CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

RUSIA se comportă ca un imperiu aflat în ceasul declinului și se va dezintegra. Colapsul ei a fost mult timp temut și prezis

Platforma  Desk Russie publică o analiză a istoricului rus Alexandr Etkind în care acesta susține că „Rusia contemporană se autointitulează federație, precum Germania sau Elveția, când, de fapt, se comportă ca un imperiu aflat în ceasul declinului”.

Autorul se întreabă : ”Ce s-a întâmplat cu Imperiul Rus? S-a dezintegrat la sfârșitul unui război imperialist. Ce s-a întâmplat cu Uniunea Sovietică? S-a dezintegrat la sfârșitul Războiului Rece. Ce se va întâmpla cu Federația Rusă?

Răspunsul este evident, chiar dacă îi întristează pe mulți. Patriotismul rusesc este de așa natură încât chiar și cei care nu susțin regimul de la Kremlin nu sunt gata să recunoască natura imperială a actualului stat rus.

Chiar și cei care consideră că actualul guvern rus este nedrept, incompetent sau pur și simplu periculos cred în supraviețuirea Federației Ruse cu granițele sale actuale.

Chiar și oameni ca mine, care doresc Ucrainei o victorie militară și guvernanților ruși un proces internațional, nu sunt gata să admită că acest lucru va duce, în consecință, la sfârșitul țării însăși.

Prin pierderea unor teritorii și a unei părți din populație, Rusia a trecut deja prin mai multe etape de reîncarnare: Imperiul Rus, Uniunea Sovietică și Federația Rusă. Acest lucru atestă instabilitatea sa istorică și inevitabilitatea altor metamorfoze care vor urma.

Colapsul a fost mult timp temut și prezis. A fost făcută o promisiune pentru a o evita. Ea ar fi putut fi încetinită profitând de situația economică favorabilă, bazându-se pe un guvern competent, pe un joc diplomatic abil sau pur și simplu mizând pe noroc.

Partidul de guvernământ, deși considerat nul și neavenit, reușise totuși să aleagă un nume care reflecta teama sa profundă de dezintegrare, precum și lipsa altor valori: „Rusia Unită”. Pe scena internațională, partenerii Rusiei, care o depășesc cu mult în termeni de putere, nu doreau această dezintegrare.

Unii au fost recunoscători Federației pentru că a pus capăt unui Război Rece periculos și costisitor. Alții pur și simplu s-au resemnat cu schimbările, oricare ar fi ele, temându-se de acestea mai mult decât de războiul însuși.

Prăbușirea care amenință Federația nu se va întâmpla din cauza popoarelor sau guvernelor străine, ci împotriva voinței lor și în contradicție cu proiecțiile lor.

Este probabil că se va întâmpla, de asemenea, împotriva voinței populației rusești: astfel de probleme nu se rezolvă de obicei prin vot.

Pentru o lungă perioadă de timp, două decenii, nu s-a întâmplat nimic cu adevărat semnificativ în Rusia. Așa cum se spunea în secolul al XIX-lea, viața politică a fost înghețată cu succes.

Totul s-a schimbat odată cu cel de-al doilea război ruso-ucrainean, un război care nu ar fi trebuit să fie declanșat niciodată de susținătorii ideii unei Rusii unite. Pentru cei care sunt preocupați de păstrarea Federației, a sosit momentul adevărului.

Epoca imperiilor a apus de mult. Imperiile din trecut s-au prăbușit după războaie și revolte și au dat naștere unei multitudini de state naționale care au apărut pe ruinele fostelor lor colonii.

Scriitorul britanico-polonez Joseph Conrad susținea că nu există nicio bucată de pământ în lume care să nu fi fost colonizată.

Anglia, o fostă colonie romană, a devenit metropola unui nou imperiu. Polonia, centrul de greutate al Europei de Est, a fost împărțită de trei state ostile. Prusia de Est, o fostă metropolă și loc de încoronări regale, a devenit o colonie.

Anterior, cam același lucru se întâmplase cu țara tătarilor. Istoria se desfășoară fără reguli.

Imperiile se ridică și se prăbușesc, precum valurile pe o mare furtunoasă. Acestea fiind spuse, aproape toate imperiile au dispărut în secolul XX, într-un proces care a fost numit „decolonizare”.

În competiția cu alte forme de viață politică, imperiile au fost învinse de alte tipuri de stat: național și federal. Rusia contemporană, un stat-națiune, se autointitulează federație, precum Germania sau Elveția, când, de fapt, se comportă ca un imperiu aflat în ceasul declinului.

Care este diferența dintre o federație și un imperiu? Federația se definește prin intrarea și ieșirea liberă a membrilor săi. Imperiile se mențin prin forță, în timp ce federațiile nu se opun autodizolvării lor.

La începutul secolului al XX-lea, acest lucru se numea „dreptul la autodeterminare, inclusiv la secesiune”.

Acest principiu a fost consacrat în Declarația drepturilor popoarelor din Rusia, adoptată de bolșevici în noiembrie 1917. Ulterior, a dispărut din textele constituționale. Unele federații „compozite” s-au dezintegrat fără a recurge la forță. Acesta este cazul Uniunii Sovietice și al Cehoslovaciei. Dar alte cazuri de dezintegrare au provocat războaie civile cu interferență internațională.

Acest lucru s-a întâmplat mai devreme în Statele Unite și s-a întâmplat sub ochii noștri în Iugoslavia: forțele erau inegale și o parte și-a impus voința asupra celeilalte. În și alte cazuri, dezintegrarea a fost pașnică, dar mândria rănită și ambițiile avortate au dus la violențe amânate. Acest lucru se numește revanșism și deschide calea către un nou război.

Nu cer prăbușirea Federației Ruse, ci o prevăd, iar acest lucru face diferența. Din nou, dezintegrarea ar fi putut fi evitată, ar fi fost suficient să nu înceapă un război cu Ucraina. Dar revanșismul a fost mai puternic decât prudența.

Prăbușirea acestei Federații, o comunitate complexă, artificială, extrem de inegală și din ce în ce mai neproductivă, va avea loc din cauza liderilor săi de la Moscova, și numai din cauza lor.

Cei care iubesc Federația; cei care cred că, dacă aceasta ar dispărea, popoarelor le-ar fi mai rău decât în ea; cei care văd în ideea unei Rusii unite principala și chiar singura valoare politică – toți ar trebui să-i învinovățească pe cei și numai pe cei care au pornit acest război.

În câte părți se va rupe Federația și dacă aceste părți vor corespunde delimitărilor actuale ale republicilor și provinciilor care o compun?

În fiecare caz, oamenii vor decide. La nivel local, instituțiile, liderii și granițele existente vor avea un rol de jucat în punerea în aplicare a „dreptului la autodeterminare, inclusiv la secesiune”. Dar există mulți alți factori determinanți: economici și culturali, interni și internaționali. Noile state vor fi diverse: unele vor fi democratice, altele autoritare.

Toate vor fi legate mai mult de vecinii lor, de partenerii lor comerciali și de securitate, decât de vechea lor „rudă”, uzată și respingătoare.

Teritoriile care au aparținut altor entități naționale înainte de a deveni parte a Rusiei după cel de-al Doilea Război Mondial (Prusia de Est, părți din Karelia, Insulele Kurile) vor părăsi Federația cu o plăcere nedisimulată: vor ști cu cine să construiască legături.

Tensiunile etnice și religioase din regiuni deosebit de complexe, cum ar fi Caucazul, pot duce la noi războaie. Odată cu prăbușirea Federației, inegalitățile sociale, o caracteristică a Rusiei în ultimele decenii, vor crește și mai mult. Provinciile producătoare de materii prime vor fi mai bogate, iar alte regiuni vor fi mai sărace.

Bucurându-se de libertate, oamenii lor vor da dovadă de o nouă creativitate. Ei vor începe să facă comerț cu ceea ce numai societățile libere pot crea. Își vor inventa avantajele lor comparative, noi și unice.

Istoria merge mai departe. Mai devreme sau mai târziu, comunitatea internațională, căreia nu-i plac tulburările, va lua act de schimbări și va face un efort pentru a evita vărsarea de sânge. În acel moment va avea loc o conferință de pace, după modelul conferinței de la Paris din 1918-1919, organizată de învingătorii din Primul Război Mondial.

Rusia, care a semnat un acord de pace separat la Brest-Litovsk, nu a fost invitată.

Războiul civil din Rusia continua, o tiranie se consolida acolo, iar Conferința de pace de la Paris a lăsat totul să decurgă fără să intervină.

În noul tratat de pace, foștii vecini ai noilor țări vor media negocierile lor: Ucraina, China, Norvegia, Polonia, Finlanda, Kazahstan și alții. Federațiile cu mai mult succes din punct de vedere istoric, cum ar fi Uniunea Europeană și Statele Unite, vor avea rolul lor.

Un nou tratat eurasiatic va finaliza munca începută la Versailles cu un secol în urmă”.

Aleksandr Etkind (n. 30 august 1955, Leningrad, RSFS Rusă, URSS) este un istoric și psiholog rus, profesor de istorie la catedra de relații Rusia-Europa de la Institutul Universitar European și membru în European Institute for International Law and International Relations⁠(en).

A absolvit cursurile de licență și masterat de psihologie și limbă engleză la Universitatea de Stat din Leningrad în 1976; în 1998 și-a susținut teza de doctorat (abilitare) despre studii slavonice și istorie culturală la Universitatea din Helsinki.

În 1990 a emigrat din Uniunea Sovietică; a predat la universitățile Harvard, Stanford, New York, Paris, Stockholm, Cambridge (unde a fost membru la King’s College), Viena și Berlin. Cercetările sale privesc colonizarea Rusiei, mișcările de protest din Rusia și culturile amintirii din Europa de Est. Între 2010 și 2013 a condus proiectul de cercetare Memory at War: Cultural Dynamics in Poland, Russia, and Ukraine

01/05/2022 Posted by | analize | , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

CENZURA – UN INSTRUMENT eficient de deformare a conştiinţelor în BASARABIA cotropită de hoardele sovietice, cu consecinţe care se resimt până în zilele noastre

Foto: 28 iunie 1940 – Trupele rusești au cotropit Basarabia. Printre primele măsuri luate de ocupanți a fost instituirea cenzurii.

Cenzura sovietică din R.S.S. Moldovenească în anii ’70 ai secolului al XX-lea

Istoricul din R.Moldova Ion Varta, directorul Serviciul de Stat de Arhivă din Republica Moldova, fost membru al Comisiei pentru studierea și aprecierea regimului comunist totalitar din Republica Moldova, scrie în prestigioasa revistă https://www.limbaromana.md, că instituirea ocupaţiei sovietice a Basarabiei în anul 1940, şi apoi în anul 1944, a avut drept consecinţe, după cum bine se cunoaşte, asasinate în masă, deportări în lanţ, foametea organizată, mobilizări la munci forţate în Donbass, Siberia, Kazahstanul de Nord etc.

Cei care au supravieţuit acestor orori au fost mânaţi în colhozuri, pe şantierele „construcţiei socialiste din R.S.S.M.”, fiind ţinuţi sub o riguroasă şi vigilentă supraveghere față de influenţele „nocive” care puteau să deruteze „omul sovietic” de către propaganda „burgheză” din Occident, dar şi de potenţialii răuvoitori din interior, aşa-numiţii „duşmani de clasă”.

Un instrument eficient al regimului sovietic de ocupaţie în menţinerea acestui control riguros asupra spiritelor umane îl constituia şi cenzura draconică asupra tipăriturilor, emisiunilor radio şi cele difuzate de televiziunea sovietică.

Vigilenţa cenzurii sovietice n-a slăbit nici o clipă, ea fiind la fel de rigidă de-a lungul întregii perioade de ocupaţie sovietică.

În cele ce urmează, ne vom referi la câteva aspecte din activitatea acesteia în R.S.S. Moldovenească pe parcursul deceniului şapte al sec. al XX-lea.

În această perioadă, cenzura sovietică din R.S.S.Moldovenească urmărea, în mod strict, ca în reţeaua bibliotecilor, în librării să nu ajungă cumva lucrări elaborate de autori din România şi din emigraţia românească.

Ultima categorie de autori era considerată cea mai periculoasă, întrucât reprezenta nu doar un curent de opinie „străină”, ci şi unul „burgheză”.

Un exemplu semnificativ în acest sens este şi cel pe care îl vom evoca în continuare.

Zinaida Frumer, şefa fondului special al Bibliotecii Ştiinţifice Centrale a Academiei de Ştiinţe a R.S.S.M., i-a adresat un raport şefului Direcţiei principale pentru securitatea secretului de stat în domeniul presei de pe lângă Consiliul de Miniştri, I. D. Stelea, în care relata că în luna iulie Secţia de completare a respectivei biblioteci a recepţionat prin intermediul schimbului internaţional revista „Revue des études roumaines” /574, editată la Paris, care trecuse cenzura Glavlit-ului, purtând numărul cenzurării 425 pentru utilizare ulterioară liberă (Arhiva Naţională a Republicii Moldova (ANRM), Fond 3209, inv. 1, dosar 71, f. 23). Z. Frumer considera că această revistă nu trebuia să rămână accesibilă pentru cititorii respectivei biblioteci, ci urma să fie transmisă în fondul special din câteva considerente, pe care le invocăm aici.

Articolele şi recenziile incluse în respectiva revistă, în viziunea acesteia, „în majoritatea lor covârşitoare conţin sinteze tendenţioase care falsificau realitatea istorică”. Z. Frumer mai menţiona că autorii articolelor – istorici-emigranţi de origine română –, în lucrările lor inserate în paginile acestei reviste, „falsifică faptele istorice: articolul lui George Ciorănescu Harta Moldovei de Cantemir, la paginile 115-119 ale respectivei publicaţii, menţiona: «frontierele Moldovei trec pe râurile Dunărea, Nistru şi Siret… Cantemir se mândrea cu originea latină a poporului său, mărturie a românismului în Moldova… Această lucrare mărturiseşte despre destinul tragic al acestui principe.

Învins de către turci, el a fost trădat de către aliaţii săi – ruşii, care au anexat cea mai mare parte a multiubitei sale Moldove»”.

O altă lucrare inclusă în respectivul volum, care i-a provocat suspiciunea Zinaidei Furmer, a fost „articolul lui N. Giuvara D. Cantemir filozof al istoriei, p. 66-90, în care acesta îl înfăţişează pe marele savant ca pe un «învăţat, aparţinând istoriei României»”.

Şefa Fondului Special al Bibliotecii Ştiinţifice Centrale a Academiei de Ştiinţe mai menţiona că în compartimentul „Recenzii”, de la p. 219, este inserată o recenzie a cărţii unui grup de istorici români – emigranţi de la Paris: Aspecte ale relaţiilor ruso-române, vol. I (cartea se păstrează în fondul special). În baza acestei lucrări a fost elaborat un şir întreg de articole de către istoricii noştri care au demascat falsificatorii istoriei” (Ibidem).

În final, Z. Frumer solicita ca respectiva revistă „să fie păstrată în fondul special”, pentru ca, în felul acesta, să nu fie accesibilă publicului larg de cititori, ci doar acelora care inspirau încredere vigilenţilor supraveghetori de la această instituţie.

Supravegherea activităţilor editoriale a diverselor acţiuni cu caracter cultural, a emisiunilor radiofonice şi celor televizate, pe măsura extinderii acestora, devine pentru Glavlit o preocupare constantă şi tot mai dificil de onorat, întrucât creşterea fluxului informaţional depăşeşte potenţialul uman de care dispune această instituţie. În această perioadă utilizarea aparatelor de multiplicare a producţiei poligrafice le produce multă bătaie de cap angajaţilor Glavlit-ului, întrucât creşterea numărului acestor aparate face tot mai dificilă efectuarea unui control eficient al producţiei lor poligrafice.

Aparatele de multiplicare se aflau sub un control rigid şi o vigilenţă sporită din partea autorităţilor statului. Pentru perioada 1971-1974 au fost convocate şapte seminare-consfătuiri cu persoanele responsabile pentru aparatele de multiplicare din or. Chişinău, în cadrul cărora au fost supuse analizei încălcările comise, explicate principalele prevederi ale legislaţiei în vigoare. La unele consfătuiri au vorbit angajaţii Ministerului de Interne al R.S.S.M., care au scos în evidenţă un şir de lipsuri privind evidenţa şi păstrarea aparatelor de multiplicat.

În anul 1972 a fost convocată o consfătuire cu şefii unităţilor speciale ale întreprinderilor din industria uşoară a R.S.S.M. Împreună cu reprezentanţii KGB, MAI şi ai Comitetului de stat pentru tipărituri al R.S.S.M. a fost convocată o consfătuire cu şefii unităţilor speciale şi şefii cancelariilor ministerelor şi departamentelor.

Participanţilor le-au fost explicate cerinţele de bază ale regulilor şi ordinelor privind expedierea obligatorie a exemplarului de control organului de supraveghere (Ibidem). Or, tocmai această obligaţiune era frecvent încălcată de către deţinătorii aparatelor de multiplicare.

O altă obligaţiune care revenea organelor de cenzură sovietică era retragerea din circuit (reţelele de biblioteci şi de librării) ale cărţilor autorilor care şi-au pierdut loialitatea autorităţilor sovietice din varii motive – în special, din cauza deciziei acestora de a părăsi Uniunea Sovietică şi de a se stabili în Occident sau în Israel.

Din anul 1971 şi până în 1974 Glavlit-ul de la Moscova a emis patru ordine privind eliminarea unor cărţi din reţeaua de biblioteci. În afară de aceasta, şi Glavlit-ul din R.S.S.M. a emis, în aceeaşi perioadă, două ordine cu aceeaşi conotaţie. Toate aceste ordine au fost expediate ministerelor şi departamentelor pentru a fi adoptate deciziile corespunzătoare. În 1971 au fost verificate 239 biblioteci, în 55 au fost depistate cărţi care urmau a fi retrase (Ibidem, f. 25).

O mostră de amestec brutal şi descalificant al cenzurii de la Chişinău în activităţile editoriale îl constituie episodul legat de pregătirea pentru tipar a Enciclopediei Sovietice Moldoveneşti. Munca unui colectiv numeros de autori, cu renume şi cu o pregătire profesională serioasă, a fost schimonosită, de o manieră impardonabilă, de doar câţiva cenzori din cadrul Glavlit-ului de la Chişinău, unii dintre aceştia cu o pregătire mai mult decât îndoielnică.

La 25 februarie 1974 şeful Glavlit-ului, I. Stelea, a expediat CC al PCMoldovenesc un document cu nr. 14, în care au fost expuse mai multe obiecţii în legătură cu pregătirea pentru tipar a Enciclopediei Sovietice Moldoveneşti. Se menţiona că în enciclopedia republicană nu era obligatoriu să fie prezentate „toate noţiunile geografice, curentele religioase, diferiţi savanţi şi oameni de stat aproape a tuturor ţărilor şi tuturor timpurilor. În viziunea cenzorului-şef, era inadmisibil «să fie prezentaţi diferiţi generali şi atamani care au luptat contra Puterii Sovietice, precum şi a alte persoane, condamnate de către partid pentru activităţi antipartinice»”.

Nu se considera oportun „să fie prezentaţi numeroşi savanţi, reprezentanţi ai literaturii şi culturii, care nu au fost în acest ţinut sau n-au avut o contribuţie la pregătirea cadrelor pentru republică”. În viziunea lui I. Stelea, o atare abordare trebuia să permită operarea unor anumite reduceri ale limitelor volumului iniţial al enciclopediei şi, în felul acesta, în paginile acesteia „ar fi fost posibilă o reflectare mai amplă a problemelor social-culturale şi economice din viaţa republicii” (Ibidem, dosar 71, f. 82).

La demersul şefului Glavlit-ului de la Chişinău a fost anexată o listă cu observaţii concrete privind primele trei volume ale enciclopediei. Respectivele observaţii se refereau la noţiunile care, în viziunea cenzorilor, urmau a fi excluse din respectivul volum. Documentul acesta, care însumează şase pagini, conţine mai multe rubrici.

Pentru început vom menţiona tot ce se sugera să fie suprimat din primul volum cu referire la România, poporul român, istoria şi cultura sa, la personalităţile sale. Astfel, la pagina 175 se sugera să fie exclus numele lui I. Antonescu, catalogat „dictator fascist”, la p. 500 – Brătianu, în dreptul căruia era precizat: „familia unor reacţionari români”. Brătienii erau incluşi în categoria a V-a, cu genericul „Diferiţi activişti condamnaţi pentru activitate antisovietică”. Adică Brătienii erau învinuiţi de către cenzura sovietică de activitate antisovietică?!

Din categoria a VII-a – cea denumită „Savanţi, reprezentanţi ai literaturii, artei şi ştiinţei”, care, în viziunea cenzorilor sovietici de la Chişinău, urmau a fi excluşi din vol. I al enciclopediei, pe motiv că nu ar fi avut nimic cu R.S.S.M., figurau: Theodor Aman, „pictor român” (1831-1891) (la p. 119), care, aşa cum bine se cunoaşte, este unul dintre cei mai mari pictori şi graficieni români, pedagog, academician, întemeietorul primelor şcoli româneşti de arte frumoase de la Iaşi şi Bucureşti; Grigore Antipa, „biolog român” (p. 171) (1867-1944), moldovean din dreapta Prutului, naturalist, biolog darvinist, zoolog, ihtiolog, oceanolog, savant de talie mondială.

Cel care sugerase atari suprimări era cenzorul M. S. Băbălău, care şi-a scris numele în dreptul propunerilor sale. În viziunea respectivului cenzor, toate aceste personalităţi n-aveau nimic în comun cu istoria şi cultura populaţiei majoritare din R.S.S.M. Este cunoscut faptul că liderii sovietici de atunci considerau că familiarizarea basarabenilor cu istoria poporului român, cu personalităţile sale marcante putea să le fie nocivă moldovenilor din stânga Prutului (Ibidem, f. 83).

Acelaşi cenzor mai sugerase să fie excluşi din aceeaşi categorie compozitorul italian Vincenzo Bellini (1801-1835), autorul mai multor opere nemuritoare, inclusiv Norma (1831); scriitoarea americană Harriet Beecher Stowe (1811-1896), autoarea renumitului roman Coliba unchiului Tom (1852), fizicianul şi matematicianul austriac Ludwig Bolzmann (1844-1906), membru al Academiei de Ştiinţe din Viena, care şi-a asigurat celebritatea în urma inventării mecanicii statice, ca procedeu universal de studiere a gazelor; microbiologul german August Wasserman (1866-1925), marele prozator şi eseist indian Mulk Raj Anand (1905-2004); pictorul şi graficianul azer Azim Zade (1880-1943); poetul latin Ausonius (Decimus Magnus Ausonius) (310-395), care în motivaţiile „preţioase” ale cenzorului Băbălău apare ca „scriitor latin” ş.a. Se pare că cenzura sovietică de la Chişinău se conducea de un principiu politic monstruos – „prea multă minte dăunează” – la ce bun ca cititorul din R.S.S.M. să se familiarizeze cu aceste personalităţi cu renume din istoria civilizaţiei universale.

Cu cât mai puţin vor cunoaşte, cu atât mai uşor vor putea fi manipulaţi.

Din volumul I se mai sugera să fie excluse mai multe nume şi noţiuni religioase, trecute la rubrica „Curente religioase şi reacţionare şi reprezentanţii lor”: „Abel – erou biblic” (p. 10); „Avraam, străbunic al evreilor” (p. 22); „Adam” (p. 30); „Allah, animism-credinţă” (p. 162); „biblia (caracteristica acesteia)” (p. 414).

Din acelaşi prim volum al enciclopediei moldoveneşti se sugera să fie omise şi alte personalităţi importante din istoria universală, precum Adrian, împărat roman (în document este menţionat ca „ţar”; Dwight D. Eisenhower (1890-1969), al 34-lea preşedinte al Statelor Unite ale Americii (1953-1961), comandantul forţelor unite ale aliaţilor care au debarcat în Nordul Africii (1943) şi în Franţa (1944) (Ibidem, f. 83).

În volumul III al enciclopediei moldoveneşti din rubrica IV „Oameni de stat” se sugera să fie excluşi „Maiorescu Titu – prim-ministru al României burgheze” (p. 172); „Matei Basarab (sic!) – domnitorul Munteniei” (p. 248); „Mihai Viteazul – domnitorul Munteniei”. În categoria personalităţilor importante din istoria universală, care urmau să fie excluse din ESM, au fost incluse şi alte câteva zeci de nume.

O altă preocupare a cenzurii sovietice la începutul anilor ’70 ai sec. al XX-lea a fost „lupta cu religia”. În acea epocă cenzura sovietică manifesta în continuare un interes deosebit pentru tematica religioasă.

Politica autorităţilor sovietice faţă de cultele religioase a suportat o întreagă evoluţie – de la închiderea a zecilor de mii de lăcaşe sfinte, mănăstiri ale creştinilor ortodocşi, dar şi a celorlalte confesiuni religioase (catolică, neoprotestantă, mozaică, musulmană etc.) şi exterminarea fizică, inclusiv prin împuşcare, a slujitorilor acestor confesiuni şi a credincioşilor până la o „inovaţie” mai recentă şi mai „civilizată” de strangulare a promotorilor diferitor confesiuni religioase şi a adepţilor lor prin intermediul unei „blocade informaţionale”.

La 17 septembrie 1971 S. Tanasevski, „împuternicitul Consiliului pentru treburile religiei de pe lângă Consiliul de Miniştri al Uniunii R.S.S. în R.S.S. Moldovenească îi expedia şefului Glavlit-ului de la Chişinău I. Stelea o scrisoare prin care îi relata că îi expediază o copie a ordinului preşedintelui Consiliului pentru cultele religioase de pe lângă Consiliul de Miniştri al U.R.S.S., cu numărul de ordine 90, din 19 iulie 1971, „Despre intrarea în vigoare a Nomenclatorului datelor Consiliului pentru cultele religioase de pe lângă Consiliul de Miniştri al U.R.S.S., care erau interzise spre difuzare în presa «deschisă» (sic!), emisiunile radio şi de televiziune” (Ibidem, dosar 46, f. 26).

Acest ordin prevedea intrarea în vigoare a respectivului nomenclator, avizat şi de Glavlit-ul unional. Toate subdiviziunile Consiliului pentru cultele religioase (şefii de secţie, adjuncţii acestora, inspectorii, împuterniciţii erau obligaţi să aplice în practică „în mod consecvent” prevederile nomenclatorului.

Şefii de direcţie şi împuterniciţii acestui consiliu erau atenţionaţi, în mod special, asupra unei executări rigide a nomenclatorului, pentru „a exclude posibilitatea pătrunderii informaţiilor specificate în textul acestuia în presa „deschisă”, emisiunile radio şi de televiziune” (Ibidem, f. 27).

Nomenclatorul în cauză se referea la „informaţiile şi materialele Consiliului pentru cultele religioase de pe lângă Consiliul de Miniştri al U.R.S.S. şi ale împuterniciţilor acestuia în teritoriu, publicarea cărora în presa „deschisă”, emisiunile radio şi la televiziune era considerată „inoportună”, adică, cu alte cuvinte, urmau a fi interzise spre difuzare (Ibidem, dosar 46, f. 29).

Toate „informaţiile şi materialele” difuzate de respectiva instituţie erau clasificate în nouă categorii. Din prima categorie făceau parte datele generale despre numărul organizaţiilor religioase, bisericilor ce funcţionau, inclusiv a bisericilor catolice, moscheilor, mănăstirilor şi „altor case de rugăciuni”, datele despre numărul „slujitorilor cultelor religioase din U.R.S.S.”.

A doua categorie de informaţii care erau interzise de a fi mediatizate în ziare, la radio şi televiziune erau cele despre numărul de biserici, moschei, mănăstiri închise sau demolate şi scoase de la evidenţa „uniunilor religioase”, nu numai cu referire la toată Uniunea Sovietică, dar şi a celor referitoare la raioane, regiuni, ţinuturi şi republici (Ibidem, f. 30).

Se mai punea interdicţia pe difuzarea datelor despre numărul de „ritualuri săvârşite în cadrul uniunilor religioase, înregistrate la scara întregii U.R.S.S.” (categoria a III-a), datelor despre veniturile şi cheltuielile „organizaţiilor religioase din U.R.S.S.” (categoria a IV-a).

Categoria a cincea de „materiale”, asupra cărora se instituia acelaşi „tabu”, erau rapoartele, instrucţiunile, stenogramele, dările de seamă, datele statistice, comunicatele ş.a. care reflectau nivelul de religiozitate a populaţiei şi de respectare de către aceasta a ritualurilor religioase, atât la scara U.R.S.S., cât şi pentru fiecare republică unională în parte (Ibidem).

Cea de-a şasea categorie se referea la deciziile Consiliului pentru cultele religioase, dar şi cele ale structurilor sovietice locale privind exercitarea controlului asupra respectării legislaţiei cu privire la cultele religioase.

A şaptea categorie de informaţii interzise spre difuzare în mass-media sovietică erau datele cu caracter general despre numărul de persoane din rândul slujitorilor de cult, dar şi a enoriaşilor care au fost sancţionaţi în mod administrativ, dar şi penal pentru „violarea legislaţiei”, despre cultele religioase, atât la scara U.R.S.S., cât şi la cea a republicilor unionale (Ibidem).

Şi, în sfârşit, ultimele două categorii de „materiale şi informaţii”, despre care nu trebuiau informaţi cetăţenii sovietici, erau cele cu privire la datele cu caracter general despre relaţiile internaţionale ale „organizaţiilor religioase” din U.R.S.S., despre rapoartele „centrelor religioase” cu privire la delegaţiile peste hotare.

Erau interzise spre difuzare, de asemenea, şi datele despre tirajele ediţiilor cu caracter religios, editate în U.R.S.S. (Ibidem).

În felul acesta, crearea acestui vacuum informaţional în jurul cultelor religioase din U.R.S.S. urma să conducă, în viziunea autorilor acestui scenariu, la pierderea treptată a influenţei acestora în societate şi la dispariţia lor treptată. Bineînţeles, această „ostracizare informaţională” nu însemna că celelalte mijloace de anihilare a diferitor confesiuni religioase îşi pierdeau actualitatea – pur şi simplu, la cele vechi se mai adăuga una nouă – mai sofisticată.

La începutul anilor ’70 ai sec. al XX-lea o ţintă predilectă a cenzurii sovietice au devenit operele scriitorilor, dramaturgilor, oamenilor de cultură de origine iudaică, repatriaţi în Israel.

Lucrările acestora erau retrase din reţeaua de biblioteci publice, librării pentru a fi ulterior distruse. Întrucât şi din R.S.S. Moldovenească au plecat mai mulţi oameni de cultură, reprezentanţi ai acestei etnii, cărţile lor au avut un destin similar.

În felul acesta, pe parcursul anilor ’70 cenzura chişinăuiană a instrumentat câteva asemenea operaţiuni. Astfel, în baza ordinului nr. 2 – дсп, din 1 iunie 1973, semnat de şeful Glavlit-ului I. Stelea, s-a decis retragerea din bibliotecile publice şi din reţeaua de librării a cărţii lui Ia. Iachir – Lăpuşneanu Luna-şi paşte stelele, în limba „moldovenească”, Chişinău, Cartea Moldovenească, 1969, 152 p, 8.000 ex. Temeiul: Indicaţia CC al PCM.” (ANRM, Fond 3209, inv. 1, dosar 60, f. 2).

La 1 august 1975 I. Stelea i-a adresat lui V. Hropotinschi, preşedintele Comitetului de stat al editurilor R.S.S.M., o scrisoare în care menţiona, între altele, că ordinul Glavlit-ului din R.S.S.M. nr. 3 – дсп, din 25. VI.1975, cu privire la retragerea din librării a cărţilor lui M. S. Bruhis, nu fusese adus la cunoştinţa angajaţilor tuturor librăriilor (ANRM, Fond 3209, inv. 1, d. 80, f. 67). Pentru cititorul neavizat vom menţiona că Mihail Bruhis (1.03.1919-6.12.2006) a fost traducător, publicist şi istoric din R.S.S.M.

A deţinut funcţia de şef al Secţiei traduceri din cadrul Institutului de istorie a PCM de pe lângă CC al PCM. Decepţionat de regimul comunist din U.R.S.S., M. Bruhis emigrează în Israel. Lucrarea care l-a consacrat se numeşte Rusia, România şi Basarabia – 1812, 1918, 1824, 1940, tipărită în limba rusă în anul 1979, la Tel Aviv, editată ulterior, în versiune română, la Chişinău, în anul 1992, la Editura Universitas, în care acesta a combătut cu argumente imbatabile multiple falsuri lansate de istoriografia sovietică.

În misiva sa, I. Stelea menţiona că şi în acest caz legat de M. Bruhis, ca şi în alte cazuri, în loc de ordin a fost expediată o scrisoare care sugera predarea cărţilor lui M. Bruhis în depozit. Mai mult decât atât, menţiona cenzorul-şef, se adeverise că angajaţii magazinului de anticariat din Chişinău nu erau familiarizaţi cu respectivul ordin (ANRM, Fond 3209, inv. 1, d. 80, f. 67).

În aceeaşi scrisoare I. Stelea relata că în timpul controlului selectiv al fondurilor de carte ale bibliotecilor Editurilor Lumina şi Cartea Moldovenească au fost descoperite cărţi care trebuiau să fie retrase conform ordinelor Glavlit-ului R.S.S.M. nr. 1 – дсп, din 23 ianuarie 1974 şi nr. 3 – дсп, din 25 iunie 1975 (Ibidem).

În calitatea sa de şef al Glavlit-ului I. Stelea îi solicita lui V. Hropotinschi să distribuie în toate librăriile ordine cu privire la retragerea cărţilor interzise şi să asigure un control sistematic al îndeplinirii respectivelor recomandări.

Lui Hropotinschi i se mai sugera să dea indicaţii şefului Moldknigtorg-ului şi directorilor editurilor să întreprindă măsuri pentru a nu admite pe viitor asemenea încălcări. Despre măsurile întreprinse V. Hropotinschi era invitat să raporteze Glavlit-ului (Ibidem, f. 67-68).

La 15 mai 1979 M. Mamei, adjunctul lui I. Stelea, îi raporta şefului Glavlit-ului unional, P. Romanov, că în baza ordinului nr. 3 – дсп, din 15 mai 1979, din reţeaua de biblioteci publice şi cea de librării urmau a fi retrase cărţile lui E. I. Bauh.

Ca temei a servit indicaţia verbală a lui I. P. Calin, secretar al PCM (Ibidem, dosar 115, f. 35). Efraim Bauh, născut la 13.01.1934 în or. Tighina, a fost poet, prozator, traducător, jurnalist, geolog. Până în anul 1977 acesta îşi desfăşura activitatea la Chişinău, unde colabora , în special, la ziarul „Molodej Moldavii”.

În presa periodică din R.S.S.Moldovenească i se publicau eseuri, articole, interviuri. Versurile sale au fost adunate în paginile a nouă antologii şi plachete. A mai editat două cărţi pentru copii. A realizat traduceri din operele unor poeţi şi scriitori din R.S.S.M. E. Bauh a fost ales membru al Uniunii Scriitorilor din Moldova. În anul 1977 se stabilise în Israel. Aici văd lumina tiparului culegerea sa de poezii Rauf (Văzduhul), romanele Chinşi OrmanSoarele sinucigaşilor – toate în limba rusă.

Mai multe lucrări ale sale au fost traduse în limbile română, engleză, polonă, lituaniană, cehă etc. Efraim Bauh este preşedinte al Uniunii Scriitorilor de limba rusă din Israel, precum şi preşedinte al Federaţiei Uniunii Scriitorilor din ţara sa (Calendar Naţional, 2009, Chişinău, 2008, p. 31).

Cărţile lui E. Bauh, care puteau fi retrase şi distruse în anul 1979, erau trei la număr: Efraim Bauh, Măzărichile dulci şi Contele Trufă, poveste pentru grădiniţa de copii şi şcoala primară, Editura Cartea Moldovenească, Chişinău, 1965, 28 p.; Efraim Bauh, Grani [Stihi], Editura Cartea Moldovenească, Chişinău, 1963, 92 p.; Efraim Bauh, Vesennie klavişî [Stihi], Editura Cartea Moldovenească, Chişinău, 1966, 115 p. (Ibidem).

Glavlit-ul unional recurgea la serviciile celui din R.S.S.Moldovenească, atunci când considera necesar să fie cenzurate lucrările unor scriitori evrei de origine română, stabiliţi în Israel.

La 12.03.1979, şeful adjunct al Glavlit-ului unional, V. Fomiciov, i-a expediat o scrisoare lui I. Stelea, în care îi relata despre înţelegerea cu M. Mamei, adjunctul lui Stelea, de a-i încredinţa unuia din angajaţii Glavlit-ului de la Chişinău, care „cunoaşte limba română”, ca să lectureze cartea Şapte momente, scrisă în limba română, expediată din Israel unei persoane private, numele căreia nu era indicat.

Ulterior, cartea însoţită de un scurt rezumat urma să fie restituită Glavlit-ului de la Moscova (ANRM, Fond 3209, dosar 115, f. 29).

Peste patru săptămâni, la 10 aprilie 1979, şeful Glavlit-ului de la Chişinău îi raporta lui V. Fomiciov despre cenzurarea cărţii lui Izrael Marcus Şapte momente, din istoria evreilor din România, tipărită de Editura Glob din or. Haifa, Israel, în anul 1977. În cartea respectivă au fost inserate şapte povestiri din biografia a şapte persoane de origine iudaică, care au locuit în România (ANRM, Fond , inv. 1, d 115, f. 30).

Verdictul final al cenzorului chişinăuian a fost unul negativ. Acesta i-a incriminat autorului mai multe concluzii „periculoase”.

Prima era că scriitorul I. Marcus considera că viaţa celor şapte evrei-protagonişti ai acestei cărţi s-a constituit într-o „dramă”, pentru că aceştia, în primul rând, trăiau departe de statul Israel şi nu se bucurau de sprijinul din partea altor naţiuni.

A doua concluzie a prozatorului evreu, contestată de cenzorul sovietic, era că toate suferinţele celor şapte eroi ai cărţii erau cauzate de faptul că dânşii erau evrei.

În al treilea rând, autorului cărţii i se imputa că prin intermediul acestei cărţi este promovată ideea despre „exclusivitatea naţiunii evreieşti, reprezentanţilor săi, calificată de cenzor drept idee a unui „rasism rafinat şi a unui naţionalism”.

În al patrulea rând, cenzorului nu-i place că autorul cărţii deplânge soarta evreilor, oriunde aceştia s-ar afla – în ţări capitaliste sau socialiste, descriind viaţa lor ca pe o „dramă”, promovând ideea că „evreii pot obţine fericirea şi pacea doar în statul Israel”. Cenzorului sovietic îi displace şi o altă concluzie a autorului cărţii: „Evreul nu trebuie să uite niciodată că el este evreu şi este obligat să acţioneze doar în interesul naţiunii sale”.

Şi, în sfârşit, în al cincilea rând, descriind suferinţele evreilor în cel de-al Doilea Război Mondial, autorul, în viziunea cenzorului, nu acuză fascismul, ci învinuieşte doar „persoane separate” în declanşarea războiului şi în omorurile în masă ale evreilor (Ibidem, f. 33-34).

Către sfârşitul anilor ’70 nici cenzura sovietică din R.S.S.M. nu mai făcea faţă avalanşei informaţionale, ineficienţa ei constituindu-se în anii ’80 în una din multiplele cauze ale disoluţiei imperiului sovietic. 

Cu toate acestea, cenzura draconică de tip comunist a făcut ravagii, decenii la rând, schilodind şi mutilând destinele nu doar ale reprezentanţilor culturii, ştiinţei din R.S.S.M.

Prin privarea de dreptul de a accede, în mod nestingherit, la informaţia utilă, pe care cenzorii sovietici, aceşti „ostaşi ai frontului invizibil”, au dosit-o cu multă „grijă”, s-au comis alte multiple crime, deformându-li-se şi conştiinţa sutelor de mii de basarabeni şi ale căror consecinţe le mai resimţim şi în prezent.

01/05/2022 Posted by | LUMEA ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

EPURAREA ELITELOR UNIVERSITARE ROMÂNEȘTI ÎN TIMPUL GUVERNELOR COMUNISTE IMPUSE DE TANCURILE SOVIETICE


Facultățile umaniste de la Universitatea București au fost primele atacate comuniștii instalați în România de tancurile sovietice. Profesori universitari de renume au fost dați afară de la catedrele de Filofosie, Istorie, Litere. Pentru mulți au urmat închisorile politice.

Foto: Universitatea din București



O poveste cu tâlc din timpul ocupației sovietice a României. Cum au epurat bolșevicii elita universitară românească

Tabloul educației din România este astăzi sumbru: manuale slab întocmite și/sau pline de greșeli, profesori nepregătiți, elevi analfabeți funcțional și nenumărate doctorate plagiate. Rădăcinile reformelor eșuate succesiv își au însă originea în sovietizarea învățământului sub ocupația sovietică.

Printre puținele lucruri cu care se mândrește astăzi educația din România sunt rezultatele bune obținute de olimpicii care câștigă an de an medalii la concursurile internaționale. Ele sunt însă mai degrabă rezultatul eforturilor particulare ale unor părinți și profesori, nicidecum regula.

Învățământul românesc pare că nu a depășit problemele de fond generate de schimbările ideologizate impuse de ocupația sovietică și guvernele pe care le-a impus începând din martie 1945, scrie https://romania.europalibera.org/reforma-educatiei-comunism-epurare-universitati.

Ceea ce propaganda comunistă numea schimbări în favoarea clasei muncitoare, era de fapt o răstunare valorică în toate domeniile, inclusiv în învâțământ. Ba chiar, după cum arată numeroși istorici și sociologi, educația era unul dintre domeniile cheie prin care se putea forma „omul nou”, apropiat și fidel noului regim.

Cea care a căzut prima a fost autonomia universitară. Pentru regimul sovietizat instalat la București de Armata Roșie era esențial ca „învățătorii” învățătorilor și ai societății în general să fie strict ținuți sub control și capabili să impună versiunea ideologizată în varii domenii, cele umaniste fiind cele mai afectate.

Mulți dintre profesorii universitari au fost înlăturați, iar studenții din familii cu stare sau ale oponenților regimului/deținuților politici, adică fără un dosar corespunzător, erau excluși din facultăți.

Nimeni nu știe numărul exact al studenților și profesorilor epurați în timpul ocupației sovietice dintre 1944-1958.

Pentru mulți a urmat iadul închisorilor politice.

Gheorghiu Dej și liderii comuniști au impus vizitele în care elevii erau prezenți pentru a le da flori conducatorilor.
Gheorghiu Dej și liderii comuniști au impus vizitele în care elevii erau prezenți pentru a le da flori conducatorilor.

Controlul ideologic al regimului asupra sistemului de învățământ a durat însă până în 1989. Din cauza manierei brutale în care au acționat dictatorii staliniști români, Gheorghe Gheorghiu Dej și Nicolae Ceaușescu, România a fost lipsită de elite cu știință politică și economică validă, cum a avut, de pildă, Polonia sub umbrela Bisericii Catolice.

Este una din explicațiile cheie pentru care reformele românești din anii ’90 au fost ineficiente, parțiale, prelungite și cu atât mai dureroase.

În 1948, Ministerul Educației devine Ministerul Învățământului Public

Începând cu anul 1948-1949, în școli și universități s-au introdus cursuri de reeducare a corpului didactic de toate categoriile. Cercetătorul Cristian Vasile, de la Institutul de Istorie „Nicolae Iorga”, arată că, între 1944-1948, a existat o perioadă de tranziție pentru schimbarea învățământului.

„Reforma educației și a cercetării nu era concepută independent de formarea, în sens comunist, a societății. Era parte din Revoluția Culturală. Abia în 1948, odată cu desființarea monarhiei constituționale și proclamarea republicii, avem o instituționalizare a comunismului, atunci când inclusiv Ministerul Educației e redenumit Ministerul Învățământului Public și e preluat de un ministru comunist”, arată cercetătorul.

Istoricul spune că tranziția spre un învățământ comunist se manifesta brutal prin epurările din rândurile corpului didactic universitar.

„Sunt mai multe etape ale epurărilor. Prima etapă a fost în 1944-1945 când au fost abuzuri inimaginabile. Trebuie spus că exista un precedent al regimului legionar, pentru că nu comuniștii au fost primii care au impus comisii de reviziure a corpului didactic, ci legionarii. Și încă din 1940 au fost pensionări abuzive și excluderi. Numai că ce s-a întâmplat în 1944-1945 a fost pe o scară mult mai largă. Profesorii anticomuniști au fost epurați din motive politice”, explică Cristian Vasile.

Între 1947 și 1948 a fost un al doilea val al epurărilor și au existat abuzuri, perioadă când a fost eliminat și Gheorghe Brătianu, profesor la Universitatea din București”

Astfel, sute de profesori și studenți au fost dați afară din universități pe motiv că sunt ostili noului regim de la București. Eticheta nu apărea însă numai în cazul actelor de opoziție publice, ci pur și simplu din cauza identității.

Nume precum Ghica sau Vaida Voievod, apartenența la vreunul din partidele politice necomuniste sau la o familie care avea deja un deținut politic erau motive de epurare sau exmatriculare. Problema pentru regim nu era neapărat ce a făcut cineva, ci identitatea persoanei respective.

În plus, și lipsa de entuziasm față de activitățile politice și de propagandă desfășurate frecvent de activiștii de partid în licee și universități era pricină de excludere.

Regimurile totalitare nu permit autonomia indivizilor, aderența constantă și vizibilă este necesară nu numai ca o formă de cult al personalității pentru liderul suprem, ci și ca formă de presiune asupra potențialilor opozanți.

Chiar dacă și ceilalți sunt la fel de nemulțumiți ca și disidentul, faptul că toți ceilalți participă la mitinguri, ședințe ideologice cu aparentă adeziune, îi face pe curajoși să se considere singuri.

Iar ca acest mecanism să fie pus în funcțiune este nevoie de colaboraționiști, oameni care se pun în slujba regimului contra unor privilegii exorbitate, a explicat istoricul Michael Voslenski, în lucrarea sa clasică „Nomenclatura”.

Facultățile umaniste, cele mai afectate de epurări

Nu numai studenții erau exmatriculați dacă nu aveau dosarul bun. Profesorii care predau de ani de zile și formau elita învățământului românesc au fost dați afară și înlocuiți.

Era vorba de elita universitară care se formase și activase în perioada cea mai benefică a învățământului și culturii românești, momentul de maximă conectare la standardele și valorile occidentale. Un doctorat la București nu avea același prestigiu internațional ca cel de la Paris sau Berlin, dar era echivalent din punct de vedere științitic și recunoscut ca atare.

Or, după 1948, au fost dați afară de la catedre exact astfel de profesori. Este cazul filosofului Lucian Blaga, al lui Tudor Vianu și a tuturor profesorilor de la științele umaniste în general.

„Facultățile umaniste au fost victimele predilecte ale epurărilor, nu atât Istoria, cât Filosofia. Comuniștii au moștenit de la regimul de dinainte Facultatea de Litere și Filosofie, care era organismul universitar tradițional în care erau grupate catedrele umaniste – Istoria, Filosofia, Sociologia, Literele etc. În 1948, comuniștii au despărțit această facultate în două facultăți: Istorie și Litere”, spune cercetătorul Cristian Vasile.

Istoricul arată că facultatea complet sacrificată a fost Filosofia, unde nu a mai supraviețuit niciun profesor, în afară de Alexandru Posescu. „Corpul didactic universitar era de nerecunoscut. Practic, Filosofia era domeniu ideologic și au intervenit liderii politici în impunerea profesorilor. Acum nu mai vorbim de filosofie, ci de bazele marxism- leninismului. De fapt, este vorba de o pseudo-știință leninistă-stalinistă”, completează acesta.

Istoricul arată că în 1948 nu și-au pierdut catedrele numai profesorii considerați burghezi. „Atunci a fost înlăturat și Henri Stahl care era un profesor de stânga, iar în studiile lui folosea teoria social-marxistă, dar nu era comunist. Lucian Blaga este înlăturat și el de la Cluj-Napoca. La București, Tudor Vianu, care era cel mai îndreptățit să predea Filosofia Culturii sau Estetică nu mai e la Filosofie, este trimis la Litere, unde predă literatură comparată, mereu trăind cu amenințarea înlăturării, iar până la urmă a fost înlăturat”.

La începutul lui 1948, comuniștii au aruncat măștile diferitelor formațiuni politice sub care au funcționat inclusiv pentru alegerile falsificate din noiembrie 1946. Încă temători să își asume numele de Partidul Comunist Român, pentru că acesta fusese interzis în anii ’20 întrucât milita pentru dezmebrarea României și răsturnarea ordinii constituționale, ei au ales numele de Partidul Muncitoresc Român, iar sub această umbrelă au început să construiască monopolul partidului unic.

Nu întâmplător, exact acesta este momentul în care comuniștii au trecut la o verificare riguroasă a dosarelor profesorilor, verificare ce a durat până în 1950, interval în care au fost înlăturați toți profesorii universitari considerați incomozi. Regimul avea nevoie de controlul conștiințelor.

Geografia României devine Geografia URSS

Unul din momentele cheie în comunizarea României a fost reforma învățământului din 1948. Autonomia universitară a dispărut, școlile și liceele particulare sau confesionale închise și au devenit de stat, programele înlocuite cu altele strict controlate de stat și politizate în sens comunist. Iar modelul ominiprezent a fost Uniunea Sovietică.

„Importul” a fost atât de brutal și de adânc încât în cercurile de la București și Moscova se discuta la începutul anilor ’50 despre România ca despre o nouă republică sovietică.

Gherghiu Dej și Chivu Stoica au fost pe rând președinți ai Consiliului de Stat
Gherghiu Dej și Chivu Stoica au fost pe rând președinți ai Consiliului de Stat

Toate manualele, materialele și programele școlare au fost înlocuite, fiind copiate după cele sovietice.

„Nu mai era nici Geografia României, se traduce Geografia URSS, după care oamenii au învățat câțiva ani. Eminescu nu era predat decât parțial, mai ales poeziile sale cu tentă socială.

„Doina”cu „de la Nistru pân la Tisa” nu se mai putea recita.

„Deșteaptă-te, române, cântec pașoptist, a fost interzis.

O primă ediție a manualului de Istorie a lui Mihail Roller a apărut încă din toamna lui 1947, când încă exista monarhie.

Atunci se pun bazele unei narațiuni în care se vorbește distorsionat despre Istoria Românilor, dar și despre istoria monarhiei.

Ediția din 1948 deformează istoria națională și rolul monarhiei e total falsificat.

Unirea de la Alba Iulia este un detaliu și complet falsificat, de parcă masele populare românești erau influențate de revoluționarii ruși. În acest timp făuritorii Marii Uniri erau în închisori. Iuliu Maniu, Aurel Vlad au murit în închisoare”, arată istoricul Cristian Vasile.

În paralel cu noua lege a educației sunt sistate publicațiile academice. Comuniștii deciseseră înființarea unei reviste unice.

„Înainte, fiecare universitate, chiar fiecare facultate avea o publicație proprie. Între 1948-1954, publicațiile universitare erau foarte puține în orice domeniu, inclusiv în oftalmologie. Atunci se înființează o revistă care cuprinde științele socio-umane- revista Studii – care este atașată Institutului de Istorie și Filosofie.

Numai că revista trece prin cenzură și se publică multe texte neacademice, texte pamflet, de polemică cu știința occidentală. Până și Mihai Ralea, un excelent stilist al limbii române, ajunge să publice niște texte abominabile despre psihologia canibalică americană”, arată cercetătorul Cristian Vasile.

În universități, profesorii au fost obligați să urmeze cursuri de marxism-leninism, economie politică și materialism dialectic și istoric.

În același timp, a fost introdusă obligativitatea citirii mod în colectiv din ziarul „Scânteia”, oficiosul partidului-stat, iar cine refuza era dat afară.

Cu cine au fost înlocuiți profesorii epurați

„E important să precizăm și cine au fost înlocuitorii profesorilor epurați. Sunt profesorii care erau de stânga, simpatizanți ai comuniștilor, și care aveau pregătire autentică, dar din diverse motive nu au pătruns la catedră înainte de 1945.

De exemplu, lingvistivul Alexandru Graur. Mai este o altă categorie a celor aduși de noul regim, a celor care nu aveau pregătire și care au intrat pe bază de dosar politic.

Au ajuns la catedre după 1947-1948. Și mai exista o subcategorie a celor care făcuseră stagii în URSS la diverse universități, care din 1949 încep să se întoarcă”, arată Cristian Vasile.

Legea comuniștilor de reformă a învățământului, adoptată la 2 august 1948, prevedea că facultăţile şi şcolile de învăţământ superior vor fi restructurate.

Restructurarea consta în desființarea catedrelor „inutile”, raționalizarea altor catedre și crearea de catedre noi.

Consiliul de Miniștri, adică guvernul, era organismul care decidea modificarea sau desființarea instituțiilor de învățământ.

Toți cei care „zădărniceau” punerea în aplicare a legii erau pedepsiți cu 5-10 ani muncă silnică şi confiscarea întregii averi.

01/05/2022 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

%d blogeri au apreciat: