CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Câtă încredere mai pot avea partenerii din NATO și UE în Budapesta?

Foto: Viktor Orban și Vladimir Putin

Istoricul și jurnalistul GEORGE DAMIAN scrie în http://moldnova.eu că războiul din Ucraina a scos la iveală un joc dublu al premierului Viktor Orban, semnalat ca atare din mai multe capitale europene, dar care în același timp a provocat mai multe reacții dure ale Kievului.

De la bun început a fost extrem de vizibilă atitudinea ostilă a guvernului de la Budapesta față de refugiații din Ucraina. Oamenii care fugeau din calea războiului au fost întâmpinați la granița Ungariei cu cererea de a prezenta pașapoarte biometrice – de parcă ar fi fost vorba de turiști, nu de oameni care încercau să scape cu viață.

Corectitudinea birocratică împinsă la extrem a fost o invenție de moment, după ce primelor valuri de refugiați nu li s-au cerut pașapoarte biometrice.

Ulterior guvernul de la Budapesta a anunțat că nu susține inițiativa Comisiei Europene de acordare a unei forme de protecție temporară refugiaților ucraineni.

În fața valului de simpatie populară – organizațiile neguvernamentale maghiare și cetățenii nu au avut reținerile guvernului Orban – până la urmă Budapesta a renunțat să caute nod în papură refugiaților ucraineni.

Foto: Refugiaţi ucraineni traversează graniţa cu Ungaria

Altă problemă a fost reprezentată de afirmația lui Orban că nu vor fi permise transferurile de arme și muniții către Ucraina direct de pe teritoriul Ungariei – în contrast direct cu poziția restului țărilor membre UE și NATO.

Pe de altă parte Ungaria s-a străduit să blocheze sancțiunile economice ale UE împotriva Rusiei, deși până la urmă a cedat și s-a alăturat poziției celorlalte state membre.

Loialitatea lui Orban este pusă la îndoială scrie https://www.dw.com/ro.

Aceasta este una din puţinele chestiuni în care există în Ungaria un consens în plan intern. Dincolo de ea, opoziţia unită din Ungaria a şi transformat în temă de campanie atitudinea pro-Putin a lui Orban.

Candidatul ei principal, Peter Marki-Zay, l-a calificat pe premierul ungar drept „principal locţiitor al lui Putin în UE şi cel mai mare trădător al vestului”.

Politologul Peter Kreko crede că Ungaria a ajuns într-o fundătură ca urmare a politicii sale externe favorabile lui Putin şi a aşa-numitei „deschideri spre est”, cu motivaţie economică, din ultimul deceniu.

„În urma celei mai recente vizite a sa la Moscova, în alianţele vestice au apărut numeroase semne de întrebare privind loialitatea sa”, afirmă Kreko.

„Dacă Ungaria va dori să sprijine credibil noile sancţiuni ale UE împotriva Rusiei, ea va trebui să renunţe la o serie de proiecte de cooperare economică, cum ar fi extinderea, cu ajutor rusesc, a centralei nucleare de la Paks.”

Balansul lui Viktor Orban și al Ungariei în aceste chestiuni pare bizar la o primă vedere: pe de o parte declarațiile inițiale servesc intereselor rusești în războiul din Ucraina, dar până la urmă Budapesta își dă seama că nu poate risca o ruptură totală cu statele occidentale.

Cumva Viktor Orban încearcă să strige cât mai tare să se audă până la Moscova că el nu este de acord cu ceea ce face în interiorul NATO și UE.

Spargerea unității NATO și UE nu este însă cel mai bun mod de a păstra încrederea partenerilor.

Viktor Orban joacă de mai multă vreme acest joc dublu în cadrul UE și NATO, iar ambiguitățile sale ideologice și apropierea în acest sens de Moscova datează deja de mulți ani.

Inițial a fost o bizarerie în cadrul UE, în contextul războiului din Ucraina pozițiile ambigue ale lui Viktor Orban devin o slăbiciune.

Regimul de autoritate instituit în Ungaria de îndelungata domnie a lui Viktor Orban are din ce în ce mai multe elemente în comun cu cel instituit de Vladimir Putin în Federația Rusă. Concentrarea mediului de afaceri sub protecția partidului de guvernare, dominația totală asupra mass-media, cumpărarea intelectualilor cu favoruri și fonduri guvernamentale, respectiv pedepsirea lor prin restrângerea accesului la resurse, circuitul banilor publici pe trasee strict controlate de grupuri de interese strâns îngemănate din partid, administrație publică și mediul de afaceri – toate acestea fac ca Ungaria să semene din ce în ce mai mult cu Federația Rusă.

Aceeași obsesie a controlului se manifestă și asupra maghiarilor din afara granițelor țării, controlați prin intermediul fondurilor care vin de la Budapesta în funcție de loialitatea arătată față de partidul lui Viktor Orban – ceea ce a dus la adevărate omagii de fidelitate în spațiul public și blocarea campaniei electorale a opoziției de la Budapesta.

Una dintre cele mai îngrijorătoare declarații a lui Viktor Orban din zilele acestea a fost aceea că NATO nu va apăra Ungaria.

Un observator mai slobod de gură ar putea întreba ce mai caută Ungaria în NATO dacă liderul țării nu crede că alianța îi va proteja țara?

Viktor Orban caută cu orice preț o cale care să împace și capra și varza, încearcă să mențină o relație specială cu Moscova, chiar dacă Rusia a devenit un pericol evident pentru securitatea țărilor din regiunea Europei de est.

Dar și reciproca este valabilă: dacă Orban nu mai are încredere în NATO și UE este din ce în ce mai probabil ca nici NATO și nici UE să nu mai aibă încredere în Orban.

Alegerile din 3 martie ne vor arăta dacă Viktor Orban mai rămâne la guvernare la Budapesta și încotro va merge capitalul de încredere al partenerilor Ungariei.

Dubiile asupra Ungariei le-a exprimat direct președintele Ucrainei, Vladimir Zelensky când l-a întrebat direct pe Viktor Orban de partea cui este în războiul declanșat de Rusia în Ucraina.

De fapt de mai multă vreme se întreabă tot mai multă lume de partea cui este cu adevărat Viktor Orban.

18/04/2022 Posted by | PRESA INTERNATIONALA | , , , , , , , , , , , | Un comentariu

Ministerul rus al Apărării susține că România s-ar afla printre țările care trimit cei mai mulți mercenari în Ucraina

Potrivit agenției ruse de stat, TASS, Ministerul rus al Apărării susține că România s-ar afla printre țările care trimit cei mai mulți mercenari în Ucraina, pentru a lupta împotriva armatei lui Vladimir Putin.

Purtătorul de cuvânt al Ministerului rus al Apărării, generalul-maior Igor Konașenkov, acuză Kievul că ar fi angajat de la începutul „operațiunii speciale” ruse în Ucraina, peste 6.824 de mercenari străini din 63 de țări.

”Cei mai mulți mercenari – 1.717 persoane – au venit din Polonia, iar aproximativ 1.500 din SUA, Canada și România”, a mai precizat oficialul, citat de TASS.

Ministerul rus al Apărării mai afirmă că până la 300 de persoane ar fi sosit din Marea Britanie și Georgia, iar 190 de persoane ar fi venit din unele zone din Siria care sunt controlate de Turcia.

Purtătorul de cuvânt al Ministerului rus al Apărării, Igor Konașenkov, a avertizat că toți mercenarii străini, reținuți în Ucraina, vor fi aduși în fața justiției sub acuzații penale.

Foto: Igor Konașenkov

Anterior, același oficial rus declara că niciunul dintre mercenarii pe care Occidentul îi trimite în Ucraina pentru a lupta pentru regimul de la Kiev nu se va bucura de tratamentul combatanților conform dreptului internațional umanitar.

„Doresc să fac o declarație oficială că niciunul dintre mercenarii pe care Occidentul îi trimite în Ucraina pentru a lupta pentru regimul naționalist de la Kiev nu poate fi considerați combatanți în conformitate cu dreptul internațional umanitar și nici nu se bucură de statutul de prizonieri de război”, adăugând că toți mercenarii străini reținuți în Ucraina de trupele ruse, vor fi aduși în fața justiției cu acuzații penale.

„În cel mai bun caz, ei se pot aștepta să fie urmăriți penal ca infractori. Îndemnăm toți cetățenii străini care ar putea avea planuri să meargă să lupte pentru regimul naționalist de la Kiev să se gândească de duzină de ori înainte de a lua drumul”, a spus Konașenkov.

18/04/2022 Posted by | PRESA INTERNATIONALA | , , , , , , | 2 comentarii

Trupele ruse de ocupație în Principatele Române: 1806-1812

Ani la rând, pe parcursul a mai bine de două secole, Țările Române au fost teatru de război între armatele celor trei imperii: Otoman, Habsburgic și Țarist.

Războaiele ruso-turce și ruso-austro-turce semnifică confruntarea celor trei mari imperii pentru rezolvarea Problemei Orientale – chestiune internațională care însumează un set de probleme ce țin de domeniul geopoliticii din perioada sf. sec. XVII – încep. sec. XX, vizând posesiunile europene ale Turciei, controlul asupra strâmtorilor Mării Negre, în contextul intensificării luptei de eliberare națională a popoarelor balcanice ,scrie istoricul Vlad MISCHEVCA în prestigioasa publicație https://www.limbaromana.md.

Devenind o problemă a echilibrului european, ea capătă contururi diplomatice bine definite deja în timpul negocierilor Păcii de la Karlowitz (1699), când se atestă reculul Imperiului Otoman și Austria devine o putere balcanică, iar Rusia lui Petru I – putere europeană.

De evoluția raporturilor Marilor Puteri, angajate timp de mai bine de două secole în rivalitatea politico-militaro-economică în sud-estul Europei, sunt legate nemijlocit rapturile teritoriale și pierderile umane și materiale suferite de Țările Române (inclusiv geneza Chestiunii basarabene la 1812).

Impactul acestor războaie asupra destinului românilor a fost pe deplin înțeles și descifrat de către Mihai Eminescu, cel care a scris în publicistica sa politică, la 1878:

„Sunt două sute de ani de când Rusia înaintează mereu spre miază-zi; luptele ei orientale sunt o întreagă istorie și acela care nu cunoaște această istorie, ori care o cunoaște și nu ține seamă de ea, nu este un bărbat politic și nu are dreptul de a lua parte hotărâtoare la viața politică” (Eminescu 2008: 243).

În general, privind în retrospectivă istoria raporturilor ruso-otomane, putem menționa că începând cu stabilirea relațiilor diplomatice dintre ruși și turci la 31 august 1492, pe timpul lui Baiazid II Veli și Ivan III, vreme de sute de ani au fost purtate un șir de războaie și campanii militare ce însumează, conform unor calcule mai noi, 47 de ani (adică cca 11% din tot timpul relațiilor bilaterale ruso-otomane de 430 de ani – până la 1922, când a fost, pe de o parte, desființat Sultanatul și, pe de altă parte, creată URSS).

Conform statisticii militare, numai de la începutul secolului al XVIII-lea armata rusă a pierdut 582 mii de oameni. Propriu-zis, șirul războaielor regulate își ia începutul doar de la sfârșitul secolului al XVII-lea (1676-1681; 1686-1699), iar cronologic, cele mai lungi războaie (timp de 17 ani și 4 luni) s-au derulat în secolul al XVIII-lea: 1710-1713; 1735-1739; 1768-1774; 1787-1791 (Похлебкин 1992).

Pierderile totale ale Rusiei în conflictele militare din secolul al XVIII-lea, conform calculelor lui B. Urlanis, au alcătuit aproximativ 550 mii de oameni uciși și răniți, dintre care 200 de mii revin războaielor ruso-turce. Aceste pierderi umane sunt comparabile cu cele pe care le-a suferit și Imperiul Otoman în toate războaiele sale purtate în secolul al XVIII-lea: 600 mii.

De remarcat că cifra totală doar a celor căzuți pe câmpul de luptă în timpul tuturor războaielor purtate de statele europene în secolul al XVIII-lea (când Europa a cunoscut 37 de războaie) s-a estimat la 1,5 milioane de oameni, iar numărul jertfelor acestor conflagrații se ridică până la 5,2 milioane de oameni (Урланис 1960: 58, 61, 63, 406, 526).

S-a afirmat că, în războiul din 1806-1812 cu Turcia, numărul morților în armata rusă a ajuns la 100 de mii (dintre care mai mult de două treimi au fost cei care au murit de boli)1. În armata Imperiului Rus doar în anul 1811 circa 3 000 de oameni au fost uciși sau considerați dispăruți, 38 500 au murit, 7 400 au dezertat, între 32 și 65 mii de oameni se aflau în mod constant în spitale (Шведов 1987: 124).

Un fapt istoric care a fost eludat de istoriografia sovietică este că în răstimpul unui singur deceniu (1804-1814), Rusia lui Alexandru I a purtat 10 războaie, adică exact cât Franța lui Napoleon (Троицкий 1994: 175). Nici până atunci, nici după, țarismul n-a fost atât de belicos ca în anii 1805-1812. În răstimp de numai opt ani, Rusia a purtat opt războaie: în 1805, 1806-1807 și 1812 cu Franța; în 1806-1812 cu Imperiul Otoman; în 1804-1813 cu Iranul; în 1807-1812 cu Anglia (care, deși nu a înregistrat nicio confruntare militară, a adus mari prejudicii economice); în 1808-1809 – cu Suedia; în 1809 – cu Austria, dintre care ultimele cinci operațiuni militare derulate concomitent (Троицкий 1988: 20).

Aceste războaie țineau Rusia într-o încordare financiară permanentă, periclitând, implicit, întreaga economie. Către 1808 deficitul bugetar a atins suma de 126 milioane de ruble, iar peste un an – deja 157 milioane, principala cauză fiind creșterea cheltuielilor pentru înarmare. În 1807, Ministerului Forțelor Terestre i-au fost alocate 43 milioane de ruble, iar în 1808 pentru armată se alocă 53 milioane, în 1809 – 65 milioane, 1810 – 92 milioane, iar în 1811 – 114 milioane ruble (Бородино 1987:16).

Mai recent au fost publicate alte cifre, și mai mari – doar într-un singur an dublându-se cheltuielile pentru armată: 1807 – de la 63 402 000 ruble asignate până la 118 525 000 (în 1808); 1809 – 112 279 000; 1810 – 127 936 000; 1811 – 122 414; 1812 – 160 843 (Понасенков 2018: 215). În același ritm creștea și numărul militarilor înrolați în armata imperiului, astfel încât, la 1812, efectivul trupelor rusești constituia 975 000 de oameni (Столетие 1902: 203-204).

Războaiele continue din 1805 până în 1815 – adesea câte două sau trei războaie purtate simultan în diferite teatre de operațiuni – au necesitat Rusiei un efort economic fără precedent, nemaiîntâlnit de la Războiul de Nord al lui Petru I.

Recrutările se produceau anual. În 1805, armata terestră număra 340 000 de oameni, fără a-i include și pe cei 100 000 de diverse trupe din garnizoane și 110 000 de cazaci. În 1806, țarismul a fost nevoit să recurgă la mobilizarea miliției, măsură care nu fusese practicată de la invazia lui Carol al XII-lea (110 000 de țărani de stat au fost chemați la oaste). În 1809, în armata rusă erau 733 000 de oameni (Керсновский 1992).

În general, soldatul rus era supus unor mari privațiuni fizice și morale. Numărul de bolnavi, morți și dezertori a variat de la 80 la 110 mii de persoane pe an. Acoperirea unei astfel de penurii și formarea de noi unități a necesitat o creștere bruscă a recrutării. În plus, până la 10% dintre recruți nu ajungeau la destinație, deoarece nu puteau rezista fizic schimbărilor bruște ale modului de viață, se îmbolnăveau, mureau pe drum sau fugeau. Pentru a păstra sănătatea recruților în 1809, au fost create centre speciale de recrutare (așa-zisele „depouri de recrutare”) (Шведов 1987: 124).

Dintre toate războaiele purtate de ruși și turci pe teritoriul Principatelor Române, războiul din anii 1806-1812 a avut cel mai dezastruos rezultat pentru români, deoarece a generat Problema basarabeană. Noi am fost și mai suntem încă, timp de mai bine de două secole, sub impactul unui război nedrept și a unei păci oribile (din acel de pomină Annus horribilis, lat.) – a celei de la București (1812): când s-a trasat hotarul pe trupul viu al Țării Moldovei, pe râul Prut.

Această conflagrație ruso-turcă, ce poate fi numită „Războiul care ne-a înghițit”, declanșată în toamna anului 1806, se prelungise până în anul 1812, fiind o povară economică și un efort militar greu de suportat pentru Principatele Române. Totodată, ambele imperii, au suferit mari pierderi materiale și jertfe umane, încercând de mai multe ori să încheie un tratat de pace, cu atât mai mult că Imperiul Rus se afla în fața unei confruntări iminente cu Imperiul napoleonian.

Pentru a convinge Poarta Otomană să revină la „colaborarea” cu Rusia, țarismul a recurs la un act violent de agresiune – ocuparea militară, în noiembrie-decembrie 1806, a Moldovei și a Țării Românești, pe care, după declararea oficială a războiului de către Poartă, la 18 (30) decembrie 1806 (Петров 1885: 124) (conform altor surse: la 24 decembrie /5 ianuarie 1807 – stil nou), le-a considerat ca teritorii „cucerite prin forța armei”.

Războiul ruso-turc din 1806-1812 а fost cel mai lung litigiu armat dintre cele două mari imperii, derulat în mare parte pe pământul Principatelor Române și la sud de Dunăre. Conform calculelor efectuate de Alexei Agachi, de la 1 ianuarie 1808 și până la 2 octombrie 1812, când trupele ruse s-au retras din Principate, numai pentru întreținerea spitalelor militare rusești Moldova а plătit 4 042 890 de lei, iar Țara Românească – 4 047 226 de lei. În realitate, sumele au fost și mai mari. Or ostașii ruși se comportau în spitale ca niște vandali, distrugând totul, cheltuielile de reparație fiind suportate iarăși de Țările Române.

Pe lângă întreținerea spitalelor, rușii au supus Principatele și la alte plăți și mai împovărătoare. În 1807, bunăoară, veniturile vistieriei Moldovei au fost de 1 981 072 de lei, din care s-au cheltuit pentru armata rusă 1 399 758 de lei, adică 70,7% din total. Din 1805 și până în 1811, mărimea impozitelor а crescut de două-trei ori, în unele cazuri chiar de patru ori. Iar o încercare de totalizare a utilizării resurselor Principatelor Române de către Rusia în anii de ocupație 1806-1812 poate fi evaluată la circa „220 114 490 lei fără nicio exagerare” (Apud Agachi 2008: 356, passim).

Totodată, generalul rus de origine franceză Alexandre Langeron afirmase că Rusia în acel război a „cheltuit mai mult de 200 de milioane de ruble pentru cele șapte campanii” (Călători străini 2004: 360).

După cum mazilirea domnilor fanarioți, Al. Moruzi și C. Ypsilanti, n-a fost unica și principala cauză care a determinat decizia din timp planificată a guvernului țarist, tot așa și readucerea lor la cârma Principatelor n-a fost, și nici nu putea fi, factorul preponderent care să contribuie la ameliorarea raporturilor ruso-otomane, la rezolvarea tuturor chestiunilor ce țineau de supremația rusă în zona Balcanilor și a Mării Negre.

Astfel, revocarea lor de către Poarta Otomană a servit doar ca motiv formal pentru introducerea armatei țariste de la Nistru (cu un efectiv de aproximativ 33 000 de oameni) (Балканские исследования 1997: 174) în Principate și realizarea scopurilor strategice ale Imperiului Rus.

Istoricul militar A.N. Petrov remarcase2 că acest război ruso-turc s-a început într-o perioadă de ruptură completă între Rusia și Franța și a fost cauzat inclusiv de presiunea reală a lui Napoleon asupra Turciei, a continuat în perioada alianței ruso-franceze, în conformitate cu Tratatul de la Tilsit și s-a încheiat în timpul unei noi rupturi, definitive a Rusiei cu Franța, în ajunul chiar izbucnirii Războiului Patriotic din 1812.

Astfel de perturbații în situația politică externă au influențat puternic, în primul rând, scopurile războiului: adică, dacă înainte de Tilsit, se urmărea forțarea Porții asupra executării exacte a tratatelor anterioare, avantajând Rusia; după Tilsit – se cerea insistent stabilirea noii granițe dintre Rusia și Poarta Otomană de-a lungul Dunării, adică achiziționarea de către ruși a Principatelor Moldovei și Țării Românești; în al doilea rând, cu privire la modul de acțiuni militare: în faza inițială, în timpul Campaniei lui Michelson din toamna anului 1806 (războiul a fost declanșat de către Rusia fără vreo declarație formală), acest război, conform expresiei metaforice a ducelui de Richelieu, a avut caracterul unei ocupații pașnice, fără sânge, a cetăților turcești; în continuare, în timpul Campaniei lui Michelson din 1807, el a obținut caracterul unui război defensiv; iar apoi se transformă într-un armistițiu pe termen lung; iar în 1809 și 1810 (în Campaniile lui Prozorovski, Bagration și Kamenski) preia caracterul unui război ofensiv, cu lupte pe malul drept al Dunării; și, în cele din urmă, în 1811, în Campania lui Kutuzov, condițiile politice au obligat din nou Rusia să se întoarcă la apărare, dar la o apărare ce a dat rezultate atât de sesizabile încât nici campaniile precedente, duse cu forțe de două ori mai mari, nu le-au putut da. Obținându-se capturarea întregii armate a vizirului și semnarea unei păci „onorabile” la București, în mai 1812, când Rusia avea cel mai mult nevoie de aceasta.

Într-adevăr, în acest război rușii au fost nevoiți să se confrunte și să piardă mult timp și efort cu asediul cetăților otomane de pe Dunăre – acestea devin de cel puțin 18 ori subiectul acțiunilor trupelor rusești: Ismail (de două ori), Giurgiu (de două ori), Brăila (de două ori), Macin, Chirsova, Silistra (de două ori), Bazargic, Razgrad, Turtucaia, Rusciuc (de două ori), Șiștov, Turnu și Nicopole.

Motivul principal al acestei împotmoliri în fața cetăților dunărene a fost slăbiciunea forțelor armatei ruse, fiind de remarcat faptul că, în primul rând: din cele 18 ori când acele cetăți au servit drept obiect al acțiunilor armatei ruse, acestea s-au soldat cu 13 reușite și 5 eșecuri. În al doilea rând: dintre cele 13 succese trebuie menționate 7 cazuri de predare a cetăților turcești fără luptă (în mai-octombrie 1810 – Turtucaia, Razgrad, Șiștov, Rusciuc și Giurgiu, Turnu, Nicopole; ultimele 6 cetăți fiind cedate sub influența presiunii morale produse de victoria contelui N.M. Kamenski al 2-lea de la Batin, la 26 august 1810).

De rând cu cele 6 atacuri de fortăreață reușite au fost și cinci eșecuri. Printre succese se numără:

a) capturarea Macinului la 14 august 1809;

b) capturarea Chirsovei la 20 august 1809;

c) capturarea Ismailului la 14 septembrie 1809;

d) capturarea Brăilei la 21 noiembrie 1809: cetatea a cedat aproape fără luptă, întrucât aceasta din urmă a constat doar în respingerea atacurilor slabe ale turcilor;

e) capturarea Silistrei la 30 mai 1810,

f) capturarea Bazargicului la 22 mai 1810.

Deci din 6 atacuri reușite ale cetăților, unul – Bazargic a fost luat prin asalt, unul – Brăila aproape fără luptă și patru (Macin, Chirsova, Ismail și Silistra prin bombardament).

Atacurile nereușite asupra cetăților din acest război includ:

a) Asediul Ismailului de către Meyendorff, din martie până în iunie 1807. Motivul eșecului rușilor de la Ismail este considerat lipsa mijloacelor de trupe armate și de artilerie de asediu, precum și lipsa de pregătire strategică;

b) atacul nereușit asupra Giurgiului la 4 martie 1809;

c) atacul nereușit asupra Brăilei din 20 aprilie 1809; d) ridicarea asediului Silistrei la 14 octombrie 1809; e) două atacuri nereușite asupra Rusciucului (6 iulie și 22 iulie 1810). Eșecul asaltului de la Rusciuc a fost cauzat de pregătirea insuficientă, atât strategică, cât și tactică a trupelor ruse.

În acești șase ani de război (au avut loc numeroase negocieri de pace, fiind încheiate armistiții temporare) la conducerea trupelor țariste s-au succedat șapte comandanți-șefi ai Armatei Dunărene (numită inițial în documentele epocii „Moldavskaya armiya”), dintre care doi au fost comandanți interimari (cel de-al optulea – P.V. Ciceagov, a preluat postul de comandant-șef de la M.I. Kutuzov, deja după semnarea tratatului de pace)3.

Este foarte important pentru cercetarea acestui război și impactul lui asupra populației Principatelor Române de evaluat efectivul trupelor țariste de ocupație. De remarcat că, în primii patru ani de război efectivul armatei ruse era în permanentă creștere: de la 33 000 de ostași intrați în Moldova în anul 1806 până la 80 000, în anul 1807.

Armata de la Dunăre însuma, în august 1809, 146 259 de oameni și 64 064 de cai pentru trupele ruse4. Iar la începutul anului 1810 atinge deja cifra de cca 180 000 de oameni (!).

Drept că, spre sfârșitul războiului, câteva divizii ruse au fost transferate din Principatele Române spre Nistru. Astfel, armată terestră, imobilizată la Dunăre, însuma către 1 aprilie 1812 – circa 52 mii de oameni și 241 de tunuri (Кутузов 1952:859).

A.N. Petrov indicase că întreaga componență a armatei de la Dunăre, în martie 1809, atât a trupelor active, cât și a celor de rezervă, s-a extins la 124 de batalioane de infanterie, 95 de escadroane de cavalerie, fără cele 2 escadroane de rezervă și șase semi-escadroane, 7 companii de baterii, 5 de cavalerie, 5 de asediu, 3 de pontoane și 3 companii pioniere, cu 27 de regimente de cazaci.

Numărul total al armatei ajungând la 80 000 de oameni. Armata turcă avea, de asemenea, până la 80 000 de oameni sub arme, împărțiți în forțe active, până la 40 000 de oameni, care se aflau în zona frontului european de la Adrianopol la Dunăre; o altă armată, de asemenea, de până la 40 000 de oameni, a fost dislocată în garnizoanele cetăților otomane (Петров 1887a: 205).

Situația politică din Europa înaintase rușilor necesitatea să sfârșească, cât mai urgent posibil, războiul cu turcii. În 1810, trupele ruse sub comanda lui Kamenski al 2-lea (1776-1811) s-au apropiat din nou de Dunăre și au forțat-o cu scopul unor operații pe teritoriul Bulgariei.

Contele Kamenski al 2-lea, având sub arme peste 80 000 de oameni, a apărut ca o furtună pe malul drept al Dunării, a luat în stăpânire Silistra și Bazargicul, s-a epuizat în eforturi infructuoase lângă Șumla, a suferit o înfrângere sângeroasă atacând Rusciucul (3 155 morți și 5 360 răniți), s-a răzbunat asupra turcilor lângă Batin (26 august 1810), cucerise Rusciucul și Giurgiu (capitulează la 15.09.1810), Șiștov (orașul a fost ars de ruși), Turnu și Nicopole (capitulează la 15.10.1810), a făcut o escapadă reușită la Lovcea și s-a retras în Țara Românească) (Михайловский-Данилевский 1843: 153; Петров 1887b: 148-149, 152).

Lăsând să ierneze doar trei divizii mai la sud de Dunăre (a 22-a în Nicopole, a 8-a în Rusciuc, a 10-a în Silistra), comandantul-șef a dispus cazarea pentru iarnă a celorlalte șase divizii rusești în: Hotin (18-a), Iași (12-a), Focșani (11-a), Ismail (15-a), București (9-a), Craiova (16-a) (Петров 1887b: 159).

Armata rusă de la Dunăre, numărând atât necombatanții, cât și bolnavii, însuma către 12 februarie 1810, conform listelor: 156 681 combatanți; 12 372 non-combatanți – împreună 169 063 persoane și încă 11 577 de ordonanțe. În total 180 630 de oameni (Ibidem: 437).

Mihailovski-Danilevski a arătat că doar o singură campanie – Campania militară din 1810 – a costat scump armata rusă: 12 934 de persoane moarte în spitale; numărul de decese nemijlocit în regimente și în timpul transportării – 7 000 de persoane; uciși – 6 811; prizonieri – 150; răniți – 9 527. În total – 36 422 de persoane. Pierderile turcilor sunt necunoscute. Rușii au capturat 750 de tunuri, 350 de stindarde, sceptre și buzdugane, 5 nave cu vâsle și cu vele, arme, obuze și provizii (Михайловский-Данилевский 1843: 93).

Drept că, deja în ianuarie 1811, 26 000 de recruți au sosit în Armata Moldovenească, înlocuind pierderile suferite de ruși în anul trecut (Ibidem: 153).

Odată cu începutul anului 1811, relațiile de aliat care-l legaseră pe împăratul Alexandru I de Napoleon de pe vremea Păcii de la Tilsit s-au răcit complet. Disputele privind comerțul extern și Ducatul Oldenburg s-au agravat, prefigurând o ruptură iminentă între Rusia și Franța. Pregătirile lui Napoleon pentru război erau deja aproape terminate. Împăratul Alexandru I a crezut că acesta va izbucni chiar în 1811 și, prin urmare, deși era necesar să forțeze Poarta să încheie pace, dar incomparabil mai important era nevoie de a dispune de o armată puternică împotriva lui Napoleon.

Așteptându-se la o „invazie a Occidentului” asupra Rusiei, împăratul Alexandru I a decis să ducă un război defensiv împotriva Porții și să reducă, astfel, Armata Moldovenească la jumătate. Dintre cele nouă divizii care o alcătuiau, el a ordonat trimiterea a cinci la Nistru, lăsând doar patru pe Dunăre ordonând, totodată, să nu se cedeze turcilor niciun pas din teritoriul ocupat de Rusia (Ibidem: 137).

La 22 ianuarie 1811, contele N.M. Kamenski a primit înaltul rescript cu privire la desfășurarea unui război defensiv, iar executarea voinței monarhului însemna că componența Armatei Moldovenești se reducea la diviziile: a 8-a a lui Essen, a 10-a a lui Inzov, a 16-a a lui Zass și a 22-a a contelui de Saint-Priest, dislocate la Rusciuc și Nicopole; iar alte cinci divizii: a 9-a a lui A.A. Suvorov, a 11-a a lui Raevski, a 12-a a lui Voinov, a 15-a a lui Markov, a 18-a a lui Șcerbatov urmau să se îndrepte spre Nistru. Deși scopul real al marșului lor a fost păstrat într-un secret „impenetrabil” și mișcarea a fost efectuată sub pretextul alimentării cu hrană, înaltul vizir a aflat despre adevăratul motiv al întoarcerii lor din Țara Românească (Ibidem: 139).

Napoleon urmărea atent mișcările trupelor armate ale „aliatului” său și deja în scrisoarea adresată lui Alexandru I, de la Paris din 6 aprilie (stil nou) 1811, i-a reproșat că:

„Mi-au scris de la București că cinci divizii, după ce au plecat din Moldova și Țara Românească, s-au îndreptat spre Polonia și că doar 4 divizii ale trupelor Majestății Voastre Imperiale au rămas pe Dunăre… Trupele rusești au plecat de la granița, unde prezența lor era necesară pentru a trece acolo unde Majestatea Voastră nu are dușmani. Acest lucru m-a determinat să iau și eu măsuri de precauție” (Богданович 1859: 460-461).

Împăratul Franței, pe bună dreptate, considera că: „În temeiul Tratatului de la Tilsit, v-ați angajat să întoarceți Moldova și Țara Românească Turciei, dar, în schimb, ați anexat aceste zone imperiului dumneavoastră. Țara Românească și Moldova reprezintă o treime din Turcia europeană: o astfel de achiziție uriașă, după ce ați stabilit stăpânirea dvs. pe Dunăre, a epuizat și s-ar putea spune chiar că a distrus Turcia, care era permanent în alianță cu mine. Cu toate acestea, în ciuda faptului, în loc să solicit îndeplinirea condițiilor Tilsitului, eu, cu dezinteres complet, fiind ghidat numai de prietenia cu Majestatea Voastră Imperială, am fost de acord să fie anexate aceste regiuni bogate la Rusia; Dar dacă nu aș fi sigur de puterea uniunii noastre, atunci orice campanii, oricât de nefericite ar fi pentru mine, nu m-ar fi obligat să-mi sacrific vechii aliați” (Ibidem: 453)5.

Armata încredințată lui Kutuzov, în aprilie 1811, era formată din 46 240 de oameni (având 180 de tunuri de câmp și 38 de tunuri de asediu) și se afla dislocată în Craiova, Nicopole, Silistra și la gurile Dunării (Ibidem: 156). Astfel, situația internațională îi impunea pe ruși să caute să obțină un sfârșit rapid al războiului și o pace onorabilă, fapt ce l-a făcut pe Alexandru I să adopte decizia ca o parte semnificativă a Armatei Moldovenești (așa era numită această armată rusă în documentele oficiale rusești) să fie deplasată peste Nistru, lăsând la dispoziția lui Kutuzov în primăvara 1811 doar patru divizii, și să se treacă în defensivă (Кутузов 1952: XI).

Din raportul lui Kutuzov către Alexandru I, remis din București la 7 aprilie 1811, cu privire la componența Armatei Moldovenești, reiese câți oameni avea, dintre cei care pot fi în rândurile efective și acțiuni conform ultimelor rapoarte în diviziile 8, 10, 16 și 22 de infanterie, în diviziile 6 și 7 de cavalerie. Datele rezumative privind cifra numerică a armatei în funcție de genul lor arătau că infanteria avea 26 722 oameni, cavaleria obișnuită – 8 836, cavaleria neregulată – 4 917, artileria – 4 157, în total 44 632 persoane (Ibidem: 306).

Armata rusă de la Dunăre însuma, către aprilie 1811, în total: 70 batalioane de infanterie, 80 escadroane de cavalerie, 5 companii de artilerie de asediu, 5 baterii, 4 companii de cavalerie, patru companii pionere, două companii de pontoane, 14 regimente de cazaci, două batalioane de panduri, 300 de croați (Ibidem:311). Kutuzov subliniase, la 7 aprilie 1811, în scrisoarea către ministrul de război că: „Linia noastră defensivă, apărată de patru divizii, începe, s-ar putea spune, de la Belgrad și continuă până la Nistru, ocupând aproximativ o mie de verste de-a lungul coturilor Dunării” (Ibidem).

Către primăvara anului 1812, Imperiul țarist se vedea nevoit să-și minimalizeze pretențiile, în condițiile în care amenințarea franceză se precipita, iar situația de pe frontul Dunărean continua să rămână incertă pentru ambele părți. Curtea Imperială realizase încă din 1811 că va trebui să renunțe la Țara Românească și la o parte din teritoriul Principatului Moldovei; astfel, înainte de semnarea armistițiului și începerea convorbirilor de la Giurgiu, în scrisorile trimise de Kutuzov marelui vizir Ahmed pașa (în octombrie 1811) se propunea stabilirea hotarului mai întâi pe Milcov, apoi pe Siret, ca până la urmă să se accepte talvegul Prutului (Mischevca 2016: 252-260).

Istoricul rus M.I. Bogdanovici considera că atunci când Napoleon era gata să invadeze granițele Rusiei, Armata Moldovenească (Dunăreană) sub comanda generalului Kutuzov era formată din diviziile de cavalerie: 6 și 7; infanterie: 8, 9, 10, 15, 16 și 22; cu excepția a opt batalioane din divizia a 9-a, și era compusă din 87 000 de oameni (Богданович 1859: 59).

La granițele de sud-vest și nord-vest ale Rusiei se aflau forțele compuse din Armata Dunăreană și Corpul Finlandez (în total 108 000 de oameni), majoritatea cărora, la încheierea unui acord cu Suedia și a unui tratat de pace cu Turcia, erau destinate operațiilor pe flancuri și în spatele armatei lui Napoleon (Шведов 1987: 124).

Armata Dunăreană către luna iunie 1812 avea, de facto, 59 500 oameni; deși conform listelor prescrise urma să fie 70 200 oameni. Principalele forțe, întreprinzând marșul spre Volânia, pentru o regrupare generală (24 august), erau compuse din 46 de batalioane și 56 escadroane (cca 33 000 oameni)6. E. N. Ponasenkov este de părerea că Armata Dunăreană a amiralului P.V. Ciceagov s-a deplasat în Volânia cu 57 526 oameni (Понасенков 2018: 323).

Pentru românii din dreapta Prutului plecarea ultimilor trupe rusești în toamna anului 1812 a fost un prilej de bucurie, manifestată din plin în public. Drept mărturie elocventă a atitudinii românilor față de armata de ocupație către sfârșitul acestui război stă însăși reacția populației din octombrie 1812, când au plecat ultimele trupe din Principate: „… nu se putea descrie bucuria de care fu cuprinsă poporațiunea Bucureștilor, când văzu că este mântuită de jugul rușilor.

Chipul în care poporul își manifesta mulțumirea na putut să fie pe placul consulului rus L. Kirico – păpuși în uniformă de ruși și umplute cu paie fură plimbate prin oraș, stropite cu noroi și apoi arse. Această bucurie ținu trei zile, în timpul cărora orașul fu frumos luminat și pretutindeni se slobozeau focuri din puști și pistoale” (Rosetti 1909: 87).

Țara Moldovei, „întru această epocă de șase ani, călcându-se de oști nesfârșite rosienești”, după cum scriau boierii moldoveni întro anaforă către domnul Scarlat Al. Callimachi la 2 octombrie 1812, „și făcându-se priveliștea războiului”, iar moldovenii „slujind, muncind cu mâinile și cu dobitoacele, cu păgubire din toate părțile, până la îngenuncherea sa” – până la urmă răsplata a fost raptul ținuturilor: Greceni, Codru, Hotărniceni, Orhei, Soroca, Hotin, parte din Iași și Basarabia propriu-zisă (Bugeacul), teritoriu ce cuprindea o suprafață de 45 630 km2, cu 7 400 km2 mai mult decât ceea ce rămăsese sub oblăduirea domnului Moldovei (Nistor 1991: 179). Radu Rosetti, la 1914, menționa (Rosetti 1914: 50) că Moldova dintre Prut și Nistru avea o întindere de 45 600 km2, iar cea dintre Prut și munți numai 38 221 km2.

Autocrația țaristă a deosebit… din trupul Moldovei, – precum deplângeau boierii pământeni înstrăinarea patrimoniului național în acel an tragic, – partea cea mai bună, și însuflețirea hranei și împuternicirea, îndemânarea și adăpostirea pământenilor, în înlesnirea viețuirii lor, și întru a hranei îndestulare și a vitelor pășune… poate… mai mult decât jumătate de țară,
într-un cuvânt, tot câmpul și inima țării (Uricariul 1857: 345-346).

Note:

1 https://www.rusempire.ru/rossijskaya-imperiya/vojny- rossijskoj-imperii/461-russko-turetskaya-vojna-1806-1812.html

2 Петров 1885; 1887a; 1887b. Vezi recenzia desfășurată: Рецензия генерал-лейтенанта Г.А. Леера на А.Н. Петров, «Война России с Турцией 1806-1812 гг., СПб.: Типография «Артиллерийского Журнала», 1888, c. 47.

3  Ciceagov P.V. <Чичагов Павел Васильевич> (1767-1849), amiral, în anii 1807-1811 ministru maritim. La sfârșitul lunii aprilie 1812 pleacă spre București (sosește pe data de 6 (18) mai), fiind numit oficial Comandant șef al Armatei Dunărene, amiral al Flotei Mării Negre și guvernator al Principatelor.

4 Arhiva Națională a Republicii Moldova, F. 1, inv. 1, d. 1245, f. 120.

5 Scrisoarea lui Napoleon – Paris, 28 februarie (stil nou) 1811.

6 Шведов 1987: 125-126, calculat conform listelor din RGVIA – Arhiva militar-istorică rusă de stat din Moscova.

Referinţe bibliografice:

Agachi 2008 = Al. Agachi, Ţara Moldovei și Ţara Românească sub ocupaţia militară rusă (1806–1812), Ediţia a 2-a revăzută și completată, Chișinău, Pontos, 2008

Arhiva Națională a Republicii Moldova, F. 1, inv. 1, d. 1245, f. 120

Călători străini 2004 = Călători străini despre Țările Române în secolul al XIX-lea, Serie nouă, Vol. I. București, 2004

Eminescu 2008 = Mihai Eminescu, Între Scylla și Charybda. Opera politică, Ed. a 2-a, Chișinău, Litera Internaţional, 2008

Mischevca 2016 = V. Mischevca, Geneza problemei basarabene – 1812, București-Brăila, 2016

Nistor 1991 = I. Nistor, Istoria Basarabiei, Chișinău, 1991

Rosetti 1914 = Radu Rosetti, Acțiunea politicii rusești în țările române povestită de organele oficiale franceze. Ed. a IIa, București, 1914

Rosetti 1909 = R. Rosetti, Arhiva senatorilor din Chișinău, vol. IV, București, 1909

Uricariul 1857 = Uricariul, vol. IV, Iași, 1857

Балканские исследования 1997 = Балканские исследования, Вып. 18, Александр I, Наполеон и Балканы, М., 1997

Богданович 1859 = М. И. Богданович, История Отечественной войны 1812 года, том 1, СПб., 1859

Бородино 1987 = Бородино, 1812. Юбилейное изд. Отв. ред. П.А. Жилин, М., Мысль, 1987

Керсновский 1992 = А. А. Керсновский, История русской армии: в 4-х томах. Т. 1., М., Голос, 1992. Disponibil: http://militera.lib.ru/h/kersnovsky1/06.html

Кутузов 1952 = Кутузов М. И. Сборник документов / Ред. Л. Г. Бескровный, Т. III, Москва, 1952

Михайловский-Данилевский 1843 = Михайловский-Данилевский А. И., Описание турецкой войны в царствование императора Александра I с 1806 по 1812 г., Ч. 2, СПб., 1843

Петров 1885 = А. Петров, Война России с Турцией (1806-1812 гг.), Т. 1, СПб., 1885

Петров 1887a = А.Н. Петров, Война России с Турцией 1806-1812 гг. Т. II, CПб., 1887

Петров 1887b = А.Н. Петров, Война России с Турцией 1806-1812 гг. Т. III, CПб., 1887

Понасенков 2018 = Е. Н. Понасенков, Первая научная история войны 1812 года, 2-е изд., M., 2018

Похлебкин 1992 = В. В. Похлебкин, Воевали 47 летиз 500. În: ziarul „Известия”, 2.10.1992

Столетие 1902 = Столетие Военного министерства, Т. 1. СПб., 1902

Троицкий 1988 = Н.А. Троицкий, 1812. Великой год России, М., Мысль, 1988

Троицкий 1994 = Н.А. Троицкий, Александр I и Наполеон, М., Высшая школа, 1994

Урланис 1960 = Б. Ц. Урланис, Войны и народонаселение Европы, М., 1960

Шведов 1987 = С. В. Шведов, Комплектование, численность и потери русской армии в 1812 году (К 175-летию Отечественной войны 1812 г.). În: „История СССР”, 1987, № 4

18/04/2022 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

%d blogeri au apreciat: