DEZVĂLUIRI: Operațiunea de capturare a Ucrainei de către Rusia era planificată să dureze maxim 15 zile

---

Forţele Armate Ucrainene au intrat în posesia unor documente militare ale forţelor militare ruse de ocupaţie, din care reiese că planurile Rusiei privind invazia şi cucerirea Ucrainei au fost aprobate pe 18, 22 ianuarie, iar operațiunea de capturare a Ucrainei însăși trebuia să aibă loc în termen de 15 zile, și anume de la 20.02. la 06.03. 2022″.

În urma acţiunilor militare ale unei unităţi a Forțelor Armate ale Ucrainei, ocupanții ruși au pierdut nu numai echipamente militare, dar şi documente care conţineau informaţii cu privire la acţiunile lor militare în teren, consenmnează https://www.defenseromania.ro.

Potrivit Statului Major al Forțelor Armate Ucrainene, militarii ruşi preocupaţi să se retragă cât mai repede, au uitat să distrugă pe lângă tehnica militară pe care au abandonat-o și documentele militare secrete pe care le aveau în posesie şi care conţineau informaţii cu privire la acţiunile pe care trebuiau să le întreprindă în teren.

Documente militare ruse: Operațiunea de capturare a Ucrainei urma să aibă loc în termen de 15 zile.

Astfel, Statului Major al Forțelor Armate Ucrainene a publicat mai multe imagini ale unor documente de planificare strategică care au ajuns în posesia militarilor ucraineni. 

Генеральний штаб ЗСУ / General Staff of the Armed Forces of Ukraine

acum aproximativ o lună

Інформує Операція об’єднаних сил / Joint Forces Operation informs
#stoprussia

Завдяки успішним діям одного з підрозділів Збройних Сил України російські окупанти втрачають не тільки техніку та живу силу. …Vezi mai mult

Aceste documente ar fi aparţinut uneia dintre unitățile grupului tactic de nivel batalion al brigăzii 810 a Marinei Flotei Mării Negre a Federației Ruse.

Printre documentele se numără o fișă de lucru, o hartă, planurile unei misiunii de luptă, lista de persoane etc.

În urma analizării acestora, a reieşit că documentele de planificare privind invazia asupra Ucrainei au fost aprobate pe 18, 22 ianuarie, iar operațiunea de capturare a Ucrainei însăși trebuie să aibă loc în termen de 15 zile, și anume de la 20.02. până la 06.03.

Armata 58 a Federației Ruse a avut ca scop final blocarea și preluarea controlului asupra Melitopolului

,,Unitatea inamică a fost nevoită să debarce de pe VDC „Orsk” în zona așezării Stepanivka-1 și să continue să înainteze cu unitățile militare ale Armatei 58 a Federației Ruse, respectiv cu regimentul 177 separat al Corpului Marin al Rușilor. Scopul final al acestor forțe a fost blocarea și preluarea controlului asupra Melitopolului.

Deci, data viitoare când cineva dintre prizonieri va spune că a venit să studieze și s-a rătăcit – să nu credeți! Știau, planificau și se pregăteau cu atenție. Iar ocupanților ruși le spunem un lucru: lăsați-vă echipamentul și documentele secrete, vom avea nevoie de ele, mai întâi – pentru apărătorii noștri, iar în al doilea rând – pentru Haga”, precizează Statul Major al Forțelor Armate. 

Publicitate

ANALIZĂ: ORBIREA NATO în strategia sa la Marea Neagră ne pune pe toți în pericol

NATO nu se concentrează prea mult pe Marea Neagră , fapt care ne pune pe toți în pericol

Timp de peste două sute de ani, fiecare război european în care a fost implicată Marea Britanie și-a avut originea în jumătatea de est a continentului. De la Războiul de independență al Greciei din anii 1820 până la Războiul Crimeii din anii 1850 și la cele două Războaie Mondiale, începând cu bombardarea Belgradului de către Austro-Ungaria, la sfârșitul lunii iulie 1914, și cu invadarea Poloniei de către Germania nazistă, în septembrie 1939, până la bosniaci și la războaiele din Kosovo din anii 1990, o regulă de fier a istoriei britanice moderne a fost aceea că mereu crizele militare din Europa vin asupra noastră din aceste țări estice „despre care știm puține lucruri”, scrie Gabriel Elefteriu, director de cercetare la Policy Exchange și șef la Space Policy Unit într-un articol publicat în http://www.spectator.co.uk, reluat de https://www.capital.ro.NATO nu se concentrează prea mult pe Marea Neagră.

Descrierea concisă făcută de Neville Chamberlain este încă, în mare parte, adevărată astăzi: politica britanică în regiunea de dincolo de Cortina de Fier, precum și discuțiile publice despre Europa de Est s-au concentrat, în principal, asupra Poloniei și a țărilor baltice, unde au fost dislocate trupe britanice.

Dar această focalizare nordică riscă o lipsă de apreciere a pericolelor existente mai spre sud.

Cum atenția s-a îndreptat, în mare parte, spre țările baltice – aproape în toate simulările sau evaluările militare majore începând din 2014 estimându-se că acolo ar putea începe un război fierbinte cu Rusia –  regiunea Mării Negre a fost mult mai puțin discutată, deși din ea s-a purtat orice bătălie rusească, de fapt.

Aceste lupte includ Cecenia (anii 1990), Georgia (2008), Crimeea și Donbasul (2014-15), iar acum atacul total al lui Putin asupra Ucrainei.

Bazele Rusiei de la Marea Neagră – în special Sevastopol – au acționat ca punct de plecare și sursă de aprovizionare pentru operațiunile sale militare din Siria.

În timp ce planificatorii NATO s-au concentrat, în primul rând, pe Suwalki Gap, Moscova a marcat, de multă vreme, „direcția strategică de sud” – inclusiv Balcanii – în activitățile sale militare.

Este timpul ca Occidentul să se trezească la realitățile strategice complete ale regiunii Mării Negre și să recunoască faptul că aici, nu în țările baltice, se va decide lupta pe termen lung împotriva expansionismului Rusiei.

Indiferent de rezultatul războiului din Ucraina, țări precum România sau Moldova sunt acum potențiale puncte fierbinți în noul peisaj de securitate al Europei de Est, se arată în The Spectator.

Există mai multe moduri în care Rusia ar putea exploata complexitățile și vulnerabilitățile locale, pentru a declanșa noi crize militare ce ar putea târî NATO într-un conflict.

Măsurând peste 380 de mile, granița României cu Ucraina este cea mai lungă dintre toate granițele țărilor NATO.

Insula Șerpilor, ocupată de trupele rusești în primele zile ale războiului, se află la numai 48 de mile distanță de orașul de coastă românesc Sulina.

Crimeea, ticsită cu rachetele, navele și avioanele de război ale Moscovei, se află la aproximativ 250 de mile spre est – la mai puțin de o jumătate de oră de zbor pentru bombardierele rusești Sukhoi Su-34.

Rușii pot lovi Constanța, cel mai mare port al României și, totodată, al NATO la Marea Neagră, direct din Crimeea, cu rachete Iskander.

Tabloul maritim s-a înrăutățit

Odată cu invadarea Ucrainei și cu trupele rusești făcând presiuni asupra orașului Nikolaiev, sperând să ajungă la Odesa, situația militară a României s-a transformat mai mult decât cea a oricărei alte națiuni aliate.

Tabloul maritim s-a înrăutățit categoric, odată ce Marina rusă a preluat controlul asupra apelor din partea nordică a Mării Negre, după ce a distrus forțele navale ucrainene, în prima fază a războiului.

Acest lucru contează foarte mult pentru ceea ce rușii ar putea plănui să realizeze în Budjak, zona din Ucraina care se întinde la sud de Odesa și se învecinează cu România, Moldova și Transnistria.

În ultima săptămână, Flota rusă a Mării Negre a bombardat orașe de coastă ca Zatoka și Bilenke, care se află pe singura rută terestră directă dinspre România spre Odesa. (Dacă este folosită în acest scop, aceasta ar fi, de asemenea, cea mai scurtă rută de aprovizionare directă către o zonă de operațiuni din Ucraina, cu o lungime de numai 186 de mile.)

Drumul alternativ trece prin punctul sudic al Transnistriei, care găzduiește „pacificatori” ruși încă din anii 1990. Rusia ar putea foarte bine să încerce un asalt în Budjak, încercând să desprindă sudul Ucrainei de România și să se conecteze cu contingentul său transnistrean.

Toate acestea servesc ca o aducere aminte cu privire la cât de aproape este România de conflict – și, prin urmare, cât de expusă a devenit poziția sa pe harta militară a NATO.

Perspectiva de a avea trupe rusești staționate din nou la frontierele sale – și mai ales lângă Delta Dunării – a fost cel mai întunecat coșmar al României, de când Armata Roșie a părăsit țara, în 1958, după 14 ani de ocupație.

Dacă Odesa va cădea, în cele din urmă, Rusia nu va finaliza doar cucerirea întregului litoral al Ucrainei.

De asemenea, va obține un pod terestru către Transnistria, „republica” nerecunoscută care s-a desprins de Moldova în anii 1990, când Uniunea Sovietică s-a dezintegrat, și care a rămas într-un conflict înghețat de atunci.

Moscova ar putea relua scenariul din Donbas

Cu trupele obișnuite rusești defilând apoi în Transnistria, este cu totul posibil ca Moscova să încerce să reia scenariul din Donbas în Moldova. Autoritățile transnistrene ar face presiuni asupra guvernului moldovean ca să accepte federalizarea țării – lucru pe care l-au urmărit de mult timp – sub amenințarea armelor (rusești).

Moldovei i-ar fi imposibil să se opună singură unui astfel de acord de tip Minsk II, având în vedere forțele sale armate reduse. Acest lucru ar lăsa Transnistria controlată de ruși, cu drept de veto asupra afacerilor moldovenești, punând cu siguranță capăt aspirațiilor țării la UE.

Un astfel de scenariu ar deschide dileme uriașe pentru NATO, având în vedere că Moldova este țara-soră a României, cele două fiind separate în 1945 de către Stalin.

Bucureștiului și celorlalte capitale din NATO le-ar fi greu să privească pasiv cum ultima țară democratică, integră și liberă, aflată între Rusia și NATO, s-ar prăbuși sub presiunea Kremlinului.

Ce-ar fi dacă Moldova – care este neutră potrivit Constituției sale – ar cere o misiune internațională de „menținere a păcii”, care să fie dislocată la granița sa de est, de exemplu?

O altă „soluție” de urgență pentru o astfel de situație, deja discutată în unele părți, ar fi ca Moldova să recunoască independența Transnistrei și apoi să ceară reunificarea cu România, devenind astfel, peste noapte, un teritoriu NATO.

Probabil că nimic din toate acestea nu se va întâmpla, dar oferă o idee despre dilemelor foarte reale – și despre pericolul clar și prezent – ​​cu care se confruntă factorii de decizie locali și, într-adevăr, alianța în ansamblu, în timp ce sunt analizate consecințele potențialei înaintări militare a Rusiei în Ucraina.

Consolidarea și unificarea flancului estic al NATO este acum prioritate strategică zero. Acest lucru necesită o decizie politică în capitalele occidentale, pentru a acorda o pondere egală ambelor capete ale frontului dintre țările baltice și Marea Neagră.

Flancul estic al NATO a fost dezechilibrat

În termeni militari, flancul estic al NATO a fost dezechilibrat din punctul de vedere al concepției de la Summitul Alianței din 2016, de la Varșovia, care a stabilit o „prezență avansată sporită” în Letonia, Lituania, Estonia, Polonia și la Marea Baltică; și o „prezență avansată personalizată” mult mai slabă în România și la Marea Neagră (care este acum actualizată în grabă, ca răspuns la război). Este posibil ca acesta din urmă să fi contribuit la eșecul NATO în descurajarea invaziei ruse.

Un alt factor de complicare a fost faptul că România se află pe o „linie” organizațională sau la granița dintre comenzile operaționale ale NATO din Europa de Nord și cele din Sud. Împreună cu regiunea Mării Negre, se încadrează în zona de responsabilitate a Comandamentului Forțelor Comune ale NATO de la Napoli, care este în mare parte un comandament maritim. Cu toate acestea, principala problemă militară a României în raport cu Rusia este în plan terestru, nu în cel maritim, așa cum se transmite uneori, în mod eronat, printr-un accent excesiv asupra Mării Negre.

Pentru a înrăutăți lucrurile, rețeaua de relații – între oficiali, politicieni, experți, oameni de afaceri – și interese și legături reciproce dintre statele vest-europene și cele baltice, inclusiv Polonia, nu are un echivalent real în jurul Mării Negre.

Acest lucru reflectă, în mare parte, un eșec din partea țărilor regionale, în special a României și a Moldovei, de a căuta un profil mai înalt în geopolitica Europei. În general, au optat în schimb pentru o politică externă modestă, lipsită de imaginație: adesea din lipsă de viziune, dar și din îngrijorare cu privire la posibilele reacții rusești.

Turcia ar fi trebuit să fie un partener important, dar complexitatea propriei politici a Ankarei față de Rusia și față de Occident au lucrat, de asemenea, împotriva construirii unei politici coerente aliate în regiunea Mării Negre.

Rol politic și economic pentru Marea Britanie

Toate acestea trebuie să se schimbe, dacă Occidentul dorește să securizeze în mod corespunzător această zonă și să descurajeze alte agresiuni rusești, în special împotriva Moldovei, care este ținta cea mai vulnerabilă.

Pe lângă ceea ce poate face NATO prin intermediul noilor implementări, politici și mesaje strategice ale aliaților, există un rol politic și economic esențial pe care națiunile lider ca Marea Britanie îl pot juca în integrarea mai strânsă a acestor țări în cadrele, dialogurile și relațiile care s-au dezvoltat în spațiul baltic.

Această activitate de „conectivitate” va trebui, de asemenea, să valorifice inițiative regionale mai largi, cum ar fi Inițiativa celor Trei Mări, care cuprinde și Balcanii. Marea Britanie își intensifică deja eforturile în acest sens, odată cu numirea de către premier a mareșalului Stuart Peach, ca trimis special al Regatului Unit în Balcani.

Aceasta este o mișcare inteligentă, care demonstrează un nivel diferit de intenție britanică în regiune, având în vedere că Peach a fost șef al Statului Major al Apărării și tocmai și-a încheiat mandatul de președinte al Comitetului militar al NATO.

De la începutul războiului, România a primit vizite ale unor personalități militare de vârf din Marea Britanie, inclusiv șeful Statului Major al Apărării britanic, amiralul Sir Tony Radakin, și șeful Statului Major General, generalul Sir Mark Carleton-Smith.

Secretarul Apărării, Ben Wallace, va călători și el în această țară, în viitorul apropiat. Această concentrare intensificată a Marii Britanii asupra României ca bastion cheie al NATO în regiune nu ar trebui să rămână circumstanțială: ar trebui să se transforme într-un angajament mai susținut la nivelurile oficiale superioare.

Marea Britanie trebuie să dezvolte o politică pentru Europa de Est, care să cuprindă întreaga regiune – de la Marea Baltică, până la Marea Neagră – în ansamblu.

Având în vedere ceea ce știm despre capacitatea istorică a acestor țări de a ne atrage în războaiele lor, stabilizarea acestei părți a lumii merită toată atenția și toate resursele de care dispunem.

DIFERENȚA dintre patriotism și naționalism

Adrian Papahagi (foto tribuna US)

Cum văd eu diferența dintre patriotism și naționalism

Sunt ele sinonime? Pot fi chiar opuse? Există patriotism antinațional? Dar naționalism nepatriotic? Adrian Papahagi răspunde la aceste întrebări pe pagina sa de Facebook.

Patriotismul este iubirea de patrie. Patria e o țară anume, reală, cu orașe și sate, cu clădiri și monumente, cu păduri și oameni, cu istorie și un amestec de identități culturale. Românii patrioți se mândresc și cu ce au costruit sașii la Brașov, Sibiu sau Sighișoare, căci sunt frumuseți ale patriei lor. Dacă îți pasă de patrie și de tot ce conține, ești patriot.

Clujenii maghiari pot fi patrioți, iubind orașul construit de strămoșii lor și meleagurile natale, la fel ca românii. Pot lucra bine, dezvoltându-și patria comună: munca maghiarilor din Gheorgheni sau Oradea dezvoltă România, nu Ungaria. Români și maghiari clujeni pot curăța cot la cot pădurea Făget într-o campanie de ecologizare, demonstrându-și astfel împreună patriotismul real.

Pot iubi cu aceeași dragoste plaiurile natale, deși le atribuie alte nume și au învățat istoria comună altfel. În sine, patriotismul nu îi exclude pe alții, deci e pașnic și universal benefic.

Și naționalismul, adică exaltarea națiunii, adesea în opoziție cu alte națiuni, poate fi justificat, însă numai în STAREA DE EXCEPȚIE: persecuție etnică, război de agresiune, exploatare, revoluție, și în general în epoca de geneză și afirmare a națiunii. În afara stării de excepție, naționalismul e anormal. Românul și ungurul care curăță împreună pădurea Făget nu se opun unul altuia, ci, împreună, nesimțiților care murdăresc pădurea. Patriotismul lor comun, dragostea lor de meleagurile natale se manifestă în chip real, dincolo de naționalisme.

Oamenii au solidarități multiple. Eu mă simt mai apropiat de oamenii cultivați și civilizați din orice țară europeană decât de mârlanii agresivi de la noi. Sunt mai apropiat în acest moment de anglicani din UK sau catolici din Bavaria solidari cu Ucraina decât de ortodocșii putiniști de pe la noi (din fericire minoritari în interiorul ortodoxiei române).

Există însă un moment în care aș fi mai solidar cu ultimul mârlan român care aruncă sticle de bere în Făget decât cu clujeanul ungur care le strânge, sau decât cu colegul medievist bavarez: un război în care Ungaria și Germania ar invada România. STAREA DE EXCEPȚIE.

În acel moment, ca bun patriot, aș fi naționalist român. În restul timpului, nu am nevoie de naționalism ca să fiu bun patriot.

Există patriotism antinațional? Nu. A-ți iubi patria nu poate implica în vreun fel să vrei răul națiunii.

Poate exista naționalism nepatriotic? Da. Cel grotesc, exacerbat, agitator, exersat în timp de pace, asortat cu o retorică șovină, cu ura de străini, mai ales când acești străini sunt vecinii tăi din țară, partenerii țării tale sau garanții păcii și siguranței ei.

Putin, este profund nepatriotic, ba chiar periculos pentru România, fiindcă dușmanul păcii, prosperității și stabilității României și Europei e Rusia.

Naționalismul poate conduce la izolare, la cauționarea unei dictaturi sau la război de agresiune. Patriotismul, nu.

Poate e prea subtilă distincția, și cu siguranță nu am elaborat încă destul acest gând, dar am ținut să vi-l împărtășesc chiar și în această formă provizorie.