CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Istoria enclavei controlate de Rusia în R.Moldova. AU TRECUT 30 de ani de la războiul Moscovei din Transnistria


Copii se joacă lângă monumentul generalului rus Suvorov în timpul Zilei Independenței în centrul orașului Tiraspol, la 78 km est de Chișinău, 02 septembrie 2013.
©EPA/STRINGER  |   Monumentul generalului rus Suvorov în timpul ”Zilei Independenței transnistriei” în centrul orașului Tiraspol, la 78 km est de Chișinău.

30 de ani de la Războiul din Transnistria. Istoria enclavei controlate de Moscova pe teritoriul R. Moldova.

Transnistria, regiunea transnistreană, stânga Nistrului, republica autoproclamată, Republica Moldovenească Nistreană (RMN), este o fâșie de pământ de-a lungul malului estic al râului Nistru, între Republica Moldova și Ucraina, controlată de facto de Rusia, considerată și un fel de Kaliningrad de Sud, care ține în șah atât Republica Moldova, cât și Ucraina.

O atracție pentru turiștii și jurnaliștii care vor să vadă cum era în perioada sovietică, pentru contrabandiști, inclusiv traficanți de arme, iar, mai nou, și pentru fermele de criptomonede. Transnistria a fost, totodată, și scena unuia din războaiele prin care Rusia post-sovietică a încercat să își mențină controlul asupra spațiului sovietic.

Rețete similare au fost aplicate de Moscova și în Georgia și Ucraina; acolo rușii au mers, însă, mult mai departe decât în Republica Moldova, constată https://www.veridica.ro.

O istorie politizată

Ca orice este legat de Transnistria, și istoria sa este interpretată ambiguu. Istoriografia oficială de la Tiraspol pune accent pe multiculturalismul regiunii încă din cele mai vechi timpuri, prezentând populația regiunii ca o urmașă a sciților, cimerienilor,  hunilor.

În Evul Mediu regiunea  a fost divizată între tătari și poloni, apoi între Imperiul Otoman și cel Țarist. Istoria prezentată de cei de la Tiraspol ignoră orice legătură între Transnistria și populația autohtonă din dreapta Nistrului și glorifică perioadele în care regiunea s-a aflat sub controlul Imperiului Țarist și în componența URSS.

Chiar și cetatea Tighina, construită încă din secolul al XII-lea de genovezi și întărită în pe timpul lui Ștefan cel Mare, Tiraspolul o prezintă drept o cetate construită de turci în secolul al XVI-lea.

Pe de altă parte, istoriografia moldovenească prezintă regiunea ca pe o parte a lumii geto-dace, apoi latine, pentru care Nistrul nu a fost niciodată un hotar, așa cum nu a fost nici Prutul, contactele dintre populațiile de pe cele două maluri ale Nistrului fiind continue și intense. În sec XVIII-XIX, Imperiul Țarist a atras în această regiune oameni din principatele române, în special din Moldova, așa cum a făcut mai târziu cu găgăuzii și bulgarii pe care i-a adus în Sudul Basarabiei.

După revoluția bolșevică din 1917, regiunea a rămas parțial necontrolată. Au avut loc acțiuni în favoarea unirii cu Basarabia (România), dar bolșevicii erau și ei prezenți și, în cele din urmă, au avut câștig de cauză. Transnistria a fost înglobată în URSS, iar Moscova a început să-și facă planuri de exportare a comunismului, inclusiv prin intermediul micuței regiuni.

„Statalitatea” transnistreană

Regiunea cunoscută astăzi ca Transnistria a obținut prima oară un statut „oficial” pe 12 octombrie 1924, când în cadrul RSS Ucraineană a fost creată Republica Autonomă Socialistă Moldovenească. S-a întâmplat „datorită” unui memoriu depus de un grup de inițiativă în frunte cu Grigori Kotovski, considerat un erou al Uniunii Sovietice, originar din Hâncești, localitate situată în apropiere de malul drept al Prutului.

De la bun început, inițiatorii au recunoscut că scopul formării acestei entități era acela de a crea un cap de pod (sau mai degrabă de propagandă) pentru populația din dreapta Nistrului, adică din Basarabia, care în 1918 a decis unirea cu România; ulterior, a fost vizată chiar și populația dreapta Prutului.

RASSM  avea inițial un teritoriu de 8,1 mii de km pătrați, la care au mai fost adăugate ulterior câteva localități. Aceasta cuprindea teritoriul regiunii separatiste transnsitrene de astăzi, de-a lungul Nistrului, plus mai multe raioane spre est, având capitala la Balta, un oraș cu o populație ucraineană în proporție de aproximativ 95% și doar 2,5% români (pentru care însă era impus termenul de moldoveni, care venea și în sprijinul tezelor, lansate tot în acea perioadă, privind limba și poporul moldovenesc). În 1929, capitala a fost mutată la Tiraspol, unde ponderea românilor era de ceva mai mult de un sfert.

Doar o treime din locuitorii republicii „moldovenești” erau moldoveni, majoritatea fiind formată din ucraineni. În administrația regiunii, numărul moldovenilor era, de asemenea, redus.

De fapt, RASSM urma să joace același rol care i se atribuise Republicii Karelia pentru Finlanda, sau Belarusului pentru Polonia – adică să exporte revoluția bolșevică spre Vest. Structura a fost creată la scurt timp după eșuarea tratativelor româno-sovietice de la Viena (martie-aprilie 1924), în care partea română a solicitat, iar cea sovietică a refuzat, recunoașterea unirii Basarabiei cu România.

Până în 1941 RASSM a funcționat în cadrul Ucrainei sovietice. Atunci a avut loc colectivizarea forțată, s-au făcut primele eforturi de a impune noțiunea de limbă „moldovenească” distinctă de cea română, s-a trecut de la alfabetul chirilic la cel latin, apoi invers, au avut loc foametea din 1933 și represiunile din 1937-1938.

„Gramatica moldovneascî” editată în 1930 de Leonid Madan, șeful secției lingvistică a Comitetului științific moldovenesc, este un exemplu concludent al modului în care Stalin vedea dezvoltarea omului sovietic și ruperea de la „rădăcinile burghezo-moșierești”. „Cultura și limba romîneascî di azi, fiind mînuitî di clasu burjuaznic, sî orienteazî spri Franțîia. Deatîta az în România domnești o limbî amestecatî cari nu-i priceputî plugariului moldovan”, explica Pavel Chior în „Dispri orfografia linghii moldovinești”, citat de Marian Voicu în culegerea „Vin rușii”.

Noua gramatică a inclus cuvinte din limba rusă sau care, așa cum remarcă Marian Voicu, amintesc de noulimba lui Orwell – gâtlegău pentru cravată, mâncătoare (sufragerie), nasnic (nazal), nicăfacere (trândăveală), sîngurzburător (aeroplan), amuvremnic (contemporan). De altfel, multe din aceste cuvinte au fost folosite aproape un secol mai târziu de Vasile Stati  pentru a demonstra existența celor două limbi distincte în „Dicționarul moldovenesc-român”

De la RASS Moldovenească la RSS Moldova

După 28 iunie 1940, atunci când URSS a anexat Basarabia, RASSM ar fi trebuit, în sfârșit, să-și îndeplinească misiunea pentru care a fost creată și să aducă „flacăra luminoasă” a socialismului în dreapta Nistrului. Doar că sovieticii avea alte planuri, astfel că doar 6 din cele 14 raioane ale RASSM au intrat în componența noii Republici Sovietice Socialiste Moldovenești (RSSM), având capitala la Chișinău, căreia în schimb îi sunt rupte două județe din sud și unul la nord, care sunt transmise Ucrainei sovietice. Astfel, doar jumătate din teritoriul care reprezenta „leagănul moldoveanului sovietic” făcea parte din noua republică unională, constituită la 2 august 1940. De notat, în paranteză, că istoriografia de la Tiraspol interpretează crearea RSSM ca o alipire a Basarabiei la RASSM.

Pentru scurt timp, în 1941-1944, întreaga regiune dintre Nistru și Bug, inclusiv fosta RASSM a fost administrată de România în cel de-al doilea Război Mondial.

Oficial, raioanele din stânga Nistrului nu au avut un statut special în cadrul RSSM, însă această regiune a fost cea mai industrializată, urbanizată și rusificată parte a noii republici unionale.

Ponderea moldovenilor (românilor) a scăzut de la 44,5% în 1940 la 40,4% în 1989, cea a ucrainenilor a rămas aproximativ constantă (29% în 1940 și 28% în 1989), în timp ce proporția rușilor aproape că s-a dublat – de la 13,4% în 1940, la 25% în 1989. În 1989 mai bine de un sfert din toți rușii din RSSM erau concentrați în stânga Nistrului, care reprezenta ceva mai mult de 10% din teritoriul și populația RSS Moldovenească.

Tot aici s-au concentrat și investițiile industriale, de asemenea disproporționate în raport cu dreapta Nistrului. Potrivit istoricilor, raioanele din stânga Nistrului beneficiau de aproximativ 30% din investițiile în industrie și asigurau 40% din producția industrială a RSSM și mai bine de o treime din PIB-ul republicii unionale. Regiunea avea cea mai înaltă rată a populației urbane, iar aici erau concentrate jumătate din fabricile de conserve, cea mai mare livadă din Moldova sovietică și „partea leului” din alte industrii. 80% din necesarul de energie electrică al republicii era furnizat de Transnistria.

Și ponderea transnistrenilor în elita politică a RSSM a fost disproporționată în raport cu cea deținută  de moldovenii din dreapta Nistrului. De exemplu, primul basarabean numit în funcția de prim-secretar al Partidului Comunist al Moldovei a fost Simion Grossu (1980-1989), dar și acesta provenea din județele din Sud, cedate Ucrainei în 1940.

Motivul invocat de Tiraspol în 1990 pentru proclamarea independenței, pe fundalul destrămării URSS, a fost „pericolul” unirii cu România, subminarea minorităților naționale și a limbii ruse. În realitate, mai mulți istorici consideră că de fapt, aceasta a fost o reacție a elitelor politice și economice din stânga Nistrului, clientelare Moscovei, în încercarea de a-și menține statutul și privilegiile pe care și le creaseră în perioada sovietică. Separatismul transnistrean „nu a fost o revoltă a minorităților, dar a elitelor politice și economice”, consideră istoricul american Charles King.

De la livadă înfloritoare, la „gaură neagră”

Situația continuă și astăzi. Regiunea este condusă, de facto de câțiva oameni de afaceri, sub paravanul concernului „Sheriff” (care deține și echipa de fotbal cu aceeași denumire, care a făcut senzație în toamna anului trecut în Liga Campionilor, inclusiv cu o victorie împotriva Real Madrid).

Transnistria este deja cunoscută ca „gaura neagră a Europei” din cauza rețelelor de contrabandă din și spre Uniunea Europeană.

Se spune că și guvernările de la Chișinău pe parcursul celor 30 de ani au avut de câștigat din „afaceri”, la fel ca unii reprezentanți din cercurile influente de la Kremlin și, nemaivorbind, de baronii locali. Rețeta perfectă ca acest conflict să perpetueze încă mult timp.

Bibliografie:

O istorie a regiunii transnistrene din cele mai vechi timpuri, până în prezent, Civitas, Chișinău, 2007.

200 de ani din istoria românilor dintre Prut și Nistru, Editura Litera, Fundația Culturală Magazin Istoric, București, 2012

Vin rușii!, Humanitas, București, 2018

Martioșka mincinoșilor. Fake News, manipulare, populism, Marian Voicu, Humanitas, București 2018T 

30/03/2022 - Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , ,

Niciun comentariu până acum.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

%d blogeri au apreciat: