CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

BISERICA, MARTIRII ȘI SFINȚII CATACOMBELOR DIN RUSIA BOLȘEVICĂ

 Un articol publicat de https://trenduri.blogspot.com, vorbește despre faptul că asaltul ticălos asupra valorilor noastre milenare se face la modul programatic, având ca unic scop distrugerea omului prin transplantarea unor false idei şi a unor valori golite de sens care, în final, duc la prăbuşirea psihică a individului şi transformarea sa într-un „automat uman”.

Pentru a putea răspunde la astfel de întrebări esențiale, ne este de mare folos să avem modele de rezistență.

Cartea de o valoare extraordinară Sfinţii catacombelor Rusiei a lui Ivan Andreev. este un fragment al unei istorii cvasi-necunoscute, dar, mai mult de cât atât, o cronică a unei spiritualităţi atât de profunde şi înalte încât te simţi copleşit.

Ea adună mărturii impresionante despre eroii credinței din Rusia secolului XX.

Majoritatea dintre ei au intrat în Sinaxare…

Te trezeşti brusc în faţa adevărului autentic, a profunzimii unor oameni despre care nu aveai habar că au existat, dar care i-au marcat profund atât pe contemporanii lor – indiferent că erau oameni simpli sau torţionari –  cât, mai ales, pe generaţiile care-au urmat, transformându-se pentru acestea în faruri călăuzitoare. 

Iar elementul cel mai sfâşietor, sentimentul pe care-l ai în fiecare pagină a cărţii, este faptul că scrierea, în ciuda faptului că e o cronică a ceea ce a fost, de fapt este despre ceea ce urmează să fie.

Şi nu-i vorba aici doar despre profeţia părintelui Ignatie din Harbin, care în anii 30 ai secolului trecut spunea că Ceea ce a început în Rusia se va încheia în America”, ci de semne ale vremurilor care devin din ce în ce mai evidente şi care ne fac să credem că ceea ce citim în carte e pe cale să se întâmple. 

În iulie 1927, Mitropolitul Serghie (foto), locţiitor al Patriarhului, a emis o declaraţie privind loialitatea Bisericii faţă de noua conducere sovietică.

Cunoscut fiind caracterul ateu al comunismului sovietic, declaraţia a stârnit nemulţumirea multor ierarhi care nu s-au sfiit să-l înfrunte direct pe Serghie.

Doar că, în timp ce Serghie avea de partea sa întregul aparat al statului comunist, contestatarii săi nu aveau altceva decât propria credinţă.

Puşi în faţa evidenţei, o mână de ierarhi iau decizia separării de biserica oficială, cea care se transformase într-un instrument al propagandei comuniste, înfiinţând ceea ce se va numi „Biserica rusă din catacombe”.

Imaginaţi-vă o mână de ierarhi credincioşi care, dincolo de faptul că-şi asumă separarea de bisericile în care slujiseră, rămân aproape singuri, într-o societate obtuză şi deplin controlată.

Astfel noile lor biserici sunt acolo unde se află, indiferent că e vorba de un lagăr de concentrare sau un loc uitat de lume.

Un luminiş sau un colţ au celulei se transformă într-o biserică inedită, în care slujba este şoptită şi cântările ajung doar la urechile ciulite ale celorlalţi deţinuţi.

Un fenomen unic, de o profunzime sfâşietoare, care nu are cum să nu te mişte adânc şi care, mai presus de orice, e însoţit de minuni inexplicabile.

E limpede de intuit că primii reprezentanţi ai noii Biserici au ajuns în lagăre pentru a fi exterminaţi rapid, însă ceea ce este surprinzător e că, în ciuda presiunilor şi a instituirii interdicţiei de a comunica, numărul adepţilor a crescut.

Cu toate că autorităţile comuniste, instigate de serghianişti, au încercat să ucidă din faşă fenomenul, de obţinut n-au obţinut decât efectul contrar.

Este uluitoare povestea primului Episcop secret, Maxim de Serpuhov.

M.A. Zizilenko era un medic strălucit care, în acelaşi timp, dădea dovadă de o credinţă profundă, ajungând astfel unul dintre prietenii apropiaţi ai ultimului Patriarh real al Rusiei, Tihon.

Patriarhul (foto), îngrijorat de cererile tot mai insistente ale puterii sovietice, a decis ca înainte de moarte să-l tundă în taină în monahism pe M.A. Zizilenko şi, în cazul în care Biserica se va îndepărta de „credincioşia faţă de Hristos”, acesta să devină episcop secret.

După declaraţia lui Serghie, doctorul M.A. Zizilenko s-a transformat în primul episcop secret, Maxim de Serpuhov, îndeplinind astfel voinţa Patriarhului Tihon. 

De-aici începe o aventură extraordinară în timpul căreia, în ciuda persecuţiilor, Biserica subterană devine din ce în ce mai mare, beneficiind de sprijinul oamenilor simpli.

Iată câteva fragmente relevante:

Când m-am întors din exil (în Leningrad), am găsit Biserica din catacombe. Eu personal ştiam aproximativ două sute de locuri în care se săvârşeau slujbe. Douăzeci de preoţi itineranţi şi doi episcopi slujeau aici. Aceste locuri erau destul de diverse: de la bordeie de ţărani până la instituţii sovietice, în care erai admis doar prin permis. Dar pe atunci Biserica din catacombe nu avea nicio organizare generală de interconectare.(…)

După informaţiile mele(aprox. anul 1980[n.n]), Biserica din catacombe acum nu doar că a devenit mai puternică, dar a ajuns şi la anumite forme de organizare. După unul din episcopi, deşi sunt comparativ puţini membri activi ai Bisericii din catacombe, marea majoritate a oamenilor simpatizează cu ei şi îi ajută. Fără această susţinere, în condiţiile sovietice, Biserica din catacombe nu ar putea să existe deloc.

Partea interesantă este Biserica rusă din catacombe s-a extins şi în afara Rusiei, prin intermediul preoţilor şi a episcopilor secreţi care au reuşit să evadeze din coşmarul sovietic. În ciuda faptului că acolo puteau să revină în cadrul Bisericii ruse din exil, structură sinodală şi neinfectată de serghianism, aceştia şi-au păstrat caracterul secret, continuând să evolueze în paralel, fenomen care autorului i s-a părut cel puţin ciudat.

După mărturisirile sale din carte, norii îndoielii i-au fost spulberaţi de epistola unui episcop secret din afara Rusiei care i-a mărturisit motivul pentru care preferă să rămână în subterane:

Precursorii lui Antihrist au apărut deja şi nimeni nu ştie când va veni timpul ca fiecare credincios, fără a intra în casă, va trebui să fugă în munţi, adică să meargă în catacombe”.

Reţineţi, e vorba de anii 80, ani în care nimeni nu-şi imagina nici măcar căderea regimului sovietic. Ca să nu mai vorbim de faptul că, din cenuşa acelui regim, a renăscut o jivină mult mai înfiorătoare şi perversă care deja cuprinde întreaga lume. 

Sentimentul pe care-l remarci la personalităţile descrise este acela acela al unui sfârşit de lume. Ei sunt conştienţi că trăiesc un sfârşit al lumii lor şi că bătălia pe care-o duc este mult mai înaltă decât puterile lor.

Culmea, tocmai inegalitatea evidentă dintre ei şi sistem este motivul pentru care acceptă lupta. Iată cum arată un fenomen spiritual autentic în care verticala transcendenţei le dă celor de-acolo puterea de care au nevoie pentru a lupta cu hidra!

Revenind la profeţia părintelui Ignatie din Harbin, putem vedea limpede că ceea ce se petrece acum nu-i doar o copie la indigo a ceea ce s-a petrecut în trecut, dar şi calea către o lume total închisă în care nu mai poţi spera că pe acest pământ mai există vreo oază de libertate.

ADDENDA

Apariția Bisericii Catacombe este direct legată de lovitura de stat din 1917, începutul execuțiilor și torturii episcopilor și preoților, profanarea și distrugerea locașurilor de cult.

Constituirea Bisericii din Catacombe a fost un proces gradual, constând din trei etape, ale căror cauze au fost:

  1. Un nou val de teroare roșie în 1922-23, confiscarea proprietăților bisericești și formarea așa-numitei „Biserici Vie”, inspirată de guvernul sovietic.
  2. Începutul politicii de cadre a guvernului sovietic în raport cu Biserica Ortodoxă Rusă în 1927, amestecul autorităților în treburile sale interne, i.e. privare de libertate.
  3. O altă creștere a represiunii în anii 1930.

Când, odată cu sechestrarea samavolnică a clădirilor bisericii, oportunitatea de a sluji a dispărut în mod deschis, aceștia și-au mutat activitățile în subteran – unele mai devreme, altele mai târziu.

Principalele principii de viziune asupra lumii care au dus la intrarea creștinilor adevărați în catacombe, în contrast cu „Biserica vie” așa zis ”renovaționistă” (care propovăduia recunoașterea lui Hristos ca prim comunist) și sergieni (numit după Patriarhul Serghie, care semnase o declarație de cooperare cu Sovietele), au fost acelea de a nu permite înrobirea internă a Bisericii și, în general, orice fel de control al autorităților fără Dumnezeu asupra păstorilor și turmei, care le constrângea conștiința religioasă.

„La 16/29 iulie 1927, Mitropolitul Serghie de Nijni-Novgorod, atunci locţiitorul scaunului patriarhal al Moscovei, a emis infama lui Declaraţie despre loialitatea Bisericii Ortodoxe Ruse faţă de guvernul sovietic şi solidaritatea faţă de „bucuriile” şi „tristeţile” lui.

Acest document a fost publicat în ziarul sovietic oficial Izvestia la 6/19 august, în acelaşi an, şi a fost cauza publică a diviziunii fundamentale care s-a petrecut atunci în Biserica rusă şi care durează până în prezent.

În cuvintele unui istoric al Bisericii despre această perioadă (el însuşi „serghianist”), anul Declaraţiei a fost „un punct de cotitură. Până acum, întreaga viaţă bisericească continuă sub semnul acestui an” (A. Krasnov-Levitin, Memoirs,YMCA Press, 1977, p. 91, în limba rusă).
Această diviziune nu a fost pur şi simplu între două organizaţii bisericeşti diferite.
Apologeţii serghianismului – atât în Rusia, cât şi în afara ei – subliniază permanent că politica Mitropolitului Serghie „a menţinut” ierarhia, organizaţia bisericească, slujbele Bisericii, posibilitatea primirii Sfintelor Taine, şi că aceasta este activitatea principală a Bisericii sau chiar
singura ei raţiune de a exista.

Păstrarea succesiunii canonice în Biserica Catacombe a fost una dintre cele mai importante condiții pentru conservare Adevărata Ortodoxie în Rusia.

Conform mărturiei prietenului apropiat al Patriarhului Tihon, profesorul şi doctorul în medicină M.A. Zizilenko (fostul medic şef al închisorii Taganka din Moscova), patriarhul, nu mult înainte de moartea sa, devenind convins, cu mare teamă, de faptul că graniţa cererilor «politice» ale regimului sovietic va merge dincolo de graniţele credinței faţă de Biserică şi faţă de Hristos, a exprimat ideea că, probabil, singura modalitate pentru Biserica Ortodoxă Rusă de a-şi păstra credincioşia faţă de Hristos ar fi, în viitorul apropiat, să intre în catacombe.

Prin urmare, Patriarhul Tihon l-a binecuvântat pe profesorul Zizilenko să accepte tunderea în taină şi apoi, în viitorul apropiat, în cazul în care ierarhii conducători ai Bisericii Îl vor trăda pe Hristos şi vor preda regimului sovietic libertatea Bisericii, să devină episcop în secret.
În 1927, când Mitropolitul Serghie a emis Declaraţia sa, după care s-a petrecut schisma bisericească, profesorul Zizilenko a împlinit voia
Patriarhului Tihon şi a devenit primul episcop secret – Maxim de Serpuhov.

Preafericitul Patriarh Tihon,îl preţuia profund pe doctorul Zizilenko şi adesea se folosea de sfatul lui. 

Astfel, de exemplu, într‑una din conversaţiile lor, Preafericirea Sa şi‑a exprimat către acesta îndoielile sale dureroase cu privire la beneficiile viitoarelor concesii faţă de puterea sovietică. Făcând aceste concesii, el devenea din ce în ce mai convins, cu oroare, că graniţa cererilor politice ale puterii sovietice se găsea dincolo de limitele credinţei faţă de Hristos şi Biserică. Şi nu cu mult înainte de moartea sa, patriarhul şi‑a exprimat gândul că în aparenţă singura modalitate ca Biserica Ortodoxă Rusă să‑şi păstreze credinţa faţă de Hristos ar fi, în viitorul apropiat, să meargă în catacombe. 

Patriarhul Tihon l‑a binecuvântat pe doctorul Zizilenko să accepte tunderea monahală în secret şi apoi, în caz că în viitorul apropiat înalta ierarhie bisericească avea să‑L trădeze pe Hristos şi să cedeze puterii sovietice libertatea Bisericii, să devină episcop în secret.

Campania anti-religioasă a URSS

Ținta principală a campaniei antireligioase din anii 1920 și 1930 a fost Biserica Ortodoxă Rusă care avea cel mai mare număr de credincioși. Aproape tot clerul acesteia și mulți dintre credincioșii săi, au fost împușcați sau trimiși la lagăre de muncă. Școlile teologice au fost închise, la fel și publicațiile bisericești. 

 Până în 1941, doar unul din doisprezece preoți ai Bisericii Ortodoxe Ruse mai rămăseseră să slujească în parohii, iar numărul lăcașelor Ortodoxe din Rusia scăzuse de la 29.584,la mai puțin de 500.

Persoanele religioase erau prezentate în propaganda oficială ca fiind dominate de tulburări psihice și chiar de comportamente criminale. Manualele pentru școlari promovau disprețul față de credincioși; clericii erau avizi de bani, pelerinii erau niște idioti, alcoolici cu aspect respingător și sifilitici. 

Credincioșii au fost tratați ca paraziți dăunători care răspândesc ignoranța, murdăria și bolile și care trebuiau lichidați.

Presa difuza sloganuri de genul „ să dăm o lovitură zdrobitoare religiei!” sau „trebuie să lichidăm Biserica și superstițiile religioase!”

Credința religioasă a fost prezentată ca superstițioasă și înapoiată. Adesea bisericile au fost demolate sau au primit alte distinații (depozite,cluburi , sanatirii tbc etc).

Presa oficială îi îndemna pe oameni să-și sacrifice familiile de dragul ateismului și să nu facă compromisuri cu tradiția religioasă de dragul unității familiale sau din dragoste pentru rudele lor.

Propaganda anti-religioasă a încercat să arate o legătură directă între credința religioasă și comportamentul imoral sau criminal.

Aceasta a inclus o revizuire a istoriei Rusiei, în care personalitățile religioase au fost condamnate sub diverse pretexte care includeau spionajul sau activitățile antistatale sau trădarea nobileor idealuri ale comunismului.

Foametea masivă de la începutul anilor 1930 (organizată de statul comunist) a fost pusă pe seama credincioșilor despre care care se spunea că se infiltrau în fermele colective și le distrugeau din interior.

Tot credincioșii au fost învinuiți în moduri similare pentru eșecurile economiei sovietice din anii 1930. Sărbătorile religioase erau de asemenea, acuzate că afectau economia prin promovarea absenteismului și a beției.

Campania antireligioasă s-a încheiat brusc după începerea Operațiunii Barbarossa (invadarea URSS de către Germania nazistă).

30/04/2022 Posted by | CREDINTA | , , , , , , , , , , , , , , , , , , | 2 comentarii

DOUĂ POSIBILE SCENARII ÎN CAZUL UNUI RĂZBOI ÎN TRANSNISTRIA

ANALIZĂ: Ce ar însemna pentru România un război în Transnistria ?

Zilele acestea, tensiunile din regiunea separatistă Transnistria au atins cote alarmante. După o serie de explozii despre care președintele R. Moldova, Maia Sandu, a spus că au fost provocate de forțe pro-război din interiorul regiunii transnistrene, acum așa-zisul minister al Apărării de la Tiraspol a convocat mobilizarea tuturor bărbaţilor cu vârste cuprinde între 18 și 55 de ani. Totul pare a fi o operațiune sub steag fals.

 Agențiile de presă ucrainene apreciază că Rusia ar putea pregăti o ofensivă înspre Odesa, din Transnistria. Dezghețarea conflictului din Transnistria ar pune România într-o situație complicată în plan regional.

Importanța strategică a Transnistriei

Transnistria reprezintă în bună măsură o creație artificială. În 1945, Romania a pierdut Basarabia și nordul Bucovinei, ambele teritorii fiind anexate de Uniunea Sovietică. Odată cu trecerea Basarabiei la URSS, teritoriul va face parte din RSS Moldovenească.

În perspectiva căderii comunismului peste tot în Europa în 1989, iar Uniunea Sovietică se clătina, autoritățile de la Moscova au încercat să prevină o eventuală unire între România și R. Moldova. Comuniștii radicali de la Moscova au creat un pol alternativ de putere la Tiraspol profitând și de faptul că Transnistria are o populație rusă numeroasă.

Ulterior conflictul dintre Transnistria și R. Moldova a fost exploatat de Rusia pentru a menține un control asupra R. Moldova. Din cauza acestui conflict înghețat dezvoltarea economică și politică a R. Moldova a fost îngreunată.

Acum, în perspectiva conflictului din Ucraina, Transnistria poate juca un rol strategic chiar mai avansat pentru Rusia. Ofensiva rusă în sudul Ucrainei a întâmpinat o rezistență acerbă. Odesa, ultimul port strategic liber al Ucrainei la Marea Neagră nu a putut fi cucerită de armata rusă.

Lucrurile s-ar putea schimba însă dacă Rusia ar încerca un atac concentric asupra Odesei din două direcții – de la Est, dinspre Crimeea și de la Vest dinspre Transnistria, acolo unde rușii staționează forțe militare.

Mișcarea de clește asupra Odesei ar putea duce la căderea orașului și la eliminarea ultimului port liber ucrainean la Marea Neagră.

Pe de altă parte, un astfel de scenariu ar putea duce apoi și la proclamarea independenței Transnistriei pe modelul republicilor separatiste Donețk și Luhansk din Ucraina.

Lucrul acesta ar putea reprezenta o recompensă dată de Putin forțelor separatiste transnistrene. Dar în acest caz, lucrurile ar putea lua o turnură abruptă în R. Moldova.

România, două scenarii în cazul unui conflict în Transnistria.

Prelungirea conflictului din Ucraina prin deschiderea unui nou front în R. Moldova ar complica serios lucrurile pentru România.

În acest scenariu am avea nu unul, ci două conflicte majore la granițele noastre.

Mai mult decât atât, din cauza culturii, limbii și istoriei comune, un conflict militar între Chișinău și Tiraspol ar determina România să facă o alegere aproape imposibilă: să sprijine sau să ignore conflictul?

Forțele unioniste ar cere implicarea României, invocând aceste elemente culturale comune.

Problema principală e că România este stat membru NATO în timp ce R. Moldova nu. Ori atragerea unui stat membru NATO într-un conflict de genul acesta ar risca să degenereze într-o confruntare mai largă între Rusia și NATO.

Din acest motiv, așa cum a preciza și ministrul Apărării, Vasile Dîncu, România nu ar putea să se amestece în conflict.

Cu alte cuvinte, din perspectiva României, problema majoră în cazul declanșării unui conflict în Transnistria, ar fi legată de modul în care autoritățile de la București ar trebui să răspundă. Ajutorul umanitar ar veni aproape sigur imediat.

Dar un ajutor militar ar fi problematic pentru că ar putea implica România, ca stat membru NATO, într-o confruntare militară, fie cu forțe sprijinite mai mult sau mai puțin direct de către Rusia, fie chiar cu forțe militare ruse.

Legătura specială dintre R. Moldova și România ar reprezenta în acest caz o adevărată piatră de moară pentru autoritățile de la București care nu vor putea privi pasive confruntarea fără să nu sufere costuri politice semnificative.

30/04/2022 Posted by | LUMEA ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

DESPRE CONFUZIILE CULTIVATE DE PROPAGANDA COMUNISTĂ ÎN TIMPUL RĂZBOIULUI PENTRU INFLUENȚAREA IDEOLOGICĂ ȘI CULTURALĂ A MASELOR.VIDEO

Foto: Afiș sovietic de propagandă: ”Trăiască URSS- patria celor ce muncesc din lumea întreagă

La noi „propaganda”, sub forma „propagandei marxist-leniniste”, a fost un termen repetat cu mici variații, dar cu obstinație, încă din anii ’50.

Românii au fost continuu expuși acesteia încă de pe băncile școlii, numai că propagandiștii noștri s-au trezit cu o reacție surpriză, o alergie ce se acutiza treptat pentru tot ce venea pe canalele oficiale ale partidului comunist, fie pe vremea lui Gheorghiu Dej, fie a lui Ceaușescu, constată  Pr. Dan Bădulescu într-o analiză publicată de https://www.credesicerceteaza.ro.

Este adevărat că, în deceniul ’60, comuniștii români s-au debarasat treptat, cu pași mici dar eficienți, de tovarășii de la răsărit, ajungându-se ca în a doua jumătate a deceniului – instalarea Republicii Socialiste – influența ideologică și culturală a Uniunii Sovietice să dispară, fiind înlocuită cu ceva oricum mai firesc și organic, un fel de naționalism socialist (ceaușist).

Problema era că, pentru pătura de tineri de la oraș, elevi studenți, etc. deja răul produs de această propagandă socialistă, marxistă, est europeană, era deja instalat și nu a mai putut fi scos prin convingere „pașnică”.

Singura modalitate cumva eficientă de a mai redresa situația în această privință a constituit-o fenomenul numit „Cenaclul Flacăra”.

În secolul XX, propaganda a fost o armă excepțional de eficientă folosită deopotrivă de fasciștii italieni, naziștii germani și comuniștii marxist-leniniști sovietici (iugoslavi, cubanezi, etc.), apoi de cei maoiști chinezi.

Ce aveau toți aceștia în comun? Aici deja trebuie clarificată o mare confuzie, căreia i-au căzut pradă și bunicii și părinții noștri la acea vreme: anume aceea de a crede că existau două fronturi diametral opuse: stânga și dreapta, roșu și albastru.

Desigur acestea au existat din vechime, vezi saducheii și fariseii, lojile masonice „acceptate”/tradiționaliste față de cele atee, sau spectrele partidelor politice de stânga, centru, dreapta.

Nu asta vrem să contestăm, ci să clarificăm și faptul că, ceea ce consideram noi a fi „de dreapta”, cum erau naziștii hitleriști, au pornit inițial ca… aliați ai celor „de stânga” sovietici!

Dar câți mai știau de pactul Ribbentrop-Molotov? Sau, și mai mult: întrebați vreun cunoscut: ce înseamnă nazist? Va răspunde desigur hitlerist, fascist.

O primă confuzie: fasciștii erau de fapt italienii lui Mussolini, germanii erau naziștii.

A doua: nu știe mai nimeni la noi de unde vine termenul nazist, și anume, e vorba de partidul politic NSDAP, adică „Nationalsozialistische Deutsche Arbeiterpartei” Partidul Muncitoresc Național-Socialist German.

„Nazi” este o simplă prescurtare a titlului lung, iar nazist, nazism a ajuns astfel larg cunoscut opiniei publice, având evident conotație negativă, dictatură, eventual antisemitism. Revenind: partidul muncitoresc era… de stânga și el!

Drapelele naziste aveau svastika, dar… pe ce fond? Cumva roșu? Dacă veți vedea afișele de propagandă sovietice și naziste, ele arată aproape identic.

Sigur, ei au devenit apoi dușmani de moarte, nimeni nu neagă acest lucru, dar… tot de stânga aparțin. Și stânga ce urmărește? O nouă ordine mondială, ca acum în zilele noastre.

Pentru noi cei din estul Europei căzute după război în ghearele marxismului-leninist, contactul, firav și puternic boicotat de partid în anii 50, iar apoi ceva mai relaxat în anii 60, cu cultura (și ideologia) anglo-americană, a constituit o gură de oxigen necesară într-o primă etapă.

Adică înlocuiam materialismul ateu marxist-leninist socialist cu un materialism„cu față umană”, capitalismul din vest ca ideologie, și cu arta, cinematografe, seriale și muzică rock. Evident și cu moda aferentă: plete, bărbi, blugi, mini-jupe.

Acestea au fost și ele prigonite cumva, dar nu excesiv, și până la urmă partidul ceda treptat treptat închizând ochii.

Au lipsit, prin mila lui Dumnezeu! ingredientele de bază ale acelora: războiul din Vietnam cu reacția sa pacifistă, drogurile, promiscuitatea sexuală, și extensia practicilor spiritualiste new age.

Aici se produce un paradox: noi percepeam vestul (anglo-americanii) ca pe ceva capitalist, de dreapta, anticomunist. În privința conflictului din Vietnam, țineam partea… americanilor anticomuniști!

Aici ne depărtam diametral de hippy-ii pe care îi admiram ca ținută și muzică. A luat mult timp până să realizăm că de fapt, acolo se desfășura acțiunea de stânga a contraculturii americane din campusuri și universități! Nici măcar Europa liberă sau Vocea Americii nu ne spuneau acestea, ca să nu mai vorbim de propaganda partidului!

30/04/2022 Posted by | analize | , , , , , , , , , , , | 2 comentarii

%d blogeri au apreciat: