”OMUL NOU” CONSTRUCTOR AL COMUNISMULUI, VIITORUL DE AUR AL OMENIRII

Comuniştii români au acţionat după mo­delul sovietic şi pentru a crea așa zisul „om nou”, constructor a socialismului.

Consilierii bolşevici se găseau în toate mini­sterele. Se urmărea inocularea în mintea oamenilor, mai ales a tinerilor, a aşa-zisei misiuni istorice a clasei muncitoare, idee care reprezenta miezul în jurul căreia s-a derulat întreg fenomenul represiunii, scrie https://fericiticeiprigoniti.net/istoria-prigoanei

Comunismul era considerat ca fiind cea mai dreaptă dintre orânduirile sociale. El trebuia să for­meze binecunoscutul,  om nou, care urma să aibă rolul de a înlătura tot răul existent în lume, prin purifi­carea societăţii socialiste de elementele nocive.

Marea burghezie şi moşierime, aparţinând vechiului regim, purtau, în opinia noilor conducători, vina tuturor re­lelor din ţara noastră. Reprezentanţii lor nu ar fi făcut nimic bun pentru România. Avându-se în vedere acest lucru, a apărut ideea reeducării prin „spălarea creierelor” sau „robo­tizarea individului”. Orice legătură cu lumea occidentală era calificată drept atitudine duşmănoasă faţă de noul regim, fiind aspru pedepsită de justiţia populară.

În schimbul loialităţii faţă de noul regim, care se înfi­ripa sub protecţia cizmei sovietice, inginerii, economiştii, contabilii şi chiar unii foşti patroni de întreprinderi, sau fiii acestora, au fost acceptaţi în continuare la conducerea uzine­lor, fabricilor, şantierelor de construcţii, băncilor naţionali­zate prin actul de la 11 iunie 1948, deoarecc P.M.R, nu for­mase încă propriile cadre de specialitate. După ce nu au mai fost utili, comuniştii s-au debarasat imediat de ei, aruncându-i în închisorile Gulagului românesc, sub tot felul de vini, de cele mai multe ori imaginare.

Termenul de Gulag este de fapt un cuvânt rezultat prin unirea iniţialelor denumirii sovietice a Direcţiei Generale a Lagărelor, adică Glavnoe Upravlenie Lagerei, ce avea în subordine aproximativ 2500 de unităţi. În aceste lagăre se desfăşură o intensă şi sistematică acţiune de exterminare a adversarilor politici ori a celor care, într-un fel sau altul, au manifestat opoziţie faţă de regim.

De obicei, lagărele bolşe­vice erau situate în zone greu accesibile, cu temperaturi ex­trem de scăzute. Cele mai multe se găseau în Siberia, unde condiţiile de muncă erau epuizante, iar hrana abia asigura existenţa de zi cu zi.

Aleksandr Soljenițîn*, un supravieţuitor al regimului de exterminare din lagărele bol­şevice sovietice, a condamnat cu tărie crimele comise de autorităţile staliniste în celebrul roman documentar Arhipelagul Gulag, publicat mai întâi la Paris în 1973, apoi şi în U.R.S.S., un an după aceea.

Autorul supune atenţiei cititorului atât propria sa experienţă, cât şi mărturiile zguduitoare a circa 200 de victime ale gulagului sovietic.

Cartea i-a adus autorului Pre­miul Nobel pentru Literatură şi în acelaşi timp o extraordi­nară popularitate în ţară, dar mai ales în străinătate.

Publi­carea romanului a stârnit în acelaşi timp o reacţie foarte dură din partea K.G.B.-ului, deoarece erau dezvăluite opiniei pu­blice de pretutindeni metodele sale de exterminare. De aceea Aleksandr Soljeniţîn s-a văzut nevoit să accepte o anumită colaborare temporară cu puterea sovietică, fără compromi­suri esenţiale.

După preluarea conducerii Partidului Comunist al Uni­unii Sovietice de către Mihail Gorbaciov, în calitatea de secretar general, s-a instituit un regim reformator în anul 1986. Prin Glasnost şi Perestroika se fac tot mai auzite vo­cile foştilor deţinuţi politici, care îşi creează asociaţii pre­cum Memorial Vazvra Scenie.

Realităţile sovietice destul de dure au fost prezentate şi de români. Primul dintre ei, scriitorul de stânga Panait Istrati, a scris celebra lucrare Spovedania unui învins, o prezen­tare destul de obiectivă, care are la bază o călătorie de aproape doi ani întreprinsă de autor, în anii ’30, în „paradisul bolşevic”.

În toamna anului 1936, după ce şi-a satisfăcut serviciul militar la un regiment din Cetatea Albă, tânărul Dumitru Mircescu, atras de ideile comuniste, a trecut Nistrul înot, pentru a-şi găsi fericirea în Uniunea Sovietică.

El a ajuns mai întâi la Odessa, trecând de grănicerii români şi ruşi. N.K.D.V.-ul, considerându-l spion român, l-a deferit imediat justiţiei militare sovietice, care l-a condamnat la 10 ani de muncă silnică, deşi nu exista nici o probă concludentă împo­triva lui decât trecerea ilegală a frontierei.

Tânărul temerar a fost expediat împreună cu alţi condamnaţi în lagărul de la Vorkuta, dincolo de Cercul Polar. Condiţiile din acest lagăr al Gulagului sovietic erau dintre cele mai proaste: lucru as­pru în mină, temperaturi extrem de scăzute, foamete şi alte neajunsuri. A supravieţuit în mod miraculos şi a reuşit peste ani să aştearnă pe hârtie cele trăite şi văzute.

Tot la Vorkuta a ajuns şi părintele profesor basarabean Vasile Ţepordei **, deportat de sovietici în anul 1951, fiind socotit adversar al regimului comunist din Uniunea Sovietică.

Condiţiile de aici erau la fel de grele ca în anul 1936. Munca era epuizantă, hrana foarte proastă, condiţiile de locuit absolut primitive, temperaturi de – 30 °C şi chiar – 40°C.

El fusese acuzat că în perioada interbelică a desfaşurat o susţinută activitate anti-bolşevică, publicând articole incendiare în paginile publica­ţiilor Raza sau Gazeta Basarabiei.

În perioada de­tenţiei a suferit injurii, bătăi, torturi, înfometări, ameninţări cu moartea.

(Constantin I. Stan – Crucea reeducării)

NOTE

*Aleksandr Isaievici Soljeniţîn (n. 11 decembrie 1918, Kislovodsk, RSFS Rusă – d. 3 august 2008, Moscova, Federaţia Rusă) a fost un romancier rus, activist şi dizident anticomunist, care a făcut cunoscută lumii întregi barbaria gulagurilor şi a lagărelor de muncă forţată din Uniunea Sovietică.

Soljenitin era căpitan de artilerie când a fost arestat,după ce i-a fost interceptată o scrisoare către un prieten în care îl critica pe Stalin. A fost condamnat la 8 ani de lagar de munca (Articolul 58). Vremelnic, rămâne langa Moscova intr-o saraska, inchisoare speciala in care savantii arestati erau pusi sa faca cercetare in folos sovietic. Din 1950, munceste in lagarele de reeducare din Karaganda. Sotia (Natalia Resetovskaia) divorteaza. Este chinuit de o tumoare malignă.

Deşi, de cele mai multe ori, scrierile sale au fost interzise, a reuşit să publice o serie de cărţi, dintre care cele mai cunoscute sunt: „Arhipelagul Gulag”, „O zi din viaţa lui Ivan Denisovici” sau „Pavilionul canceroşilor”.

„Pentru forţa etică cu care a continuat tradiţiile inalienabile ale literaturii ruseşti”, Soljeniţîn a primit Premiul Nobel pentru Literatură în 1970.

A fost expulzat din Uniunea Sovietică în 1974, dar s-a întors în Rusia în 1994, după prăbuşirea regimului comunist.

**Preotul român basarabean Vasile Țepordei s-a născut la 5 februarie 1908, în sudul Basarabiei. După ce a absolvit ca premiant Facultatea de Teologie din Chișinău, s-a dedicat învățământului, funcționând la licee de tradiție din oraș.

A editat și condus revistele „Raza” și „Basarabia” (foto) și a publicat mai multe cărți. În 1940, s-a refugiat la Bucureşti, reîntorcându-se la Chişinău în anul următor, pentru ca în 1944, sub amenințarea trupelor cotropitoare sovietice, să ia din nou calea pribegiei spre Bucureşti, unde avea să slujească în calitate de preot la Biserica Mărcuţa, după un scurt popas în Parohia Islaz.

Arestat în septembrie 1948, în 1949 judecat de un tribunal militar sovietic la Constanţa şi condamnat la 25 de ani muncă silnică; a executat 8 ani din ea în mai multe lagăre siberiene, ultimul fiind la Vorkuta, dincolo de Cercul Polar. Eliberat în 1956,^[a fost reintegrat în preoţie, ca paroh în Islaz, județul Ilfov (1956-1966) şi la biserica „Mărcuţa” din Bucureşti (din 1966).

Deși a fost chinuit în Gulagul sovietic și persecutat mai bine de o jumătate de viață, Dumnezeu l-a ținut ca să scrie până în ultima clipă a vieții sale, la 94 de ani.

CONCEPTUL COMUNIST SOVIETIC AL ”OMULUI NOU”

Pentru unii lideri bolșevici forjarea omului nou era ceva asemănător cu transformarea oamenilor în mașini – maximal de productivi în muncă, deciși și organizați. Imaginea „mașinii” în raport cu omul era adeseori folosită în acea vreme.

Unul dintre ideologii bolșevici Nikolai Bukharin declara în acest sens: „Ne confruntăm cu problema prelucrării oamenilor și transformarea lor în astfel de mașini vii, care în toate acțiunile lor ar fi ghidate de noi principii, de o nouă ideologie proletară”.

Altă teorie a educării omului nou era promovată în anul 1922 de pedagogul sovietic Pavel Blonsky, inventatorul termenului „homotehnie” (человеководствo). Acesta spunea că „alături de fitotehnie și zootehnie, ar trebui să existe o știință omogenă cu ele – homotehnia”.

Într-un anumit sens, noua eră, era anilor 1930, a conturat linia către crearea științei de „creșterii a oamenilor”. În curând a devenit clar cine ar putea pretinde la rolul principalului „homotehnolog” al țării sovietice, care era nimeni altul decât liderul său, Iosif Stalin. Acesta sublinia în anul în 1934 că „oamenii ar trebui să fie crescuți cu grijă și atenție, la fel cum un grădinar crește un pom fructifer preferat”.

Construcția acestui centaur sociocultural, unui Homo Sovieticus original, a fost întreprinsă în cu seriozitate în URSS. Oamenii care și-au trăit cea mai mare parte a vieții în vremurile prerevoluționare păreau bolșevicilor un material de modelare mult mai puțin promițător decât copiii și adolescenții, schimbarea unui adult fiind mult mai dificilă decât a unui copil.

Pentru majoritatea revoluționarilor care au ajuns la putere, copilul părea un fel de tabula rasa, o bucată de lut, din care cu o anumită dexteritate era posibil să modelezi orice. 

După cum menționa Anatoli Lunaciarski, comisarul Educației Populare din URSS în anii 1920: „Un copil de vârstă preșcolară poate fi lipit, un copil de școală poate fi îndoit, un adolescent poate fi frânt, iar pe un adult doar mormântul îl îndreaptă”.

Sociologul rus Iurii Levada definește Homo Sovieticus ca un „om simplu sovietic” (popular „sovok”), care „este ca toți ceilalți”, impersonal, opus la tot ce este elitar şi original, „transparent” (adică accesibil pentru un control de „sus”), modest (primitiv) cu cerințe reduse la necesitățile de supraviețuire, făcut pentru totdeauna, impasibil la schimbări şi ușor de condus (de fapt supus mecanismului primitiv de conducere).

La rândul său, Andrei Sineavski a aprofundat și mai mult această natură contrafăcută și duplicitară a „omului nou”, considerând că „omul sovietic – este întotdeauna un criminal, potențial criminal sau unul care încă n-a fost prins. Din simplu considerent, că supraviețuirea în sistemul socialist era legată într-o formă sau alta cu încălcarea legilor, dacă desigur, nu vrei să ajungi ultimul mizerabil și să-ți construiești cariera printr-o ascensiune socială, în elita socialistă, pentru care nu există legi”. 

Tocmai acestui om nou, marginal, îi revenea rolul principal pe scena politică a statului sovietic, care în scurt timp urma să se înmulțească până a deveni majoritar şi important în rolul butaforic de purtător al „dictaturii proletariatului”.

Unul din instrumentele principale în această operă de modelare a omului nou, așa cum prevedea Lenin, a fost „revoluția culturală” sovietică, care presupunea un „salt gigantic de la înapoierea culturală a majorității populației țării la o înaltă alfabetizare generală şi crearea unei noi intelighenții numeroase, populare şi socialiste”.

Stalin a dezvoltat acest concept, revoluția culturală urmărind apariția intelighenției, care „nu a cunoscut jugul exploatării, care ura exploatatorii şi era gata să servească popoarele URSS cu încredere şi adevăr”.

În realitate, „revoluția culturală” sovietică a însemnat o teroare anti-intelectuală, însoțită de nimicirea fizică masivă a purtătorilor culturii europenizate în Rusia şi în celelalte republici sovietice, a elitei intelectuale şi artistice, a oamenilor educați în general, de suprimarea libertății individuale în creația intelectuală şi artistică, de statuarea a dogmatismului ideologic, constată https://moldova.europalibera.org.

Din istoria rusă şi mondială au fost excluse sute şi mii de personalități marcante, iar o mare parte a moștenirii culturale a popoarelor din URSS a fost scoasă din uz și interzisă.

Pentru zeci de decenii a devenit o normalitate „producerea” organizată regulată de către stat a marilor savanți, scriitori, pictori, a unor direcții de cercetare ştiinţifică şi a curentelor artistice.

Publicitate