CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

UN STUDIU COMPARATIV PRIVITOR LA SITUAȚIA LIMBII ROMÂNE ÎN AUSTRO-UNGARIA LA ÎNCEPUTUL SEC.XX ȘI CEA DIN UCRAINA DE ASTĂZI

Situația limbii române în Austro-Ungaria la începutul sec. XX și în Ucraina la începutul sec. XXI (Scurt studiu comparativ)

Pe 25 aprilie 2019, Parlamentul de la Kiev a adoptat o Lege privind „utilizarea consolidată [?] a limbii ucrainiene ca limbă de stat”1, o Lege care, prin prevederile sale, depășește cu succes în sens represiv fostele legiferări austro-ungare și ulterior fascistohorthyste în domeniul asigurării „supremației” limbii de stat, consemnează profesorul universitar și jurnalistul Nicolae Iuga în publicația https://tribuna-magazine.com.

Ținta, pe cât de iluzorie, pe atât de periculoasă, ar constituio ucrainizarea forțată a celor peste 30% de ruși și rusofoni2 din totalul populației Ucrainei, reprezentând aproximativ 15 milioane de persoane, în timp ce o jumătate de milion de români și o sută patruzeci de mii de maghiari ar urma să fie, cum se spune cu cinism, victime colaterale.

1. Legislația din Austro-Ungaria referitoare la Învățământ

Să recapitulăm pe scurt legislația referitoare la utilizarea limbii oficiale din perioada austroungară și respectiv horthystă. Legea XXXVIII din 1868 conținea prevederi referitoare la obligativitatea şi libertatea învăţământului; modalităţile de înfiinţare a şcolilor primare; şcolile confesionale; şcolile primare înfiinţate de persoane private sau de asociaţii; şcolile comunale (populare, superioare, cetăţeneşti); şcolile primare de stat; şcolile secundare, seminariile pedagogice; autorităţile şcolare; statutul învăţătorilor 3.

Era, totuși, pentru acea vreme o legislație liberală, deoarece dispunea ca fiecare elev săşi primească instrucţiunea în limba maternă, în măsura în care acea limbă e una din limbile obişnuite în comună, cu condiția ca în programa școlară să fie introduse materiile stabilite de către stat. Școala era obligatorie pentru toți copiii cu vârsta între 6 și 12 ani.

Confesiunile religioase aveau dreptul să înființeze școli parohiale pe cheltuială proprie, cu învățători aleși de către preoți, care le stabileau și salariul, iar statul avea dreptul de a inspecta școlile confesionale, cu scopul de a se realiza o educație unitară.

Dar de la acel moment, 1868, și până la încheierea Primului Război Mondial, timp de o jumătate de secol statul maghiar a urmat o politică de restrângere continuă, până la desființare, a învățământului în limbile minorităților naționale.
În anul 1872, funcția de Ministru al Cultelor şi Instrucţiunii Publice a fost preluată de către Trefort Ágoston, un om care a urmărit cu obstinație controlul statului asupra şcolilor confesionale, elaborând și o legislație anume în acest sens.

Învățământul în limba minorităților naționale se sprijinea pe autonomia bisericilor respective, în consecință autorităţile guvernamentale maghiare au luat măsuri care să limiteze drepturile autorităţilor bisericeşti asupra şcolilor confesionale.

Prin Legea inițiată de către ministrul Trefort, Legea nr. XXVIII din 1876, Inspectoratul şcolar regesc era mandatat să verifice şi să aprobe planurile de învăţământ, manualele şcolare şi materialul didactic, motivaţia oficială fiind aceea că fiecărui cetăţean trebuie să i se ofere condiţii corespunzătoare pentru însuşirea limbii maghiare ca limbă oficială a statului 4.

Astfel, a fost introdusă și în școlile confesionale predarea obligatorie a limbii maghiare, bineînțeles pe cheltuiala parohiilor respective.

Învățătorii care în termen de 4 ani nu își însușeau limba maghiară la cel mai înalt nivel erau înlăturați din școli.
După cum a arătat și un diplomat român celebru, statul maghiar nu a înființat pe seama românilor nici o singură școală5, dar a folosit școlile construite cu banii românilor în scopul maghiarizării acestora.

În plus, în anul 1891 a mai fost dat un articol de lege, așa -zisa Lege a „azilelor” (i.e. a grădinițelor), prin care se instituia obligația tuturor părinților de a trimite copiii cu vârste cuprinse între 3 și 6 ani la „institutele azilului”, unde urmau să facă „exerciții de evlavie” (!) interconfesionale și să învețe limba maghiară, împotriva drepturilor universale ale părinților de a dispune de orientarea educativă și confesională pentru copiii minori6.
În fine, celebra Lege Apponyi, Legea nr. XXVII din 1907 îi transforma pe toți dascălii, inclusiv pe învățătorii de la școlile confesionale, în funcționari publici și ca atare aceștia erau obligați să depună un jurământ de credință față de stat7.

În cazul școlilor confesionale, inspecția școlară putea fi realizată nu numai de către revizorii școlari, ci și de către reprezentanți ai administrației locale, notari comunali și funcționari de plasă care, dacă nu erau mulțumiți de modul în care era stăpânită și predată limba maghiară, puteau dispune suspendarea învățătorului sau, după caz, îndepărtarea lui din învățământ și închiderea școlii. Iar la art. 12 al acestei legi era prevăzut dreptul guvernului de a dispune desființarea oricărui tip de școală confesională, dacă acest lucru era cerut de „interese superioare de stat”, desigur fără a se preciza care pot fi aceste interese, hotărârea ministrului de resort fiind inatacabilă juridic.
Sa putut observa că, în ultimele două decenii de existență a monarhiei AustroUngare, notarii comunali maghiari îndeplineau în același timp și veritabile funcții de poliție politică. Spre deosebire de primari, care proveneau din rândul comunităților locale, notarii erau numiți de către autoritățile centrale și aveau datoria de a observa tot ce se întâmpla în sate și de a raporta la administrația comitatelor.

De exemplu, în cazul mișcărilor de trecere la Ortodoxie a rutenilor din Rusia Subcarpatică de la începutul secolului XX, intervenția represivă a autorităților a plecat de la denunțurile notarilor din mediul rural adresate funcționarilor de la districte sau comitate.

Totodată, prin Legea nr. XXVII din 1907, salariile învățătorilor confesionali au fost majorate de către stat, dar multe parohii nu își puteau permite să plătească salarii mărite, împrejurare în care statul se oferea să dea un ajutor financiar la completarea salariului învățătorului, bineînțeles cu condiția ca acesta să predea disciplinele de la clasă în limba maghiară.

În caz contrar, școala era desființată. Era prevăzut ca limba maghiară să se învețe 13 ore pe săptămână, timp de patru ani de zile.
După datele statistice aferente anului 1891/1892, cele două biserici românești din Ardeal, GrecoCatolică și Ortodoxă, întrețineau, din mijloace proprii, un număr de 3.083 de școli primare confesionale8. Urmare a politicilor de maghiarizare prin școală, după aplicarea Legii Apponyi au fost desființate mai mult de jumătate, aproximativ 1.600 de școli confesionale românești fiind transformate în școli maghiare de stat.

2. Legislația ucraineană recentă

Să vedem acuma ce prevederi „europene” are statul ucrainean de azi în ceea ce privește utilizarea limbii oficiale de stat. În primul rând, Legea a fost adoptată în data de 25 aprilie 2019, fiind aplicabilă din anul 2023 și votată în Parlament de către de un număr de 278 de deputați 9.
Forțând sfera noțiunii de „limbă oficială de stat”, în cea mai pură tradiție austro-ungară și horthystă, această lege conține între altele următoarele prevederi10, în raport cu care noi vom consemna unele probleme care se ridică inevitabil:

(a) „Limba ucraineană trebuie să devină obligatorie ca limbă de comunicare în toate instituțiile de învățământ”. Probleme: cum mai este posibil, în acest context, învățământul în limbile minorităților naționale?

Cadrele didactice și elevii vor vorbi limba maternă în sălile de clasă, iar pe coridoare și în curtea școlii limba ucraineană? Sau se va desființa complet învățământul în limbile minorităților (lucru pe care, să recunoaștem, nu lau făcut de tot nici fascimul și nici comunismul)?

(b) „Toate manifestările culturale de masă se vor desfășura în limba ucraineană”. Probleme: cum se va proceda concret, oratorii, cântăreții etc. vor spune/ recita/ cânta același lucru de două ori, o dată în limba maternă și a doua oară în limba oficială? La teatru, actorii vor fi dublați?

Va fi permis să se cânte imnul UE, „Odă bucuriei” cu versurile lui Schiller în germană, sau se va cânta numai în ucraineană?

(c) „Toate mijloacele de comunicare în masă vor fi în limba ucraineană”. Probleme: va mai exista presă în limbile minorităților? Ce are de zis UE care clamează „valorile europene”, între care se află și dreptul la păstrarea identității culturale și libertatea de exprimare?

(d) „Obligația personalului din sectorul serviciilor publice, inclusiv cele proprietate privată (magazine, cârciumi, frizerii etc.) de a vorbi numai în limba ucraineană”. Probleme: cum se va proceda cu cetățenii străini? Aceștia vor trebui să fie în permanență însoțiți de un traducător? Cum se va dezvolta sectorul turistic în aceste condiții?
Alte probleme: cum vor vorbi deputații din Parlamentul de la Kiev, acei deputați care reprezintă minoritățile naționale? Dacă vor cere drepturi pentru a vorbi în limba maternă, ce se va întâmpla cu ei, vor fi arestați și băgați la pușcărie?

Este adevărat, Constituția Ucrainei adoptată în iunie 1996, la articolul 10 garantează în vorbe dezvoltarea liberă a tuturor minorităților naționale din țară, dar deputații care au votat pe 25 aprilie 2019 Legea limbii ucrainiene nu sau împiedicat de astfel de fleacuri.
Pentru nerespectarea acestor dispoziții ale legii sunt prevăzute sancțiuni aspre, plecând de la amenzi mari și mergând până la pedeapsa cu închisoarea.

Toți locuitorii sunt obligați să vorbească limba ucraineană, iar pentru aplicarea legii și pentru constatarea contravențiilor și a infracțiunilor, legea prevede înființarea unei „Comisii de supraveghere”, adică un fel de Poliție lingvistică, un orwellian Minister al Adevărului, fapt care – trebuie să o recunoaștem – a depășit imaginația chiar și a celor mai bizari și mai grotești dictatori ai lumii.

Amenzile pentru nerespectarea obligațiilor prevăzute la literele a – d variază între 3.40012.000 grivne (130450 dolari)11, în condițiile în care salariul mediu este de 117 euro.

Pedeapsa cu închisoarea, de până la 10 ani, se poate da pentru eventuale demersuri care ar avea drept scop să confere statutul de limbă regională pentru oricare altă limbă, în afară de ucraineană.
Ca să înțelegem mai bine despre ce este vorba, am putea să ne servim de câteva exemple. Dacă, de pildă, un consilier român dintro localitate românească de peste Tisa (din Transcarpatia) va îndrăzni să vorbească ceva în Primărie în limba română cu ceilalți consilieri și cu primarul, care și ei sunt români, acest consilier va primi o amendă de 7.000 de grivne (aprox. 260 de dolari)12. Dacă un învățător sau profesor va încerca să îi explice unui elev ceva, orice, în limba română, acest cadru didactic va fi pasibil de o amendă de 5.100 de grivne (mai mare decât salariul său pe o lună).

La fel în comerț, dacă un vânzător român dintro localitate românească va vorbi ceva, orice, cu un client care este și el român, riscă o amendă de până la 6.800 de grivne (aprox. 252 dolari) ș.a.m.d. Aceste lucruri se întâmplă întro țară în care, repetăm, mai mult de o treime din totalul populației este alcătuită din minorități naționale.

În ceea ce privește cadrele didactice de toate nivelele, acestea vor trebui să obțină un certificat de cunoaștere a limbii ucrainiene, care să le dea dreptul să profeseze pe mai departe. Avem toate motivele să presupunem că acest examen va fi unul cu totul subiectiv și va constitui un pretext ca, la influența ocultă a poliției politice, să fie dați afară din învățământ, aparent legal, oamenii care nu sunt dezirabili în sistem.

3. Comparații și Concluzii

Prin comparație, trebuie să observăm că, în cazul maghiarizării forțate de pe timpul AustroUngariei, mai exact în virtutea legilor Trefort din 1876 și Apponyi din 1907, școlile confesionale în limbile minorităților puteau fi închise, dar numai treptat, una câte una, după o rețetă duplicitară și fariseică.

Erau ridicate mai întâi standardele în ceea ce privește cunoașterea limbii maghiare, dotarea materială a școlii și salarizarea învățătorilor, până la un prag pe care parohiile nu șil puteau permite financiar, după care școala era desființată ca școală cu predare întro limbă minoritară.

Apoi, administrația de stat venea cu ceva subvenții de la stat, iar școala era reînființată anul următor fără probleme, dar ca școală de stat cu limba de predare maghiară. În acest fel, în timp de aproximativ trei decenii au fost desființate 1.600 din cele peste 3.000 de școli românești din Ardeal. Pe de altă parte, în Justiție administrația austroungară permitea utilizarea fără probleme a limbii materne, judecătorii trebuind să aibă la dispoziție un traducător.

Să ne reamintim numai că țăranii ruteni din grupul lui Kabaliuc (devenit ulterior în Biserica Ucraineană Sf. Alexie Carpatinul), judecați la Sighet în anii 19131914 pentru delicte care țineau de libertatea de conștiință religioasă, au fost audiați în limba lor maternă, iar judecătorii aveau un translator pentru limba maghiară.
Administrația austroungară, rafinată, punea în aplicare ceea ce sar putea numi disciplina foamei pe termen lung.

Prin comparație, administrația ucraineană de azi, interzice pur și simplu în mod brusc, utilizarea limbii materne peste tot, în școală, cultură, servicii, media și spațiul public, sub amenințarea unor pedepse aspre.
Fără îndoială, ceea ce se întâmplă azi în Ucraina poate fi calificat drept genocid lingvistic. Potrivit noțiunii de genocid, așa cum este definită aceasta în Convenția ONU din 1948 la art. II, aici intră nu numai uciderea fizică a membrilor unui grup, ci și alte acțiuni, precum atingerea gravă adusă integrității fizice sau mentale a membrilor unui grup, sau supunerea intențio-nată a membrilor unui grup la condiții de existență care antrenează distrugerea totală sau parțială a grupului respectiv 13.

Avem aici un genocid legiferat și comis de către acest stat, prin atingerea gravă a integrității mentale a unor mari grupuri etnice, un genocid în care statul însuși prevede pedepse pentru cei care ar refuza să îl pună în aplicare.

ADDENDA

Președintele ucrainean Volodimir Zelenski a promis la începutul lunii aprilie 2022, într-un discurs susținut printr-o videoconferință în plenul Parlamentului de la București , că va demara un dialog cu România pentru protecția drepturilor minorității românești din Ucraina, afirmând că viitorul românilor și ucrainenilor este “împreună în familia europeană”. 

Zelenski s-a adresat Parlamentului României în cadrul unei suite de astfel de mesaje rostite în parlamentele occidentale și transatlantice pentru a susține cauza țării sale în fața războiului declanșat de Rusia.

Mulțumesc întregului popor român pentru ajutorul acordat refugiaților din Ucraina care s-au refugiat în România. (…) Această experiență de susținere și respect reciproc între popoarele noastre este o bază pentru o apropiere și mai mare pentru popoarele și statele noastre.

Imediat cum situația o va permite vreau să încep un dialog cu România pentru a permite întreaga protecție a minorităților noastre naționale, comunității românești din Ucraina și comunității ucrainene din România. Să acordăm toată susținerea pe care o putem asigura. Viitorul nostru este împreună într-o familie europeană și sunt convins că voi putea să mă adresez cu mulțumiri României pentru întreaga susținere a aderării Ucrainei la Uniunea Europeană “.

Note


1 zakonuukrajiniprozabezpechennyafunkcionuvannyaukrajinsykojimovijakderzhavnoji
2 https://www.agerpres.ro/politicaexterna/2019/04/25/kievuladoptaolegecareconsolideazafolosirealimbii ucrainene producandingrijorareinrandulminoritatilor298589
3 Vezi Constantin Băjenaru, Legislație școlară în perioada dualismului austroungar, în: https://drive.google.com /file/d/ B0BSB9R7xn9dNVNNY05HRmxySkk/view
4 Idem, p. 241.
5 Vasile Stoica, Suferințele din Ardeal, Ed a IVa, Editura Vicovia, Bacău, 2008, p. 303.
6 https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2018/03/19/19martie1907parlamentulungaravotatlegile scolarelegileapponyiinvedereaintaririiprocesuluidemaghiarizarefortataanationalitatilordincuprinsulstatuluiungar/
7 Constantin Băjenaru, op. cit., p. 243.
8 https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2018/03/19/19martie1907parlamentulungaravotatlegile scolarelegile apponyiinvedereaintaririiprocesuluidemaghiarizarefortataanationalitatilordincuprinsul statuluiungar/
9 https://www.agerpres.ro/politicaexterna/2019/04/25/kievuladoptaolegecareconsolideazafolosirealimbii ucrainene producandingrijorareinrandulminoritatilor298589
10 zakonuukrajiniprozabezpechennyafunkcionuvannyaukrajinsykojimovijakderzhavnoji
Vezi și: https://www.facebook.com/uniunea.rutenilor.
subcarpatici?_tn_=%2CdCRR&eid=ARBBDFVapUA Auru BGS2m CHpt
BMrv_1w3MjrTWbJmIh8AFEL9W4ePJbJSEf255
zk9lLxe49SpdSbcz
11 Ibidem.
12 https://www.promptmedia.ro/2019/03/codreanulegeacuprivirelafunctionarealimbiiucrainenecalimba destat suprimamaimultedrepturialeminoritatiiromaneautohtone
13 http://www.cab1864.eu/upload/CONVENTIA%20PENTRU%20PREVENIREA%20SI%20REPRIMAREA %20CRIMEI %20DE%20GENOCID.pdf

20/04/2022 Posted by | analize | , , , , , | Lasă un comentariu

SĂ NE AMINTIM DECLARAȚIILE OBRAZNICE ȘI PROVOCATOARE ALE AMBASADORULUI RUSIEI VALERI KUZMIN LA ADRESA R.MOLDOVA ȘI A ROMÂNIEI

Cariera lui Valeri Kuzmin

În luna februarie a.c.,MAE l-a convocat pe Ambasadorul Federaţiei Ruse în România, Valeri Kuzmin, în contextul declaraţiilor publice făcute de acesta, în care a criticat din nou instalarea de sisteme militare în apropierea frontierelor ruse, inclusiv la Deveselu.

Diplomat de profesie, Valery Kuzmin a fost numit ambasador extraordinar şi plenipotenţiar al Federaţiei Ruse în România din 7 iunie 2016. 

Are gradul diplomatic de Ambasador Extraordinar şi Plenipotenţiar (din 2009). A fost decorat cu Ordinul Prieteniei (2012) şi cu medalia „Pentru eroism în muncă” (1986). A primit titlul „Funcţionarul onorific al MAE Rusiei” şi este membru al Consiliului Asociaţiei Diplomaţilor Ruşi, consemnează https://arhiva-romanilor.blogspot.com.

Actualul ambasador al Fedrației Ruse la București, a fost ambasador al Federaţiei Ruse în Republica Moldova, numit în această funcţie printr-un decret prezidenţial din data de 27 iulie 2007 și a activat la Chișinău până în aprilie 2012.

Valeri Kuzmin s-a născut pe data de 24 iunie 1953, la Moscova. În 1975, el a absolvit Institutul de Stat pentru Relaţii Internaţionale MGIMO din Moscova. În 1998, a absolvit cursurile de studii în diplomaţie din cadrul Academiei Diplomatice a Ministerului Afacerilor Externe din Rusia, este cercetător în istorie, şi-a desfăşurat activitatea în diverse structuri ale aparatului de conducere al MAE al fostei URSS şi al Federaţiei Ruse, şi-a desfăşurat activitatea ca diplomat în Libia, în perioada 1975-1980, în Tunisia, în perioada 1985-1990, iar în intervalul 1993-1994, a fost şeful adjunct al Departamentului pentru Africa şi Extremul Orient din cadrul MAE rus.

În perioada 1994-1998, Kuzmin a fost adjunctul directorului Departamentului pentru Orientul Mijlociu şi Africa de Nord din cadrul MAE al Federaţiei Ruse, în perioada 1998-2003 – ambasador extraordinar şi plenipotenţiar al Federaţiei Ruse în Republica Sudan, în perioada mai-octombrie 2003 – a fost ambasador excepţional în cadrul în MAE al Federaţiei Ruse, din luna octombrie 2003, a fost director adjunct în MAE rus, din 2004 – director al Departamentului pentru relaţiile cu subiecţii Federaţiei Ruse, Parlamentul şi orgnizaţiile civice şi politice ale MAE al Rusiei.

Kuzmin cunoaşte limbile engleză, franceză şi arabă. (RADOR )

Ambasadorul Rusiei Valeri Kuzmin nu s-a ferit în timpul mandatului său de diplomat la Chișinău să facă declarații directe ironice care au stârnit controverse.

Adept al istoriografiei sovietice clasice în ceea ce privește chestiunea Basarabiei, ambasadorul Rusiei la București a acuzat chiar implicarea unor cetățeni români în conflictul din Transnistria din 1992. (Jurnalistul și istoricul George Damian).

Valeri Kuzmin ambasadorul Federației Ruse la Chișinău a fost implicat în timpul activității sale de diplomat în R.Moldova în numeroase dispute și controverse publice. El a susținut în timpul mandatului său diplomația separatistă de la Tiraspol, spre iritarea autorităților de la Chișinău și a promovat ideea acordării unui statut special pentru această regiune separatistă.

Kuzmin a condamnat în repetate rânduri istoriografia românească, susținând teza ”jandarmului român” care a persecutat țăranii basarabeni, i-a prezentat pe români drept fasciști și a acuzat România că se implică în treburile interne ale Republicii Moldova.

Ironic și acid, ambasadorul Rusiei Valeri Kuzmin nu s-a ferit la Chișinău să facă declarații directe care au stârnit controverse. Adept al istoriografiei sovietice clasice în ceea ce privește chestiunea Basarabiei, noul ambasador al Rusiei la București a acuzat chiar implicarea unor cetățeni români în conflictul din Transnistria din 1992. (Jurnalistul și istoricul George Damian).

Kuzmin susținea că cetățeni români au luptat în Transnistria

În cadrul unui interviu acordat ProTV Chișinău pe 15 septembrie 2008 Valeri Kuzmin a declarat referitor la conflictul din Transnistria că: „Rusia a adus în aceasta regiune pacea şi că printre cei care au atacat Benderul (Tighina) s-au numarat şi cetateni ai statului vecin, România”.

În cadrul aceluiași interviu, ambasadorul rus a mai declarat că diferendul transnistrean poate fi soluţionat dacă dacă se ia în consideraţie formarea unui stat federativ cu Transnistria. (sursa)

Kuzmin s-a folosit de o expresie voalată pentru a acuza statele occidentale și România că se implică în treburile interne ale Republicii Moldova:

”Dacă numiţi acţiunile Rusiei intervenţie în relaţiile interne ale Republicii Moldova, atunci cum numiţi comportamentul celorlalte ţări?” (sursa).

Kuzmin e ironic cu ziariștii

După ce militarii ruși l-au împușcat la începutul anului 2012 pe tânarul cetățean al R.Moldova în vârsta de 18 ani Vadim Pisari care a fost impușcat în timp ce trecea printr-un punct de control transnistrean și ar fi refuzat sa se supuna avertizarilor, ambasadorul Valeri Kuzmin i-a ironizat pe ziariștii de la Chișinău:

“Eu vreau să vă recomand să nu faceți campanii isterice. Nu urmați logica lui Vinny Pooh, care venind în ospeție la iepure și fiind întrebat dacă vrea și lapte sau miere, a răspuns: și una și alta și dacă se poate și fără pâine”. (sursa)

Referitor la circumstanțele incidentului, ambasadorul rus a fost cât se poate de direct cu reprezentanții presei:

“Ca să fiți mai obiectivi, atunci trebuie să știți că era un automobil furat, cu un șofer beat, care trece și dă jos bariere, ignoră solicitările… deci s-a format un pericol pentru militari, unul a fost cât pe ce să fie călcat.”

Relație strânsă cu Tiraspolul

La recepțiile organizate la Ambasada Rusiei din Chișinău, Valeri Kuzmin i-a invitat pe reprezentanții regimului separatist de la Tiraspol. În 2012 chiar I-a oferit cuvântul Ninei Ștanski (intitulată pe atunci ministru de externe al Transnistriei) în locul diplomaților oficiali ai Republicii Moldova.

Astfel, pe 10 februarie 2012 niciun reprezentant al Ministerului de Externe și Integrării Europene nu a participat la recepția oferită de Ambasada rusă la Chișinău oferită la 10 februarie cu prilejul Zilei lucrătorului diplomatic al Federației Ruse. Lipsa reprezentanților Diplomației de la Chișinău ar fi fost constatată ”în mod întâmplător” de ambasadorul rus, Valeri Kuzmin, atunci când i-a invitat pe aceștia la microfon pentru un cuvânt de salut.

Ca rezultat, s-a constatat că în sală nu era niciun reprezentant al Ministerului de Externe. Ulterior, ambasadorul rus i-a oferit cuvânt așa-zisului ministru de Externe de la Tiraspol, Nina Ștanski.La o recepție oferită de ambasada rusă în 2011, Valeri Kuzmin l-a prezentat pe Vladimir Iastrebceak în calitate de ministrul de Externe al regiunii transnistrene. Atunci, diplomații moldoveni, cei din statele UE și reprezentanții SUA au părăsit în mod demonstrativ recepția, gest calificat ulterior de partea rusă ca unul ”neprietenesc”. (sursa)

Jandarmul român fascist

În intervențiile sale publice ambasadorul Valeri Kuzmin a promovat stereotipurile istoriografiei sovietice referitoare la istoria Basarabiei. Astfel, pe 26 septembrie 2011, în cadrul mesei rotunde „Dialogul Rusia-Moldova în spaţiul culturilor”, care a avut loc la Biroul Relaţii Interetnice, criticându-i pe aşa-numiţii xenofobi şi opresori ai limbii ruse din Moldova, ambasadorul rus a spus următoarele:

„Nu vreau să pun pe nimeni faţă în faţă, dar a afectat Moldova „politica culturală românească” în perioada anilor 1918-1940, fără a mai vorbi de ocupaţia fascistă în anii 1941-1944? De la urmaşii direcţi ai moldovenilor – martori ai evenimentelor din acei ani ştiu că principala unealtă a politicii aici era atunci patul armei jandarmilor”. Iar cu referire la prezent, Kuzmin a mai declarat:

„Astăzi în Moldova se vorbeşte mult despre executarea Legii cu privire la titre şi „limba originalului” în filmele artistice, deşi aceasta nu este nici pe departe primordial important pentru ţara în care nivelul de viaţă este unul dintre cele mai diminuate în Europa”. (sursa)

Pe 26 august 2011 Kuzmin a ţinut să felicite moldovenii cu ocazia „eliberării Moldovei de către armatele sovietice de sub jugul germano-român”. Valeri Kuzmin a venit la Complexul memorial „Eternitate” alături de reprezentanţi ai Ambasadei Ucrainei şi Belarusului în R. Moldova, iar acolo a fost întâmpinat de mai mulţi membri ai diasporei ruseşti.

Ambasadorul rus a depus flori şi o panglică în culorile drapelului rusesc, în memoria ostaşilor căzuţi în timpul operaţiunii Iaşi-Chişinău, după care a declarat: „Vă felicit cu această zi, care este fără îndoială o zi luminoasă din istoria noastră comună. Este ziua când Moldova a fost eliberată de jugul fascist germano-român. A fost o zi importantă pentru Moldova, care a avut de parcurs o cale lungă de reabilitare”. (sursa)

Istoria românilor, o imagine schimonosită

Ambasadorul Valeri Kuzmin a avut o ieșire dură la adresa manualelor de istorie a românilor, pe care le-a calificat drept prezentând o imagine schimonosită a istoriei care contribuie la menținerea conflictului transnistrean.

”Generaţia tânără are valori şi amintiri istorice diferite. Dacă în regiunea transnistreană, istoria studiată în şcoală este una integrată, care este un standard recunoscut în UE, în Moldova o bună perioadă de timp s-a studiat „Istoria Românilor”, deja abandonată chiar şi de România. Acest curs prezintă o imagine complet schimonosită a istoriei. Astfel, generaţia tânără de pe malul drept al Nistrului crede în lucruri care nu s-au întâmplat niciodată şi care par a fi o nebunie pentru oamenii informaţi”, declara Kuzmin pe 10 februarie 2011. (sursa)

20/04/2022 Posted by | LUMEA ROMANEASCA | , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Cum s-a înarmat Germania nazistă cu arme produse în secret pe teritoriul URSS pentru a ocoli interdicțiile din Tratatul de pace de la Versailles

După semnarea Tratatului de pace de la Versailles, Germania înfrântă în Primul Război Mondial fusese obligată să accepte demobilizarea, dezarmarea armatei și demilitarizarea țării.

La rândul său, Rusia care ieșise din război în 1917, inainte de incheierea acestui tratat, ca urmare a izbucnirii revolutiei bolsevice,era izolată din punct de vedere politic, economic și diplomatic, după ce schimbarea regimului său politic a avut ca efect ruperea majoritatii legăturilor cu foștii aliați occidentali.

Exponenţii democraţiei germane din perioada interbelică, liderii Republicii de la Weimar, au fost primii care au au încheiat în secret la 16 aprilie 1922 cu Rusia, în orașul italian Rapallo, un tratat prin care fiecare renunța la pretențiile teritoriale și financiare stabilite în 1918 prin Tratatul de la Brest-Litovsk.

La prima vedere, nimic nu părea în neregulă cu această înțelegere amiabilă ce respecta spiritul Ligii Națiunilor.

În spatele ei se afla însă un acord secret care îi va permite Germaniei să-și încalce obligațiile impuse prin Tratatul de pace de la Versailles, scrie https://timpul.md.

Era primul pas făcut de Germania spre remilitarizare, care se va sfârși cu un conflict și mai sângeros decât cel care tocmai se încheiase.

Potrivit clauzelor secrete ale tratatului de la Rapallo, Rusia permitea germanilor să-și antreneze soldații pe teritoriul său iar Germania trimitea ofițeri pentru instruirea Armatei Roșii.

Hitler a conntinuat și a extins reînarmarea Germaniei pe teritoriul URSS, începută în 1922.

URSS a ajutat decisiv Germania să eludeze prevederile Tratatului de la Versailles şi să constituie pe teritoriul URSS acea formidabilă maşinărie de război, care a declanşat la 1 septembrie 1939 – prin invadarea Poloniei – Al Doilea Război Mondial.

Conform înţelegerilor sovieto-germane, Armata Roşie a intrat în Polonia la 17 septembrie 1939, două săptămâni mai târziu.

Foto: Ribbentrop, Stalin și Molotov zâmbesc satisfăcuți după încheierea Pactului sovieto-nazist de la 23 august 1939, prin care URSS și Germania nazistă și-au împărțit Europa. Peste o săptămână, la 1 septembrie 1939, izbucnea cel de-Al Doilea Război Mondial.

Zeci de documente ultrasecrete din arhivă Kremlinului ne dau astăzi posibilitatea să apreciem amploarea acestei alianţe militare, unice în felul său, și totodată să ne revizuim radical perspectiva istorică din anii Războiului Rece asupra marilor linii de forţă ale istoriei secolului al XX-lea.

Această alianţă secretă cimentată de dictatorii Stalin şi Hitler, ne face să înțelegem cum a fost posibilă încheierea atât de rapidă şi neaşteptată a Pactului Molotov-Ribbentrop din 23 august 1939 și tranşarea între cei doi aliaţi a împărţirii teritoriale a Europei Orientale.

Pactul Molotov-Ribbentrop care avea la bază antecedentele mai vechi de colaborare militară secretă între URSS şi Germania, a fost în fapt, episodul ultim al acestei cooperări de amploare dintre Moscova şi Berlin, departe de ochii Marii Britanii şi Franţei.

Așa se face că, deși la nivelul discursului public Germania nazistă şi Uniunea Sovietică erau cei mai mari duşmani de pe pământ, timp de 11 ani, între 1922 şi 1933, Berlinul şi Moscova aveau să colaboreze extrem de strâns într-unul dintre cele mai sensibile şi secrete domenii pentru toate naţiunile: cercetarea militară.

În perioada interbelică, ofiţerii germani şi cei sovietici au experimentat împreună gaze toxice şi bombe incendiare, în timp ce în fabrici secrete de pe teritoriul URSS s-au construit avioanele militare, blindatele şi tancurile germane care au făcut posibil blitzkrieg-ul lui Hitler, care doar a accelerat după 1933, un proces care era deja în plină desfăşurare.

Așadar, departe de a fi fost rivali, Stalin şi Hitler erau vechi aliaţi, care aveau, la 23 august 1939, o foarte îndelungată colaborare militară secretă, soldată cu constituirea formidabilei maşini de război a Wehrmacht-ului.

Acum este limpede că fără URSS, Germania nu ar fi putut să se înarmeze serios, iar Hitler nu ar fi putut declanşa războiul.

La prima vedere, Germania părea a fi partea mai avantajată de acest acord, însă și Uniunea Sovietică a tras multe beneficii de pe seama înțelegerii secrete, profitând la maxim de expertiza oferită de ofițerii germani și specialiștii în industria de armament.

Asta s-a văzut foarte clar în timpul celui de-Al doilea Război Mondial. Dacă mulți dintre ofițerii sovietici formați în perioada colaborării cu specialiștii germani nu aveau să apuce războiul, pierind în timpul Marii Terori, progresul din industria de armament avea să-i pregătească pe sovietici pentru lupta împotriva fostului său aliat german.

Caricatură de epocă despre „dragostea” dintre nazişti şi comuniştii sovietici.

Frăţia de arme sovieto- germană

Germaniei i se interziceau prin Tratatul de la Versailles activitățile legate de reînarmare, iar capacitatea sa militară era sever restricţionată, in vreme ce Uniunea Sovietică nu avea capacităţile tehnice necesare pentru dezvoltare şi era izolată pe plan internaţional.

În 1922 cele două ţări aveau să uimească lumea prin semnarea Tratatului de la Rapallo, intermediat de Turcia, scrie istoricul George Damian.

Documentul a fost semnat de catre ministrul de externe al RSFS Ruse, Gheorghi Cicerin si omologul sau german, Walther Rathenau.

Dacă tratatul dintre Germania şi URSS era în aparență doar un simplu tratat de cooperare, o serie de acorduri secrete ulterioare au stabilit exact un cadru de cooperare militară menit să accelereze reînarmarea, ocolind restricțiile tratatelor internaționale.

Liderii militari germani care aveau să-i aducă lui Hitler majoritatea victoriilor au fost pregătiţi în Uniunea Sovietică în perioada în care aliaţii occidentali credeau că Germania nu se va putea reînarma.

Acordul secret

Pe 11 august 1922, armata Germaniei şi Armata Roşie au semnat un acord secret care le permitea germanilor să înfiinţeze baze militare în Uniunea Sovietică.

Documentul acoperea problemele cooperării secrete germano-sovietice în domeniul dezvoltării blindatelor, aviaţiei şi armelor chimice, precum și principiile acestei cooperări: dezvoltarea tehnologiilor militare avansate, cooperarea în domeniul studiilor teoretice, stabilirea unor programe de pregătire independente de terţi, dezvoltarea şi testarea tactică a sistemelor de armament interzise prin Tratatul de la Versailles (blindatele şi aviaţia); dezvoltarea şi educarea cadrelor militare specializate în toate domeniile militare; dezvoltarea unor noi strategii şi tactici bazate pe noile sisteme de armament.

Seriile de pregătire a militarilor germani în URSS nu trebuiau să stea mai mult de un an pe teritoriul sovietic.

Bazele germane stabilite în URSS urmau să fie folosite pentru eforturile de cercetare şi testare, pregătirea tactică, evaluarea pregătirii în domeniile interzise de Tratatul de la Versailles.

În schimbul acestor privilegii germanii urmau să permită ofiţerilor Armatei Roşii să facă exerciţii împreună cu ofiţerii lor în cadrul aplicaţiilor din URSS, urmând să ofere de asemenea şi toate informaţiile legate de descoperirile din tehnologia militară.

În anul 1924 armata germană a deschis la Moscova un birou pentru coordonarea activităţilor din Uniunea Sovietică. Treptat, mai multe capacităţi industriale au fost transferate în Uniunea Sovietică pentru construirea de prototipuri pentru tancuri, avioane şi submarine.

Această colaborare secretă în domeniul militar a fost expusă în public pentru prima oară în anul 1926.

În condiţiile în care Reichswehr (armata germană din perioada republicii de la Weimar) importa în secret muniţii şi arme interzise din Uniunea Sovietică, social-democraţii germani aflaţi la guvernare au realizat că Moscova se folosea de această rută pentru înarmarea organizaţiilor comuniste clandestine.

În toamna anului 1926 social-democraţii germani au protestat public faţă de aceste importuri secrete.

Pe 2 decembrie 1926, ziarul britanic Manchester Guardian a publicat un articol în care afirma că în cadrul Reichswehr există o aşanumită Sondergruppe R (Gripa specială R) destinată colaborării militare secrete cu Uniunea Sovietică. Acest articol a provocat o adevărată furtună mediatică.

Pe 16 decembrie 1926 comuniştii germani au declanşat o campanie de presă în care au respins toate acuzaţiile social-democraţilor. Până la urmă întreaga afacere a fost muşamalizată, însă semnalul de alarmă fusese deja tras.

Conspirativitate deplină

Cercetările militare germane secrete din Uniunea Sovietică şi programele de pregătire solicitau o organizare extrem de eficientă.

Companiile civile şi militare germane au colaborat extrem de eficient pentru a realiza o conspirativitate totală. Mai mult decât atât, germanii au aplicat un sistem de contabilitate dublă extrem de eficient.

Astfel era ţinută o contabilitate publică destinată Consiliului de Control Aliat care verifica respectarea prevederilor Tratatului de la Versailles, ca şi parlamentarilor.

Operaţiunile financiare secrete fdin cadrul proiectului comun cu sovieticii erau înregistrate în aşa numitul “Registru Albastru” care putea fi consultat doar de un număr restrâns de militari şi oameni politici.

Datorită faptului că rubla sovietică nu era monedă convertibilă iar marca germană a suferit perioade de inflaţie acută a fost stabilit la nivel politic o rată de schimb fixă pentru întreaga perioadă în care proiectul de cooperare a fost pus în aplicare: o ruplă pentru 2,16 mărci.

Se estimează că Germania a cheltuit aproximativ 10 milioane de mărci anual – o sumă totală de peste 100 milioane.

Din aceşti bani, cei mai mulţi au fost cheltuiţi pentru cercetările de aviaţie.

Când trebuiau să plece în Uniunea Sovietică, ofiţerii germani primeau paşapoarte cu nume false emise de Ministerul de Externe. Pentru o acoperire suplimentară aceşti ofiţeri călătoreau de obicei singuri.

Germanii erau extrem de atenţi în cadrul acestei operaţiuni: existau inclusiv instrucţiuni pentru modul în care trebuiau să se îmbrace ofiţerii transferaţi pentru pregătire în URSS.

Participanţii la programele de pregătire în URSS erau trecuţi în rezervă, astfel încât să nu figureze ca ofiţeri activi. Această practică a “rotirii” ofiţerilor a permis pregătirea unui număr mult mai mare de cadre decât permitea de fapt Tratatul de la Versailles.

În cazul în care un ofiţer german murea în URSS ca urmare a unui accident în timpul antrenamentelor cadavrul său era repatriat în secret într-un container care în scripte figura ca conţinând piese metalice.

În drum spre Uniunea Sovietică ofiţerii germani treceau prin Letonia, la graniţa cu URSS fiind aşteptaţi , numele lor false fiind trimise în avans pentru a elimina orice fel de confuzii.

După încheierea programului de pregătire ofiţerii germani se întorceau acasă prin Leningrad, de unde se îmbarcau pe una din puţinele nave de pasageri existente.

Sovieticii nu au avut astfel de probleme: organizaţia care se ocupa de contactele cu germanii nici măcar nu exista din punct de vedere oficial, iar Moscova nu trebuia să dea nimănui socoteală de modul în care îşi cheltuia banii.

Bazele germane din URSS

Şcoala de tancuri germană din Kazan a avut numele de cod Kama şi a început să fie construită în 1926.

În 1929 şcoala pentru ofiţeri de blindate “Kama” era funcţională, fiind dotată cu şase tancuri de 23 de tone (înarmate cu tunuri de 75 mm) şi trei tancuri de 12 tone, dotate cu tunuri de 37 mm.

Sovieticii au contribuit cu 12 tancuri de tip Carden-Lloyd cumpărate de la britanici.

Şcoala a fost condusă de generalul german von Lutz, printre profesori numărându-se şi părintele doctrinei Blitzkrieg-ului, Heinz Guderian.

În cadrul acestei şcoli nu erau purtate uniforme, ofiţerii germani participând la cursuri îmbrăcaţi în haine civile. În timpul aplicaţiilor practice, germanii purtau uniforme sovietice, însă fără însemne.

În ceea ce priveşte aviaţia, între anii 1921-1924 germanii au construit o fabrică pentru asamblarea de aeronave la Lipeţk. Curusrile au fost demarate în anul 1925 şi au durat până în anul 1933. O fabrică Junkers a fost ridicată la Fili, în apropierea Moscovei.

Producţia prevăzută pentru această uzină era de 300 de avioane pe an – cifră care n-a fost atinsă niciodată. Specialiştii germani s-au plâns permanent de faptul că ruşii furau tot ce le pica sub mână.

La şcoala de aviaţie de la Lipeţk germanii au dus 60 de aparate de zbor pe care le-au folosit la antrenamente.

În vara anului 1931 au fost organizate aplicaţii de mare anvergură care mimau adevărate bătălii aeriene.

Spre deosebire de şcoala pentru tanchişti din Kazan, şcoala de aviaţie de la Lipeţk nu avea un program foarte bine stabilit, punându-se accent pe imaginaţie, inovaţie şi experimente. Până în anul 1933 peste 1.200 de piloţi germani au fost antrenaţi la Lipeţk.

Germanii au efectuat inclusiv cercetări pentru dezvoltarea armelor chimice, la baza cu numele de cod Tomka, la Podosinky, în regiunea Samara de pe Volga. Au fost efectuate inclusiv aplicaţii practice pe scară largă în anul 1926.

Pe lângă toate aceste baze de antrenament şi cercetare a fost înfiinţată la Moscova şi o şcoală pentru ofiţeri de stat-major, printre absolvenţii căreia s-au numărat viitorii mareşali nazişti Keitel, Mannstein şi Model.

Neîncredere reciprocă

Pe toată perioada acestei cooperări sovieticii au lăudat permanent tehnologia germană. Ofiţerii Moscovei au aflat majoritatea detaliilor referitoare la cercetările germane. Ei erau extrem de impresionaţi de faptul că mitralierele grele germane puteau să fie transformate în mitraliere anti-aeriene în mai puţin de 30 de secunde.

Tunul anti-aerian german de 75 mm îşi trimitea proiectilele la o distanţă dublă faţă de cea realizată de piesele de artilerie sovietice, iar elementele optice fabricate de Siemens şi Zeiss erau de o calitate mult superioară.

Spre dezamăgirea sovieticilor însă, ori de câte ori aveau o cerere mai specială, germanii găseau de fiecare dată scuze pentru neîndeplinirea ei. Adeseori sovieticii aveau sentimentul că germanii ascundeau anumite descoperiri sau concluzii.

Pe de altă parte Moscova nu a arătat niciodată germanilor tancul lor T-34, cel mai bun tanc proiectat înainte de izbucnirea războiului.

Germanii erau de foarte multe ori nemulţumiţi de stagiile petrecute alături de sovietici, deoarece le erau furate bunuri (săpunuri, stilouri, pastă de dinţi, unelte, dulciuri) aparent mărunte dar care însă lipseau în totalitate din Uniunea Sovietică.

20/04/2022 Posted by | ISTORIE | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

   

%d blogeri au apreciat: