CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

”Măsurile active”(aktivnîie meropriyatiya) și „înșelăciunea strategică”(strategicheskaya maskirovka ), arme folosite de Rusia în războiul informațional

În contextul teriminologiei folosite de Rusia, noțiunea de dezinformare ( dezinformatsiya ) este adesea folosită pentru a desemna o serie de alte concepte: „înșelăciune strategică” (strategicheskaya maskirovka ), „măsuri active” ( aktivnye meropriyatiya ), operațiuni de informare, operațiuni psihologice, ascundere și negare. 

Factorul comun caracteristic este utilizarea diferitelor instrumente de informare – unii analiști se referă la „arma informațională” – pentru a transmite mesaje selective, incomplete și/sau distorsionate și pentru a influența gândirea unui adversar. 

Dezinformarea este adesea împletită în diplomația tradițională, „puterea blândă” sau soft power, sub formă de legături comerciale și culturale sau promovarea „narațiunilor strategice” de către surse oficiale, care acționează ca un „multiplicator de forță” în modelarea opiniilor publicului țintă.

De asemenea, aceasta poate avea ca scop subminarea credibilității sau încrederii adversarilori prin perturbarea propriilor lor narațiuni, semănând confuzie și neîncredere și – conform unor studii – prin promovarea „rețelelor de influență” (politice, de afaceri, de securitate, mass-media) care urmăresc să submineze coeziunea statului sau chiar realizează captarea statului.

Activitățile de dezinformare sunt adesea dificil de urmărit. Ideile și opiniile atent selectate pot fi împletite cu narațiunile faptice, ceea ce face dificilă evaluarea veridicității informațiilor empirice open-source.

Măsurile active fac parte din războiul politic condus de sovietici încă din anii 1920, continuat de Rusia contemporană.

Încă din 1923, Iosif Stalin a ordonat crearea unui Biroul special de dezinformare. Există o teorie conform căreia însuși Iosif Stalin a inventat termenul „dezinformare”, dându-i un nume sonor francez pentru a face alte națiuni să creadă că este o practică inventată în Franța. Substantivul „dezinformare” nu provine din limba rusă, el fiind o traducere a cuvântului francez désinformation.

Aceaste ”măsuri active” includ programe precum dezinformarea, propaganda mincinoasă, înșelăciunea, sabotajul destabilizarea și spionajul. Programele s-au bazat pe prioritățile politicii externe ale Uniunii Sovietice.

Măsurile active au fost efectuate de  Serviciile de securitate sovietice și rusești (Cheka, OGPU, NKVD, KGB, FSB) și au ca scop influențarea cursului evenimentelor mondiale, pe lângă culegerea de informații și efectuarea unor evaluări revizuite ale acestora. Măsurile active variază de la  manipularea mass mediei, la acțiuni speciale care implică diferite grade de violență „.

Gherile Promovarea organizațiilor de gherilă la nivel mondial

Serviciile secrete sovietice au fost descrise ca „primii instructori ai gherilelor din întreaga lume”.)

Conform declarațiilor faimosului defector din Securitatea ceușistă Ion Mihai Pacepa), General KGB Aleksandr Saharovski ar fi spus odată:

„În lumea de astăzi, când armele nucleare au făcut forța militară învechită, terorismul ar trebui să devină arma noastră principală”.El a mai susținut că „deturnarea de avioane este propria mea invenție”.

Numai în 1969 au fost deturnate de către OEP, cu finanțare KGB, un număr de 82 de avioane de pasageri în întreaga lume. Lt. General Ion Mihai Pacepa a descris operațiunea „SIG” (”Guvernele sioniste ”) concepută în 1972 pentru a întoarce întreaga lume islamică împotriva Israelului si Statelor Unite.

Președinte KGB Iuri Andropov i-a explicat lui Pacepa că ”un miliard de adversari ar putea provoca daune mult mai mari Americii decât câteva milioane. Trebuia să insuflăm o ură în stil nazist pentru evrei din întreaga lume islamică și să transformăm această armă a emoțiilor într-o baie de sânge teroristă împotriva Israelului și a principalului său susținător, Statele Unite ”.

Următoarele organizații de eliberare ar fi fost înființate sau susținute de KGB: Facțiunea Armatei Roșii, PLO, Armata de Eliberare Națională din Bolivia (creat în 1964 cu ajutorul Ernesto Che Guevara); Armata de Eliberare Națională din Columbia (creat în 1965 cu ajutorul Cuba), Frontul Democrat pentru Eliberarea Palestinei în 1969 și Armata secretă pentru eliberarea Armeniei în 1975

„Maskirovka” este o strategie militară rusă cu o istorie lungă, care implică tehnici de camuflare a adevăratelor intenții, surprindere și înșelare a inamicului, fiind utilizată la respingerea invadatorilor mongoli în evul mediu și mai recent pentru a deruta naziștii în al Doilea Război Mondial, sau în conflictul actual din Ucraina.

Știm din istorie că încă din 1380, prințul Dmitri Donskoi și 50.000 de soldați ruși au învins o armată a Hoarde de Aur având 150.000 de războinici mongoli în bătălia de la Kulikovo. Oamenii lui Donskoi au repurtat victoria datorită atacului surpriză al unui corp de oaste ascuns într-o pădure din apropiere.

De atunci, pentru ruși, Maskirovka s-a transformat într-o strategie geopolitică, dar cele trei elemente implicate rămân aceleași: distragerea atenției adversarului, deghizarea adevăratelor scopuri și răspândirea dezinformărilor pentru a semăna confuzie și a întârzia un răspuns eficient din partea celor vizați.

Tradusă literal, maskirovka înseamnă „ mică mascaradă”, dar și duplicitate strategică, operațională și tactică.

Când luptătorii – etichetați „omuleții verzi” – puternic înarmați și mascați, au preluat clădirile guvernamentale din Crimeea, acesta a fost un exemplu clasic de maskirovka în secolul 21.

Toate națiunile folosesc înșelăciunea ca strategie în război, dar am putea să ne întrebăm dacă există vreo altă națiune care a apelat la viclenie ca instrument politic atât de mult timp și cu atâta ardoare, așa cum a făcut-o Rusia. 

Este o strategie insidioasă, pe care mulți lideri ruși, inclusiv președintele Vladimir Putin, au folosit-o de-a lungul anilor pentru a-i induce în eroare pe oponenți , ea fiind concepută pur și simplu, pentru a menține adversarii într-o stare de permanentă dezorientare și a-i pune în siuația de a încerca să ghicească ce intenționează cu adevărat Moscova.

Înainte de agresiunea Rusiei asupra Ucrainei, președintele Putin a spus în repetate rânduri că nu are de gând să invadeze această țară vecină.

De fapt, Kremlinul a spus că președintele rus a glumit că oficialii occidentali știu chiar și ora atacului, în timp ce l-a asigurat pe președintele francez Macron că Rusia nu are de gând să atace Ucraina.

Cu toate acestea, Putin a ordonat o așa numită „operațiune militarîă specială” împotriva Ucrainei, în timp ce rachetele Rusiei au început să explodeze la Kiev, distrugând infrastructura acestei capitalei pe fondul masivelor atacuri terestre ale forțelor armate ruse.

Experții spun că președintele rus a folosit vechea tehnica militară rusă numită „maskirovka”.

Brijesh Singh, un expert în procedeele războiul informațional și securitatea cibernetică, dezinformare și înșelăciune utilizate pentru direcționarea greșită a inamicului, spune că maskirovka face parte din operațiunile serviciilor de informații rusești de secole, chiar înainte de epoca comunistă.

De fapt, aceasta tehnică se preda la școala militară fondată de țarul Nicolae. II”, informează Singh.

Câteva zile înainte de invazie, Kremlinul spunea că trupele sale se întorc la cazarmă după exercițiile desfășurate în comun cu forțele belaruse și apoi câteva zile mai târziu a adăugat că soldații implicați în exercițiul din Crimeea se vor întoarce și ei la bazele lor.

Secretarul de stat al SUA, Anthony Blinken, a avertizat că Rusia va folosi pentru a-și justifica atacul asupra Ucrainei, tehnica „steagul fals ”iar Casa Albă a declarat că forțele lui Putin vor ataca Ucraina între mijlocul lunii ianuarie și jumătatea lunii februarie cu mii de soldați dislocați la frontiera cu această țară.

„Agențiile de informații din întreaga lume folosesc așa numitele „măsuri active” sau operațiuni psihologice pentru a-și impune voința asupra inamicului”, dar, „cu toate acestea, conceptul strategic rusesc de maskirovka încearcă să manipuleze preventiv procesul decizional al inamicului și să-l împingă către rezultatele dorite”, a adăugat expertul Brijesh Singh.

Președintele rus a luat prin surprindere întreaga lume când a anunțat „operațiunea militară specială” împotriva Ucrainei, evitând să admită că de fapt în Ucraina a declanșat pur și sim plu un război de agresiune.

„Prin folosirea teoriei „controlului reflexiv”, inamicul este manipulat să ia decizii care au fost pre-hotărâte de manipulator.

O astfel de „confruntare informațională” este folosită pentru a câștiga opinia publică globală și, de asemenea, pentru a galvaniza populația internă prin utilizarea direcționării greșite strategice, ” a explicat Singh.

Nu trebuie să privim mai departe de acțiunile recente ale Rusiei în Crimeea, Siria, Marea Britanie sau la alegerile prezidențiale din SUA, pentru a vedea cât de eficient poate influența Kremlinul alte puteri mondiale, negând tot timpul implicarea sa.

„Oamenii din vestul Europei și de pretutindeni în Occident au mai puțină încredere în guvernele lor decât probabil că au avut odată”, a spus Lindley-French, membru al think tank-ului Canadian Global Affairs Institute.

„Aceasta deschide o oportunitate pentru oamenii calificați în arta întunecată a maskirovkăi de a-și desfășura meseria.”

De asemenea, de regulă rușii nu revendică aproape niciodată public responsabilitatea pentru acțiunile lor.

Acestea fiind spuse, iată câteva exemple recente care ilustrează clar utilizarea de către Rusia a tehnicilor maskirovka în ciuda refuzului rușilor de a-și recunoaște implicarea directă în aceste cazuri.

Imixtiunea electorală

Presupusa ingerință a Rusiei în alegerile prezidențiale din SUA din 2016 este un exemplu de manual al maskirovka la lucru.

Anchetatorii americani spun că agenții ruși sponsorizați de stat au încercat să influențeze alegerile prin piratarea e-mailurilor și răspândind în mod deliberat știri false pe rețelele sociale despre candidata democrată Hillary Clinton, în beneficiul actualului președinte american Donald Trump.

Treisprezece cetățeni ruși și trei grupuri au fost inculpați ca hackeri de către Robert Mueller, consilierul special american desemnat să investigheze ingerința Rusiei.

Dosarele lui Mueller susțin că hackerii au distras și au informat greșit alegătorii ridicând probleme false, apoi și-au deghizat acțiunile pretinzând că sunt activiști.

Kremlinul a negat implicarea directă în mai multe rânduri, arătând cu degetul în altă parte.

„Nu îmi pasă deloc, pentru că ei nu reprezintă guvernul”, a spus Putin în martie, după ce acei 13 cetățeni ruși au fost inculpați pentru rolul lor în acea operațiune.

„Poate că nu sunt nici măcar ruși, ci ucraineni, tătari sau evrei, dar cu cetățenie rusă, care ar trebui să fie verificată”, a spus Putin.

El a continuat sugerând că hackerii ar putea avea dublă cetățenie sau chiar ar fi fost plătiți de Statele Unite.„De unde se poate ști asta? Nici eu nu stiu.”

Studii de caz: Statele baltice și Siria

Au fost identificate mai multe elemente ale narațiunilor strategice ale Rusiei, înscrise în campania care vizează statele baltice și executate cu mijloace de dezinformare digitală, și are menirea să slăbească aceste state din interior (a se vedea Serviciul canadian de informații de securitate, 2018; Lucas și Pomeranzev, 2016; și pentru un studiu de caz mai detaliat al implicării Rusiei în Ucraina, a se vedea raportul CREST Rusia și dezinformarea: cazul ucrainei). 

Această campanie de dezinformare are loc în contextul deteriorării mediului de securitate în regiunea Mării Baltice:

  • Rusia este înfățișată ca o „fortăreață asediată”, înconjurată de state ostile și cuprinsă de extinderea NATO; mobilizarea internă a societății ruse în jurul actualului regim are scopul de a influența populația rusofonă din țările baltice.
  • În același timp, prezența militară a Rusiei în districtul său militar de vest dă impresia că NATO este neputincioasă să protejeze suveranitatea și integritatea teritorială a statelor baltice în cazul unui conflict.
  • A existat o campanie susținută care vizează renașterea sentimentelor antiamericane și anti-NATO în Europa.
  • Rusia este prezentată ca o alternativă la modelul liberal occidental, ca custode al valorilor conservatoare „tradiționale” creștine și oponent al drepturilor individuale „universale”.
  • Se proclamă spectrul fragmentării UE.
  • Legăturile istorice ale statelor baltice cu Rusia ca eliberatoare a lor de nazism sunt evidențiate în campaniile de informare care susțin că există încă elemente fasciste acolo (vezi demonstrațiile orchestrate de actori ruși cu privire la înlăturarea „Soldatului de Bronz” la Tallinn în 2007, care a implicat un campanie de informare adresată cetățenilor rusofoni din Estonia).

Alte utilizări ale Maskirovka

Maskirovka rusă a jucat un rol major în anexarea Crimeei în 2014 și în apărarea Siriei în urma unui atac chimic într-un oraș controlat de rebeli.

Se știe că Rusia a desfășurat trupe în 2014 pentru a ajuta separatiștii pro-ruși din Crimeea, dar a negat tot timpul că a avut vreun rol în această criză.

Rușii au susținut că acei așa ziși „omuleții verzi” bine înarmați și camuflati, care au apărut în Peninsula Crimeea din Marea Neagră în timpul conflictului, erau doar voluntari aflați în vacanță și nu o forță de luptă a Kremlinului.

În cazul Siriei, Rusia a folosit o armată de troli online pentru a dezinforma și mai ales pentru a pune la îndoială informațiile potrivit cărora aliații săi sirieni ar fi folosit arme chimice împotriva unui întreg oraș de rebeli.

Ministerul rus al Apărării s-a alăturat și el la această campanie de dezinformare, susținând că este vorba de o știre falsă lansată de „Caștile Albe”, un grup britanic de activiști medicali.

„S-au exercitat presiuni puternice din partea Londrei asupra reprezentanților așa-ziselor Căști Albe pentru a organiza rapid provocarea premeditată”, a declarat în aprilie, generalul-maior Igor Konașenkov, purtătorul de cuvânt al Ministerului rus al Apărării.

Ministrul rus de externe Serghei Lavrov, a ridicat de asemenea îndoieli cu privire la incident, susținând că un stat pe care nu l-a numit a „fabricat” atacul, ca parte a unei „campanii rusofobe”.

13/05/2022 Posted by | analize | , , , , , , , , | Lasă un comentariu

ÎNCEPUTURILE COMUNISMULUI ÎN ROMÂNIA

 

6 martie 1945 – instaurarea guvernului Petru Groza și începutul comunismului în România

La 6 martie 1945 se instalase la putere guvernul comunist al lui Petru Groza. Două zile mai târziu, Winston Churchill, prim-ministrul britanic, i se adresează, printr-o telegramă „personală şi strict secretă”, preşedintelui american Franklin D. Roosevelt.

Churchill prevedea „epurarea fără discriminare a românilor anticomunişti”.

Răspunsul lui Roosevelt: „eu cred că România nu este un loc bun pentru a ne măsura cu ruşii”. Şi aşa a fost.

Cei care au cutezat să se împotrivească regimului comunist au fost ucişi sau, în cel mai ”bun” caz, „reeducaţi” în lagărele staliniste sau deportaţi la mii de kilometri de România.

Bineînţeles, nici Churchill, nici Roosevelt nu au făcut nimic în această privinţă, scrie publicația online Anonimus . De România nu i-a mai păsat nimănui.

Ne întrebăm dacă merită aceşti doi indivizi adulaţia de care se bucură în manualele de istorie sau în rândul anumitor redacţii, în timp ce adevăraţii eroi români nu se bucură de aceeaşi atenţie sau, mai grav, sunt puşi într-o lumină proastă.

Format din comunişti, social-democraţi, membri ai Frontului Plugarilor, ai Uniunii Patrioţilor şi Uniunii Populare Maghiare, ca şi din disidenţi  din partidele istorice (Gh. Tătărescu, Anton Alexandrescu), care să dea impresia colaborării tuturor forţelor politice, guvernul Groza, autointitulat „de largă concentrare democratică”, marchează începutul regimului comunist în România.

Petru Groza (1884-1958): avocat, deputat (1919-1927), ministru în guvernele conduse de mareşalul Averescu (1920-1921, 1926-1927).

În 1933 a înfiinţat Frontul Plugarilor (organizaţie ţărănească radicală). A fost vice-preşedinte al Consiliului de Miniştri (noiembrie 1944-februarie 1945), prim-ministru (1945-1952), preşedinte al Prezidiului MAN (1952-1958).

Corneliu Coposu despre Petru Groza: Era un om simpatic, aproape neserios în toate manifestările lui. Îl cunoșteam de foarte multă vreme, am fost în casa lui de nenumărate ori; aș putea spune că în conversațiile lui și în viață era șarmant, dar nu avea linie de conduită; era capabil de orice compromis și marșa pe abilitatea lui de a face manevre, destul de iscusite, ca să-și păcălească interlocutorii.

Nu se putea avea încredere în ce spunea. Era departe de a avea vederi comuniste; convingerile lui însă erau fluide, și cum a beneficiat și de încrederea rușilor (…) Groza era un om abil care-și supraaprecia abilitatea, considerându-se înarmat cu o șmecherie care să înfrângă toate rezistențele și să depășească vigilența și atenția interlocutorilor” (Din Mărturisiri. Corneliu Coposu în dialog cu Vartan Arachelian, Fundaţia Academia Civică, 2014).

Rolul Partidului Comunist Român în sovietizarea Românie (23 august 1944 – 6 martie 1945)

Pornind de la ideea marelui cărturar al neamului românesc, Nicolae Iorga, aceea că fiecare din noi trebuie să fie un mărturisitor de adevăr istoric, dar respectând şi concepţia lui Tacitus de a scrie istoria „sine ira et studio”, am pornit la elaborarea acestui material.

Doresc să precizez de la început faptul că întreaga activitate a Partidului Comunist Român a fost comandată de la Moscova şi a fost sincronizată cu situaţia politică internaţională. Comuniştii români au primit sprijin masiv rusesc, concretizat prin prezenţa Armatei Roşii pe teritoriul ţării noastre ca armată de ocupaţie, în timp ce opoziţia democrată nu a beneficiat de sprijinul material al Angliei sau al Statelor Unite.

Etapele cuceriri puterii politice de către comunişti au fost următoarele:

  1. intrarea comuniştilor în alianţa cu alte partide de stânga, în guvernul condus de generalul Constantin Sănătescu;
  2. b) atragerea sprijinului populaţiei prin promiterea înfăptuirii unor reforme (democraţie populară, reformă agrară, etc);
  3. c) slăbirea coeziunii opoziţiei democratice prin racolarea în partid, sau în alte organizaţii politice patronate de acesta, a unor dezidenţe ale partidelor istorice sau a altor oameni politici.
  4. d) debarcarea „tovarăşilor de drum”sau absorbirea lor în partid; În contextul politic al vremii, opoziţia a comis unele greşeli de care au profitat comuniştii.

Acestea sunt:

  1. publicarea, de către ţărănişti, la 16 octombrie 1944, a programului partidului1 (ce viza naţionalizarea Băncii Naţionale a României şi a altor intreprinderi), va contribui la crearea de suspiciuni ale liberalilor faţă de ţărănişti şi la slăbirea coeziunii opoziţiei;
  2. neînţelegerile interne şi scindarea Partidului Naţional Liberal au condus la subminarea autorităţii acestui partid şi la apropierea lui Gheorghe Tătărăscu de comunişti şi de aliaţii lor.

În iunie 1944, Partidul Comunist Român număra 1150 de membrii, dintre care 90% erau străini, din rândul minorităţilor (evrei, unguri, bulgari). În plus, la acea dată, majoritatea conducătorilor comunişti erau închişi în lagăre sau închisori, iar mai mult de jumătate din numărul membrilor de partid erau agenţi ai Siguranţei.

Comuniştii crează pe 20 iunie 1944 Blocul Naţional Democrat, din care făceau parte: Pardidul Comunist Român, Partidul Social Democrat, Partidul Naţional Ţărănesc şi Partidul Naţional Liberal. Principalul obiectiv politic al blocului era scoaterea ţării din războiul dus împotriva Naţiunilor Unite.

Era o mişcare tactică, dictată de foarte slaba audienţă a comuniştilor în rândul maselor populare şi de dorinţa de a-şi asocia în lupta antihitleristă partide cu mare autoritate politică şi morală. Era foarte clar că un astfel de partid nu va lua niciodată singur puterea, astfel că la Moscova se iau măsuri din timp pentru reorganizarea sa. Ştefan Foriş, secretar general al partidului este demis pe 4 aprilie 1944 şi înlocuit cu o troică formată din Constantin Pârvulescu, Iosif Rangheţ şi Emil Bodnăraş.

La Conferinţa Partidului Comunist Român din octombrie 1944, conducerea este preluată de Gheorghiu Dej, Ana Pauker, Vasile Luca şi Teohari Georgescu (ultimii trei formând „grupul moscoviţilor”).

Emil Bodnăraş a fost ofiţer în armata română. El a dezertat în 1934, fugind în Uniunea Sovietică. Aici a activat în cadrul Comitetului. În 1944, revine în România odată cu Armata Roşie. Rolul său a fost foarte important, luând legătura cu conducătorii întemniţaţi ai partidului, reorganizându-l şi stabilind contacte cu şefii partidelor democratice.

Mareşalul Ion Antonescu (foto) şi principalii săi colaboratori sunt arestaţi pe 23 august.

Regele Mihai citeşte la radio «Proclamaţia către ţară», în care se decreta încetarea războiului împotriva Uniunii Sovietice şi începerea ofensivei armatei române împotriva Germaniei hitleriste.

În aceeaşi zi, regele încredinţează formarea noului guvern generalului Constantin Sănătescu.

Acesta formează un cabinet alcătuit din tehnicieni şi militari, în care intră ca miniştrii fără portofoliu Iuliu Maniu (Partidul Naţional Ţărănesc), Constantin I. C. Brătianu (Partidul Naţional Liberal), Constantin TiteI Petrescu (Partidul Social Democrat) şi Lucreţiu Pătrăşcanu (Partidul Comunist Român).

Acesta din urmă asigura interimatul şi la Ministerul Justiţiei. Prima măsură luată de Pătrăşcanu a fost aceea de a elibera din lagăre şi puşcării pe comuniştii ce „fuseră închişi de mareşalul Antonescu”.

La Moscova se semnează, pe 12 septembrie 1944, Convenţia de armistiţiu. Aceasta impune României plata de despăgubiri de război către Uniunea Sovietică în valoare de 300 miI. dolari. Din acest moment, amestecul sovietic în treburile interne ale României se intensifică şi se realizează prin:

a) presiune economică continuă exercitată de sovietici (inflaţie, jafuri, rechiziţii);

b) politică duplicitară a comuniştilor români, care colaborau în guvern cu partidele democratice, dar luptau pentru distrugerea regimului politic burghezo-democratic;

c ) încurajarea ruşilor în acţiunile lor de către Anglia (ce semnase la 9 octombrie la Moscova „acordul de procentaje”) şi de Statele Unite (ce promovau „politica americană fără politică”).

La 12 octombrie 1944 se creează Frontul Naţional Democrat format din: Partidul Comunist Român, Partidul Social-Democrat, Frontul Plugarilor, Uniunea Patriotică şi Confederaţia Generală a Muncii. Astfel, comuniştii au urmărit crearea unei organizaţii politice care să le netezească drumul spre acapararea puterii politice. În urma unor divergenţe cu membrii cabinetului, generalul Sănătescu îşi dă demisia. Tot el este însărcinat de rege cu formarea unui alt guvern.

Sănătescu, în urma consultării cu unii oameni politici, formează un nou cabinet la 4 noiembrie 1944. Acum este restabilită Constituţia din 1923 şi este deschisă şi mai mult calea comuniştilor spre guvernare. Sănătescu îl numeşte pe Petru Groza viceprim-ministru, pe Gheorghe Gheorghiu Dej ministru al Comunicaţiilor şi pe Teohari Georgescu sub secretar de stat al Ministerului de Interne.

Din acest moment, agitaţiile comuniste încep să ia amploare. Acum începe o puternică propagandă în răndul muncitorilor, În special. Se creează „comitetele muncitoreşti”, ce vizau subordonarea sindicatelor principalelor intreprinderi. La sate sunt organizate „comitete săteşti” ce urmăreau acapararea puterii în zonele rurale.

Teohari Georgescu iniţiază o amplă campanie de infiltrare în poliţie şi jandarmerie a multor comunişti din echipele de şoc conduse de Emil Bodnăraş, precum şi a consilierilor sovietici aparţinând N.K.V.D.

Comuniştii reuşesc să-i impună primului ministru Sănătescu adoptarea, la 24 noiembrie, a unei legi privind epurarea aparatului administrativ al statului.

Sub masca demiterii „fasciştilor, criminalilor şi vinovaţilor de dezastrul ţării” (formule des folosite de propaganda comunistă) se urmărea, de fapt, înlăturarea elementelor democratice şi acapararea de către comunişti a unor funcţii de decizie. Acum partidul iniţiază o amplă şi abilă campanie de propagandă în rândul muncitorilor şi ţăranilor săraci.

Prin promisiuni demagogice, comuniştii au reuşit să atragă în partid numeroşi membri. Ana Pauker a stabilit contracte cu reprezentanţii legionarilor şi revizioniştilor unguri din Transilvania, mulţi dintre aceştia devenind membri de partid, Aşa se explică creşterea spectaculosă a numărului membrilor de partid de la 1150 in iunie 1944 la 35000 în martie 1945.

Echipe de şoc comuniste atacă la sfârştul lunii noiembrie numeroase sedii ale primăriilor şi prefecturilor din ţară (Constanţa, Craiova, Turnu Măgurele). Atacurile au fost cu greu respinse de un guvern incapabil de a stăpâni dezordine le comuniste. Generalul Sănătescu îşi dă pe 2 decembrie demisia, acceptată de rege. Mihai I îl însărcinează în aceeaşi zi cu formarea guvernului pe generalul Nicolae Rădescu.

Situaţia din ţară era critică, Moldova şi Ardealul de Nord erau ocupate şi administrate de Armata Roşie, iar comuniştii români duceau ample acţiuni de dezorganizare a administraţiei româneşti şi de preluare de către ei a unor posturi importante în administraţia centrală şi locală. Trebuia adus deci la guvernare un om energic, care să fie capabil să păstreze ordinea în ţară. Generalul Rădescu avea reputaţia unui om intransigent şi energic, dar ataşat idealuri lor democratice.

Considerat de rege „omul momentului”, generalul Rădescu reuşeşte să formeze pe 6 decembrie un guvern din generali şi tehnicieni. El gira şi postul de ministru de interne, sub secretar de stat rămânând Teohari Georgescu, la insistenţele corn uniştilor. În ianuarie 1945 Gheorghe Gheorghiu Dej face o vizită la Moscova, aici stabilindu-se obiectivele tactice ce vizau cucerirea puterii de către comunişti.

Stalin le promitea acestora că venirea lor la putere ar conduce la cedarea Transilvaniei către România, fapt ce trebuia să treacă în ochii opiniei publice din ţară ca fiind rezultatul eforturilor comuniştilor români şi o dovadă materială a patriotismului lor. Conform indicaţiilor primite, comuniştii organizează pe 27 ianuarie 1945 un miting de protest în Piaţa Palatului Regal.

Primul ministru e calificat drept „reacţionar”, se cere demisia sa şi formarea unui guvern al Frontului Naţional Democrat. Guvernul Rădescu ordonă trupelor Ministerului de Interne să împrăştie pe manifestanţi, iar seara îl anunţă pe rege că el va menţine ordinea existentă cu orice preţ. Atitudinea primului ministru îi nemulţumeşte profund pe comunişti, care dezlănţuie o furibundă campanie de discreditare a primului ministru.

În perioada 4-11 februarie 1945, la Yalta, americanii şi englezii con sfinţi seră ca Europa de Est să devină sferă de influenţă sovietică.

Frontul Naţional Democrat convoacă cetăţenii capitalei să participe pe 24 februarie la un miting organizat de partidul Comunist din România împotriva guvernului. Participanţii ocupau partea de sud a Pieţei Palatului Regal (azi Piaţa Revoluţiei), cuprinsă între clădirile Bibliotecii Centrale Universitare, Ministerul de Interne, Palatului Regal şi Calea Victorei. Primul ministru se afla la Ministerul de Interne şi a ordonat trupelor să nu tragă în mulţime, ordinul fiind respectat întocmai.

Dinspre clădirile Ilfov, Wilson şi Boteanu se trag rafale scurte de arme automate în mulţime. În urma împuşcăturilor, mor doi oameni, iar şaisprezece sunt răniţi. Ulterior s-a stabilit de către Parchetul General că în cele trei clădiri, în acel moment, s-au aflat agitatori comunişti, membrii ai echipelor de şoc, care au tras în manifestanţi cu arme ruseşti.

Liderii comunişti, profitând de panica ce s-a produs în urma împuşcăturilor, în acuză de la tibună pe primul ministru că a dat ordin trupelor guvernamentale să tragă în mulţime, iar Ana Pauker îl acuză pe generalul Rădescu că ar fi „fascist”.

Primul ministru remite presei un «Mesaj catre ţară» ce urma să fie plubicat, urmând să apară în ziarele de a doua zi. Comuniştii însă ocupaseră tipografiile principalelor ziare şi au refuzat publicarea mesajului. În aceste condiţii, primul ministru se adresează naţiunii prin radio.

El asigură populaţia că va păstra ordinea, iar pe Ana Pauker şi pe Teohari Georgescu îi numeşte „hiene” şi „străini fără ţară şi fără Dumnezeu”. Teohari Georgescu este demis. El sprijinise o aprigă campanie de persecutare a partidelor politice democrate, manifestată prin arestări ilegale, bătaia şi intimidarea acestor partide, ocuparea şi devastarea redacţilor ziarelor Dreptatea şi Viitorul etc.

La Bucureşti vine pe 27 februarie Andrei Ianuarevici Vîşinski, vice-Comisar al Poporului pentru Afaceri Externe al Uniuni Sovietice. În contextul hotărâri lor Conferinţei de la Yalta, el îi cere regelui pe un ton imperativ (răstindu-se şi bătând cu pumnul în masă) să-l demită pe generalul Rădescu şi să-l numească în fruntea guvernului pe Petre Groza, care „se bucura de încrederea Moscovei”.

La remarca regelui că la Conferinţa de la Yalta se specifica, în «Declaraţia asupra Europei», numirea unui guvern reprezentativ, Vîşinski îi răspunde arogant regelui: „Yalta sunt eu”. Palatul Regal este înconjurat de un batalion de tancuri sovietice, astfel că regele este obligat să-l demită pe generalul Rădescu pe 2 martie. Este însărcinat cu formarea unui nou guvern prinţul Barbu Ştirbey, dar acesta eşuează în misiunea sa.

În acest context, regele încredinţează formarea noului guvern lui Petru Groza. După consultări cu membrii Frontului Naţional Democrat, acesta anunţă, pe 6 martie 1945, lista noului guvern.

Vicepreşedinte al Consiliului de Miniştri era numit Gheorghe Tătărăscu, ce era şi Ministru de Externe, însă posturile cheie erau deţinute de comunişti.

Numirea noului guvern este întâmpinată cu mare bucurie de comunişti, care organizează în ţară numeroase marşuri şi mitinguri În favoarea acestuia.

Data de 6 martie 1945 marchează o importantă victorie a comuniştilor în acţiunea lor de preluare a puterii politice în România. Aceasta se va realiza pe deplin la 30 decembrie 1947, moment ce coincide cu sfârşitul regimului democrat din România.

În încheiere, se observă cu claritate faptul că Partidul Comunist Român nu ar fi luat niciodată puterea în România dacă nu ar fi fost sprijinit activ de către Partidul Comunist al Uniunii Sovietice şi de Armata Roşie.

Chiar şi în aceste condiţii, el nu a putut prelua imediat şi total puterea. Situaţia internaţională (terminarea războiului, negocieri pentru semnarea tratatelor de pace etc.) şi cu atât mai puţin condiţiile interne nu permiteau trecerea totală a puterii în mâinile comuniştilor pe 6 martie 1945.

De aici apare şi necesitatea creării, de către Partidul Comunist, a unor coaliţii şi fronturi politice de luptă împotriva partidelor democratice.

Ideal ar fi dacă din această tristă lecţie pe care ne-a dat-o nouă, românilor, istoria contemporană, factorii de decizie şi generaţiile viitoare vor putea trage concluzii şi vor acţiona pentru a nu se mai permite niciodată repetarea unei aşa de triste experienţe istorice.

Daniel Diaconescu, Universitatea «Valahia» Târgovişte

13/05/2022 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , | Un comentariu

   

%d blogeri au apreciat: