Henry Kissinger: „Cum se încheie criza din Ucraina. Unde greșește Occidentul”

Henry Alfred Kissinger, născut Heinz Alfred Kissinger la 27 mai 1923, în localitatea Fürth, Bavaria, a fost secretar de stat al Statelor Unite și consilier pe probleme de securitate națională, în timpul președinției lui Richard Nixon și a lui Gerald Ford.

A jucat un rol cheie în diplomația mondială între 1969 și 1977. În anul 1973 i-a fost acordat, alături de generalul vietnamez Lê Ðức Thọ, Premiul Nobel pentru Pace pentru contribuția sa decisivă la încetarea devastatorului conflict din Vietnam.

Marele diplomat american Henry Kissinger, are un editorial despre cum crede ca se încheie criza din Ucraina, scrie publicația https://m.ziuanews.ro.

El atrage atentia asupra unor greșeli ale Occidentul și tot el ne spune cât de încăpățânat este Putin, pe care îl cunoaște foarte bine din tinerețea actualului presedinte rus, dupa cum notează și Harald Malmgren, un strateg geopolitic, negociator și fost consilier al președinților John F. Kennedy, Lyndon B. Johnson, Richard Nixon și Gerald Ford.

Discuția publică despre Ucraina este doar despre confruntare. Dar știm unde mergem? În viața mea, am văzut patru războaie începute cu mare entuziasm și sprijin public, toate nu am știut cum să le încheiem și din trei dintre care ne-am retras unilateral. Testul politicii este cum se termină, nu cum începe.
Mult prea des problema ucraineană este pusă ca o confruntare: dacă Ucraina se alătură Estului sau Vestului. Dar dacă Ucraina vrea să supraviețuiască și să prospere, nu trebuie să fie avanpostul uneia dintre părți împotriva celeilalte – ar trebui să funcționeze ca o punte între ele.

Rusia trebuie să accepte că încercarea prin care vrea să forțeze Ucraina să devină un stat satelit și, prin urmare, să mute din nou granițele Rusiei, ar condamna Moscova să-și repete istoria de cicluri auto-împlinite de presiuni reciproce cu Europa și Statele Unite. Occidentul trebuie să înțeleagă că, pentru Rusia, Ucraina nu poate fi niciodată doar o țară străină. Istoria Rusiei a început în ceea ce se numea Rusia Kieveană. De acolo s-a răspândit religia rusă. Ucraina face parte din Rusia de secole, iar istoriile lor s-au împletit înainte de atunci.

Unele dintre cele mai importante bătălii pentru libertatea Rusiei, începând cu Bătălia de la Poltava din 1709, s-au purtat pe pământul ucrainean. Flota Mării Negre – mijlocul Rusiei de a proiecta puterea în Marea Mediterană – are la bază închirierea pe termen lung la Sevastopol, în Crimeea. Chiar și dizidenți renumiți precum Aleksandr Soljenițîn și Joseph Brodsky au insistat că Ucraina este o parte integrantă a istoriei Rusiei.

Uniunea Europeană trebuie să recunoască faptul că dilatarea birocratică și subordonarea elementului strategic față de politica internă în negocierea relației Ucrainei cu Europa au contribuit la transformarea negocierilor într-o criză. Politica externă este arta de a stabili priorități.

Ucrainenii sunt elementul decisiv. Ei trăiesc într-o țară cu o istorie complexă și o compoziție poliglotă. Partea vestică a fost încorporată în Uniunea Sovietică în 1939, când Stalin și Hitler au împărțit prada. Crimeea, a cărei populație este rusă în proporție de 60%, a devenit parte a Ucrainei abia în 1954, când Nikita Hrușciov, un ucrainean de naștere, a acordat-o în cadrul sărbătoririi a 300 de ani a acordului rus cu cazacii.

Ucraina occidentală este în mare parte catolică; Ucraina orientală în mare parte ortodoxă rusă. Partea occidentală vorbește ucraineană; partea orientală vorbește mai ales rusă. Orice încercare a unei aripi a Ucrainei de a o domina pe cealaltă – așa cum a fost modelul – ar duce în cele din urmă la război civil sau la destrămare. A trata Ucraina ca parte a unei confruntări Est-Vest ar distruge timp de zeci de ani orice posibilitate de a aduce Rusia și Occidentul – în special Rusia și Europa – într-un sistem internațional cooperant.

Ucraina este independentă de numai trei deceni; a fost anterior sub un fel de stăpânire străină încă din secolul al XIV-lea. Deloc surprinzător, liderii săi nu au învățat arta compromisului, cu atât mai puțin din perspectiva istorică. Politica Ucrainei post-independență demonstrează clar că rădăcina problemei se află în eforturile politicienilor ucraineni de a-și impune voința în părțile recalcitrante ale țării, mai întâi de către o facțiune, apoi de către cealaltă.

O politică înțeleaptă a SUA față de Ucraina ar căuta o modalitate prin care cele două părți ale țării să coopereze între ele. Ar trebui să căutăm reconcilierea, nu dominația unei facțiuni.

Rusia și Occidentul, și mai puțin diferitele facțiuni din Ucraina, nu au acționat pe acest principiu. Fiecare a înrăutățit situația. Rusia nu ar putea să impună o soluție militară fără a se izola într-un moment în care multe dintre granițele sale sunt deja precare. Pentru Occident, demonizarea lui Vladimir Putin nu este o politică; este un alibi pentru lipsa uneia.

Putin ar trebui să realizeze că, oricare ar fi nemulțumirile sale, o politică de impuneri militare ar produce un alt Război Rece.

La rândul lor, Statele Unite trebuie să evite să trateze Rusia ca pe un elev încăpățânat care trebuie învățat, cu răbdare, reguli de conduită stabilite de Washington. Putin este un strateg serios – pe premisele istoriei Rusiei. Înțelegerea valorilor și psihologia SUA nu sunt punctele lui forte. Înțelegerea istoriei și psihologiei Rusiei nu a fost nici un punct forte al factorilor de decizie din SUA.

Liderii din toate părțile ar trebui să revină la examinarea rezultatelor, nu să concureze. Iată noțiunea mea despre un rezultat compatibil cu valorile și interesele de securitate ale tuturor părților:

• Ucraina ar trebui să aibă dreptul de a-și alege liber asociațiile economice și politice, inclusiv cu Europa.
• Ucraina nu ar trebui să adere la NATO, o poziție pe care am luat-o acum șapte ani, când a apărut ultima oară această ipoteză.
• Ucraina ar trebui să fie liberă să creeze orice guvern compatibil cu voința exprimată a poporului său. Liderii ucrainieni ar opta atunci pentru o politică de reconciliere între diferitele părți ale țării lor. Pe plan internațional, ei ar trebui să urmeze o postură comparabilă cu cea a Finlandei. Această națiune nu lasă nicio îndoială cu privire la independența sa acerbă și cooperează cu Occidentul în majoritatea domeniilor, dar evită cu grijă ostilitatea instituțională față de Rusia.
•Este incompatibil cu regulile ordinii mondiale existente ca Rusia să anexeze Crimeea. Dar ar trebui să fie posibil să se pună relația Crimeei cu Ucraina pe o bază mai puțin tensionată. În acest scop, Rusia ar recunoaște suveranitatea Ucrainei asupra Crimeei. Ucraina ar trebui să consolideze autonomia Crimeei în alegerile organizate în prezența observatorilor internaționali. Procesul ar include eliminarea oricăror ambiguități cu privire la statutul flotei Mării Negre la Sevastopol.

Acestea sunt principii, nu prescripții. Oamenii familiarizați cu regiunea vor ști că nu toate vor fi acceptabile pentru toate părțile. Testul nu este satisfacția absolută, ci insatisfacția echilibrată. Dacă nu se ajunge la o soluție bazată pe aceste elemente sau pe elemente comparabile, deriva către confruntare se va accelera. Momentul pentru asta va veni destul de curând.

Henry Kissinger

Publicitate