PROIECTUL GEOPOLITIC RUSESC de creare pe teritorii românești a ”Noii Dacii”și planurile construirii unei noi arhitecturi europene în sec. al XVIII-lea

Planul țarinei Ecaterina al Noii Dacii, conduse de cneazul Grigorii Potemkin

“Planul grecesc” a reprezentat un proiect geopolitic de anvergură inițiat de țarina Ecaterina cea Mare la începutul anilor 1780, de fapt, o schiță de schimbare majoră a arhitecturii europene.

Planul prevedea împărțirea Imperiului Otoman între Imperiul Rus și Imperiul Habsburgic, care ar fi fost urmată apoi de reconstrucția marelui Imperiului Bizantin.

“Planul grecesc” a fost, de fapt, pus la cale de țarina Ecaterina a II-a împreună cu favoritul ei,de prințul Potemkin, care începuse deja să dea nume grecești unor orașee nou-înființate din Rusia nouă (Novaia Rossia – Odessa și Kherson fiind doar două exemple, iar simbolismul bizantin era și el evidențiat în noile biserici construite în regiune, un exemplu fiind Catedrala din Kherson, clădită în stil bizantin clasic.

Cei doi au plănuit în detaliu chiar și structura de conducere a viitorului imperiu, motiv pentru care unul dintre nepoții Ecaterinei a fost numit Constantin, cu scopul ca primul împărat al noului Bizanț urma să poarte numele celui din urmă împărat al vechiului Bizanț. Marele Duce Constantin Pavlovici Romanov era născut la Țarskoe Selo pe 27 aprilie 1779, fiind al doilea fiu al Țareviciului Pavel Petrovici și al soției sale, Maria Feodorovna și a fost crescut de bunica sa, Ecaterina a II-a, tot țarina fiind cea care a aranjat căsătoria dintre Constantin și Juliane de Saxa-Coburg-Saalfeld..

Pentru ca proiecția să aibă succes, toate Marile Puteri ar fi trebuit să fie de acord cu el, iar țarina a început să își pregătească aliații.

În mai 1780, Ecaterina cea Mare a organizat o întâlnire secretă cu Împăratul Iosif al II-lea al Sfântului Imperiu Roman de Națiune Germană, la Moghilev, în Belarusul de astăzi, urmată de mai multe scrisori, începând din septembrie 1781, între țarina Ecaterina cea Mare și Împăratul Iosif al II-lea. Cei doi au formalizat Alianța austro-rusă în 1781.

În 1787 este aranjată o nouă întâlnire a celor doi mari monarhi în Crimeea și în scurt timp ambele țări au declarat război Imperiului Otoman, dar moartea împăratului Iosif în 1790 a încheiat definitiv proiectul grecesc gândit de Grigori Potemkin și Ecaterina cea Mare, care a rămas doar pe hârtie.

Cel mai important punct al planului era accesul liber al Rusiei la Marea Mediterană prin Bosfor.

Grigori Potemkin

Marele Duce Constantin

Ecaterina cea Mare

Partea care privește direct teritoriile locuite de români este cea a proiectului unui stat unitar care ar fi cuprins Moldova, Țara Românească și Basarabia și care ar fi urmat să fie numit Dacia, un teritoriu tampon care, conform proiectului, ar fi fost condus de prințul Potemkin.

Referitor la recrearea unui nou Regat al Daciei, în secolul al XVIII-lea, au existat două proiecte: unul particular și altul de stat.

Primul proiect — particular (poate fi numit antiohian), a aparținut lui Antioh D. Cantemir ( 1709-1744), fiului domnitorului Moldoveii, Dimitrie Cantemir, (scrie Vitalie Pastuh-Cubolteanu în publicația https://psihologiesociala.wordpress.com.).

După nereușita campaniei  militare  de la Prut din 1711, când oastea otomană a biruit unitățile militare ale împăratului Rusiei Petru I și ale Moldovei,domnitorul moldovean Dimitrie Cantemir, a fost nevoit să se refugieze cu familia și apropiații în Rusia.

E interesant și modul cum l-a prelucrat Petru I pe domnitorul Dimitrie Cantemir, înainte de începerea acestui război cu turcii prost pregătit …

Petru I l-a convins pe învățatul cărturar, D.Cantemir, asigurțndu-l că: ”в сей войне никакого властолюбия и распространения областей своих и какого-либо обогащения не желаем, ибо и своих древних и от непрятелей завоеванных земель и городов и сокровищ по Божьей милости имеем” (”în acest război nicio ahtiere după putere și nicio lărgire a ținuturilor mele și niciun fel de îmbogățire nu dorim, deoarece și pământuri strămoșești și de la inamici cucerite pământuri și  orașe și bogății, din mila Domnului, avem”.

După pierderea bătăliei, a urmat imediat expatrierea forțată a  familiei  Cantemir —  mezinul Antioh avea doi anișori. Antioh D. Cantemir s-a manifestat cu o precocitate genială.

Mulți cercetători ruși consideră că tânărul prinț îl întrecea pe tatăl săuca statură intelectuală. Într-adevăr, tânărul Cantemir cunoștea limbile turcă, greacă, rusă, latină, engleză și franceză. El a înnoit limba literară rusă, fiind  considerat unul dintre ”părinții clasicismului rus”.De asemenea a publicat fabule, satire, epigrame, a făcut traduceri, s-a preocupat de algebră.

La o vârstă foarte tânără, Antioh Cantemir a fost numit ambasador al Rusiei la Londra și Paris.

Agenților secreți ai guvernului rus nu le-a scăpat preocuparea ambasadorului, prințului Antioh Dimitrievici Cantemir de formare a unui nou Regat al Daciei, care ar fi inclus Transivania, Țara Moldovei și  Valahia.

Tronul de rege al proiectatului regat era dorit de fiul domnitorului Moldovei, cneazul Antioh D.Cantemir.

Proiectul lui a fost descoperit ulterior în arhive de către celebrul autor de romane istorice, Valentin Pikuly și descris în captivantul său roman ”Perom i șpagoi”  (”Cu pana și cu spada”).

V.Pikuly a redat ultimele zile ale lui Antioh Dimitrievici Cantemir, când, din senin, prințul s-a îmbolnăvit ”de stomac”, stingându-se rapid.

El a murit la vârsta de 34 de ani., iar prezentarea semnelor exterioare ale bolii sugerau o verosimilă otrăvire acută…

Ce țări puteau avea interesul anihilării prințului Cantemir ? Ale cui interese hrăpărețe aveau să fie lezate de întemeierea Regatului Daciei? Ale rușilor? Dar ei puteau pur și simplu să-l recheme din funcția de ambasador.

Rămân sub bănuială turcii (suzeranii Moldovei) și austriecii (suzeranii Transilvaniei)… Principatele Române erau sub amenințarea unor noi rapturi de către expansionismul statelor vecine, în legătură cu intenția  de a  răscroi Europa de Sud-Est.

Să ne aducem aminte că, la Congresul Internațional de la Karlovitz (1698-1699), după războiul austro-turc, Polonia se străduia să înglobeze Moldova, iar Austria poftea Valahia. Ceva nu a mers, astfel încât poftele polonezilor și ale Habsburgilor au  rămas  nesatisfăcute de Tratatul de pace de la Karlovitz.

Dar cine putea garanta atunci  că vecinii nu o să mai dorească pământurile românești?!

Nu se poate, totuși, exclude nici mâna rușilor: realizarea proiectului antiohian i-ar fi pus în situație de  confruntare cu puternicul aliat austriac din războaiele antiotomane.  Rușii aveau nevoie ca de aer de aliațul militar  habsburgic!

Al doilea proiect dacic — cel  oficial rusesc. 

Desigur, proiectul  Regatului Daciei  nu era un cadou oferit românilor din mărinimie. Semnificația  proiectului rusesc de formare a Regatului Dacia poate fi înțeleasă din descrierea de sinteză a politicii externe a țarismului rus, făcută de către sociologul german, F.Engels: ”…metropola întregii lumi ortodoxe, orașul deja a cărui denumire rusească Constantinopol-Țarigrad servește ca expresie a dominației asupra Orientului și a acelei autorități, cu care este înzestrat stăpânitorul în ochii creștinilor orientali (…) era  o pradă militară de neegalat  în toată Europa. (…).

Însă Țarigradul, în calitate de cea de a treia capitală rusească, de rând cu Moscova și Petersburgul, includea în sine nu numai dominația spirituală asupra lumii creștine răsăritene, devenind o etapă decisivă în instalarea  dominației asupra Europei, ce ar fi însemnat dominația exclusivă asupra Mării Negre, Asiei Mici, peninsulei Balcanice. În acest caz, Marea Neagră se transforma în radă militară rusească, iar dominația asupra peninsulei Balcanice ar fi mutat hotarele Rusiei până la Marea Adriatică”.

Ideea ”Romei a treia” era altfel înțeleasă de conducerea Rusiei, care  înainte de  întemeierea orașului Petersburg de către Petru I, afirma necesitatea intrării Moscovei în succesiunea dominației imperiale mondiale a ”primei” Rome — capitala Imperiului Roman, a celei de a ”doua” Rome — a Constantinopolului, capitala Imperiului Bizantin, denumită inițial Noua Romă. Conducerea moscovită, declara de sute de ani : ”Moscva — Tretii Rim i Cetviortomu  ne bâvati!” (”Moscova este Roma a Treia, iar a Patra Romă nu va mai fi!”.

La 1781, împărăteasa Ecaterina a II-a a Rusiei a semnat cu împăratul austriac Iosif al II-lea o convenție interstatală de formare a unei uniuni defensive îndreptate împotriva Imperiului Otoman.

În anul următor, țarina Ecaterina a II-a a expediat lui Iosif II o scrisoare confidențială, în care i-a comunicat intenția de întemeiere a unui stat nou — Regatului Dacia, care va include Moldova, Valahia și nordul Bulgariei.

Rege în Regatul Daciei a fost menit să fie cneazul rus, feld-mareșalul Grigorii Potemkin (amantul ei).

Tot în aceeași scrisoare, Ecaterina i-a împărtășit lui Iosif proiectul recreării Imperiului Grec (al Bizanțului), unde împărat urma să fie fi nepotul Ecaterinei, Constantin.

Principala țintă era ”Proiectul grecesc”, al recreerii Bizanțului, cu capitala la Constantinopol (care urma să fie  cucerit de ruși), Ecaterina II îi rezerva Bulgaria de sud și Macedonia.

Implicată în procesul de cucerire a Imperiului Otoman, Ecaterina II  i-a pus unui nepot de al ei numele Constantin (ca a împăratul roman Constantin cel Mare). Nepotul Constantin a fost crescut de o dădacă-grecoaică  șiera servit un valet grec.

Unii cercetători consideră că anul nașterii ”Proiectului grecesc” a fost 1780, alții — că acest proiect a fost gândit în 1779, autori fiind Ecaterina și cneazul Potemkin.

Planurile Ecaterinei „Imperiul grecesc” și ”Regatul Dacia” reflectau viziunea geopolitică a politicii orientale a Rusiei.

Regatul Daciei, cum scria Ecaterina, trebuia să joace rolul de stat-tampon între Imperiul Rus și Imperiul Habsburgic.

La Viena, deasemenea se lucra la apropierea de Rusia, în vederea alungării definitive a turcilor oprimatori din Europa și a reîmpărțirii teitoriului Europei de Sud-Est.

Contele Mazen  ( cavaler de Malta, care făcea serviciul militar în flota rusă, din 1770 avea gradul de contr-amiral)  a prezentat contelui Kaunitz, cancelar austriac o scrisoare cu șase variante de împărțire a teritoriilor ocupate de turci în Europa, în cazul dacă Turcia va fi biruită de armatele austriece și ruse.

Cacelarul Kaunitz a prezentat  scrisoarea respectivă împărătesei  Maria-Tereza ( pe 17 ianuarie 1772).

Varianta nr.1 a planului lui Mazen de reîmpărțire, includea  prevederea că Austriei îi vor reveni Serbia, Bosnia, Herțegovina, Albania și Macedonia până la mare, iar partea rămasă a Balcanilor,  Constantinopolul și Dardanelele vor fi ale Rusiei.

În varianta a patra a proiectului său, Mazen propunea ca Rusiei să-i fie date majoritatea teritoriilor din stânga Dunării, litoralul Mării Negre.

Austria ar fi luat Valahia dintre Dunăre și Olt, Serbia, Bulgaria, Herțegvina. Moreea ar fi devenit teritoriu pentru crearea unui stat independent sub mâna hertz-herțogului austriac.

În  altă variantă de reîmpărțire, Mazen propunea ca Prusia să fie neutralizată cu obținerea unor teritorii în Polonia, iar Polonia, simultan să fie compensată  cu  teritoriiile  principatelor Dunărene.

Împărăteasa Maria-Tereza nici nu avrut să audă de variantele propuse de Mazen. După decesul împărătesei, noul stăpân, împăratul Iosif II, primise propunerea Ecaterinei despre ”Proiectul grecesc” și ”Proiectul Regatului Daciei”, i-a răspuns  afirmativ, cu precizarea:

”Cât privește crearea noului regat Dacia cu religie de stat grecească (adică ortodoxă — n.n.)  și confirmarea ca împărat al imperiului grecesc pe nepotul dumneavoastră Constantin, doar mersul războiului  va hotărî totul…”.

În schimb, pentru Austria, Iosif dorea: Cetatea Hotinului cu împrejurimile, Valahia Mică (adică Oltenia), Belgradul, Orșova, Vidinul, Dalmația cu teritoriile turcești și cu teritoriile venețiene. Republica Venețiană urma să fie compensată cu insula Creta și niște teritorii din Grecia continentală.

Ecaterina a II -a comandase medalia militară  ”Pentru victoria asupra Imperiului Otoman”. Însă pentru popor și pentru țările străine, războaiele ruso-turce vor fi prezentate ca războaie de eliberare.

”Spasiom bratiev-slavean” (Să salvăm pe frații slavi!”,  ”Daioși crest na sveatoi Sofii” (”Să instalăm crucea pe catedrala de la Constantinopol!)

Scriitorul F.Dostoevski, în secolul al XIX-lea,  avea să scrie: ”Mai devreme sau mai târziu, Constantinopolul trebuie să fie al nostru!”.

Dacă proiectul renașterii Imperiului Bizantin cu împărat rus și a Regatului Daciei, avândul ca rege pe Gr.Potiomkin erau proiecte pur imperiale ale Rusiei (care aveau formal independența însă de facto erau protectorate rusești), împăratul habsburgic Iosif II și cancelarul său Kaunitz pot fi considerați coautori ai reîmpărțirii geopolitice a Balcanilor, în aceeași măsură ca Ecaterina II.

O întrebare din domeniul relațiilor austro-ruse: de ce ofițerul rus, nobilul erudit, scritor și traducător român, Ioan Cantacuzino, a plecat pe perioada războilui ruso-turc din anii 1787-1791, din Rusia la Viena?

  Oare aflarea contelui I.Cantacuzino la Viena, nu a fost legată de asigurarea implementării  ”Proiectului grecesc” și a ”Proiectului Regatului Dacia”?

  Răspunsul ar putea fi găsit în arhivele Ministerului de Externe al  Rusiei.

CITIȚI ȘI:

 

DOUĂ CONCEPTE GEOPOLITICE eșuate ale RUSIEI privind schimbarea arhitecturii europene în sec. al-XVII-lea: Proiectul grecesc și regatul Daciei

Publicitate

DOUĂ CONCEPTE GEOPOLITICE eșuate ale RUSIEI privind schimbarea arhitecturii europene în sec. al-XVII-lea: Proiectul grecesc și regatul Daciei

În ultimii 500 de ani Rusia şi Turcia au avut nu mai puţin de 12 războaie, dintre care şapte s-au soldat cu victoria ruşilor, trei au fost câştigate de turci, iar în cazul a două războaie victoria a fost indefinită.

Foto: Ecaterina a II-a a Rusiei și favoritul ei, feld-mareșalul Grigori Potemkin

Împărăteasa Rusiei, Ecaterina a II-a (1762-1796) a schiţat în 1782 un proiect de împărţire a Imperiului Otoman în care i-a atras şi pe Habsburgii austrieci.

„Proiectul grecesc” a reprezentat o soluție politică inițiată de țarina Rusiei Ecateriana a II-a ”cea mare” la începutul anilor 1780 și a fost, de fapt, o schiță de schimbare majoră a arhitecturii europene.

Planul prevedea împărțirea Imperiului Otoman între Imperiul Rus și Imperiul Habsburgic, care ar fi fost urmată apoi de reconstrucția marelui Imperiului Bizantin.

În partea europeană a imperiului turc trebuia să se refacă Imperiul Bizantin, iar  Ţările Române urma să fie formeze un stat tampon sub numele de „Regatul Daciei” condus de un principe creştin.

Partea care privește direct regiunea românească este cea a proiectului unui stat unitar care ar fi cuprins Moldova, Țara Românească și Basarabia și care ar fi urmat să fie numit Dacia, un teritoriu tampon care, conform proiectului, ar fi fost condus de prințul Potemkin, dar cel mai important punct al planului era accesul liber al Rusiei la Marea Mediterană prin Bosfor.

Pentru ca proiecția să aibă succes, toate Marile Puteri ar fi trebuit să fie de acord cu el, iar țarina a început să își pregătească aliații. În mai 1780, Ecaterina cea Mare a organizat o întâlnire secretă cu Împăratul Iosif al II-lea al Sfântului Imperiu Roman, la Moghilău, în Belarusul de astăzi, urmată de mai multe scrisori, începând din septembrie 1781, între țarina Ecaterina cea Mare și Împăratul Iosif al II-lea. Cei doi au formalizat Alianța austro-rusă în 1781.

Soluția țarinei a fost concepută împreună cu favoritul ei, feld-mareșalul Grigori Potemkin, iar cei doi au plănuit chiar și structura de conducere a viitorului imperiului, motiv pentru care unul dintre nepoții Ecaterinei a fost numit Constantin, pentru ca primul împărat al noului Bizanț să poarte numele celui din urmă împărat al vechiului Imperiu Bizantin.

Primul răspuns încurajator va fi primit de Rusia de la Viena, consemnează https://www.historia.ro.

Ambasadorul austriac Cobenzl, scriindu-i lui Iosif spre sfârşitul anului 1782, spunea:

„Aderarea Majestăţii Voastre la proiectul Regatului Dac şi restabilirea titlului de împărat grec în persoana prinţului Constantin… au manifestat gratitudinea [împărătesei]” .

Mai mult, tratatul austro-rus din 1795 avea stipulată o clauză secretă care lega ambele părţi de documentul de bază al proiectului:scrisoarea trimisă de Ecaterina lui Iosif în 10/21 septembrie 1782. Din nefericire, nu ambii monarhi habsburgi acceptau ideea distrugerii Imperiului Otoman.

Încă din 1777, într-un memorandum adresat contelui Mercy, Maria Teresa respingea cu indignare ideea de împărţire a Imperiului Otoman:„ Împărțirea Imperiului Otoman ar fi, după toate întreprinderile, nesăbuită şi extrem de periculoasă. Ce ar trebui să obţinem dacă ne extindem cuceririle dincolo de zidurile Constantinopolului? Insalubre, necultivate provincii, nelocuite ori locuite de grecii pe care nu te poţi baza, care nu ar fi un plus pentru forţele monarhiei, ci mai degrabă le-ar epuiza. Asta ar fi mai critic decât împărţirea Poloniei… Nu-mi voi pune mâna niciodată pe împărţirea Porţii, şi sper ca nepoţii mei să vadă turcii în Europa.”

Iosif, deşi ezitant, dă un răspuns pozitiv Ecaterinei în scrisoarea din 13 noiembrie 1782:„Crearea unui regat ereditar al Daciei pentru un prinţ de religie greacă, stabilirea nepotului dumneavoastră, Constantin, ca suveran şi împărat grec la Constantinopol, doar soarta războiului poate decide… În cazul în care şansele sunt propice, nu vei avea niciodată o dificultate din partea mea pentru satisfacerea tuturor dorinţelor tale, dacă acestea sunt comune cu cele potrivite mie[…]

Doar următoarele frontiere sunt agreabile pentru monarhia austriacă: oraşul Hotin, cu mici teritorii de lângă el, care poate servi drept cap de pod între Bucovina şi Galiţia, o parte din Valahia, până la Nicopole, inclusiv […] comerţ liber pentru supuşii mei, oraşele:Vidin, Orşova şi Belgrad, sevind drept capete de pod pentru Ungaria […]” .

Iosif al II-lea susţine destul de timid proiectul.

Influenţat de mama sa, Maria Teresa, va amâna aplicarea acestuia. În cele din urmă, la moartea sa, în 1790, totul a rămas la stadiul de discuţii. Relaţia celor doi monarhi a fost una amicală, ei reuşind să se înţeleagă pe tot parcursul vieţii.

Opoziţia împărătesei mamă Maria Teresa faţă de proiect şi de influenţa Rusiei în Balcani, la acestea adăugându-se faptul că Iosif nu a deţinut o putere reală asupra Austriei până la moartea mamei sale, în 1780, au făcut ca ideile ţarinei să nu fie niciodată puse în practică.

În acelaşi timp, Frederick cel Mare cerea tot mai insistent oprirea războaielor împotriva turcilor de teamă ca nu cumva habsburgii şi ruşii să-şi împartă zona balcanică.

„Proiectul grec” al Ecaterinei s-a dovedit a fi o utopie, ea nereuşind să convingă suveranii vremii să o susţină. O altă tentivă asemănătoare de refacere a Daciei va exista şi în timpul domnitorului valah Constantin Ipsilanti. Mişcarea naţionalistă greacă va pune capăt domniilor fanariote în principate.

În final, rămane întrebarea:ce s-ar fi întâmplat dacă planul împărătesei ar fi fost pus în mişcare?

Reputatul istoric de la Chișinău, Vlad Mischevca, scrie în https://www.limbaromana.md.că poziția geografică strategică а Principatelor, amplasate la hotarul de interferență а intereselor marilor imperii, conjugat cu constrângerea unui pericol mereu crescând al confruntărilor dintre aceste mari puteri (Turcia, Rusia, Austria), а generat ideea creării unui stat românesc tampon.

Ideea а fost promovată de înșiși boierii pământeni prin memoriul de constituire а Principatelor într-un singur stat, înaintat încă la 1772 congresului de la Focșani; proiect preluat și dezvoltat de către diplomația țaristă în scopul întăririi propriilor poziții în Sud-Estul Europei.

În timpul Războiului ruso-turc din 1768–1774, Ecaterina a II-a s-a limitat doar la planurile de a oferi Rusiei acces sigur la Marea Neagră. Cu toate acestea, pentru a primi sprijinul popoarelor ortodoxe de la Nordul și Sudul Dunării, împărăteasa a transmis, prin intermediul conducătorilor ei militari, că războiul se duce pentru a-i elibera de jugul otoman.

Tentativele neîncetate ale Porții Otomane de a reconsidera unele clauze ale Tratatului de la Kuciuk-Kainargi din 1774, în primul rând cea ce se referă la independența Crimeii, pe de o parte, fixarea în calitate de obiective prioritare imediate asigurarea navigației comerciale libere a navelor ruse în Marea Neagră și prin strâmtorile Bosfor și Dardanele, stipulații prevăzute de Tratatul ruso-turc din 1774 și, nu în ultimul rând, anexarea Crimeii (acest act fiind considerat un prim pas în realizarea unor proiecte mai ample în privința Imperiului Otoman, în direcția Balcanilor), pe de altă parte, au determinat corectarea esențială a politicii externe a Rusiei, axa ei principală plasându-se de la vest spre sud-vest și sud. În acest sens, Petersburgul a desfășurat acțiuni energice în vederea stabilirii relațiilor strategice cu Imperiul Habsburgic în temeiul interesului comun în soluționarea Problemei Orientale.

Unul dintre primele efecte ale acestei reorientări a constituit apariția ambițiosului proiect, cunoscut în literatura istorică cu titlul de „Proiect grecesc”. Apariția acestui proiect de partajare a posesiunilor europene ale otomanilor a fost precedată de încheierea, în luna mai 1781, a tratatului de alianță ruso-austriacă având un caracter pronunțat anti-otoman. Potrivit documentului, împăratul Austriei recunoștea achizițiile teritoriale ale Rusiei fixate în Tratatul de la Kuciuk-Kainargi și se angaja să acționeze împotriva turcilor în cazul în care Poarta Otomană declară război Rusiei.

La rândul său, Ecaterina a II-a recunoscuse integritatea teritorială a Imperiului Habsburgic în corespundere cu Sancțiunea pragmatică (Sanctio pragmatica) – decretul împăratului Carol al VI-lea din data de 13 aprilie 1713 privind succesiunea la tronul Habsburgilor și asigurarea indivizibilității și inseparabilității posesiunilor monarhiei, a susținut pretențiile teritoriale ale Habsburgilor asupra Serbiei de Nord cu Belgradul, Valahiei Mici și a unei părți din teritoriul Bosniei, ceea ce oferea Austriei ieșire la Marea Adriatică.

Cu toate că prevederile tratatului erau strict confidențiale, s-a produs totuși scurgerea informației, provocând în Europa nervozitate și o reacție nefavorabilă a Rusiei și Austriei. În scrisoarea din data de 2 aprilie 1782, adresată ambasadorului Prusiei la Petersburg fon Hertz, regele Prusiei Frederick al II-lea nota: „Continuă să primim informații destul de contradictorii despre aceea că ambele curți imperiale (rusă și austriacă – n.n.) deja au coordonat între ele împărțirea cuceririlor pe care intenționează să le efectueze.

Se afirmă că nu doar Belgradul, dar și o parte a Traciei, Moldovei și Valahiei urmează să aparțină curții vieneze. Însă nu-mi vine să cred ca împărăteasa să fi avut așa de prost grijă de interesele proprii și să fie dispusă să cedeze austriecilor majoritatea sfărâmăturilor Imperiului Turc, cu excepția Constantinopolului și al Adrianopolului… Franța, care de asemenea a aflat ceva despre proiectul celor două curți imperiale, face agitație în Turcia și ea, probabil, a decis să se opună cu toate forțele sale în cazul în care se va realiza acest proiect. Cred însă că acest proiect va avea aceeași soartă ca majoritatea celorlalte, formulate de împărăteasă – va rămâne pe hârtie fără a se prea împovăra cu executarea acestuia”⁶.

Ecaterina a II-a a inițiat realizarea înțelegerilor prealabile, convenite de către Rusia și Austria în primăvara anului 1781, într-un plan de acțiuni. În legătură cu izbucnirea insurecției împotriva protejatului său în Crimeea (primăvara anului 1782), Ecaterina a II-a i-a propus lui Iosif al II-lea să convină în privința „compensării” ambelor puteri în cazul unui eventual război cu Turcia. Împăratul Austriei i-a răspuns prompt, la 1 (12) iulie 1782, exprimându-și disponibilitatea „să încheie orice acord cu Majestatea Sa Imperială referitor la orice eveniment, care poate fi provocat de răscoala din Crimeea”, reclamând insistent ca împărăteasa „să-și deschidă gândurile și intențiile sale”.

Proiectul grecesc și-a găsit reflectarea sa amplă în corespondența, demarată în toamna anului 1782, dintre Ecaterina a II-a, „principesa Moldovei” („moldavanskaia kneaghinea”, unul din titlurile prin care s-a autointitulat împărăteasa Rusiei într-o scrisoare particulară) și Iosif al II-lea. La 10/22 septembrie 1782 împărăteasa Rusiei s-a adresat către împăratul Austriei cu o scrisoarea în care i-a expus planul său grandios de partajare a Imperiului Otoman, propunând două proiecte distincte – minim și maxim, fiind conștientă totodată că realizarea lor va depinde întru totul de conjunctura politică din Europa.

Caracterizând în linii generale posibilele atitudini ale puterilor europene vizavi de un eventual război cu Turcia, Ecaterina a II-a consideră, în continuare, că la baza preconizatei noii convenții secrete între ambele părți (Imperiul Rus și Sfântul Imperiu Roman – n.n.) trebuie să fie pus principiul conform căruia între cele trei imperii – otoman, rus și austriac – nu trebuie să existe vecinătate nemijlocită, ceea ce presupune existența între ele a unui stat tampon.

Pornindu-se de la acest deziderat, se sugera ideea de a restabili statul independent, cunoscut în antichitate cu numele de Dacia, în componența Moldovei, Valahiei și Basarabiei (teritoriul cuprins între Dunăre și Nistru, alias Bugeac – n.n.) în frunte cu un suveran de religie greacă (ortodoxă); preconizatul stat nu trebuia să fie dependent nici de Rusia și nici de Austria și nu putea fi anexat nici la prima și nici la doua putere; se propunea, de asemenea, ca hotarele „noului stat” Dacia să fie Nistru și Marea Neagra din partea Rusiei, râurile Dunărea și Aluta (Olt – n.n.) din partea austriacă. Referitor la achiziții teritoriale Ecaterina a II-a era decisă să se limiteze cu spațiul dintre Bug și Nistru (teritoriu cucerit ulterior în urma Războiului ruso-turc din anii 1787-1791) și la câteva insule din Arhipelag, urmând ca Austria, de sine stătător, să-și contureze apetitul teritorial.

În viziunea împărătesei ruse, această acțiune ar prezenta o variantă de partajare a spațiului european al Imperiului Otoman. În continuare Ecaterina a II-a își exprima convingerea că în cazul în care ambele părți (Rusia și Austria – n.n.) vor reuși în comun „[…] să salveze Europa de dușmanul creștinismului prin izgonirea acestuia din Constantinopol”, împăratul (Austriei – n.n.) nu va renunța să contribuie „[…] la restabilirea, pe ruinele (Imperiului Otoman – n.n.) și după căderea cârmuirii barbare care acum domină acolo, a vechii monarhiei grecești cu o condiție indispensabilă din partea mea: de a păstra monarhia restabilită într-o stare de independență deplină față de monarhia mea și de a ridica pe tronul ei pe nepotul meu cel mic, marele principe Constantin, care se va obliga ca niciodată să nu aibă pretenții la tronul Rusiei, pentru că niciodată aceste două coroane nu pot și nici nu trebuie să fie împreunate deasupra unui cap”. La rândul lor, marii principi Pavel Petrovici și fiul său Alexandru vor jura că nu vor pretinde la tronul Constantinopolului.

În scrisoarea de răspuns, semnată nu mai devreme de 13/25 noiembrie 1782, Iosif al II-lea, exprimându-și incertitudinea în privința supoziției că Franța și Prusia vor lua o atitudine indiferentă față de proiectele de partajare a Imperiului Otoman, în principiu acceptase ambele propuneri ale Ecaterinei a II-a, manifestând, totodată, unele rezerve în privința realizării lor: „… doar mersul războiului poate să hotărască totul…” și că realizarea acestor planuri nu va întâmpina piedici din partea sa „… dacă ele (planurile – n.n.) se vor armoniza și uni cu cele pe care eu le consider echitabile”.

În continuare împăratul Imperiului romano-german nominalizează teritoriile la care ar pretinde Austria: Hotinul pentru acoperirea Bucovinei și Galiției, Valahia până la râul Olt (Valahia Mică), Serbia de Nord cu Belgradul, o parte din Bosnia și Herțegovina, asigurându-i-se Austriei ieșire la Marea Adriatică, precum și posesiunile venețiene Dalmația și Istria.

În urma discuțiilor diplomatice la acest subiect, prin scrisoarea din 4/16 ianuarie 1784 către Iosif al II-lea, Ecaterina a II-a s-a arătat decepționată de pretențiile teritoriale exagerate ale Austriei în raport cu cele ale Rusiei.

Analiza substratului politic intern și extern în mediul căruia a apărut Proiectul grecesc nu intră în obiectivele prezentului studiu, astfel încât evocăm doar un singur moment în contextul chestiunii abordate, la care s-a referit și istoricul francez Albert Sorel în lucrarea sa Lа question d’Orient au XVIII siècle (1878).

La 17 ianuarie 1772 cancelarul de stat al Austriei, prințul Wenzel Kaunitz remite împărătesei Maria Tereza un memoriu în care expune propunerile contelui Massin, cavaler al Ordinului de Malta, în serviciul Rusiei din 1770 în calitate de contr-amiral, referitor la condițiile care ar putea fi puse la baza apropierii ruso-austrice cu scopul „izgonirii definitive a turcilor din Europa”.

Kaunitz a atras atenția asupra a două propuneri dintre cele șase variante de partajare a Imperiului Otoman în cazul unui război victorios împotriva acestuia („Les six propositions du comte Massin pour le partage de la Turquie”). Potrivit primei propuneri, Austria ar fi primit Serbia, Bosnia, Herțegovina, Albania și Macedonia până la Moreea; cealaltă parte a Balcanilor în comun cu Constantinopolul și Dardanele este transmisă Rusiei.

În contextul Proiectului grecesc prezintă un mare interes a doua variantă de partajare, ambele planuri având coincidențe surprinzătoare. În ea se prevedea crearea unui regat cu centrul la Constantinopol, care ar fi fost compus din Macedonia, Albania, Rumelia, majoritatea insulelor arhipelagului grecesc, urmând ca conducătorul acestei formațiuni să fie desemnat de către Rusia.

În posesiunea Imperiului Rus se propunea de a fi cedate o mare parte a teritoriilor din stânga Dunării (Moldova și Țara Românească – n.n.), țărmul Mării Negre, cu excepția Crimeii, căreia i se acorda independență sub protectoratul Rusiei. La rândul său, Austria ar fi primit Valahia dintre Dunăre și Olt, Serbia, Bulgaria și Herțegovina; Moreea urma să fie reorganizată într-un stat independent sub puterea arhiducelui austriac sau transmisă Veneției, care, în schimb, ceda Habsburgilor Istria.

E interesant faptul că una din variantele propuse presupunea neutralizarea Prusiei prin acceptarea noilor ei pretenții teritoriale față de Polonia, Varșovia fiind recompensată în acest context din contul Moldovei și Valahiei. Coincidența uimitoare a momentelor esențiale ale Proiectului grecesc cu cele din a doua variantă a planului contelui Massin, a schimbului de teritorii în cadrul triumviratului Prusia – Polonia – Principatele Române cu proiectul similar vehiculat de către cercurile guvernamentale ruse în anii 1769 și 1771 ne face să-i acordăm dreptate lui Kaunitz care, la 1772, scria: „Les Russes, ont fait insinuer par le comte Massin qu’il y avait à choisir entre plusieurs plans” (citat de către A. Sorel: propunerile contelui Massin au fost sugerate de ruși).

Cu toate că Proiectul grecesc a rămas doar o construcție ipotetică, în el și-au găsit exprimare, cu o claritate suficientă, principiile fundamentale și tendințele generale ale politicii Rusiei în Sud-Estul Europei; acest proiect marcând „o etapă în elaborarea cursului geostrategic al Rusiei în Balcani… a servit punct de pornire pentru următoarele combinații privind restructurarea teritorial-statală a Europei de Sud-Est”. Acest „grand projet” poate fi considerat un plan real de partajare a posesiunilor europene ale otomanilor, o dovadă a poftelor expansioniste ale Curților de la Sankt Petersburg și Viena în anii ’80 ai secolului al XVIII-lea. Iar coautorii principali au fost Ecaterina a II-a și Iosif al II-lea, asistat de Kaunitz.

Abandonând Proiectul grecesc ca atare, Rusia și Austria au revenit, la mijlocul anilor ’90 ai secolului al XVIII-lea, la ideea creării unui stat tampon în spațiul carpato-dunărean. În Declarația secretă referitoare la alianța între Rusia și Austria din data de 23 decembrie 1794 /3 ianuarie 1795 se stipulează că în cazul unui război comun al ambelor curți imperiale împotriva Imperiului Otoman suveranii se obligă să contribuie, prin toate mijloacele disponibile, la realizarea planului schițat în scrisorile Ecaterinei a II-a din 10/22 septembrie și a lui Iosif al II-lea din 13/25 noiembrie 1782.

În particular, se preconiza „[…] separarea, pe vecie, a Moldovei, Valahiei și Basarabiei de Imperiul Otoman și crearea unui stat independent, pus, pentru totdeauna, la dispoziția principelui sau principesei familiei imperiale ruse și urmașilor lor de ambele sexe”. După cum lesne se observă, s-a produs o anumită corectare a Proiectului grecesc: Constantin sau alt reprezentant(ă) al curții imperiale a Romanovilor trebuia să instaureze o dinastie de sine stătătoare deja nu la Constantinopol, ci în Dacia, fie la Iași, fie la București sau în alt oraș din preconizatul stat.

În schimb, Rusia se angaja să contribuie Austriei la achiziționarea teritoriilor nominalizate, după cum reiese din scrisoarea lui Iosif al II-lea de la 13/25 noiembrie 1782. Acest proiect, la fel ca și cel grecesc, era lipsit totuși de perspectivă, căci Austria însăși avea „ochii deschiși asupra Valahiei și а Moldovei pentru а nu le lăsa rușilor”.

Conjunctura internațională din а doua jumătate а anilor ’80 – începutul anilor ’90 еrа de acum alta, puțin favorabilă Curții imperiale de la Petersburg pentru traducerea în viață а planurilor orientale. Subtextul geopolitic al alianței ruso-austriece (1781) și al Proiectului grecesc, anexarea Crimeii și Georgiei Orientale (1783) la Imperiul Rus au tensionat situația politică în Europa: apăruse pericolul coagulării unei coaliții europene contra Rusiei și Austriei; iar relațiile între Rusia și Poarta Otomană permanent balansau la marginea rupturii.

Din toamna anului 1786, Rusia a desfășurat acțiuni de planificare a operațiunilor militare și de pregătire a trupelor pentru un eventual război cu turcii. Astfel, perioada interbelică nu se lungi mult timp, deoarece, așa cum se destăinuise însăși împărăteasa rusă iubitului său Potemkin, în august 1787: „…în capul meu războiul fierbe, precum berea tânără într-un butoi”.

„După Pacea de la Kuciuk-Kainargi din 1774, scrie istoricul american St. K. Batalden, atenția Ecaterinei a II-a tot mai mult se concentrează asupra evenimentelor din Noua Rusie. Un indiciu al interesului împărătesei pentru această regiune a fost numirea în fruntea Novorosieia lui G. A. Potemkin, un favorit și o putere în creștere în politica Curții ruse”.

Faimosul favorit urma să recunoască, cu regret, țarinei sale, la 28 august 1787, că: „Turcii au anticipat făcând o declarație de război și au schimbat astfel întregul plan ofensiv, care ar fi putut să se producă, fără îndoială, într-un an din partea noastră”. Se știe că Potemkin a participat activ în derularea noului război, optând, deja din primăvara anului 1787, pentru necesitatea stabilirii cooperării militare cu Polonia în lupta împotriva Porții Otomane.

În cadrul negocierilor diplomatice ruso-polone privind încheierea tratatului de amiciție și cu scopul de a detașa Polonia de puterile antiruse, în primul rând de Prusia, desfășurate pe parcursul Războiului ruso-turc din anii 1787-1791, din nou a fost abordată, fie la inițiativa Poloniei sau a Rusiei, chestiunea recompensării teritoriale a Regatului Polon din contul posesiunilor otomane, mai concret vorbind – pe seama Moldovei și Basarabiei. Având în vedere conjunctura internațională nefavorabilă Rusiei, Petersburgul nu a riscat să revendice insistent anexarea Principatelor, limitându-se cu cererea independenței acestora. Tentativa de a reanima proiectul grecesc a suferit un eșec total.

Clauza proiectului Tratatului de pace, elaborat încă în vara anului 1789, prevedea ca teritoriul cuprins între Dunăre, Nistru, Marea Neagră și posesiunile austriece, adică Moldova și Valahia „să rămână independent sub conducerea domnului de credință creștină și cu un mandat sigur că acesta (pământul – n.n.) nicicând nu va fi alipit și cedat nici Rusiei, nici Austriei, nici Porții”.

Această propunere, asemănătoare proiectului creării statului independent Dacia în frunte cu un principe din dinastia imperială rusă, a fost respinsă categoric de aliatul său – Austria, care-și revendica, la rândul său, Țara Românească. În fine, Petersburgul s-a limitat cu doleanța „de a nu modifica statutul (politico-juridic – n.n.) Principatelor Dunărene”, ceea ce însemna că Moldova și Valahia rămâneau în componența Imperiului Otoman.

Grigori Alexandrovici Potemkin (n. 23/24 septembrie 1739 – d. 5/16 octombrie 1791), care, de fapt, a fost a doua persoană din stat și, după unii biografi, chiar era co-guvernantul împărătesei ruse. privind „Moldova ca pe o moșie care îi aparține”, a înființat, editat și publicat propriul ziar, numit „Le Courrier de Moldavie”, ce purta stema tradițională aMoldovei și făcea cunoscute știrile internaționale și locale. Acest „ziar de scandal” promova în paginile sale atât propaganda antifranceză, cât și crearea unui „regat românesc independent” sub serenisimul conducător de oști ruse.

Nu întâmplător generalul A. Samoilov (nepotul lui Potemkin), care îl însoțea în timpul Războiului ruso-austro-turc, afirmase că nu ar fi încheiat pacea decât dacă Moldovei – Dacia – i se garanta independența, iar Valahiei o „ușurare a situației”, urmărindu-se, astfel, scopul de a avea oricând pentru armata rusă drum liber până la Dunăre.

Concluzionăm că, în secolul al XVIII-lea, Hanatul Crimeii și Principatele Române se aflau în structura geopolitică a regiunii de Nord a Mării Negre, într-un „câmp încrucișat” clasic (clasificare de către K.V. Pleșakov), pe care mai multe state vecine le revendicau.

Începutul ultimului deceniu al secolului al XVIII-lea marchează sfârșitul unei perioade de grele încercări pentru poporul nostru. Războiul ruso-austro-turc declanșat în august 1787, întru încercarea Porții de a vindeca „rana deschisă pe trupul statului” otoman de Pacea de la Kuciuk-Kainargi (1774), s-a terminat prin „Păcile albe” (aprecierea lui N. Iorga) de la Șiștov (24 iulie/4 august 1791) și Iași (29 decembrie 1791 / 9 ianuarie 1792). Astfel, Imperiul Rus devine vecin nemijlocit cu Principatul Moldovei – pe hotarul Nistrului.

De remarcat că, o altă tentativă de refacere a Daciei va exista și în timpul domnului fanariot Constantin Ypsilanti (1760-1816), care în cadrul Războiului ruso-turc din 1806-1812 considera că „are cuvântul țarului că acesta se va interpune cu toata stăruința pentru a-i asigura demnitatea de principe ereditar al Munteniei”.

Iar partizanii săi credeau că el este candidatul pentru „demnitatea de Voievod al Daciei, care urma să exercite domnia asupra Moldovei, Munteniei și Serbiei”.

Dar, tot atunci se vorbea prin București ca s-ar fi primit o scrisoare din Petersburg cu vestea senzațională că „Basarabia, Moldova, Muntenia și Serbia vor fi unite într-un regat sub sceptrul Marelui Duce Constantin”, fratele împăratului Rusiei Alexandru I.

Însă, dacă la începutul acestui război însuși generalul I. I. Michelson, comandantul-șef al trupelor de ocupație din Principate, susținea, la 7 februarie 1807, față de agentul austriac din București Brenner, că „intențiunea sa nu este de a rămânea în Principate, ci de a înainta în Italia.

Principatele trebuie să constituie un stat tampon, independent față de Austria ca și de Rusia, un perete despărțitor între ambele puteri creștine, dar și între ele și Turcia”, ulterior, aceste declarații au fost date uitării pentru că se dorea deja încorporarea totală sau, cel puțin, parțială a Principatelor – tentativă soldată cu anexarea doar a Moldovei de la Est de Prut, la 1812.

CITIȚI ȘI:

PROIECTUL GEOPOLITIC RUSESC de creare pe teritorii românești a ”Noii Dacii”și planurile construirii unei noi arhitecturi europene în sec. al XVIII-lea