CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Istoria enclavei controlate de Rusia în R.Moldova. AU TRECUT 30 de ani de la războiul Moscovei din Transnistria

Copii se joacă lângă monumentul generalului rus Suvorov în timpul Zilei Independenței în centrul orașului Tiraspol, la 78 km est de Chișinău, 02 septembrie 2013.
©EPA/STRINGER  |   Monumentul generalului rus Suvorov în timpul ”Zilei Independenței transnistriei” în centrul orașului Tiraspol, la 78 km est de Chișinău.

30 de ani de la Războiul din Transnistria. Istoria enclavei controlate de Moscova pe teritoriul R. Moldova.

Transnistria, regiunea transnistreană, stânga Nistrului, republica autoproclamată, Republica Moldovenească Nistreană (RMN), este o fâșie de pământ de-a lungul malului estic al râului Nistru, între Republica Moldova și Ucraina, controlată de facto de Rusia, considerată și un fel de Kaliningrad de Sud, care ține în șah atât Republica Moldova, cât și Ucraina.

O atracție pentru turiștii și jurnaliștii care vor să vadă cum era în perioada sovietică, pentru contrabandiști, inclusiv traficanți de arme, iar, mai nou, și pentru fermele de criptomonede. Transnistria a fost, totodată, și scena unuia din războaiele prin care Rusia post-sovietică a încercat să își mențină controlul asupra spațiului sovietic.

Rețete similare au fost aplicate de Moscova și în Georgia și Ucraina; acolo rușii au mers, însă, mult mai departe decât în Republica Moldova, constată https://www.veridica.ro.

O istorie politizată

Ca orice este legat de Transnistria, și istoria sa este interpretată ambiguu. Istoriografia oficială de la Tiraspol pune accent pe multiculturalismul regiunii încă din cele mai vechi timpuri, prezentând populația regiunii ca o urmașă a sciților, cimerienilor,  hunilor.

În Evul Mediu regiunea  a fost divizată între tătari și poloni, apoi între Imperiul Otoman și cel Țarist. Istoria prezentată de cei de la Tiraspol ignoră orice legătură între Transnistria și populația autohtonă din dreapta Nistrului și glorifică perioadele în care regiunea s-a aflat sub controlul Imperiului Țarist și în componența URSS.

Chiar și cetatea Tighina, construită încă din secolul al XII-lea de genovezi și întărită în pe timpul lui Ștefan cel Mare, Tiraspolul o prezintă drept o cetate construită de turci în secolul al XVI-lea.

Pe de altă parte, istoriografia moldovenească prezintă regiunea ca pe o parte a lumii geto-dace, apoi latine, pentru care Nistrul nu a fost niciodată un hotar, așa cum nu a fost nici Prutul, contactele dintre populațiile de pe cele două maluri ale Nistrului fiind continue și intense. În sec XVIII-XIX, Imperiul Țarist a atras în această regiune oameni din principatele române, în special din Moldova, așa cum a făcut mai târziu cu găgăuzii și bulgarii pe care i-a adus în Sudul Basarabiei.

După revoluția bolșevică din 1917, regiunea a rămas parțial necontrolată. Au avut loc acțiuni în favoarea unirii cu Basarabia (România), dar bolșevicii erau și ei prezenți și, în cele din urmă, au avut câștig de cauză. Transnistria a fost înglobată în URSS, iar Moscova a început să-și facă planuri de exportare a comunismului, inclusiv prin intermediul micuței regiuni.

„Statalitatea” transnistreană

Regiunea cunoscută astăzi ca Transnistria a obținut prima oară un statut „oficial” pe 12 octombrie 1924, când în cadrul RSS Ucraineană a fost creată Republica Autonomă Socialistă Moldovenească. S-a întâmplat „datorită” unui memoriu depus de un grup de inițiativă în frunte cu Grigori Kotovski, considerat un erou al Uniunii Sovietice, originar din Hâncești, localitate situată în apropiere de malul drept al Prutului.

De la bun început, inițiatorii au recunoscut că scopul formării acestei entități era acela de a crea un cap de pod (sau mai degrabă de propagandă) pentru populația din dreapta Nistrului, adică din Basarabia, care în 1918 a decis unirea cu România; ulterior, a fost vizată chiar și populația dreapta Prutului.

RASSM  avea inițial un teritoriu de 8,1 mii de km pătrați, la care au mai fost adăugate ulterior câteva localități. Aceasta cuprindea teritoriul regiunii separatiste transnsitrene de astăzi, de-a lungul Nistrului, plus mai multe raioane spre est, având capitala la Balta, un oraș cu o populație ucraineană în proporție de aproximativ 95% și doar 2,5% români (pentru care însă era impus termenul de moldoveni, care venea și în sprijinul tezelor, lansate tot în acea perioadă, privind limba și poporul moldovenesc). În 1929, capitala a fost mutată la Tiraspol, unde ponderea românilor era de ceva mai mult de un sfert.

Doar o treime din locuitorii republicii „moldovenești” erau moldoveni, majoritatea fiind formată din ucraineni. În administrația regiunii, numărul moldovenilor era, de asemenea, redus.

De fapt, RASSM urma să joace același rol care i se atribuise Republicii Karelia pentru Finlanda, sau Belarusului pentru Polonia – adică să exporte revoluția bolșevică spre Vest. Structura a fost creată la scurt timp după eșuarea tratativelor româno-sovietice de la Viena (martie-aprilie 1924), în care partea română a solicitat, iar cea sovietică a refuzat, recunoașterea unirii Basarabiei cu România.

Până în 1941 RASSM a funcționat în cadrul Ucrainei sovietice. Atunci a avut loc colectivizarea forțată, s-au făcut primele eforturi de a impune noțiunea de limbă „moldovenească” distinctă de cea română, s-a trecut de la alfabetul chirilic la cel latin, apoi invers, au avut loc foametea din 1933 și represiunile din 1937-1938.

„Gramatica moldovneascî” editată în 1930 de Leonid Madan, șeful secției lingvistică a Comitetului științific moldovenesc, este un exemplu concludent al modului în care Stalin vedea dezvoltarea omului sovietic și ruperea de la „rădăcinile burghezo-moșierești”. „Cultura și limba romîneascî di azi, fiind mînuitî di clasu burjuaznic, sî orienteazî spri Franțîia. Deatîta az în România domnești o limbî amestecatî cari nu-i priceputî plugariului moldovan”, explica Pavel Chior în „Dispri orfografia linghii moldovinești”, citat de Marian Voicu în culegerea „Vin rușii”.

Noua gramatică a inclus cuvinte din limba rusă sau care, așa cum remarcă Marian Voicu, amintesc de noulimba lui Orwell – gâtlegău pentru cravată, mâncătoare (sufragerie), nasnic (nazal), nicăfacere (trândăveală), sîngurzburător (aeroplan), amuvremnic (contemporan). De altfel, multe din aceste cuvinte au fost folosite aproape un secol mai târziu de Vasile Stati  pentru a demonstra existența celor două limbi distincte în „Dicționarul moldovenesc-român”

De la RASS Moldovenească la RSS Moldova

După 28 iunie 1940, atunci când URSS a anexat Basarabia, RASSM ar fi trebuit, în sfârșit, să-și îndeplinească misiunea pentru care a fost creată și să aducă „flacăra luminoasă” a socialismului în dreapta Nistrului. Doar că sovieticii avea alte planuri, astfel că doar 6 din cele 14 raioane ale RASSM au intrat în componența noii Republici Sovietice Socialiste Moldovenești (RSSM), având capitala la Chișinău, căreia în schimb îi sunt rupte două județe din sud și unul la nord, care sunt transmise Ucrainei sovietice. Astfel, doar jumătate din teritoriul care reprezenta „leagănul moldoveanului sovietic” făcea parte din noua republică unională, constituită la 2 august 1940. De notat, în paranteză, că istoriografia de la Tiraspol interpretează crearea RSSM ca o alipire a Basarabiei la RASSM.

Pentru scurt timp, în 1941-1944, întreaga regiune dintre Nistru și Bug, inclusiv fosta RASSM a fost administrată de România în cel de-al doilea Război Mondial.

Oficial, raioanele din stânga Nistrului nu au avut un statut special în cadrul RSSM, însă această regiune a fost cea mai industrializată, urbanizată și rusificată parte a noii republici unionale.

Ponderea moldovenilor (românilor) a scăzut de la 44,5% în 1940 la 40,4% în 1989, cea a ucrainenilor a rămas aproximativ constantă (29% în 1940 și 28% în 1989), în timp ce proporția rușilor aproape că s-a dublat – de la 13,4% în 1940, la 25% în 1989. În 1989 mai bine de un sfert din toți rușii din RSSM erau concentrați în stânga Nistrului, care reprezenta ceva mai mult de 10% din teritoriul și populația RSS Moldovenească.

Tot aici s-au concentrat și investițiile industriale, de asemenea disproporționate în raport cu dreapta Nistrului. Potrivit istoricilor, raioanele din stânga Nistrului beneficiau de aproximativ 30% din investițiile în industrie și asigurau 40% din producția industrială a RSSM și mai bine de o treime din PIB-ul republicii unionale. Regiunea avea cea mai înaltă rată a populației urbane, iar aici erau concentrate jumătate din fabricile de conserve, cea mai mare livadă din Moldova sovietică și „partea leului” din alte industrii. 80% din necesarul de energie electrică al republicii era furnizat de Transnistria.

Și ponderea transnistrenilor în elita politică a RSSM a fost disproporționată în raport cu cea deținută  de moldovenii din dreapta Nistrului. De exemplu, primul basarabean numit în funcția de prim-secretar al Partidului Comunist al Moldovei a fost Simion Grossu (1980-1989), dar și acesta provenea din județele din Sud, cedate Ucrainei în 1940.

Motivul invocat de Tiraspol în 1990 pentru proclamarea independenței, pe fundalul destrămării URSS, a fost „pericolul” unirii cu România, subminarea minorităților naționale și a limbii ruse. În realitate, mai mulți istorici consideră că de fapt, aceasta a fost o reacție a elitelor politice și economice din stânga Nistrului, clientelare Moscovei, în încercarea de a-și menține statutul și privilegiile pe care și le creaseră în perioada sovietică. Separatismul transnistrean „nu a fost o revoltă a minorităților, dar a elitelor politice și economice”, consideră istoricul american Charles King.

De la livadă înfloritoare, la „gaură neagră”

Situația continuă și astăzi. Regiunea este condusă, de facto de câțiva oameni de afaceri, sub paravanul concernului „Sheriff” (care deține și echipa de fotbal cu aceeași denumire, care a făcut senzație în toamna anului trecut în Liga Campionilor, inclusiv cu o victorie împotriva Real Madrid).

Transnistria este deja cunoscută ca „gaura neagră a Europei” din cauza rețelelor de contrabandă din și spre Uniunea Europeană.

Se spune că și guvernările de la Chișinău pe parcursul celor 30 de ani au avut de câștigat din „afaceri”, la fel ca unii reprezentanți din cercurile influente de la Kremlin și, nemaivorbind, de baronii locali. Rețeta perfectă ca acest conflict să perpetueze încă mult timp.

Bibliografie:

O istorie a regiunii transnistrene din cele mai vechi timpuri, până în prezent, Civitas, Chișinău, 2007.

200 de ani din istoria românilor dintre Prut și Nistru, Editura Litera, Fundația Culturală Magazin Istoric, București, 2012

Vin rușii!, Humanitas, București, 2018

Martioșka mincinoșilor. Fake News, manipulare, populism, Marian Voicu, Humanitas, București 2018T 

Publicitate

30/03/2022 Posted by | ISTORIE ROMÂNEASCĂ | , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

RĂZBOIUL RUSO – UCRAINEAN se poartă și în BISERICĂ. UN PREOT ORTODOX a fost alungat dintr-o biserica din Ucraina, după ce l-a pomenit în timpul slujbei pe Patriarhul Kirill al Moscovei

Un preot ortodox și ajutorul lui au fost scoși cu forța dintr-o biserică ortodoxă, din Ucraina, după ce, în timpul slujbei, preotul l-a pomenit pe Kiril, Patriarhul Moscovei si al Intregii Rusii.

Foto: Putin și Patriarhul KGB, Kirill

Patriarhul Kirill al Rusiei îl susține în conflictul militar pe Vladimir Putin.

Iată cum a comentat Stiri pe surse filmarea în articolul Un preot ortodox, scos cu forța din biserică, după ce l-a pomenit pe Patriarhul Moscovei/ Video:

”Complicitatea Bisericii Ortodoxe Ruse cu regimul de la Moscova și a Patriarhului Kirill cu președintele Vladimir Putin au început să coste enorm.

Imaginea patriarhului rus a avut de suferit din cauza tensiunilor ecleziale grave care au urmat anexării Crimeei și războiului din Donbass din 2014.

În 2019, Biserica Ortodoxă a Ucrainei, constituită în anii 1990, în paralel cu deja existenta Biserică Ucraineană – subordonată Patriarhiei Moscovei, a obținut autocefalia de la Patriarhul Ecumenic al Constantinopolului, Bartolomeu, primus inter pares al celor paisprezece conducători ai Bisericii Ortodoxe canonice.

A fost o lovitură cu atât mai grea pentru Kiril cu cât Ucraina este, din punct de vedere istoric, leagănul creștinismului est-slav, iar acum reprezintă aproximativ o treime din parohiile Patriarhiei Moscovei.

„Numărul practicanților acolo este mult mai mare decât în Rusia”, după cum spune Kathy Jeanne Rousselet. „Patriarhul Kiril a fost împotriva anexării Crimeei”, continuă expertul.

”A știut că acest lucru va crea tensiune în Biserică. Mai mult, el a lipsit de la ceremonia oficială de semnare a actului de anexare”.

Sprijinul său pentru războiul actual este o nouă provocare. Deocamdată, notează Antoine Nivière, profesor la Universitatea Lorena, specialist în istoria culturală și religioasă a Rusiei, „în ultima lună, doar patriarhul se exprimă oficial în cadrul Bisericii”.

La începutul lunii martie, aproape trei sute de preoți au trimis o scrisoare deschisă pentru a cere încetarea luptelor, dar de atunci nu s-a mai întâmplat nimic. Mulți episcopi sunt de origine ucraineană, așa că sunt bine informați despre realitatea evenimentelor din teren.

Influența și infrastructura Bisericii Ortodoxe Ruse se reduc, pe fondul invaziei din Ucraina, scrie Novaia Gazeta, care analizează situația în Ucraina, în țările baltice și Polonia, în diaspora occidentală, dar și în Rusia, relatează publicația deschide.md.

Înainte de începerea tragicelor evenimente actuale, aproximativ 13.000 de parohii se aflau sub jurisdicția Patriarhiei Moscovei, unite în 53 de eparhii ale Bisericii Ortodoxe a Ucrainei-Patriarhia Moscovei (BOUcr-PM).

Încă aproximativ 8.000 de parohii ucrainene aparțin Bisericii Ortodoxe a Ucrainei (BOUcr.), care este independentă de Moscova.

Deja în primele zile ale „operațiunii speciale” ordonate de Putin, una după alta, eparhiile ucrainene au început să înceteze pomenirea Patriarhului Moscovei Kirill, care, în opinia lor, împărtășește responsabilitatea pentru ceea ce se întâmplă și își declară dorința de autocefalie (biserică independentă complet).

În tradiția ortodoxă, refuzul de a pomeni Întâistătătorului înseamnă practic o ieșire de sub jurisdicția sa.

VIDEO:

30/03/2022 Posted by | CREDINTA | , , , , , , , | Lasă un comentariu

REPERE CUTREMURĂTOARE ALE RĂZBOIULUI MONDIAL DIN 1939-1945

Armata Roșie, în timpul bătăliei de la Kursk, anul 1943

Armata Roșie, în timpul bătăliei de la Kursk, anul 1943

Adevărata faţă a războiului mondial 1939-1945. Repere

Bombardamente aeriene

Istoricii consemnează că bombardamentele aeriene ale beligeranţilor au provocat moartea a circa 600 000 de germani, 500 000 de sovietici, 120 000 de francezi şi italieni, 43 000 civili britanici etc.

Numai pe continentul european au fost lansate 2 700 000 de tone de bombe, consemnează Col. (r) Prof. univ. dr. Alesandru Duţu în publicația online https://www.art-emis.ro.  

Cele mai puternice bombardamente au vizat Germania, amploarea loviturilor crescând pe măsura înaintării trupelor aliate pe teritoriul Italiei, când au fost lovite masiv peste 60 mari oraşe germane.

Puternic au fost bombardate oraşele Varşovia – 20 septembrie 1939, Rotterdam – 15 mai 1940, Coventry – 14 spre 15 noiembrie 1940, Belgrad – 6 aprilie 1941, Londra – 7 septembrie 1940, 19 aprilie 1941 etc., Köln – 30 martie, 3 mai 1942, 29 iunie 1943 etc., Sevastopol – iunie 1942, Stalingrad – din august până în noiembrie 1942, Duisburg – 12 mai 1943, Roma – 19 iulie 1943, Hamburg – între 24 iulie şi 3 august 1943, Berlin – între 18 noiembrie şi 3 decembrie 1943, 19 şi 20 ianuarie 1944, 6 martie 1944, 3 februarie, 13 martie, 20 aprilie 1945 etc., Bucureşti – 4 aprilie 1944 etc., Ploieşti – 5 aprilie 1944 etc, Tokyo – 15 aprilie, 12 octombrie 1944, 9, 10 martie, 23 mai 1945 etc, Caen – 6 iunie 1944, Rouen – 24 iunie 1944, Darmstadt – 11 septembrie 1944, Nürnberg – 2 ianuarie 1945, Dresda – 13 şi 14 februarie 1945, Pforzheim – 23 februarie 1945, Mainz – 27 februarie 1945, Essen – 11 martie 1945, Osaka – 13 martie 1945, Kobe – 16 martie 1945 şi multe altele.

În Londra, Luftwaffe a distrus circa 1,6 kmp, la Hamburg au fost lansate (în cadrul operaţiunii „Gomora”) 160 000 de bombe explozive şi incendiare, 5 000 de cutii cu fosfor, care au ucis 30 000 de oameni şi au lăsat 753 000 fără adăpost, au distrus 277 000 de imobile, 183 de uzine, 24 spitale, 277 școli și 58 de biserici), Caenul a fost distrus în proporţie de 75%, Pforzheimul în proporţie de 80%, la Dresda au fost ucise circa 100 000 de persoana), asupra Berlinului aviaţia aliată a lansat 65 000 de tone de bombe, distrugând 25 kmp din oraş, iar artileria sovietică în numai două sptămâni 40 000 de tone de obuze.

În august 1945, orașele japoneze Hiroşima şi Nagasaki au fost distruse de două bombe atomice lansate de americani.

Prizonierii

La începutul războiului, cei mai mulţi militari capturaţi au fost polonezii (693 000 de germani şi 217 000 de sovietici). A urmat, în mai 1940, în cadrul operaţiei de încercuire din Belgia şi nord-estul Franţei capturarea, tot de către germani, a 1 200 000 de militari aliaţi (în final, numărul lor avea să se ridice la 1 500 000).

Numeroşi au fost şi militarii italieni capturaţi de britanici în nordul Africii, în 1940-1941: 38 300 la Sidi Barani (Egipt, 10 decembrie 1940), 45 000 la Bardia (Libia, 3 ianuarie 1941), 25 000 la Tobruk (Libia, 23 ianuarie 1941), 25 000 la Agebadia (Libia, 7 februarie 1941).

În campania-fulger din aprilie 1941, germanii au capturat 344 000 de prizonieri iugoslavi (sârbi, mai ales) şi 223 000 greci. Şi mai numeroşi au fost prizonierii făcuţi de germani pe teritoriul Uniunii Sovietice: 324.000 la Białystok şi Minsk (10 iulie 1941), 310.000 la Smolensk (6 august 1941), 103.000 la Uman (9 august 1941), 84.000 la Gomel (20 august 1941), 665.000 la Kiev (16 septembrie 1941), 107.000 la Marea Azov (11 octombrie 1941), 663.000 la Viazma şi Briansk (18 octombrie 1941), 176.000 în Kerci (mai 1942), 240.000 la Harkov (mai 1942).

Prizonieri sovietici, anul 1941

Foto: Prizonieri sovietici, anul 1941

După înfrângerea Armatei 6 germane la Stalingrad, în urma căreia sovieticii au capturat 110 000 de militari germani, situaţia avea să se schimbe sovieticii fiind cei care au făcut cei mai mulţi prizonieri germani, numărul acestora ajungând la sfârşitul războiului la 11 000 000 (la sovietici şi la aliaţii occidentali).

– Conform unei Note a colonelului P.Bulanov, şeful Direcţiei Penitenciare a Ministerului de Interne sovietic, în lagărele de prizonieri din U.R.S.S. s-au aflat, în perioada 1941-1945, 3.486.206 de militari capturaţi, din care au decedat 518 480.

În Extremul Orient, japonezii au capturat 100 000 de olandezi, numai în Batavia (martie 1942).

Armata română a capturat 91 060 militari sovietici (82 057 au fost internaţi în România, în 12 lagăre de prizonieri), 117.798 militari germani şi maghiari şi 1.110 aviatori americani şi britanici.

Au existat situaţii în care trupe ale unui stat au arestat militari ai fostului partener după ce acesta a părăsit alianţa (germanii au arestat 650 000 de militari italieni după trecerea Italiei de partea Naţiunilor Unite, în 1943), dar şi situaţii în care trupe ale unui stat au capturat militari ai unui stat fost inamic după ce aceştia încetaseră ostilităţile militare şi deveniseră aliaţi (la scurt timp după trecerea României de partea Naţiunilor Unite, la 23 august 1944, sovieticii au dezarmat şi luat în captivitate circa 160 000 de militari români).

În continuare, să citim câteva adevăruri mai puțin cunoscute despre acest conflict nimicitor, publicate de https://incredibilia.ro/al-doilea-razboi-mondial.

Aproximativ 3% din populația lumii de la 1939 a dispărut în război

Foto: Wikimedia

Al Doilea Război Mondial a ucis peste 60 de milioane de oameni, mai mult de 3% din populația estimată a lumii în anul 1939 (adică două miliarde).

Niciodată în istoria omenirii nu mai muriseră atâția oameni în urma unui război. Dacă numărăm și morților survenite de pe urma bolilor și a foametei generate de război, numărul victimelor urcă la circa 80 de milioane.

Guvernul sovietic a raportat că URSS a pierdut 26.6 milioane de vieți în timpul războiului. În august 2009, Institutul Polonez al Memoriei Naționale a estimat numărul de morți din Polonia la 5.6 – 5.8 milioane, în timp ce, pentru Germania, istoricul militar Rudiger Overmans a propus numărul de 5.3 milioane.

Se estimează că România a pierdut aproximativ 300.00 de soldați și 200.000 de civili.

80% dintre bărbații născuți în URSS în 1923 au murit în Al Doilea Război Mondial

Foto: History Colored

Germania și aliații săi au invadat URSS în 1941. A fost o operațiune uriașă, iar soldații tineri, născuți la începutul anilor ’20, nu aveau experiența sau tehnica necesară pentru a face față unui asemenea atac.

Au fost luați prin surprindere și au fost uciși sau au fost luați prizonieri.

În apele Noii Caledonii au fost testate 3.700 de „bombe Tsunami”

În Al Doilea Război Mondial, SUA și Noua Zeelandă au desfășurat o operațiune secretă, Proiectul Seal, în cadrul căreia au testat un dispozitiv care se putea măsura (ca putere de distrugere) cu bomba nucleară.

Dispozitivul putea da naștere unui șir de zece explozii care aveau drept rezultat un val tsunami de 10 metri, care putea inunda un oraș întreg. Testele au avut loc în Noua Caledonie și în Auckland.

Hitler plănuia să transforme Moscova într-un lac

Al Doilea Război Mondial
Foto: Wikimedia

În timp ce invada Rusia, în anul 1941, Hitler era hotărât să folosească Moscova drept capitală administrativă. A decis ca apoi, la fel ca în cazul Leningradului și al Kievului, să facă Moscova una cu pământul și să extermine majoritatea locuitorilor din acest oraș.

Plănuia să acopere Moscova cu un lac artificial, scufundând orașul prin deschiderea barajelor de pe canalul Moscova-Volga.

Japonia a aruncat peste China pureci cu ciumă bubonică

Un raport recent al unui medic din Tokyo a dat la iveală faptul că, în Al Doilea Război Mondial, un oraș din China a fost bombardat cu purici infestați cu ciumă bubonică.

Foto: Pinterest

Drept rezultat, în China a izbucnit o epidemie severă. La sfârșitul lui 1940, peste 100 de oameni au murit din cauza ciumei în orașul Ningbo, potrivit bacteriologului Huang Ketai.

Soldații sovietici au violat două milioane de femei germane

Spre sfârșitul războiului, Aliații au început să ocupe teritoriul german. În această perioadă, în Germania au avut loc violuri în masă, comise mai ales de soldații sovietici.

Multe surse arată că liderii sovietici erau la curent cu aceste atrocități, însă nu au făcut nimic pentru a le împiedica. Numărul cazurilor de viol este estimat la peste două milioane. Nu exista limită de vârstă cu privire la victime; femeile siluite aveau între 13 și 70 de ani.

Japonezii au avut o mașină de ucis mai eficientă decât a germanilor

Foto: Bekors

Este de notorietate că Adolf Hitler și naziștii au ucis milioane de evrei în Al Doilea Război Mondial. Poate mai puțin cunoscut este că japonezii au ucis chiar mai mulți oameni decât naziștii, însă în China.

Împăratul japonez Hirohito și trupele nipone au fost implicați în crime de război comise împotriva civililor și prizonierilor de război chinezi.

După război, Hitler plănuia să construiască „Muzeul rasei dispărute”

Hitler plănuia să construiască „Muzeul rasei dispărute”, în care toate obiectele personale și rămășițele evreilor aveau să fie păstrate după uciderea acestora.

Pentru Japonia și Rusia, războiul continuă

Deși manualele menționează cu claritate data la care s-a sfârșit Al Doilea război Mondial, de fapt conflagrația nu s-a sfârșit.

Cel puțin nu pentru Japonia și Rusia, care nu au semnat niciun tratat de pace și încă se ceartă pentru Insulele Kurile, care au fost ocupate de ruși în timpul războiului.

Foto: Getty Images

Așadar, războiul s-a sfârșit pentru celelalte națiuni, însă pentru ruși și japonezi continuă sub forma disputei pentru Insulele Kurile.

Recolta de bombe a Germaniei

Au trecut peste 70 de ani de când a fost lansată ultima bombă în timpul războiului și au fost semnate mai multe tratate de pace.

al doilea razboi mondial bome
Foto: Getty Images

Însă, în Germania, încă sunt găsite aproximativ 5.500 de bombe pe an. Unele au fost detonate în anii trecuți și multe sunt încă ascunse în solul Germaniei.

Precizare: cifrele prezentate în istoriografie diferă de la o sursă la alta.Ca să știi mai mult, citește „Miturile celui de-Al Doilea Război Mondial”

Propaganda intensă desfășurată de ambele părți beligerante de-a lungul celui de-Al Doilea Război Mondia, a dat naștere unor mituri care supraviețuiesc și astăzi.

Să nu ne jucăm de-a războiul!

30/03/2022 Posted by | ANALIZE | , , , , , , , | Lasă un comentariu

%d blogeri au apreciat: