Serviciul de Securitate al Ucrainei a arestat un grup complotist creat de Rusia care intenţiona să înfiinţeze noi republici separatiste în vestul țării

Harta: Evoluția teritorială a Ucrainei in ultimul secol ( Sursa. https://www.wikiwand.com/ro).

Moscova complotează pentru a înfiinţa pe teritoriul Ucrainei, inclusiv în vestul ţării,„republici populare” marionete, relatează presa de la Kiev, evocată de Adevarul.

Recent, serviciul ucrainean de securitate SBUa demascat un plan al Kremlinului de înfiinţare a unei așa numite „Republicii Federative a Ucrainei” care să includă regiunile Ivano-Frankivsk, Zakarpatie, Liov, Ternopil şi Cernăuţi,  după modelul autoproclamatelor republici Doneţk şi Lugansk, din estul Ucrainei.

Obiectivul creării acestei entităţi statale ar fi destabilizarea spatelui armatei ucrainene.

”Agenţii de ordine ucraineni i-au reţinut pe organizatorii unor noi ”republici populare” în vestul Ucrainei. Obiectivul colaboraţioniştilor era să destabilizeze situaţia în ariergarda militarilor ucraineni”, pe fondul ofensivei trupelor ruse care au invadat Ucraina, a informat serviciul de presă al SBU.

Separatiştii se aşteptau să recruteze „mai bine de 500 de trădători în regiunile occidentale şi centrale” ale Ucrainei. Nu se precizează câte persoane au fost arestate.
SBU afirmă că a arestat figuri-cheie ale acestui complot, inclusiv pe organizatorul reţelei. Complotiştii intenţionau să ducă operaţiuni fie de eliminare fizică, fie de discreditare a oficialilor locali, precum şi să semene discordie.

De asemenea, ar fi trebuit să ocupe clădirile administrative şi să proclame „republici populare” pe modelul celor din teritoriile separatiste din Doneţk şi Luhansk.

Ultima etapă ar fi fost crearea unei entităţi federale obediente față de Kremlin. Comunicatul SBU subliniază că a confiscat diverse materiale care făceau parte din plan, inclusiv un apel la recunoaştere a noii ”republici”separatiste pregătit pentru comunitatea internaţională.

În Transcarpatia trăiesc pe lângă alte naționalități, minoritari maghiari și români, iar în Bucovina de nord, un teritoriu răpit României de URSS în baza Pactului Ribbntrop- Molotov, există o puternică minoritate românească.

SBU a deschis dosar penal împotriva celor reţinuţi, sub acuzaţia de „acţiuni având ca scop schimbarea puterii şi ordinii constituţionale prin violenţă”, delict pasibil de 10 ani de închisoare.

Publicitate

CARE SUNT AȘTEPTĂRILE după cererea Republicii Moldova de aderare la Uniunea Europeană

Ce urmează după cererea Republicii Moldova de aderare la Uniunea Europeană ?

Răspunsul Uniunii Europene la cererea de aderare semnată joi de președinta Republicii Moldova, Maia Sandu, trebuie să fie „da, sunteți bineveniți, haideți să ne apucăm de treabă”.

Acesta este mesajul pe care l-a transmis și Ucrainei săptămâna aceasta plenul Parlamentului European după ce președintele Volodimir Zelenski a semnat cererea de aderare. Iar tot ceea ce Uniunea Europeană oferă Kievului în momentul de față trebuie să-i ofere și Chișinăului, scrie economistul și omul politic român Siegfried Muresan, deputat Parlamentul european în https://www.contributors.ro

De ce UE trebuie să răspundă pozitiv cererii de aderare a Republicii Moldova

Republica Moldova este la fel de importantă pentru securitatea Uniunii Europene cum este și Ucraina. Nu putem trăi în siguranță în interiorul granițelor celor 27 de state membre dacă nu avem în vecinătatea noastră imediată țări care sunt sigure, stabile și prospere. Am transmis acest lucru în Parlamentul European de foarte multe ori în ultimii ani.

Acum, însă, Uniunea Europeană începe să înțeleagă mai bine importanța Republicii Moldova pentru siguranța noastră. Trebuie să ne folosim de această oportunitate.

Republica Moldova a demonstrat în ultimul an că vrea și poate să implementeze reformele agreate cu Uniunea Europeană și că își dorește integrarea europeană. În plus, în aceste zile am văzut cu toții cum atât autoritățile de la Chișinău, cât și cetățenii Republicii Moldova au acționat în spirit european: au deschis granițele refugiaților din Ucraina care au nevoie de ajutor, le-au oferit apă, hrană, adăpost. Republica Moldova a dovedit că acționează în baza valorilor și principiilor europene.

Republica Moldova este condusă de o majoritate politică proeuropeană fiindcă cetățenii au votat acest lucru în proporție covârșitoare la ultimele alegeri parlamentare și prezidențiale. Cererea de aderare semnată joi este, deci, expresia dorinței majorității cetățenilor săi.  

În acest context, răspunsul nostru firesc la cererea de aderare trebuie să fie „da”.

Cel mai mare impediment al aderării la UE a fost depășit

Pentru aderarea la Uniunea Europeană sunt, evident, mulți pași de făcut. Atât din partea Republicii Moldova, cât și din partea Uniunii Europene. Dar nu trebuie să ne sperie acest proces mai dificil fiindcă el nu a fost niciodată cel mai mare impediment al aderării Republicii Moldova la UE.

Cel mare impediment a fost până acum lipsa unei clase politice la Chișinău care să vrea apropierea de Republica Moldova și care să reformeze și să modernizeze țara. Vedem că acest lucru s-a schimbat în bine în ultimul an.  

Un alt impediment a fost lipsa de încredere a liderilor europeni în clasa politică de la Chișinău. Vedem acum că președinta și Guvernul Republicii Moldova se bucură de încredere din partea liderilor europeni.

Președinta Maia Sandu a fost primită de liderii europeni în ultimul an la Bruxelles, la Paris, la Berlin și în alte capitale europene. Mai mulți politicieni importanți au venit la Chișinău în ultima perioadă.

Beneficiile concrete încep să apară încă înainte de aderarea propriu-zisă la UE

Chiar și până la aderarea propriu-zisă, dacă începem să parcurgem aceste etape de aderare, vor apărea deja beneficii concrete pentru cetățenii Republicii Moldova.

Spre exemplu, eu am propus în urmă cu patru săptămâni o etapă preliminară de aderare, sub forma integrării în piața internă europeană. A adera la piața internă europeană înseamnă că Republica Moldova și cetățenii săi s-ar bucura nelimitat de avantajele pieței unice.

Mai exact, produsele moldovenești ar putea fi exportate fără niciun fel de limite și cote, în Uniunea Europeană.

Iar produsele europene ar ajunge mai ușor și la un preț mai mic în Republica Moldova.

Prin această aderare, am avea în Republica Moldova standarde de calitate și de mediu exact ca în Uniunea Europeană, ceea ce ar duce la o creștere a calității vieții oamenilor. Nu în ultimul rând, aderarea la piața internă ar oferi cetățenilor din Republica Moldova libertatea de a munci, de a studia și de a se stabili oriunde în Uniunea Europeană, mult mai ușor decât o pot face până acum.  

Așadar, de îndată ce ne apucăm de acest proces de integrare a Republicii Moldova în Uniunea Europeană, sunt beneficii concrete pentru oameni.

Ce pot face cetățenii Republicii Moldova pentru accelerarea aderării la UE

Cererea semnată joi de către președinta Republicii Moldova, Maia Sandu, prim-ministrul Republicii Moldova, Natalia Gavrilița, și președintele Parlamentului, Igor Grosu, trebuie depusă în mod oficial la instituțiile europene. Uniunea Europeană va veni apoi cu un răspuns care trebuie să fie unul pozitiv, apoi vom trece la treabă. Este foarte important că există acum voință politică atât la Chișinău, cât și la Bruxelles și în capitalele europene.

În paralel, în următoarea perioadă, cel mai bun lucru pe care îl poate face Republica Moldova este să acționeze în continuare în spirit european, să dovedească, în aceste momente de criză, vocația europeană, nu doar a oamenilor politici la vârful statului, ci și a cetățenilor, așa cum au făcut-o în ultimele zile. Fiecare cetățean poate ajuta acum la integrarea Republicii Moldova în Uniunea Europeană oferind ajutor oamenilor din Ucraina care au nevoie, mergând voluntari la frontieră, oferind refugiaților apă, hrană, adăpost, protecție.

Este un moment în care lumea întreagă se uită spre Republica Moldova cum nu s-a mai uitat niciodată până acum.

Dacă autoritățile de la Chișinău și cetățenii săi continuă pe drumul european pe care au pornit, atunci Uniunea Europeană îi va primi cu brațele deschise.

Republica Moldova, care se confruntă cu un conflict secesionist susținut de Moscova, este vizată direct de comportamentul Moscovei, atenționează potrivit Agenției Rador analistul Anatol Țăranu la Radio Chișinău.

După evenimentele din Ucraina, R. Moldova este obligată să înceapă procesul de revizuire a rolului Federației Ruse în procesul de reglementare transnistreană, consideră Anatol Țăranu:

„Conflictul secesionist din Transnistria va fi reactivat în condițiile acelei soluții politice care a fost aplicată în estul Ucrainei. Rusia va continua să pedaleze pe ideea federalizării R. Moldova prin soluționarea conflictului transnistrean pe principiul federalizării.

Acest pericol se va acutiza și mai mult, fiindcă Rusia are nevoie să demonstreze că ea pur și simplu nu folosește forța brută împotriva vecinilor săi, dar este capabilă și de acțiuni diplomatice de succes.

Eu mă aștept la activarea diplomației ruse, impunerea R. Moldova a proiectului de federalizare ca soluție pentru conflictul transnistrean”, a spus analistul.

Este însă absolut evident că Rusia nu mai poate fi garant al reglementării conflictului. Republica Moldova trebuie să înceapă să caute soluții pentru a renunța la acest rol al Rusiei pe care ea și l-a adjudecat în documentele privind reglementarea politică a diferendului transnistrean.

În același timp, Republica Moldova trebuie să se gândească și la o nouă strategie în cadrul formatului 5+2, care i-ar permite să minimalizeze pe cât e posibil rolul Rusiei care este absolut evident împotriva intereselor naționale ale R. Moldova și ajută regimul separatist de la Tiraspol să-și consolideze poziția.

Pe această dimensiune, politicul de la Chișinău are de făcut foarte multă muncă”, a declarat Anatol Țăranu.

Reamintim că joia trecută, imediat după ce Președintele  Republicii Moldova , Maia Sandu, premierul Natalia Gavrilița și președintele Parlamentului, Igor Grosu, au semnat cererea de aderare a Republicii Moldova la Uniunea Europeană, separatiștii de la Tiraspol, marionete ale Moscovei, au pretins în ziua de 5 martie, recunoașterea independenței teritoriului separatist Transnistria .

Liderii transnistreni s-au declarat nemulțumiți că nu a fost consultați de conducerea de la Chișinău, scrie agenția de presă Hotnews.ro, evocată de publicația http://www.Timpul.md.

O declarație în acest sens a emis așa-numitul minister de Externe de la Tiraspol, din capitala autodeclaratei republici nistrene, care a invitat Chișinăul la dialog ”pentru un divorț civilizat și stabilirea relațiilor inter-statale”.

Transnistria este o regiune separatistă situată pe teritoriul Republicii Moldova, între Nistru și Ucraina.

În 1992, aceasta a fost scena unui conflict militar sângeros între armata tânărului stat moldovean independent și cea rusă.

Autoritățile ilegale separatiste tiraspolene s-au adresat la ONU, OSCE și la alte organizații internaționale, cu solicitarea de a fi recunoscută independența Transnistriei.

Cât va rezista economia rusă după declanșarea războiului în UCRAINA și impunerea sancțiunilor occidentale?

Petrișor Peiu: Război și pace – Война и миръ. Cât va rezista economia rusă?

Federația Rusă a început un război în care, în mod paradoxal, nu contează prea mult forța sa militară.

Căci acestei forțe militare nu i se va opune o altă forță militară pe măsură, ci o forță economică copleșitoare. Este, dacă vreți, un război asimetric. Vladimir Vladimirovici Putin crede, fără îndoială, în puterea armatei sale.

Occidentul crede mai mult în puterea băncilor și a economiei sale.

Așa arată astăzi câmpul confruntării dintre Moscova și lumea vestică, scrie profesorul Petrișor Peiu în https://spotmedia.ro, preluat de Romanian Global News.

Mărturisesc că nu am crezut niciodată că rușii vor ataca militar Ucraina . Încrederea oarbă în imposibilitatea acestui război se baza pe un unic, dar extrem de solid argument: economia rusă este mult prea modestă pentru a putea să facă față sancțiunilor occidentale, de mult anunțate, de altfel. Ba mai mult, economia rusă nu este deloc pregătită pentru a suporta un astfel de război!

Ignorând orice logică economică, Putin a decis să atace și și-a expus națiunea unui lung proces de destabilizare economică, care îl va face profund nepopular acasă și va afunda țara sa într-o criză comparabilă cu cea de la sfârșitul anilor 80 și începutul anilor 90.
Inevitabil, punctul de plecare al oricărei analize despre această confruntare trebuie să fie istoria. Istoria recentă, ultimii 75 de ani. Căci confruntarea dintre Moscova și occidentali a început de mult.

La 26 februarie 1949, Congresul american vota o lege intitulată „Control Export Act”, prin care restricționa exportul de materiale și echipamente „strategice” către statele din blocul controlat de către URSS.

Era răspunsul pe care America alesese să-l dea sovieticilor, după ce aceștia deciseseră să transforme statele est-europene în state comuniste, sateliți ai Kremlinului.
Prin actul respectiv, administrația de la Washington autoriza Biroul de Administrare a Exportului (Bureau of Export Administration) din cadrul Departamentului Comerțului să decidă limitări ale exporturilor americane, bazate pe trei motivații: securitatea națională, considerente de politică externă și deficitul de ofertă din piața internă.
Sovieticii au răspuns prin susținerea nord-coreenilor în războiul început în 1950, împotriva sud-coreenilor.

Ca urmare, Washington-ul decide să strângă șurubul sancțiunilor economice și emite o nouă lege cunoscută sub denumirea „Battle Act”, dar oficial denumită „Mutual Defense Assistance Control Act of 1951”, prin care se interzice asistența acordată statelor care făceau afaceri cu Uniunea Sovietică.

Practic, ca efect al acestei legii, Moscova nu mai avea deloc acces la produse strategice occidentale, inclusiv la țiței sau cereale.

Un amănunt interesant este acela că zeci de ani sovieticii au crezut că presa americană numea respectiva lege „Battle Act” în sensul propriu, războinic, al cuvântului, dar, de fapt, denumirea venea de la inițiatorul legii, Laurie Calvin Battle, senator de Alabama.
Sancțiunile americane asupra sovieticilor nu și-au atins scopul în anii 50, pentru simplul motiv că aliații vest-europeni ai Washington-ului au presat pentru introducerea unor diverse excepții de la regula interzicerii afacerilor cu Moscova.

Ba mai mult, americanii instituiseră restricții mai ușoare pentru statele satelite est-europene, în speranța că acestea vor reveni la democrație.
Sancțiunile au fost treptat îndulcite, mai ales ca efect al destinderii generalizate din anii 70, culminând cu permisiunea acordată fermierilor americani să vândă largi cantități de grâu către URSS în 1973, atunci când o secetă prelungită a distrus recoltele din colhoz-uri și sovhoz-uri.
Totul a durat până în 1979, adică până la invazia Afganistanului de către trupele sovietice.

Noul președinte Ronald Reagan a inițiat și semnat, la apogeul războiului din Afganistan, în ianuarie 1983, directiva de securitate națională nr. 75 (National Security Decision Directive 75), prin care se instituia politica utilizării sancțiunilor economice pentru „slăbirea opțiunilor militare ale URSS”.

Restricțiile severe privind exportul de tehnologie pentru exploatarea gazului și țițeiului au determinat un conflict între americani și aliații lor (mai ales germanii) în cadrul „Coordinating Committee for Multilateral Export Controls” (COCOM).

Principalele produse interzise a se exporta în URSS erau: grânele, tehnologia și îngrășămintele chimice. Dar blocada grânelor din 1980-1981 i-a afectat mai degrabă pe fermierii americani decât pe sovietici.

În schimb, blocada impusă asupra tehnologiei, mai ales asupra tehnologiei energetice, a adus numeroase prejudicii economiei sovietice, devenită dependentă de livrările către Europa de gaze și de țiței.

Mai mult, blocada impusă livrărilor de echipamente necesare construcției gazoductului trans-siberian în 1981-1982 a întârziat cu câțiva ani buni construcția conductei Yamal, care să ducă în Germania prețiosul gaz din zăcământul Urengoy, ceea ce a cauzat probleme atât bugetului sovietic, dar și industriei chimice germane.
Istoria sancțiunilor s-a schimbat dramatic după 1990, atunci când administrația Clinton a început normalizarea comerțului cu Federația Rusă, normalizare culminând cu primirea Rusiei în Organiazația Mondială a Comerțului, în 2012.

Atunci când americanii au adus în Congres dezbaterea asupra înlăturării amendamentului Jackson-Vanik din comerțul cu Rusia, s-a pus problema unui statut de regim permanent de relații comerciale normale cu Rusia (permanent normal trade relations – PNTR).

Numai că, cu ocazia acelei dezbateri, în Congres au rezultat o serie de legi care impuneau sancțiuni economice împotriva persoanelor responsabile pentru acte de corupție și de violare a drepturilor omului; acea legislație s-a numit „Magnitsky Act”, după numele unui auditor, Serghei Magnitsky, găsit mort în închisoarea Matrioșca Tishina, după ce acuzase mai mulți oficiali ruși de evaziune fiscală și furt (sursa: MERGEN DORAEV, THE “MEMORY EFFECT” OF ECONOMIC SANCTIONS AGAINST RUSSIA, Pennsilvanya Law School).
Dar, mai mult decât să sancționeze Rusia prin blocarea unor exporturi către ea, administrația Reagan a declanșat un lung și dureros război economic împotriva URSS. S-a folosit America atunci de faptul că bugetul statului sovietic depindea într-o proporție covârșitoare de veniturile din vânzările de petrol și gaze.

Se ajunsese acolo, deoarece sovieticii nu aveau acces la tehnologie occidentală, deci nu puteau să-și dezvolte alte ramuri ale economiei. Inclusiv industria de țiței și gaze era rudimentar dotată cu echipamente, suferind astfel de rentabilitate scăzută și de costuri mult prea mari. Dependența economiei sovietice de industria de petrol și gaze era perfect descrisă de faptul că orice buget al URSS începea să se construiască cu prognozarea prețului mediu al țițeiului calitatea Ural pentru anul respectiv.
Descris într-o singură frază, războiul economic care a dus la prăbușirea URSS este următorul: în ianuarie 1984, cotația Platts pentru țițeiul rusesc dus în Meditarana (Ural CIF Med) era 28,55dolari/baril.

În ianuarie 1986, prețul a ajuns la 19,95 dolari/baril și a rămas sub 22 dolari/baril până la invazia Kuweit-ului, în august 1990.

Cum s-a ajuns acolo? Simplu: William Casey, pe atunci directorul CIA, a mers în Arabia Saudită și i-a promis regelui Fahd că firmele care erau principalii cumpărători (80%) ai țițeiului saudit (Exxon, Mobil, Texaco, și Chevron) vor plăti compensații pentru prețul scăzut al petrolului. Asta se petrecea în septembrie 1985. În doar cinci luni, până la sfârșit de ianuarie 1986, saudiții își crescuseră producția de cinci ori, de la 2 la 10 milioane de barili pe zi, ceea ce a prăbușit prețul global al petrolului.

Sovieticii au pierdut 20 de miliarde de dolari, cam 7,5% din venitul național brut al țării. Iar datoria externă, până atunci scăzută, a urcat de la 30 la 50 de miliarde de dolari în următorii trei ani. În plus, URSS a intrat într-o lungă și grea recesiune, care i-a adus și dezagregarea și renunțarea la comunism.
Pentru a fi și mai explicit, iată, pe scurt, mecanismul războiului economic împotriva URSS: americanii și aliații lor au impus un regim sever de sancțiuni, interzicând exporturile către Moscova de tehnologie industrială, de produse agro-alimentare, precum și accesul la finanțări internaționale. Ca urmare, economia URSS a devenit dependentă de singura resursă internă de mare valoare: industria extractivă de petrol și gaze.

La apogeul acestei dependențe, saudiții au provocat o ieftinire bruscă a țițeiului pe plan global, care a redus cu 7,5% venitul național brut sovietic, ceea ce a declanșat criza economică în imperiul roșu.

Mai mult, forțați de lipsa de acces la tehnologii performante, sovieticii au construit o industrie prea puțin competitivă, ceea ce a provocat și catastrofa de la Cernobîl, din aprilie 1986.
Ei bine, tocmai această lecție o ignoră acum Vladimir Vladimirovici Putin.

Până la urmă, economia celei de-a doua mari puteri militare a lumii este ceva mai mică decât cea germană, care înseamnă doar un sfert din economia întregii Uniuni Europene. Sau mai mare cu doar o treime decât cea a Franței.
Ca valoare nominală, Rusia este a 11-a cea mai mare economie a lumii, cu un PIB de 1.700 de miliarde de dolari (2021).

În prețuri comparabile însă, Rusia este a șasea cea mai mare economie a planetei, cu 4.320 miliarde de dolari (metodologia PPP).

Să nu ne lăsăm furați de clasament, totuși: economia rusă este de cinci ori mai mică decât cea a marilor rivali americani. Și de mai bine de patru ori mai mică decât cea a Uniunii Europene.

La nivel calitativ, economia rusă este modestă: a 55-a poziție globală ca PIB/locuitor, cu mai puțin de 30.000 dolari/locuitor, cu 3.000 de dolari mai puțin decât România (poziția 47 în lume).

De asemenea, internaționalizarea economică a rușilor este la fel de modestă, țara lor fiind abia pe locul 14 pe lista exportatorilor la nivel global.
Astăzi, Federația Rusă are, încă, o periculoasă dependență de sectorul petrol&gaze: 36% din veniturile bugetare și un total de 240,5 miliarde de dolari, jumătate din întregul export al rușilor, în valoare de 490 de miliarde de dolari.

Plus faptul că jumătate din creșterea economiei de anul trecut (2,3 puncte procentuale din cele 4,3% totale) se datorează aceleiași industrii.
Rușii exportă 6,5 milioane de barili de țiței pe zi: 2,38 milioane în țările vest-europene, 2,205 milioane în statele asiatice și 0,42 milioane în statele est-europene și central–asiatice.

Iar din cele 8,46 trilioane de picioare cubice de gaz natural, rușii exportă în Europa peste 6 trilioane, încă 1,46 trilioane către Europa de est și Caucaz și mai puțin de un trilion către Asia.

Pe scurt, jumătate din exportul rusesc de țiței și trei sferturi din cel de gaz se face către Europa Occidentală.

Asia, cu China cu tot, abia înghite 40% din exportul de țiței rusesc și doar 11% din cel de gaze.

Cu alte cuvinte, principala vulnerabilitate a rușilor este marea dependență de exporturile de țiței și gaze pe care le fac către Europa.

O blocadă a acestor exporturi ar aduce colapsul economiei rusești în maxim 1 an.
Europa este, însă, puternic expusă în cazul unei înghețări a fluxurilor de gaze din Rusia, pentru că nu are cu ce să le înlocuiască, cel puțin pe termen scurt și, mai ales, la un preț suportabil.

În plus, o prăbușire a prețului țițeiului nu mai este, astăzi, la fel de orientată către ruși ca acum 40 de ani, pentru simplul motiv că acum cel mai mare producător și exportator de țiței din lume este America.

7,9% din PIB-ul american (1,7 trilioane de dolari) sunt generate de către industria de petrol și gaze
Este, deci, puțin probabil ca sancțiunile Vestului să țintească neutralizarea industriei de petrol și gaze rusești. Sau, dacă o vor face, lovitura va genera mai degrabă o boală cronică și mai puțin un episod acut.

Este mult mai probabil ca europenii să își construiască alternative la hidrocarburile rusești în timp, în următorii ani.

Dar vor plăti destul de mult pentru asta, într-un moment de sufocare a economiei sub apăsarea unei inflații oricum greu de controlat.
Blocada produselor agro-alimentare, care a funcționat bine în perioada sovietică, ar fi destul de puțin eficientă acum.

Pentru că Rusia a devenit un mare producător agricol și a devenit net exportator de produse agro-alimentare, cu o valoare a exporturilor care a urcat dramatic de la 8,1 miliarde de dolari în 2010 la peste 30 de miliarde de dolari în 2020:

În anii 80, securitatea alimentară a Uniunii Sovietice depindea enorm de importurile alimentare din SUA, incluzând o medie de peste 10 milioane de tone de grâne importate:

În 2019, americanii exportau produse agro-alimentare în valoare de mai puțin de 200 de milioane de dolari către Rusia, dintre care sub 17 milioane de dolari grâne. Între timp, Rusia a devenit al nouălea exportator mondial de produse alimentare.

Este, așadar, un drum lung și complicat să lovești Rusia în zona alimentară.
Ceea ce rămâne, în primul rând, ca armă eficientă de sancționare a Moscovei este restricționarea accesului companiilor rusești la tehnologie.

Gradul modest de înzestrare tehnologică a economiei rusești va rămâne un handicap pe care occidentalii îl pot specula. Inclusiv în industria de petrol și gaze, rușii sunt încă dependenți de echipamente și tehnologii vestice.

Singura întrebare care se pune aici, este cât de mult este China dispusă să își sacrifice relațiile comerciale cu occidentalii pentru a exporta tehnologie în Rusia.

Se pare că, totuși, chinezii au încă o reticență față de Moscova și preferă o abordare echilibrată.
Și ajungem, astfel, la un alt fel de război economic împotriva lui Putin: cel bazat pe accesul la bani.

Excluderea băncilor rusești din circuitul bancar occidental, precum și interzicerea finanțării datoriei publice a Rusiei pot reprezenta arme puternice, dar tot pe termen lung.
În 1991, datoria externă a Moscovei nu depășea 70 de miliarde de dolari, dar era o mare vulnerabilitate.

Astăzi, Rusia este relativ slab îndatorată, ca urmare a restructurării datoriilor și a reducerii lor după sancțiunile occidentale din 2014.

Ca pondere a datoriei publice în PIB, Rusia este un campion în Europa, cu doar 17,7%, de cinci ori mai puțin decât gradul mediu de îndatorare din Uniunea Europeană.

Cu toate acestea, Rusia se împrumută la niveluri-record: 13,72% pentru obligațiunile pe 10 ani, la termen lung, de mai bine de două ori mai mult decât cea mai scump finanțată țară din UE (România- 5,64%):

Pentru a înțelege cât de mult poate Federația Rusă să reziste embargoului financiar din partea Vestului trebuie să avem în vedere câțiva factori.

În primul rând, cât de mare este rezerva internațională a țării: 630 de miliarde de dolari în ianuarie 2022, a patra cea mai mare rezervă din lume:

În al doilea rând, contează structura rezervei rusești: 123 de miliarde de dolari, adică a cincea parte a rezervei este în aur, iar încă 20% în moneda chinezească. 23 de miliarde de dolari sunt drepturi speciale de tragere și aproape 6 miliarde de dolari poziția rusă în FMI.

Mai mult, exporturile rusești către China au devenit majoritar efectuate în euro, dolarul pierzând teren:
Deci, practic, Moscova trebuie să înceapă să cheltuie din această imensă rezervă pentru a-și susține economia.

Dar asta înseamnă că sancțiunile financiare vor răni Rusia, dar nu o vor face ca mâine să dea înapoi. Așadar, și aici vorbim de un război pe termen lung.
În fine, ultima opțiune, „nucleara” din mâinile Vestului, rămâne deconectarea Rusiei de la sistemul internațional de tranzacționare SWIFT.

Acesta ar provoca daune semnificative economiei, pentru că ar exclude Rusia de la exporturile făcute în monede occidentale.

Dar ar răni extrem de dureros și multe bănci europene, motiv pentru care unele state europene nici nu vor să audă de o asemenea sancțiune.
În concluzie, cheia acestui război stă în capacitatea rușilor de a supraviețui sancțiunilor occidentale.

Din acest punct de vedere, nu există arme-minune, care să acționeze imediat: orice sancțiune are consecințe și asupra economiilor europene și americană.

Mai mult, nicio sancțiune nu va îngenunchea Moscova într-un timp scurt.

Ele vor afecta economia rusă pe termen mediu și lung, vor reduce puterea de cumpărare a rușilor și vor duce la contestarea lui Putin de către majoritatea populației. Dar o vor face în timp, nu imediat.
În fine, factorul esențial în succesul sancțiunilor occidentale se numește China.

Dacă China va decide să ignore aceste sancțiuni, ea însăși fiind subiectul unor pedepse aplicate de occidentali, Putin va putea să reziste ani de zile până la o recesiune suficient de severă.

Mai mult, împingerea Rusiei în brațele Chinei va afecta pe termen foarte lung poziția Americii și a Europei în ansamblul comerțului global.
Sancțiunile au lovit puternic Iranul (deconcetat de la sistemul SWIFT) sau Coreea de Nord, dar regimurile au supraviețuit.

Rusia se poate dovedi mult mai greu de „înghițit” de către sistemul vestic de pedepsire a agresorului.

Așa că, oameni buni, ne așteaptă o lungă perioadă de război economic între ruși și aliații occidentali, perioadă în care armele principale vor fi petrolul, gazele și banii.

Evident că rezultatul acestui război va aduce Rusia în poziția perdantă, pentru că o va deconecta pentru decenii de la ritmul de dezvoltare normal.

Putem, deci, prevedea rezultatul acestui conflict, dar sub nicio formă, nu putem prevedea cât de mult va dura.

Petrișor Gabriel Peiu (foto), este doctor al Universității Politehnice din București (1996), a fost consilier al premierului Radu Vasile (1998-1999) și al premierului Adrian Nastase (2001-2002), subsecretar de stat pentru politici economice (2002-2003) și vicepreședinte al Agentiei pentru Investiții Străine (2003-2004).

Este coordonator al Departamentului de Analize Economice al Fundației Universitare a Mării Negre (FUMN).