.

Aceeași greșeală ca și în perioada interbelică, atunci când ne-am închipuit că tratatul semnat cu Anglia și Franța ne va fi un scut etern.

01/06/2022 Posted by | analize | , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

   

%d blogeri au apreciat: