Legea Lend Lease sau cum americanii au salvat de la dispariție Rusia sovietică în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial

Legea Lend-Lease a fost un program de pus în aplicare de către Statele Unite în timpul al doilea război mondial și a constat în livrarea masivă de materiale de război către URSS și alte țări prietene.

Legea a însemnat o măsură prin care se punea efectiv capăt neutralității Statelor Unite care data din anii 1930.

Legea Lend Lease privind împrumuturile, votată de Congresul american în data de 11 martie 1941 și l-a autorizat începând cu luna octombrie a aceluiași an pe președintele Statelor Unite să „vândă, să transfere posesia, să schimbe, să emită contracte de închiriere, să împrumute sau să dispună în orice alt mod orice obiect de apărare” către Uniunea Sovietică .

Sprijinul logistic american pentru Uniunea Sovietică atacată de o coaliție condusă de Germania nazistă a constat în milioane de tone de materiale de război, scrie publicația https://timpul.md.

În baza acestei legi, s-au trimis Uniunii Sovietice mari cantități de arme și muniții.

Jeepuri	51.503
Camioane	375,883
Motociclete	35 170
Tractoare	8.071

Piese de artilerie	8,218
Mitraliere	131 633
Explozivi	345.735 tone

Forțele aeriene sovietice au primit 18.700 de avioane, care reprezentau aproximativ 30% din producția de război sovietică. De asemenea aproximativ 7.000 din tancurile cu care a luptat armata sovietică proveneau din America.

Se mai știe și că cca.30-40% din numărul tancurilor medii și grele cu care Armata Roșie a luptat în bătălia Moscovei în decembrie 1941 au fost furnizate din America în baza contractului LeandLease.

Practic 92,7% din necesarul căilor ferate sovietice din timpul războiului, respectiv 1.911 locomotive și 11.225 vagoane proveneau din America.

În plus, americanii au mai oferit un sprijin logistic constând în de sute de mii de camioane. În 1945, se ajunsese ca aproape ⅓ din camioanele din dotarea Armatei Roșii să fie fabricate în Statele Unite. 

Au fost livrate în total 4 milioane de tone de material de război, inclusiv alimente și rechizite medicale, 5 milioane de tone de alimente, 55.000 tone de bumbac, 49.200 tone de lână, 12.300 tone de curele, 46.126 tone de fire de cusut, fibre de tricotat și lână și nasturi, 14, 5 milioane de pantofi și cizme din piele și 2,6 milioane tone oțel, 261.109 tone aluminiu, 781.663 tone metale neferoase (magneziu, nichel, zinc  etc.).

 Armata rusă în București într-un transportator oferit de Marea Britanie

De zeci de ani propaganda sovietică, apoi rusă, a întipărit bine în mentalul colectiv rus ideea conform căreia în al doilea război mondial țara lor a jucat cel mai important rol în înfrângerea Germaniei.

Fiecare 9 mai este serbat la Moscova prin festivități și parade militare, dar puțin, sau deloc se mai vorbește astăzi de substantialul ajutor economic primit din partea SUA. Este rezultatul zecilor de ani de război rece.

Până la urmă este normal ca rușilor să le fie greu să recunoască că, fără ajutor american (dușmanul lor declarat, în perioada postbelică), poate nu ar fi putut să-i oprească pe germani.

Harta ajutorului acordat de SUA in cel de-al doilea razboi mondial

Cum este prezentat al doilea război mondial în istoriografia rusă

Al doilea război mondial este cunoscut în Rusia sub denumirea de Marele Război pentru Apărarea Patriei. Deși este un lucru bun ca un popor să-și aminteasca trecutul, și chiar să-l glorifice, în cazul de față avem de-a face cu o mistificare dusă la extrem a faptelor.

În primul rând,trebuie știut că URSS a intrat în cel de-al doilea război mondial ca aliat al Germaniei naziste, cu care avea un Pact de Neagresiune, semnat în 1939 la Moscova.

La două săptămâni după invadarea Poloniei de către germani, la 1 septembrie 1939, sovieticii au atacat și ei dinspre răsărit frontiera poloneză.

Ciudat mod de a intra într-un război denumit ulterior Marele Război pentru Apărarea Patriei!

Odată cu începerea operațiunii Barbarossa, la 22 iunie 1941, când germanii au trecut frontiera sovietică alături de aliații lor, s-a putut vorbi într-adevăr de un război de apărare.

Vom încerca să descriem contextul în care se găsea, militar vorbind, URSS-ul în acel moment.

Trebuie spus că Armata Roșie nu era, nici pe departe pregătită pentru un război de amploare. În primul rând, calitatea corpului ofițerilor era una slabă, în urmă marii epurări pe care Stalin o făcuse începând cu 1937 în rândurile lor.

Astfel, după unele surse, aproximativ 70% din totalul ofițerilor superiori ai armatei sovietice fuseseră executați din ordinul lui Stalin, sau în cel mai bun caz îndepărtați, fiind înlocuiți cu cadre inferioare, ca grad și pregătire.

În același timp, logistic vorbind, organizarea apărării era un coșmar, trupele de la granița vestică fiind foarte greu de aprovizionat, Rusia fiind, în acel moment aproape o țară fără drumuri.

În același timp, istoricii au observat, pe bună dreptate, faptul că frontiera apuseană era apărată de o perdea subțire de trupe, marile unități fiind ținute în rezervă, la distanțe considerabile, totul la ordinul lui Stalin, care nu dorea să dea nici un motiv de război Germaniei.

De altfel, acesta era conștient de faptul că Rusia nu era pregătită de război, recenta aventură militară dezastruoasă a rușilor când au atacat Finlanda în 1939, fiind vie în memoria dictatorului sovietic.

Din punct de vedere al tehnicii de lupta și al echipamentului utilizat, Rusia era din nou în suferință. Unitățile de blindate erau echipate, în marea majoritate, cu tancurile ușoare Bt-5, Bt-7 sau T-26 care nu reprezentau o amenințare serioasă pentru Panzerele germane.

Așa se face că în primele luni ale operațiunii Barbarossa trupele germane au înaintat adânc pe teritoriul rusesc, pierderile Armatei Roșii, în oameni și materiale, fiind colosale.

Lend Lease sau ajutorul venit la timpul potrivit

La începutul lunii martie 1941, președintele american Theodore Roosvelt semnează Lend Lease, legea prin care SUA acordă ajutor economic Marii Britanii și Chinei. Ulterior, efectele acestui act se vor întinde și asupra URSS, spre sfârșitul aceluiași an. Această lege venea în urma doctrinei de nonintervenție, pe care SUA o adoptase în perioada interbelică.

Țara care a beneficiat cel mai mult de ajutor economic a fost Marea Britanie, URSS fiind a treia pe lista consistenței sumelor primite, cu un total de aproape 11 milioane de dolari, la acea vreme.

Pentru Rusia, ajutorul a fost unul esențial, mai ales în ceea ce înseamnă logistica. Astfel, peste 90% din căile ferate costruite de sovietici în anii celui de-al doilea război mondial au fost făcute cu sprijin american.

Totodată, un număr imens de vehicule, articole de îmbrăcăminte, rații de mâncare, echipamente telefonice au fost furnizate de către americani URSS-ului.

Importanța ajutorului dat de americani rușilor poate fi sesizată și din faptul că însuși Iosif Stalin va recunoaște, în mod deschis, în 1943, în cadrul conferinței de la Teheran semnificația sa.

De asemenea, mulți istorici afirmă cu tărie că fără acest sprijin american, colosul sovietic s-ar fi prăbușit în perioada critică de la începutul operațiunii Barbarossa.

Nu trebuie uitat faptul că trupele germane ajunseseră, în decembrie 1941, la periferia Moscovei. Este un lucru deja cunoscut că dacă operațiunea Typhoon, care avea ca obiectiv ocuparea capitalei sovietice, ar fi fost un succes, sunt șanse ca pentru Armata Roșie lovitura să se fi dovedit fatală. Numai o infuzie puternică de trupe proapete, bine echipate pentru condițiile de iarnă au făcut ca acest lucru să nu se întâmple.

Practic, oprirea germanilor la periferia Moscovei în iarna anului 1941 a fost un moment crucial, de o importantă similară cu bătălia de la Stalingrad, dar mult înaintea acesteia, cronologic vorbind.

Camioanele Studebaker, au avut un rol important pentru sporirea mobilității trupelor Armatei Roșii, îndeosebi în partea finală a războiului/ Foto de arhivă

Principalul avantaj pe care Armata Roșie îl avea era imensul rezervor uman. Din păcate, ca și astăzi de altfel, nici atunci conducătorii ruși ai vremii nu puneau preț pe viața umană, în acest mod putându-se explica imensele pierderi suferite.

Edificatoare pentru ilustrarea acestei stări de lucruri este afirmația generalului român Sănătescu, la acea vreme comandant al Corpului 4 Armata Român, pe frontul de est: „ Rușii luptă cu oameni, nu cu echipament sau materiale!”.

Odată cu finalul celui de-al doilea război mondial, propaganda sovietică a început, în cel mai clasic stil propriu, o campanie de minimalizare a importanței ajutorului economic acordat de SUA dar NU a putut merge până la negarea lui completă, pentru că faptele erau totuși clare.

Pe de altă parte, cifrele din arhive au fost modificate, nu în sensul scăderii ajutorului american, ci al producției sovietice din acei ani. Practic, se dorea abordarea unui discurs care să nu nege faptr1ul că americanii au ajutat, dar, în comparație cu „miraculoasa mobilizare a muncitorului sovietic, care și-a triplat producția”, sprijinul economic primit să fie unul insignifiant.

Deși rușii au încercat să susțină că ar fi rezistat singuri împotriva naziștilor, unii lideri sovietici au avut momente de sinceritate, scrie și The Drive.

De exemplu, în memoriile sale, Hrușciov a scris că în timpul conversațiilor informale, Stalin a recunoscut „că dacă Statele Unite nu ne-ar fi ajutat, nu am fi câștigat acest război: față în față cu Germania nazistă, nu i-am fi rezistat”.

Foto: Președinții americani Roosevelt (1941) și Biden (2002) semnând legea Lend Lease

Pe 9 mai 2022, președintele american Joe Biden a semnat legea Lend-Lease privind împrumutul și închirierea echipamentelor militare, după ce, legislativul american a adoptat în aprilie  „Legea de împrumut-închiriere pentru apărarea democrației din Ucraina din 2022”.

Trebuie spus că programul nu este dedicat doar Ucrainei și va ajuta pe cei afectați de invazia Rusiei, precum Polonia și alte țări din Europa de Est, scrie și Agenția de știri Reuters.

Este o revigorare a politicii de împrumut-închiriere, adoptată în martie 1941, care a ajutat la înfrângerea Germaniei naziste în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, arată Washington Post.

Noul program LaendLease permite Statelor Unite să-și aprovizioneze aliații mai rapid, președintele SUA având dreptul să decidă asupra unor livrări de arme fără a mai obține aprobarea celor două Camere, scrie https://www.radiodcnews.ro.

 Pentru Occident, URSS nu a fost niciodată o țară prietenă. Alianța cu Moscova a fost o măsură forțată de împrejurări, pentru a învinge ”un rău mai mare”, adică pe Hitler.

Noile sancțiuni severe luate împotriva Rusiei lui Putin și programul american Lend-Lease, ne demonstrează că ”răul cel mare”a devenit acum această țară, moștenitoarea fostei URSS.

Referințe:

-Lauren Monsen, America sent gear to the USSR to help win World War II – ShareAmerica, 2020.

– David Glantz, Soviet Military Deception in the Second World War, 1989

– Jurnalul generalului Sanatescu, 1993

– Lend-Lease Act, 1941. OurDocuments.gov

Publicitate

NEGOCIERILE Titulescu-Litvinov din 1936 și bătălia diplomatică de la Montreux pentru Basarabia între Urss și România

---

Întâlnirea dintre M. Ostrovski (stânga), ambasadorul URSS în România, și N. Titulescu la București

Trist, dar pentru diplomația românească, reluarea raporturilor cu conducerea bolșevică de la Moscova nu a fost urmată de nici un act categoric şi expres, din care să reiasă din partea Uniunii Sovietice recunoaşterea juridică a graniţei cu România și a drepturilor sale asupra Basarabiei scrie https://moldova.europalibera.org.

1. După cum arăta istoricul V. F. Dobrinescu, M. Litvinov a avut grijă ca redactarea schimbului de scrisori să nu împiedice formularea pe viitor a unor asemenea rezerve, iar N. Titulescu s-a ferit să ofere Moscovei prilejul de a contesta în mod formal, drepturile României asupra Basarabiei.

Recunoaşterea sovietică n-a fost urmată de alte acte care să reglementeze situaţia privitoare la raporturile contractuale de drept privat şi la repartiţia sarcinilor de drept public decurgând din necesitatea reglementării situaţiei juridice a unui teritoriu, care şi-a schimbat suveranitatea, cum era cazul Basarabiei.

Atât textul convenţiei de cale ferată între U.R.S.S. şi România, semnat la Moscova în februarie 1935, cât şi Convenţia privind reglementarea navigaţiei pe Nistru nu cuprindeau nici un indiciu care ar fi recunoscut existenţa unei situaţii juridice clare între cele două state în privinţa frontierei comune.

Regele Carol al II-lea

Cauza acestei situaţii era faptul că în spatele noii tonalităţi adoptate de diplomaţia sovietică, Moscova rămânea la fel de intransigentă în problema Basarabiei.

Mai explicită „Krasnaia Bessarabia’’ consemna, în unul din numerele sale: ,,Se încearcă o tratare a reluării relaţiilor sovieto-române ca soluţionarea problemei Basarabiei.

În cazul Basarabiei şi România trebuie să ştie acest lucru, politica U.R.S.S. rămâne neschimbată, iar problema Basarabiei continuă să fie deschisă’’.

În discuţiile confidenţiale cu şefii misiunilor străine şi înalţi diplomaţi, N. Titulescu menţiona în permanenţă pericolul intervenţiei sovietice, considerând Uniunea Sovietică un duşman la fel ca Ungaria, iar dacă trupelor sale li se permite trecerea prin teritoriul românesc, aceasta nu le va scoate nu numai din Basarabia, ci şi din Moldova românească. În condiţiile unui iminent conflict sovieto-german, putea apărea momentul când trupele sovietice, fără permisiunea României, puteau intra pe teritoriul ei, conform articolului 16 al Ligii Naţiunilor sau în baza altor hotărâri şi să nu mai plece.

Pentru evitarea unei astfel de situaţii N. Titulescu a dorit semnarea unui acord preventiv, care ar fi limitat iar acesta urma să fie stabilit în limitele unor acorduri internaţionale.

Argumentele lui N. Titulescu au fost convingătoare pentru regele Carol II şi guvernul Tătărescu care, la 12 iulie 1935, îl autorizase să semneze un Pact de asistenţă mutuală cu U.R.S.S. în numele României.

Primul sondaj privind semnarea tratatului sovieto-român a fost făcut de N. Titulescu la 24 ianuarie 1935 în discuţia cu M. S. Ostrovski, ministrul sovietic la Bucureşti. Referindu-se la pact, N. Titulescu îi arăta că el trebuia să fie analog celui sovieto-francez, dar spre deosebire de acesta, care stabilea asistenţa numai în cazul unei agresiuni din partea Germaniei, guvernul român dorea extinderea sa la toate frontierele României, inclusiv cu Ungaria. Ministrul român a ţinut să precizeze că pactul nu va putea fi încheiat fără stabilirea exactă a frontierei fiecărui stat, inclusiv cea de la Nistru.

Conform instrucţiunilor lui M. Litvinov, M. Ostrovski a declarat că U.R.S.S. nu va recunoaşte niciodată alipirea Basarabiei cu România şi nu va acorda asistenţă împotriva Ungariei atât timp cât Bucureştii refuză denunţarea tratatului polono-român, pe care Moscova îl considera antisovietic.

În luna septembrie 1935, N. Titulescu s-a întâlnit cu M. Litvinov la Geneva, unde, fără a pretinde începerea tratativelor, a adus discuţia despre eventualitatea semnării unui pact de asistenţă mutuală între România şi U.R.S.S.

Pactul era conceput de N. Titulescu în spiritul pactului sovieto-francez, dar avea unele rezerve reieşind din natura relaţiilor sovieto-române. Ministrul român de externe dorea, ca în cadrul ajutorului reciproc pe care părţile semnatare urmau să şi-l acorde, Uniunea Sovietică să garanteze independenţa naţională şi integritatea teritorială a României. Propunerile României n-au fost acceptate iniţial de M. Litvinov.

Moscova invoca lipsa de reciprocitate reală, determinată nu numai de aportul relativ neînsemnat pe care România l-ar fi adus în ipoteza că Uniunea Sovietică ar fi devenit victima agresiunii, dar şi de situaţia geostrategică în virtutea căreia România era expusă cea dintâi atacului german sau ungar. În consecinţă, obligaţia de acorda asistenţă ar fi revenit înainte de toate Uniunii Sovietice.

M. Litvinov și N. Titulescu în timpul întâlnirii de la Montreux

În urma negocierilor de la Montreux (20 – 21 iulie 1936), M. Litvinov anunţa Moscova că a ajuns la un acord cu N. Titulescu asupra ,,tuturor problemelor litigioase’’ şi au parafat principiile de bază ale tratatului sovieto-român de asistenţă mutuală. El cuprindea patru puncte:

1) Asistenţă mutuală în cadrul Ligii Naţiunilor, neîndreptată împotriva unei ţări special vizate, ci în general contra oricărui agresor european.

2) Intrarea în acţiune a fiecărei din cele două ţări numai când Franţa va intra în acţiune.

3) Guvernul U.R.S.S. recunoaşte că, în virtutea diferitelor sale obligaţii de asistenţă, trupele sovietice nu vor putea niciodată să treacă Nistrul fără o cerere formală în acest sens guvernului regal al României, după cum guvernul regal al României recunoaşte că românii nu vor putea niciodată să treacă Nistrul spre U.R.S.S. fără o cerere formală a U.R.S.S.

4) La cererea guvernului regal al României, trupele sovietice vor trebui să se retragă imediat de pe teritoriul român la est de Nistru, tot aşa cum la cererea guvernului U.R.S.S., trupele române vor trebui să se retragă pe teritoriul U.R.S.S. la est de Nistru.

Semnarea tratatului de prietenie şi asistenţă mutuală urma să aibă loc, conform propunerii făcute de M. Litvinov în septembrie 1936 la Geneva. Însă N. Titulescu greşea când afirma că propunerea lui M. Litvinov de a finaliza negocierile la Geneva era o consecinţă a faptului că acesta a elaborat pactul cu titlu personal, fără a angaja guvernul sovietic. Documentele diplomatice sovietice sus menţionate arată că Moscova era la curent cu parafarea principiilor acordului sovieto – român, iar M. Litvinov era autorizat în acest sens.

Amânarea negocierilor până în septembrie 1936 are, credem, altă explicaţie, legată de propunerea făcută de N. Krestinski lui Stalin la începutul lunii iulie 1936, privind atitudinea faţă de tratativele cu România. Moscova era convinsă, şi rapoartele lui M. Ostrovski, ministrul sovietic la Bucureşti, confirmă acest lucru, că ,,steaua lui N. Titulescu apune, la Bucureşti, fiind tot mai insistente discuţiile privind demiterea sa.’’

Corelate cu informaţia că la conducerea României s-ar afla un „guvern fascist” (este vorba de guvernul Goga, considerat de extremă dreaptă), care ar favoriza apropierea de Germania, demiterea lui N. Titulescu era privită de Uniunea Sovietică ca un început de reorientare a politicii externe româneşti. Din aceste considerente, diplomaţia sovietică a preferat să aştepte desfăşurarea ulterioară a evenimentelor în România pentru a vedea dacă era sau nu oportună semnarea tratatului.

În legătură cu tratativele de la Montreux mai trebuie, însă, dezlegată o enigmă: de ce nu a anunţat N. Titulescu parafarea principiilor viitorului pact la Bucureşti? Acest lucru se desprinde tranşant din discuţiile avute ulterior la Geneva între noul ministru de externe V. Antonescu şi M. Litvinov, când primul a dezmințit cunoașterea acordului de la Montreux. Tăcerea lui N. Titulescu va putea fi explicată, credem, prin prisma prevederilor pactului de asistenţă parafat de acesta la Montreux împreună cu M. Litvinov.

Montreux în anii 1930

Punctul întâi al pactului nu avea vreo semnificaţie deosebită. În perioada la care ne referim, autoritatea instituţiei de la Geneva era într-un declin evident, iar referirea la Societatea Naţiunilor nu s-a făcut decât pentru a crea impresia continuităţii spiritului colectiv de securitate. Referinţa la sincronizarea cu acţiunile Franţei n-a fost acceptată de M. Litvinov, dar era necesară pentru România, care dorea garanţia acţiunii Franţei în cazul utilizării prevederilor pactului.

Nu era o chestiune de principiu, astfel încât ambii au acceptat în cele din urmă punctul doi. Din punctul trei nu se poate reţine decât posibilitatea trecerii Nistrului de către armata sovietică pentru a înainta spre apus. Reciprocitatea era o formalitate acordată României conform cerinţelor unui tratat internaţional. Punctul patru era de natură să calmeze spiritele în România, care, după cum am văzut anterior, cu ocazia dezbaterilor din Parlament, avea legitima nelinişte că trupele sovietice, odată intrate pe teritoriul român, ar putea să nu mai plece.

În realitate, textul elaborat la Montreux, în spatele unor formulări juridice confuze, nu prevedea decât posibilitatea tranzitării teritoriului român de către armatele sovietice în caz de conflict. N. Titulescu a depăşit limita împuternicirilor atribuite la 14 iulie 1936, exprimată prin acordul principal de trecere a trupelor sovietice prin România.

Din această cauză, a ezitat să anunţe regele şi guvernul despre pact, ştiind că Bucureştii au fost întotdeauna categoric împotriva oricărei prezenţe a armatei sovietice pe teritoriile aflate sub suveranitatea sa. Firesc este atunci să ne întrebăm din ce raţionamente N. Titulescu a acceptat principiul tranzitării, cu atât mai mult cu cât, personal, se angajase să nu admită acest lucru? În nici un caz n-a făcut-o din sovietofilie, aşa cum a fost învinuit la Bucureşti.

Acţiunea sa era perfect sincronizată cu cea a Franţei şi este puţin probabil că trecerea efectivă a armatei sovietice prin România era luată în serios de ministrul român de externe, dacă avem în vedere atitudinea regelui şi guvernului. La fel ca şi Parisul, N. Titulescu dorea să convingă Germania că, în caz de conflict armat, va trebui să lupte pe două fronturi: împotriva Franţei şi Marii Britanii în apus şi împotriva Uniunii Sovietice, prin România în răsărit.

Intenţiile sale, însă nu s-au realizat. La 29 august 1936 avea loc o remaniere guvernamentală în România în urma căreia N. Titulescu pierdea portofoliul de ministru de externe.

Apariția RSS Moldovenești, creație a imperialismului sovietic (III)

Continuarea articolului: ”Naționalism și imperialism în Basarabia istorică (II): Apariția RSS Moldovenească;(https://cersipamantromanesc.wordpress.com/aparitia-rss-moldovenesti-creatie-a-imperialismului-sovietic”)

Primari găgăuzi în anul 1938, majoritatea exterminați în Ivdellag (Arhiva personală – OȚ)

Octavian Țîcu Naționalism și imperialism în Basarabia istorică (III): Regimul de ocupație sovietic în RSSM (1940-1941)

Teroarea și represiunile. Regimul comunist a arătat chiar de la începuturile constituirii RSSM că teroarea este instrumentul cel mai adecvat nu doar pentru inocularea noii orânduiri în sine, dar şi mai eficient pentru formarea „moldovenilor sovietic”, enunțând că „până la lichidarea elementelor străine de clasă, națiunea moldovenească nu era consolidată din interior”.

În consecință, în RSSM, la fel ca în restul noilor teritorii anexate în timpul celui de-al Doilea Război Mondial au fost promovate cele mai dure şi mai consecvente politici de deznaționalizare.

Într-un mod absolut paradoxal și de neconceput în alte circumstanțe decât cele sovietice, instrumentele de represiune și „condamnare” a cetățenilor români de pe teritoriul Basarabiei au fost realizate prin aplicarea provizorie a codurilor penale și penal-procesuale ale RSS Ucrainene, care prin decretul Prezidiului Sovietului Suprem al URSS din 14 decembrie 1940 erau extinse asupra RSSM.

Decretul prevedea ca „tragerea la răspundere penală pentru crime produse până la reunirea Basarabiei cu URSS, să fie realizate în conformitate cu codurile RSS Ucrainene”.

Sergo Goglidze (Sursă: Igor Cașu, Dușmanul de clasă, 2013)

Materialele documentare din fondul dosarelor judiciare ale Serviciului de Informație și Securitate al R. Moldova, inițiate în privința persoanelor care au fost supuse represiunilor politice în perioada regimului totalitar se referă la anchetarea a 28 mii 984 persoane, ulterior condamnate în baza deciziilor organelor de stat judiciare şi extrajudiciare („Osobaia Troika”, „Comisia NKVD”, „Consfătuirea specială”, „Tribunalul militar al trupelor NKVD”).

Dosarele au fost intentate, în deosebi, în baza art. 54 (infracțiuni contrarevoluționare) Cod Penal al RSS Ucrainene aplicat în RSS Moldovenească până în anul 1961, iar după 1961 în baza Codului Penal al RSS Moldovenească (agitație şi propagandă antisovietică).

În cazul represaliilor din prima perioadă sovietică (iunie 1940 – iunie 1941) se urmărea, în primul rând, exterminarea tuturor liderilor, a persoanelor incomode, „periculoase” pentru statul sovietic prin pregătirea, cultura și autoritatea pe care o aveau. De organizarea deportărilor din 1941 s-a ocupat Biroul Politic al CC al PCUS, iar structurile NKGB-iste au dezvoltat baza logistică a mecanismului deportării. Responsabil direct de realizarea lor a fost Sergo Goglidze, numit în mai 1941 împuternicit al partidului în RSSM.

La nivel local operațiunea de deportare și alte acțiuni de represiune au fost coordonate de Pavel Borodin, prim-secretar al PCM și Iosif Mordoveț, vice-comisar NKVD din RSSM. Ca baza juridică a strămutării a servit Regulamentul cu privire la modul de aplicare a deportării față de unele „categorii de criminali”, aprobat în mai 1941, iar listele cu deportați au fost făcute de NKVD pe baza de delațiuni, ținându-se cont de pregătirea și activitatea capului familiei, de averea sa și de faptul că a colaborat cu administrația românească.

Iosif Mordoveț (Sursă: Igor Cașu, Dușmanul de clasă, 2013)

Operațiunea de deportare a început în noaptea de 12 spre 13 iunie 1941 (ora 2.30), urmând a fi ridicate 32.423 persoane, dintre care 6.250 sa fie arestate, iar restul 26.173 de persoane – deportate (inclusiv 5.033 persoane arestate și 14.542 persoane deportate din RSSM). Deportații din RSSM au fost amplasați în RSS Kazaha (9.954 persoane), RASS Komi (352), regiunile Omsk (6.085), Novosibirsk (5.787) și Krasnoiarsk (470). In Kazahstan, deportații din RSSM se aflau în regiunile Aktiubinsk (6.195 persoane), Kîzîl-Ordinsk (1.024) și Kazahstanul de Sud (2.735), iar în regiunea Omsk erau dispersați în 41 de raioane.

Autorii studiului Basarabia dezrobită. Drepturi istorice. Nelegiuiri bolşevice, înfăptuiri româneşti, publicat în 1942, au prezentat un rechizitoriu diabolic al terorii sovietice în Basarabia: în beciul localului din str. General Văitoianu, nr. 25, din Ismail, fost sediu al NKVD-ului local, s-au găsit corpurile a 5 bărbați între 45-60 de ani şi al unei femei de 22-23 de ani; în septembrie 1941, în spatele curții fostului local al Consulatului italian din Chişinău, strada Viilor, nr. 97, devenit în timpul regimului sovietic sediul central al NKVD-ului local, au fost deshumate 85 de cadavre, dintre care 15 aruncate într-o groapă comună aveau mâinile, iar unele şi picioarele legate; în subteranele Palatului Mitropolitan din Chişinău, unde s-a aflat Consistoriul bisericesc şi fabrica de lumânări şi unde sovieticii au avut secția de spionaj a NKVD-ului, s-au descoperit mai multe celule individuale, unde fuseseră deținute cele mai suspecte şi mai importante persoane care trebuiau să fie interogate cu o grijă deosebită. În același local au fost găsite instrumente speciale de tortură; se folosea îndeosebi curentul electric.

Pavel Borodin (Sursă: Igor Cașu, Dușmanul de clasă, 2013)

O soartă deosebit de cruntă au avut deputații Sfatului Țării care au rămas după 1940 pe teritoriul Basarabiei. Împotriva a 13 deputați în Sfatul Țării și unui fost ministru al Republicii Democratice Moldovenești, capturați de bolșevici în vara anului 1940, va fi intentat Dosarul nr. 824, prezentat de șeful NKVD din RSSM, maiorul Sazîkin, comisarului poporului al Afacerilor Interne din Uniunea Sovietică, Lavrenti Beria.

Potrivit dosarului „inculpații Uncu Feodor; Cojuhari Feodor; Neaga Feodor; Bodescu Vladimir; Ignatiuc Ivan; Sinadino, Pantelimon; Bivol Constantin; Codreanu Ivan; Cotelli Emanuil; Știrbeț Luca; Baltaga Alexandr; Secara Nicolai; Turcuman Grigorii Nicolaevici și Botnariuc Stepan…în anul 1918 au săvârșit ruperea cu forța a Basarabiei de la Uniunea Sovietică și au alipit-o la România.

În plus, aceste persoane au exercitat o activitate contrarevoluționară pe teritoriul Basarabiei până în ziua venirii Armatei Roșii”. Toți cei enumerați, cu excepția lui Ion Codreanu, care va fi schimbat pe Ana Pauker, vor fi condamnați și au fost exterminați în gulagurile sovietice, unii din ei chiar în penitenciarul din Chișinău.

Bilanțul cantitativ al represiunii într-un un an de putere sovietică în Basarabia este cumplit: exodul, arestarea, deportarea, asasinarea a 12,23% din populație – peste 300 000 de locuitori, în special români. Prin deportarea în masă din 12-13 iunie 1941 se dorea distrugerea bazei naționale a culturii, limbii, istoriei și anihilarea memoriei istorice legate de România.

Alături de nimicirea identității românești ai Basarabiei, autoritățile sovietice au procedat la deconstrucția românească și anihilarea minorităților naționale. O categorie importantă din acest punct de vedere a fost comunitatea imigrației ruse, refugiată în Basarabia în condițiile revoluției ruse și a războiului civil, ai căror membri vor fi executați sumar imediat după intrarea trupelor sovietice în anul 1940 (cazul foștilor ofițeri țariști Serghei Gherman, Ivan Bâcov, Pavel Korcinski și Dmitri Kiseliov, condamnați pe 15 octombrie 1940 la pedeapsă capitală sau cazul lui Grigori Gorbatov, fost ofițer în armata țaristă, condamnat la moarte pe 21 ianuarie 1941), mulți fiind deportați în Gulag, în mare parte pentru „trădare de Patrie”.

Este cunoscut de asemenea procesul de anihilare în masă a tuturor primarilor și foștilor primari bulgari și găgăuzi din sudul Basarabiei, preluați în vizorul organelor de represii sovietice imediat după ocuparea provinciei în anul 1940, majoritatea dintre ei fiind deportați în noaptea de 12-13 iunie 1941 în lagărul „Ivdel” (Ivdellag) de lângă Sverdlovsk, lagărul Usoli de lângă Permi, lagărul Onega de lângă Arhanghelsk, unde majoritatea dintre aceștia vor deceda.

Deznaționalizarea și „moldovenismul sovietic”. Procesul de transformare identitară a românilor din Basarabia în „moldoveni sovietici” a început imediat după anexarea Basarabiei și crearea RSSM.

La 11 noiembrie 1940 era adoptată hotărârea Consiliului Comisarilor Poporului din URSS „Cu privire la trecerea scrisului moldovenesc în raioanele noi ale RSS Moldovenești (Basarabia) de la alfabetul latinizat la cel rus”. Legea sovietică de școlarizare prevedea trecerea „tuturor școlilor din Basarabia la instruirea în limba maternă”, pornind de la premisa că limba română era o limbă străină. Odată cu aceasta, în toate școlile din Basarabia s-a trecut la învățarea obligatorie a limbii și literaturii ruse.

Spațiul public al Basarabiei a fost golit de orice amintire a administrației românești, începând cu demontarea monumentelor și statuilor regilor și domnitorilor români și terminând cu poieții și scriitorii.

Victime ale represiunilor sovietice în 1940-1941 (Sursă: Igor Cașu, Dușmanul de clasă, 2013)

Pe parcursul anului de ocupație sovietic are loc transferului factorului de conducere ucrainean și transnistrean în funcțiile de conducere ale noii republici, un habit sovietic ce va putea fi dezrădăcinat abia cu anii 1960, când politica sovietică de „indigenizare” va echilibra proporția dintre basarabeni și restul elementelor străine venite din afara provinciei. La 4 iulie 1940, Prezidiul Sovietului Suprem al RSS Ucrainene aproba componența comitetelor executive județene din Basarabia şi Nordul Bucovinei, organe ale puterii sovietice.

Din cei 75 de funcționari împuterniciți să constituie sovietele județene doar doi erau români. Respectivele decizii ale forurilor supreme ale Ucrainei erau adoptate în condițiile în care, pe 27 iunie 1940, se forma comitetul de partid al comuniștilor ieșiți din ilegalitate.

Dar comuniștii ilegaliști din Basarabia n-au fost recunoscuți de noua putere sovietică, nici unul dintre comuniștii ilegaliști n-a participat la Congresul I al PC (b) din Moldova, iar mulți comuniști ilegaliști basarabeni au fost deportați în Siberia sau condamnați la ani grei de pușcărie.

Sovietizarea și comunizarea. După proclamarea R.S.S.M., s-a intensificat procesul de comunizare a economiei: au fost naţionalizate băncile (6 iulie 1940), a fost naţionalizat pământul (15 august 1940), la sate a fost pusă în aplicare politica comunismului de război: 200 de mii de tone de grâu rechiziţionat de la ţărani au fost expediate în Germania nazistă, cu care U.R.S.S. era în perioada „lunii de miere”.

Autorităţile comuniste au trecut apoi la colectivizarea pământului naţionalizat şi împărţirea lui ţăranilor: pe data de 15 februarie 1941 existau oficial 29 de colhozuri, întrunind 3.629 de gospodării cu membrii lor. Asigurarea populaţiei cu produse alimentare a scăzut brusc: ţăranii nu mai erau interesaţi şi nu aveau posibilitatea să aducă la oraşe produsele muncii lor.

Regimul bolşevic a promovat o politică de preţuri vădit defavorabilă pentru agricultori. Multă lume rămăsese fără lucru şi o ducea extrem de greu. Nenumărate mori şi fabrici de ulei vegetal fuseseră demontate, iar utilajul transportat peste Nistru. La sate lumea stătea pe întuneric, gazul lampant lipsea. Deşi locuitorilor Basarabiei li s-au perfectat pașapoarte, ei nu puteau să se deplaseze decât cu permise speciale, eliberate de la caz la caz, pe un termen de până la 3 luni.

În februarie 1941 Sesiunea Sovietului Suprem al RSSM a aprobat Constituţia noii republici. „Legea fundamentală” era o copie fidelă a Constituţiei R.A.S.S.M. cu unele completări, bazate pe noile realităţi. „Statul” recent creat era proclamat ca fiind „socialist, al muncitorilor şi ţăranilor”, iar baza politică o formau sovietele (consiliile) deputaţilor truditorilor, „care s-au întărit în rezultatul răsturnării puterii moşierilor şi capitaliştilor şi a stabilirii dictaturii proletariatului”.

Chiar dacă a durat un singur an, regimul instaurat de sovietici în anul 1940-1941 punea fundamentele unui experiment politic și identitar de lungă durată, care va fi continuat cu aceeași violență și după cel de-al Doilea Război Mondial.

Devenind un poligon al teoriilor și practicilor sociale, economice, culturale și lingvistice deja experimentate în RASSM, al violenței fără precedent dezlănțuite asupra sa, populația Basarabiei a înțeles într-un singur an esența regimului totalitar sovietic, față de care până la 1940 mai existau anumite atitudini de pozitivism și entuziasm, fapt ce va declanșa un exod masiv al basarabenilor în România și în Europa în momentul revenirii armatelor sovietice în anul 1944 scrie https://moldova.europalibera.org/a/31225152.html.