CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

PATRIA, POPORUL ȘI IDENTITATEA NAȚIONALĂ


Mai întâi, ce este patria? Patria are mai multe sinonime: țară, loc de baștină, patrie-mamă, glie, moșie, vatră, vatră strămoșească, pământ străbun, pământ strămoșesc, pământ natal etc.

Patria este o noțiune sau un concept social și ca toate noțiunile și conceptele sociale, poate avea o mulțime de definiții diferite, după perspectiva din care este privită această realitate, constată publicistul Victor Ravini în https://identitatea.ro.

Un dicționar de buzunar editat în 1886 la Bucuresci definește: „Patriă, (-tria), țarr’a nascerii.” Știm cu toții prea bine definița pe care o dă Tudor Vladimirescu patriei: ”Patria este norodul, nu tagma jefuitorilor!”

DEX-Online dă 44 de definiții pentru Națiune, din care selectez una: „Formă de comunitate etnică-socială a oamenilor, istoricește constituită, apărută pe baza unității de limbă și religie, de teritoriu, conștiința identității istorice și culturale, a originii limbii și culturii, o anumită factură psihică, care se manifestă în particularitățile specifice ale culturii naționale și în conștiința originii și a sorții comune.” Dicționarele noastre dau sinonimele pentru națiune: nație, neam, popor, norod, limbă, seminție. Conform dicționarelor, există o sinonimie între patrienațiune și limbă.

Ce unește, ce leagă împreună o națiune sau un popor? Comunitatea teritoriului geografic mărginit între granițele unei țări? Nicidecum. Sunt milioane de români în România și alte milioane de români ce au apucat să trăiască în afara granițelor ei, care au fost stabilite arbitrar, prin tratate și convenții diplomatice, mereu schimbătoare.

Se știe prea-bine că în Republica Moldova și în afara granițelor acesteia, trăiesc dintotdeauna români, pe întreaga întindere a zonei de răspândire a străvechiei culturi Cucuteni-Tripolia, care se întinde din Transilvania, peste Moldova și până în Ucraina. Mai sunt români dincolo de granița nordică și în sudul Dunării, în Timoc, Voivodina, Macedonia, Epir și prin alte locuri din Peninsula Balcanică, uneori numiți vlahi. Sunt și valahi în vest, prin Moravia, în actuala Slovacia.

Aceștia și-au pierdut limba. Abia mai folosesc câteva cuvinte românești pentru obiecte casnice, dar continuă să aibă costume naționale românești, mai apropiate de vechile fotografii sau desene etnografice de la noi. La Praga, dacă le cereți cehilor brânză, vă vor da brânză. Cehii scriu brinze.

Pe lângă românii ce trăiesc în vecinătatea sau apropierea României de mii de ani, mai sunt încă alte milioane de români ce trăiesc departe, în diferite țări occidentale, prin Europa, America și prin alte țări de pe toate continentele, dar și în Federația Rusă, până la Vladivostok. Numai ei știu cum au ajuns acolo.

Reținem definiția că poporul este „ o comunitate etnică-socială a oamenilor, istoricește constituită, apărută pe baza unității de limbă și religie, de teritoriu, conștiința identității istorice și culturale, a originii limbii și culturii, o anumită factură psihică, care se manifestă în particularitățile specifice ale culturii naționale și în conștiința originii și a sorții comune.”

În ce constă unitatea și coeziunea unui popor sau a unei națiuni, care trăiește în două țări, sau chiar trăiește în sumedenie de țări, cum trăiesc milioane de români risipiți prin lume, de voie, de nevoie sau fără voie, duși cu forța ca în vremurile de tristă amintire pe care nu le putem uita. Care este esența, sâmburele sau sufletul poporului român ori al națiunii române?

Un răspuns îl dă filozoful german Ludwig Feuerbach (1804 – 1872): ”O națiune e puternică și importantă în istoria mondială numai dacă recunoaște și are un cult pentru propria sa nesfârșire și divinitate”.

„Religia este cea mai tare forță unificatoare, legătura cea mai indestructibilă a unui popor. Religia e uniunea lăuntrică, însăși unitatea poporului, contopirea națiunii, întrepătrunderea sa, adunarea, desfacerea și refacerea tuturor ființelor și indivizilor într-o singură ființă. Forța unei națiuni constă în religia sa, este o forță ideală, și nu constă din armate sau puternice șanțuri și ziduri de apărare. Națiunea își are tăria numai în conștiința propriei eternități, care e religia sa.

El mai spune că: „prima și cea mai nobilă înfățișare a spiritualității unei națiuni este arta și îndeosebi literatura populară orală. Cea mai înaltă formă de artă e tragedia, iar tragedia e cea mai de seamă formă a literaturii”, și continuă:

„a doua ca cea mai distinsă înfățișare în spiritualitatea unui națiuni, și în care aceasta își are adevărul său, este religia.”

Iată așadar că Feuerbach, deși ateist, pune totuși religia pe primul plan într-alt fel. El zice că religia stă mai clar și mai adânc în duhul poporului decât creația literară, cu toate că nicio națiune nu poate exista fără literatură. Spiritualitatea și înțelepciunea de fapt a poporului constă în religia sa.

 El afirmă că temelia stă în religie. În religie poporul recunoaște și glorifică credința unanimă în sine însuși și nesfârșirea sa ca întruchipare a deosebirii sale spirituale naționale și ca ființă. El spune că: „Religia e viziunea specificității ființei unui popor în eternitate sau viziunea generalității sale în ființa sa specifică. Prin religie poporul în principal se înalță pe sine însuși în conștiința ființei sale.

El spune de asemenea că „omul mai caută în religie și un mijloc contra a ceea ce îl face să se simtă dependent și condiționat. Astfel, remediul contra morții e credința în nemurire. Se știe că prima sau cea mai veche religie a fost religia naturii, iar până și divinitățile spirituale sau politice ulterioare, ca zeii grecilor sau germanilor, au fost mai întâi chipuri de zei ai naturii. Natura a fost și este în continuare, la popoarele care trăiesc în natură, nu vreun simbol sau unealtă pentru vreo ființă sau zeitate ascunsă în dosul naturii, ci natura în sine ca atare e obiect de înaltă prețuire religioasă.”

Feuerbach consideră de asemenea că literatura populară orală este expresia spiritualității unei națiuni iar religia e cea mai mare creație spirituală a poporului. El explică în ce fel religia este rezultatul proiectării sufletului omului pe natură, în același timp în care natura e sanctificată. Legătura cu idea unei lumi metafizice este – după el – o formă de alienare, de înstrăinare. Cu această afirmație el ne convinge că nu face apologia religiei de pe poziția unui teolog, ci el este un filozof imparțial.

Filosoful german are dreptate că literatura populară orală și religia sunt definitorii pentru o națiune. Dar a scăpat din vedere că mai este ceva. Noi românii știm un lucru, pe care îl știe orice om, numai că Feuerbach nu l-a spus: Cea mai de seamă creație a oricărui popor este limba sa. Fără limbă, nu este posibilă nici religia, nici literatura și nici vreo altă creație artistică sau materială a unei nații, nu este posibilă societatea și nici civilizația.

Limba română ne unește mai mult decât religia. Unii români cred în ortodoxie, alți cred în ateism, care e tot o formă de religie, dar negaționistă, iar alții nu cred nici una nici alta, nu cred nimic. În aceste vremuri, religia nu mai are forța unificatoare pe care o avea în secolul lui Feuerbach. A trecut pe planul doi.

Sunt români născuți din români pe alte meleaguri, dar care vorbesc românește și se simt români. Sau care le reproșează părinților că nu au vorbit cu ei românește, iar ei simt că nu au nicio identitate, nu sunt nici români cum ar fi fost normal să fie și nici nu sunt acceptați ca autohtoni în țara adoptivă. Sunt și alți români ai căror strămoși n-au fost niciodată români, dar acum ei sunt români din tot sufletul și cunosc numai limba română. Suntem cu toții frați de trai și frați de grai.

Acum, forța care ne unește este limba română. Uneori suntem nevoiți să vorbim cu rudele noastre apropiate, pe vreo limbă străină, singura pe care ei o cunosc. Noi nu pierdem nimic. Ei au pierdut.

La Feuerbach găsim și cauzele pentru care în zilele de azi dușmanii tradiționali ai românilor, ajutați de cozile lor de topor, trădătorii de neam dintre frații noștri de trai și de grai, fac eforturi disperate să ne șteargă identitatea națională și culturală. De aceea ei atacă religia noastră, literatura noastră orală populară și chiar literatura cultă.

Ei atacă și vor să distrugă limba noastră, dar asta nu au învățat-o de la Feuerbach. O știau de acasă. Sau imită ca proștii, ceea ce li se pare la modă, ba chiar le face plăcere să stâlcească limba.

Alții disprețuiesc limba română într-atâta, încât scriu cu fraze încâlcite, înțesate cu zeci de predicate verbale și zeci de verbe nepredicative, cu propoziții întretăiate de alte propoziții. Parcurgi rândurile și nu mai știi cum să faci schema subordonărilor din frază, care e propoziția principală și ce propoziție se leagă de care altă propoziție. Fraze interminabile, presărate cu cuvinte străine, încât nu se mai înțelege ce vor să spună, ca să ascundă că nu au nimic de spus.

Limba română strălucește în creațiile literare orale ale poporului și în scrierile culte. Cele mai strălucitoare opere literare în limba română sunt mai cu seamă două poezii: Luceafărul lui Eminescu și Miorița, cu toate variantele ei. Nu toate popoarele Europei sau de pe alte continente au asemenea opere, din care ne vin identitatea națională, unitatea etnică și trăinicia limbii române.

Limba română este patria noastră a tuturor, dinăuntrul și din afara țării. Când nu ne putem regăsi acasă la vatră, ne întâlnim în limba română, prin telefon sau mail. Sau ca acum, ne întâlnim în acest articol. Izvorul nemuririi unui popor este nemurirea limbii. Nemurirea creațiilor sale literare, culte și populare, cât și a credințelor sale. În primul rând credința în tine însuți ca individ și credința în poporul din care faci parte. Credința în valorile noastre, românești.

Regretatul scriitor Nicolae-Paul Mihail a spus în Târgul Rusaliilor: „E cam greu să ne lăsăm dresați după toate mofturile inventate în alte orizonturi. Vorba românească e o armă care bate orice bombă, chiar mai tare decât cele care i-au căsăpit pe japonezi.”

Limba română este izvorul nemuririi neamului românesc, iar dacă unii vor să înrobească lumea cu arme, cu escrocherii financiare și comerciale sau cu șiretlicuri ascunse, românii îi vor dezarma cu vorbe și cuvinte potrivite, cu idei nobile, cu creații de artă și cu omenia românului.

DESPRE IDENTITATEA ROMÂNEASCĂ

Identitatea sau, cum zice Dimitre Cantemir – primul român cu adevărat european –, „feldeinţa“ românească este o temă actuală, o temă europeană, o temă imperioasă în epoca globalismului şi a dominaţiei internetului… O discută, de altfel, toţi: la Nord şi la Sud, în Occidentul bogat şi postmodern şi în Orientul mai mult sau mai puţin bogat, mai mult sau deloc postmodern… Şi o discută altfel decât în trecut, căci noţiunea de identitate a depăşit, în limbajul tradiţional al antropologilor culturali, sfera „psihologiei“ specifice şi a „mintalităţilor“ – cum zicea, în 1907, Dumitru Drăghicescu, un român care a publicat un studiu (Psihologia poporului român), ce se citeşte, am observat, şi azi.

Noţiunea de identitate tinde să înlocuiască noţiunea de naţiune şi a defini, în zilele noastre, identitatea culturală a unei naţiuni înseamnă, automat, a introduce în ecuaţie concepte noi, cum ar fi: „pluralitatea identitară“, „l’identité de soi“ (identitatea sinelui), („ego identity“ – identitatea eului), „drepturile minorităţilor“, „psihologia morală“, „multiculturalitatea“ şi „multiculturalismul“, „semantica istorică“ etc.

Reproduc aceste noţiuni dintr-o carte recent apărută (Les embarras de l’identité – Inconforturile identităţii – de Vincent Descombres, Gallimard, 2013) şi din alta, deja celebră: (Présent, nation, mémoire de Pierre Nora, Gallimard, 2011).

Amintesc de ele pentru că vechiul tip de discurs (numit şi discursul despre specificul naţional), acela în care sunt puse pe două coloane virtuţile (calităţile) şi insuficienţele, inerţiile spiritului unui popor, este abandonat, scrie acad. Eugen Simion în revista https://magazinistoric.ro.

In prezent vedem cum identitatea naţională revine ca o problemă de maximă relevanţă în ţări integrate de decenii în toate structurile Uniunii Europene, fiind privită ca
proces fundamental al societăţii actuale europenizate.

Identităţile naţionale se redefinesc printr-un proces complex dereconsiderare a locului culturilor naţionale în cadrul identităţii globale.

Etnicitatea şi globalizarea nu se exclud, dimpotrivă, sunt procese complementare ale lumii
contemporane.

Specialiştii și elitele intelectuale își pun din ce în ce mai des întrebarea: ,,cine suntem?”, încercând formularea de răspunsuri la întrebările despre identitatea naţională. în contextul impactului societăților moderne cu globalizarea.
Deşi puternic europenizate şi implicate direct în politicile comunitare, elitele politice
sunt angajate în proiectele naţionale de susţinere a identităţii
însă principala responsabilitate în a conserva şi perpetua identitatea rămâne în
seama statului.

Conceptul de identitate cunoaşte o erodare şi degradarea ei ar trebui oprită.


Să amintim că o întrebare similară, ,,cine suntem?”, a pus-o Samuel
Huntington, într-o lucrare privind identitatea naţională a americanilor: ,,Toate
societăţile se confruntă cu ameninţări recurente la adresa existenţei lor, care le pot
nimici. Cu toate acestea, unele societăţi sunt capabile să-şi amâne sfârşitul, oprind
şi schimbând sensul proceselor de declin, înnoindu-şi vitalitatea şi identitatea.

Cred că America poate face acest lucru şi că americanii ar trebui să-şi asume din nou
cultura anglo-protestantă, tradiţiile şi valorile, care, timp de trei secole şi jumătate,
au fost îmbrăţişate de americani, indiferent de rasă, etnie şi religie, şi care au
constituit izvorul libertăţii, unităţii și puterii lor.

În privinţa laicităţii şi credinţei, românii nu-şi fac mari griji. Nu sunt necredincioşi, dar nici bigoţi.

Au o relaţie relaxată cu Divinitatea, iar cu Biserica şi mai relaxată: respectă sărbătorile importante, nu şi posturile (cu excepţia femeilor în vârstă), merg la slujbă la Crăciun şi la Paşte, eventual la Bobotează şi la Rusalii, îşi botează conştiincios copiii şi, când se însoară, trec obligatoriu prin biserică, iar în viaţa de toate zilele amestecă pe Dumnezeu în toate combinaţiile injurioase (şi mă întreb de ce?!); în fine, românii nu îndrăznesc să-l conteste pe Dumnezeu, dar nici nu fac caz, repet, de necredincioşenia lor (vorba lui Steinhardt).

La bătrâneţe, devin mai bisericoşi şi, fără mare anxietate (oricum, n-o manifestă), se pregătesc de Marea Trecere…

Religia este pentru ei, înainte de orice, o morală pe care o respectă, în genere, iar cei care n-o respectă sunt dispreţuiţi, sunt socotiţi „lepădaţi de Dumnezeu“. Există printre ei şi spirite autentic religioase, negreşit, dar aceştia se manifestă rar public.

„Pocăiţii“ (sunt numiţi astfel toţi cei care se abat de la dreapta credinţă ortodoxă) sunt priviţi cu suspiciune.

D. Drăghicescu se înşală când scrie că poporul român este cel mai ateu dintre toate popoarele europene, cel mai puţin credincios… Poporul român are doar o relaţie de toleranţă cu Divinitatea şi, cum am zis mai înainte, încearcă să împace plăcerile lumeşti cu rigorile Bisericii.

07/05/2022 - Posted by | CREDINTA | , , , , , , , , ,

10 comentarii »

  1. De citit am citit de patria mamă. Înseamnă că trebuie să existe și niște fiice sau fii că să existe o familie. O familie de cuvinte mai degrabă decât o încercare de definire a unei natiuni. O națiune este mult mai „extinsă” din punctul de vedere al conținutului etnico-religios. Nu exista o dreaptă credință și identificată cu ortodoxia tocmai. Religiile protestante și neoprotestante și chiar catolicismul sunt superioare ortodoxiei ca motivatie pentru societate sau segmente sociale, care au influențat arhitectura, industria, artele. Tara aceasta arata frumos prin contribuția majoră a acestor” pocăiți”. O națiune nu se poate defini așa, doar pentru că lipsește bunul simt. Înainte să vă umflați in pene cu ortodoxismul și limba oficială, trebuie sa conturați o altfel de realitate, cea a etnicilor și a celorlalte religii care au dat acestei țări farmecul de necontestat al acestei țări printr-un efort comun. Este rușinos alcătuirea unui astfel de articol. În nici un caz nu puteți amplifica ideea unității naționale călcând peste cei care v- au înscris în Europa că o națiune unitară.

    Apreciază

    Comentariu de Fideliu Rubinescu- Ostriceanu | 07/05/2022 | Răspunde

    • Poate aș fi ignorat zicerile d-tale, dacă nu mi-ar fi atras atenția o frază fără nici o noimă, pe care tot d-ta ai crezut de cuviință să o prezinți ca pe un argument absolut și care sună așa :
      ”Înainte să vă umflați in pene cu ortodoxismul și limba oficială, trebuie sa conturați o altfel de realitate, cea a etnicilor și a celorlalte religii care au dat acestei țări farmecul de necontestat al acestei țări”
      Cum adică, să dăm minoritarilor prioritate în recunoștința noastră și să punem poporul majoritar pe un plan secund în recunoașterea meritelor păstrării flăcării românismului vie?

      Pare că nu are rost să explic lucruri atât de evidente, unor persoane care nu le cunosc, sau pur și simplu le neagă,”se sparie gândul”, vorba cronicarului…
      Dar totuși, nu pot să nu spun iar și iar, că atunci când vorbești despre ”etnicii și a celelalte religii care au dat acestei țări farmecul de necontestat printr-un efort comun”, d-ta generalizezi o lozincă ipocrită și perfidă, în spatele căreia se ascunde adevărul incontestabil că nicăieri în lume străinii nu s-au așezat în mijlocul altui popor, animați dorința de a da pământurilor altora ”un farmec aparte”.
      E de tot râsul să spui că străinii ne-au măcelărit și ne-au jefuit sute de ani, doar pentru că, având o religie superioară Ortodoxiei, s-au simțit purtătorii focului sacru de a ne civiliza,și nu de a șterge de pe fața pământului.
      Spun că greșești generalizând, pentru că nici nu poate fi vorba să vedem în hoardele de cotropitori care și-au făcut prin foc și sabie loc printre noi, îmbărbătați fiind de dorința creștinească protestantă sau catolică sau musulmană,de a ne civiliza !
      Că printre minoritari au existat cazuri izolate care au recunoscut drepturile și individualitatea civilizației românești, asta nu poate fi contestat sau minimalizat, dar de aici și până la generalizarea rolului ”progresist” al invaziilor care s-au tot succedat peste acest popor, așa ceva nu putem să numim decât o nerozie și atât.

      Mihai Eminescu, „cel mai mare poet pe care l-a ivit şi-l va ivi vreodată, poate, pământul românesc”,a avut un răspuns neșovăitor pe care n-ar strica să fie ținut minte și d-ta atât timp cât te vei preumbla pe acest pământ:
      „Biserica răsăriteană e de optsprezece sute de ani păstrătoarea elementului latin de lângă Dunăre. Ea a stabilit şi a unificat limba noastră într-un mod atât de admirabil, încât suntem singurul popor fără dialecte propriu-zise; ea ne-a ferit în mod egal de înghiţirea printre poloni, unguri, tătari şi turci, ea este încă astăzi singura armă de apărare şi singurul sprijin al milioanelor de români cari trăiesc dincolo de hotarele noastre. Cine-o combate pe ea şi ritualurile ei poate fi cosmopolit, socialist, republican universal şi orice i-o veni în minte, dar numai român nu e.”

      Cunoscând rolul Bisericii şi al credinţei creştine în dezvoltarea culturii şi a limbii române ca veşmânt viu al învăţăturilor de credinţă şi al cultului, Eminescu a numit Biserica Ortodoxă Română „maica spirituală a neamului românesc, care a născut unitatea limbii şi unitatea etnică a poporului”.Biserica Ortodoxă Română a avut o contribuție majoră la formarea şi promovarea culturii neamului românesc.
      „Faptul cel mai curios și mai important din toate este unitatea de limbă, de datine juridice, religioase și de viață familiară. ­Miron Costin este cel dentăi care-n suta a șaptesprezecea constată această unitate vrednică a inspira mirare. El descrie curăția și frumusețea limbei vorbite în Maramureș și viața neatârnată a românilor de acolo, ne dă ­legenda fondării Moldovei și a Țării Românești, constată identitatea de origine și limbă a poporului. În același timp, cărțile bisericești, tipărite în Ardeal, în Moldova, în Țara Românească, opresc procesul de diversificare și de dialectizare a graiului viu; acesta primește prin cărți o normă unitară în rostire și în scriere, căci, printr-un instinct fericit, traducătorii și scriitorii originali aleg ca model dialectul cel mai arhaic al românilor, cel vorbit în Țara Românească și-n o parte a Ardealului, căci la cel mai vechi din toate se puteau reduce, ca la un prototip, dialectele ce încercau a se forma pe atunci” („Timpul”, 14 august 1882); el evidențiază că „limba noastră e singura în Europa care se vorbește aproape în același chip în toate părțile locuite de români”
      Ar fi bine să nu mai uiți ce ne-a spus tot Domnul Mihai Eminescu și anume că ”Biserica Ortodoxă a fost și a rămas „Maica spirituală a poporului român”.

      În rest, numai bine !

      Apreciază

      Comentariu de cersipamantromanesc | 07/05/2022 | Răspunde

    • P.S. – Cât privește sintagma ”PATRIA MAMĂ”, ironiile pe care simți nevoia sîă le le faci acum denotă o ignoranță crasă !
      Bine ar fi fost dacă ai fi știut că expresia „alma mater” este latină și se traduce prin: „mamă care te hrănește”. În Roma antică termenul se referea la o zeiță, ulterior la Patrie.
      Așa au fost denumite Cibela, zeița naturii, și Ceres, zeița vegetației.
      Ceva mai târziu, în Roma antică poeții au întrebuințat această expresie pentru a desemna Patria, iar în Evul Mediu ea se referea la universități, privite ca o mamă care oferă hrană spirituală și provine din deviza „Alma Mater Studiorum” a Universității din Bologna, una dintre cele mai vechi universități din lumea occidentală, fondată în 1088. Tot în acea perioadă,creștinii o foloseau ca referință la Fecioara Maria.

      În unele texte,această expresie e înlocuită cu aceeași semnificație, de sintagma alma parens.
      Ar fi bine să te informezi inainte de a face glumițe răsauflate despre lucruri serioase.

      Apreciază

      Comentariu de cersipamantromanesc | 08/05/2022 | Răspunde

      • patrie este poporul iar nu tagma jefuitorilor

        Apreciază

        Comentariu de dr. Sergiu Fendrihan | 08/05/2022

      • EXACT !

        Apreciază

        Comentariu de cersipamantromanesc | 08/05/2022

      • n am spus o eu, a spus o Tudor Vladimirescu

        Apreciază

        Comentariu de dr. Sergiu Fendrihan | 08/05/2022

      • EXACT !

        Apreciază

        Comentariu de cersipamantromanesc | 09/05/2022

      • O înțelegere greșită la scrierea mea. Nu neg majoritarismul nici etnic nici religios. Este o realitate de necontestat. Însă doream să spun că minoritățile etnice și religioase au adus un aport semnificativ și dacă s-ar folosi o balanță cistită fără măsluieli patriotice, ați observa că aportul cultural, arhitectural al ordinii și disciplinei favorizează minoritățile.
        Ortodoxismul nu a adus, cinstit vorbind o implicare socială care să stimuleze ordinea, educația…, fondând școli de mînanltă calitate cum sunt școlile neoprotestante din România. Sunt puține, dar calitative. Nu mai spun de centre de sănătate, spitale particulare. Nu spun să dați întâietate minorităților, dar egalitate se poate acorda.
        E drept că am glumit mai sus cu expresia ” Alma mater”, însă se poate traduce și alt fel decât patria mamă sau lăcaș universitar.
        Să aveți o zi frumoasă și spor la analize documentare.

        Apreciază

        Comentariu de Fideliu Rubinescu-Ostriceanu | 09/05/2022

      • Ce legătură are aportul cultural, arhitectural al ordinii și disciplinei al minorităților cu Patria, Poporul și Identitatea noastră națională, așadar cu subiectul articolului acesta?
        Cum poți d-ta să negi importanța covârșitoare a educației promovate prin Ortodoxia română pentru supraviețuirea poporului nostru ? Ce prostie mai e și aia care susține că prin școală și prin cultură , minoritarii ne-au ridicat pe noi, românii, din starea de înapoiere?
        D-ta nu ai aflat încă un adevăr vechi de când lumea anume acela că :
        ,,Pentru a lichida popoarele, se începe prin a le altera, prin a le șterge memoria. Le distrugi cărțile, istoria, cultura și altcineva le scrie alte cărți, le dă altă cultură, le inventează o altă istorie. Între timp poporul începe să uite ceea ce este și ceea ce a fost, iar cei din jur îl vor uita și mai repede, limba nu va mai fi decît un simplu element de folclor, care mai devreme sau mai tîrziu va muri de moarte naturală.”

        Asta ți-o spune istoricul și profesorul universitar ceh Milan Hubl (1927-1989). Nu ai aflat până acum că scoala, cultura si religia au fost principalele instrumente de atac ale stăpânitorilor străini pentru distrugerea identității de neam a poporului nostru? Uită-te ce s-a întâmplat și se întâmplă cu românii din jurul frontierelor României.
        Dacă ai aflat, sper să nu mai încerci să ne vinzi năzdrăvănii de felul celor pe care le înșiri acum cu atâta nonșalanță …

        Apreciază

        Comentariu de cersipamantromanesc | 09/05/2022

  2. BRAVO CA LUMEA COMENTARII IMI PLACE BLOGUL DVS.

    Apreciază

    Comentariu de dr. Sergiu Fendrihan | 07/05/2022 | Răspunde


Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

%d blogeri au apreciat: