PREMIERUL BRITANIC Boris Johnson a declarat că niciodată după al Doilea Război Mondial, Europa nu s-a mai aflat într-o asemenea primejdie

Noul Război Rece a început și va dura decenii

Toată lumea occidentală este, în aceste ore, frământată de întrebarea dacă Putin va ataca sau nu Ucraina. Președintele SUA, Joe Biden, a anunțat oficial la Casa Alba că Putin a luat decizia: va începe războiul.

La rândul său, premierul britanic, Boris Johnson, ne-a spus că niciodată după al Doilea Război Mondial Europa nu s-a mai aflat într-o asemenea primejdie de război. În sfârșit, Secretarul General al NATO, Jens Stoltenberg, ne-a spus și el că situația este ”extrem de gravă”.

Adevărul este că, în momentul acesta, există toate premisele declanșării și ocupării Ucrainei de către noua Armată Roșie. Circa 200.000 de militari ruși, cu toată tehnica din dotare, sunt masați la granița de est și de nord a Ucrainei. De partea cealaltă, la granița de Vest a fostei republici sovietice, adică ceea ce numim noi flancul de Est al NATO, din Polonia și până în România, este alertă generală. Astfel, 10.000 de militari americani sunt masați în Polonia.

În România, cu o reprezentare diplomatică mult inferioară Varșoviei, sunt circa 1.800 militari americani. La noi sunt așteptați și francezi, și portughezi. Nu tot flancul de Est al NATO vede la fel de clar precum Polonia și România pericolul rusesc. Astfel, Ungaria, Bulgaria dar și Cehia sau Croația au o altă viziune față de Moscova, Budapesta considerând oficial Moscova partenerul său strategic. O să întrebați cum se leagă acestea de decizia lui Putin de a ataca sau nu Ucraina?

În mediile diplomatice de la București sunt multe ecouri din marile capitale ale lumii, brusc interesate de România și Marea Neagră. Cel mai îngrijorător lucru ce riscă să iasă din logica politico-diplomatică tradițională este transformarea radicală, ca om și caracter, a lui Vladimir Putin.

De altfel, acum două săptămâni, după întâlnire de la Kremlin, la masa de marmură lungă de șase metri, altminteri fabricată în Italia, președintele Macron a făcut între altele o declarație esențială: ”Putin este cu totul alt om, de nerecunoscut, față de cel pe care l-am întâlnit acum 3 ani pe Riviera franceză”.

Produsul intern brut al Rusiei este mai mic decât cel al Italiei și este de circa 12 ori mai mic decât cel al statelor membre NATO

Un război Rusia-Ucraina nu este, din capul locului, sprijinit de nicio logică. Produsul intern brut al Rusiei este mai mic decât cel al Italiei și este de circa 12 ori mai mic decât cel al statelor membre NATO! Rusia avea enorm de câștigat din vânzările de gaz către Occident. Mai mult, politica discutabilă dintre SUA și China a ajutat la crearea unei noi alianțe între Moscova și Beijing.

Spre deosebire de Rusia, China nu mai e un gigant cu picioarele de lut. China are un PIB comparabil cu al SUA, produce tehnologie proprie și este principalul exportator mondial. NATO nu amenința sub nicio formă Rusia iar aceasta își păstra oricum Crimeea, ocupată în 2014, ca și Donbas-ul, unde Ucraina nu mai are de facto puterea administrativă. Nu exista niciun pericol pentru Rusia ca Ucraina să intre în NATO.

Cu o populație aproape dublă față de România, Ucraina a avut anul trecut un PIB de 140 miliarde de dolari, față de 248 de miliarde cât a înregistrat România, cu toate problemele sale. Ucraina rămâne, ca și Rusia cu care este atât de apropiată din punct de vedere cultural și etnic, un stat oligarhic fără o democrație autentică, fără justiție independentă – aici se aseamănă înspăimântător cu România – fără respectarea drepturilor minorităților. Practic minoritatea română din Ucraina nu este recunoscută.

Astăzi, pe 20 februarie, s-a încheiat Olimpiada de Iarnă de la Beijing. Se pare că președintele Xi Jinping al Chinei l-a rugat pe Putin să nu atace în timpul Jocurilor Olimpice. De astăzi tunurile pot începe oricând să tragă. Din oră în oră, presa aduce la cunoștință tot felul de conflicte armate din Donbas. Practic se furnizează constant pretexte pentru invazie. Problema fundamentală este cu totul alta: occidentali au aflat că Putin este înconjurat de fel de fel de persoane, presupuse cu puteri paranormale. De asemenea, el se consideră apărătorul creștinătății, iar Moscova ar fi a treia Romă. Această curte de vrăjitori și preoți ultranaționaliști ruși au, se pare, o mare influență asupra Președintelui Rusiei. Cu alte cuvinte, decizia de pace sau război nu e luată pe o analiză rece ci pe decizii pe care, în cel mai bun caz, le putem numi emoționale.

Al Doilea Război Rece a început în Europa

Pare ciudat, dar pentru noi, lumea din afara fostului spațiu sovietic, invadarea sau nu a Ucrainei nu mai este atât de relevantă. Din toamna trecută, de când Putin a masat primele trupe la frontiera Ucrainei, din Polonia și până în România și Bulgaria s-a ridicat o nouă Cortină de Fier. Al Doilea Război Rece a început în Europa. Câtă vreme Putin va fi la Kremlin – oficial el ar trebui să rămână acolo până în 2032 – Vestul nu va mai avea încredere în Moscova. Acest conflict izbucnit din senin și iarbă verde a atras atenția Occidentului că fosta URSS nu a capitulat definitiv în 1991, când a pierdut primul Război Rece. Pentru Moscova lui Vladimir Putin acesta a fost doar un Armistițiu. După 30 de ani, Rusia reîncepe ostilitățile.

În acest al Doilea Război Rece, România a picat de partea bună a graniței. Atenția Statelor Unite se va îndrepta, așa cum a fost și după al Doilea Război Mondial, spre întărirea acestei frontiere de Est. Lucrul acesta se va face în primul rând militar prin dislocarea de trupe și antrenarea soldaților români. Cinstit vorbind Armata de azi a României e doar puțin mai performantă decât Justiția și Administrația, care sunt practic nefuncționale.

Astfel, în 10 ani, probabil că România va avea o armata mică, dar puternică, așa cum sunt astăzi armatele din țările nordice sau din Polonia. Lucrul cel mai important este că Vestul va investi în soft power, în capacitatea României de a crea prosperitate și de a deveni atractivă, inclusiv pentru cei de dincolo de Cortina de Fier. Pentru asta UE și SUA vor fi mult mai atente la buna guvernare a României.

Desigur, aici nu putem decât să sperăm că nu vor continua să facă și confuzii majore, așa cum a fost cu așa zisa luptă împotriva corupției, în realitate o modalitate, adesea primitivă, de reglare de conturi politice și de eliminare a adversarilor.

Să fie clar pentru toată lumea: la început, cel puțin, țara noastră nu va trece ușor prin acest Război Rece. România nu are relații comerciale cu Rusia, în afara importurilor de gaz. Totuși, un embargou impus Moscovei va afecta grav și Bucureștiul. Germania depinde de gazul rusesc. Dacă intră în recesiune economia germană, intră în recesiune economia României, care produce pentru Germania.

Apoi, Bucureștiul are câteva probleme grave în acest moment, inclusiv un Guvern incapabil deocamdată să-și găsească o cadență sau absența, timp de prea mulți ani, a unei politici externe coerente.

Pare ușor ciudat să vorbești la București, astăzi, în traficul îngrozitor al orașului, printre construcțiile de tot felul, în cafenelele și restaurantele în care nimeni nu respectă regulile anti-pandemie, de un nou Război Rece.

Și totuși, treptat, el se va face simțit inclusiv prin manipulările de tot felul ce vor avea ca scop destabilizarea pe cât posibil a unui stat pe care însuși Președintele său l-a numit, într-un moment de criză, ”stat eșuat”.

Dan Culcer. O erezie socială și națională în secolul XXI – reconstituirea nobilimii maghiare ardelene în România

Scriitorul român Dan Culcer (foto) s-a născut în localitatea Sulina, pe 15 iunie 1941, într-o familie de intelectuali ardeleni aflați în refugiu, după Dictatul de la Viena. Tatăl era medic și mama, profesoară de limba română.

A absolvit cursurile Facultății de limba și literartura română din Cluj-Napoca și a fost fondator al revistei literare Vatra, din Targu- Mures.

În 1987 a emigrat în Franța, beneficiind de statutul de refugiat politic în această țară din octombrie 1987 până în 1992, când a obținut cetățenia franceză.

În exil a colaborat la revistele ” Hermes ” (CNRS), ” Iztok „, ” Cahiers de l’Est”, ” Lupta „, ” BIRE „(Franța) și la ” Curentul ” (Germania). Participă în 1988 la lansarea unei Societăți a Scriitorilor Români, acțiune sindicală, profesională și protestatară care înainte de decembrie 1989 dorea să se opună colaboraționiștilor din Uniunea Scriitorilor din R. S. România, instituție profesională pe care Partidul Comunist Român încerca să o supună exigențelor propagandei. Fondează la 13 mai 1991, împreuna cu alți ziariști români din exil, Asociația Jurnaliștilor Români-Ouest, cu sediul la Paris .

După 1990 continuă colaborarea la presa din exil, ” Origini ” (SUA) și reia colaborarea cu presa din România : publică poeme cândva interzise, fragmente de jurnal, studii și amintiri, în ” Familia „, ” Viața românească „, „Vatra „, în ziarele ” Telegraful ” (Constanța), ” Expres magazin „, ” România liberă „.

Reconstituirea nobilimii maghiare ardelene în România. O erezie socială și națională în secolul XXI

Magyar Tavirati Iroda, adică Biroul/Agenția Telegrafică Maghiară, amestecă adevărul cu minciuna, într-o știre importantă, difuzată în limba română la 28 iulie 2020, sub  titlul  „Moştenitorii lui Kemény János au câştigat în instanţă, pentru a doua oară, o pădure de la statul român“ , scrie Dan Culcer în https://arhiva-romanilor.blogspot.com.

Cităm: «Moștenitorii contelui Kemény János au câştigat în instanţă, pentru a doua oară, o parte din dreptul de proprietate asupra terenului cu vegetaţie forestieră de la statul român. După cinci amânări, Tribunalul Judeţean Prahova, în hotărârea irevocabilă de marţi, a admis în parte cererea de chemare în judecată şi a dispus reconstituirea în favoarea reclamanţilor a dreptului de proprietate asupra terenului în suprafaţă de 57 hectare […[ Proprietatea lui János Kemény a fost confiscată de puterea comunistă, contele a fost plasat într-un apartament cu condiţii minime şi a lucrat la prepararea varului.

Mecena culturii transilvănene a murit în sărăcie în 1971, la Târgu Mureş. (MTI)»

Știrea  conține câteva informații exacte, câteva impreciziuni intenționate și o minciună. Minciună este afirmația că fostul baron Kemény János ar fi murit în sărăcie în 1971. L-am cunoscut, am fost coleg la Institul de teatru din Tg. Mureș cu un membru al familie sale, scenograful Kemény Arpád.

Toată familia a trăit după 1945, așa cum trăiau toți foștii privilegiați, într-o lungă perioadă de mizerie, dar a fost ajutat foarte repede, tocmai datorită calităților sale umane și morale, de către cei pe care îi ajutase și care deveniseră apoi ei cei privilegiați, să-și găsească o slujbă corectă. A fost redactor la revista Muvelödés, devenită Új Élet (Viața nouă) sub directoratul lui Sütő András.

Dar nu a murit în sărăcie ci a fost doar lipsit de opulența pe care unii o consideră normală în existența unor familii nobiliare. Nu e cazul meu, nu consider opulența un drept al privilegiaților, nu admit privilegii ereditare și în general alte privilegii decât cele obținute prin muncă manuală sau intelectuală. Nu prin comerț, prin politică sau prin furt. Nu accept reconstituirea unei societăți stratificate pe bază de titluri nobiliare ereditare.

Nu cred că trebuie reconstituită în Europa de Est o societate care să acorde foștilor nobili de orice nație privilegiile de care beneficiaseră înainte de 1945.

În cazul procesului familiei Kemény János, a fost o greșeală utilizarea incompetentă și abuzivă a argumentului acuzator, fals, de părăsire a României după 1944. Nu i se putea aplica confiscarea averii pe baza regulamentuluiu CASBI.

Kemény János a fost un intelectual maghiar patriot, Pentru asta trebuia respectat. Și ar fi trebuit să i se acorde dreptul de a utiliza o parte din proprietățile sale, obținute prin moștenire, în continuarea efortului său cultural, în favoarea minorității căreia îi apaținea.

Dar politrucii evrei, maghiari sau români care, imediat după 1945, au justificat și aplicat deposedarea sa integrală în conformitate cu principiile luptei de clasă, sunt cei de tras la răspundere, ei și descendenții lor. Nu statul român, nu românii în general, nu cetățenii actuali.

Dacă pădurile deja adjudecate familiei Kemény vor fi  bine administrate, nu vom avea de ce să ne plângem. Dacă vor fi exploatate violent, vândute altor beneficiari de genul întreprinderilor forestiere austriece care distrug pădurile din România, responsabilii vor trebui trași la răaspundere și pedepsiți.

Dar foștii nobili să nu se întindă mai mult decât le permite plapuma.

În această țară, există nu doar interese particulare ci și interese colective. Voi repeta mereu: ce interese colective servește restitutio in integrum a proprietăților unor astfel de foști privilegiați. Nici românii, dar nici maghiarii neprivilegiați nu au vreun interes să tolereze astfel de extensii de posesie, care au origini clar abuzive.

Istoria nu începe la 1944, nici la 1920, ci mult înainte. Judecătorii din România au nevoie de lecții de istorie care să le fie predate de specialiști români. Și dacă nu au memorie bună, principiile de bază pot fi tatuate, tatuajeul e la modă.

În loc de caligrame chinezești li se poate tatua una din datoriile profesionale ignorate.

În toate cazurile, fără excepție, poate fi regăsită sursa abuzivă a privilegiilor, deci a proprietăților pe care le primiseră acești «nobili», pentru acte de bavură militară, ca efect al unui oportunism politic sau prin căsătorii bine aranjate.

Terenurile apricole și pădurile cu asemenea dimensiuni, aparținând unui singur proprietar nu au fost cumpărate cu bani cinstiți, adică obținuți prin muncă, ci au fost confiscate unor coproprietari (țărani liberi) de către principi localnici și donate (ilegal, nu poți dona ceeace nu-ți aparține) nemurilor devenite astfel privilegiate.

Sau acaparate abuziv prin alte mijloace specifice epocilor istorice cunoscut sub numele de feudalism, capitalism.1

Deciziile de justiție de acest gen sunt prin natura lor ilegale, fiindcă se bazează pe acte de proprietate care au fost obținute, la origine, în toate  cazurile, sub formă de privilegii, donații, ca acte de putere.

Este interesantă emisiunea de televiziune Castele interzise în care unul din moștenitorii Kemény remarcă cu oarecare mirare sau chiar indignare numărul mare de mașini din România care arborează tricolorul românesc (în România!!).

I se  pare un semn al creșterii, activării naționalismului la români. Nu știe, nu vede că din 1990 încoace se agită peste tot în Ardeal culorile Ungariei (sub pretextul că ar fi simboluri etnice și nu de stat!) și s-a inventat un drapel cu «simbolurile» Ținutului Secuiesc, Soarele și Luna.

Actul de provocare aparține unor maghiari.

Fluturașii tricolori la români, acum, sunt încă semnele unui naționalism de paradă, fără temei în actele concrete ale unui patriotism pozitiv.  Ceva în genul semnăturilor fără efect pe niște petiții difuzate pe Internet, care nu incumbă nici o schimbare de mentalitate, legală sau socială.

Nu s-a impus o afirmare constructivă a românității Ardealului.

Nu poate fi acceptată «Recucerirea/Reconquista» Ardealului, de către foștii privilegiați maghiari, prin așa-zisele acte de restituire in integrum.

Ardealul este parte integrantă a Romaniei nu de la 1918 ci de todeauna. Iar trecutul colonial maghiar în Ardeal, adică stăpânirea unei minorități invazive asupra unei populații localnice, nu dă temei vreunei continuități sau unei reconstrcuții statale.

După conflictul cu Ucraina, interesul Rusiei în problema «Ţinutului Secuiesc» a crescut

Istoric Stefano Bottoni: „După conflictul cu Ucraina, am văzut interes din partea Rusiei în problema «Ţinutului Secuiesc»”

  O mică parte a populaţiei din România, probabil, ştie că Regiunea Autonomă Maghiară care a existat în anii 1950 în inima Transilvaniei, a fost un experiment sovietic. Al lui Stalin.

La începutul anilor 2000, un student de la Universitatea din Bologna, interesat de relațiile interetnice în fostul Bloc sovietic, Stefano Bottoni, a început să studieze acest subiect, care a fost şi tema tezei sale de doctorat, scrie  Melania Cincea în https://www.timpul.md.

După aproape 20 de ani de cercetări în arhive românești, maghiare, sovietice și britanice, dar şi în Secuime, a publicat volumul Moștenirea lui Stalin în România. Regiunea Autonomă Maghiară, 1952-1960 (Humanitas, 2021).

L-am invitat pe Stefano Bottoni, conferențiar la Universitatea din Florența, la un dialog despre ce a însemnat concret această autonomie într-un stat totalitar, subjugat unei puteri transnaţionale la rândul ei totalitare. Despre cine şi ce a avut de câştigat în urma înfiinţării acelei regiuni autonome. Despre modul în care a influenţat relaţiile dintre Ungaria şi România.

Despre o posibilă cauzalitate între conflictul social şi etnic din martie 1990, de la Târgu Mureş, şi acel experiment sovietic din anii ’50.

Despre naţionalismul comunist regăsit, după 1900, în retorica unor partide extremiste, unul dintre ele fiind acum în Parlamentul României. Despre interesul pe care aşa-numitul Ţinut Secuiesc îl mai prezintă pentru Rusia, în contextul geopolitic actual.

„Autonomia s-a aplicat doar pe plan lingvistic şi relaţional”

Născut laBologna, Italia, în 1977, Stefano Bottoni este doctor în Istorie, titlu obţinut la Universitatea din Bologna.

A predat Istoria Europei de Est la Universitatea din Bologna, după care s-a alăturat Academiei Ungare de Științe unde a fost, între 2009 și 2019, cercetător la Institutul de Istorie în cadrul Centrului de Cercetări în domeniul Științelor Umaniste.

Din 2019 este conferențiar la Universitatea din Florența, unde predă Istoria Europei de Est și Istorie universală.

A fost bursier la Zentrum für Zeithistorische Forschung din Potsdam și la „Imre Kertész“ Kolleg din Jena, precum și membru al proiectului internațional „Courage“, finanțat de UE în cadrul programului Horizon Europe, despre opoziția culturală în Europa de Est în epoca socialismului de stat.

Principalul său domeniu de cercetare este politica față de minorități și relațiile interetnice în blocul sovietic.

În limba română a publicat recent Lungul drum spre Occident: O istorie postbelică a Europei de Est (Editura Mega, Cluj-Napoca, 2021) şi Moștenirea lui Stalin în România. Regiunea Autonomă Maghiară, 1952-1960 (Humanitas, 2021).

CV Stefano Bottoni (Sursă: Humanitas);

Sursă foto: stefanobottoni.academia.edu

Se împlinesc, anul acesta, 70 de ani de la înfiinţarea Regiunii Autonome Maghiare – „moştenirea lui Stalin”, cum o numiţi. Se resimt încă repercusiuni ale acestui experiment sovietic, domnule Bottoni?

La nivel de memorie colectivă, nu. Episodul Regiunii Autonome Maghiare, care a durat mai puţin de zece ani, a fost uitat aproape imediat după lansarea comunismului naţional, instituit de Ceauşescu.

Memoria socială, colectivă era foarte slabă când începusem eu cercetarea pentru teza mea de doctorat, în 2002. Cred însă că a rămas o frică a clasei politice faţă de conceptul de autonomie: este ceva care trebuie tratat cu mare precauţie pentru că este greu de înţeles şi de explicat.

Când Partidul Muncitoresc Român a decis înfiinţarea Regiunii Autonome Maghiare, în vara anului 1952, a urmat o campanie publică intensă de explicare a acestei decizii, referitoare la ce presupune acest lucru, că autonomia socială şi cea teritorială nu sunt influenţate, avându-se în vedere întărirea unităţii acestei minorităţi.

Autonomia invocată era doar de jure, pentru că de facto despre ce autonomie se poate vorbi într-un stat totalitar, subjugat unei puteri transnaţionale totalitare… Aşadar, ce presupunea această autonomie?

Analiştii au vorbit mult despre această regiune ca despre un experiment pur formal. Dacă analizăm din perspectiva cadrului politic, nu se poate vorbi despre o autonomie reală. Autonomia s-a aplicat doar pe plan lingvistic şi relaţional.

A fost foarte important pentru etnicii maghiari din regiune faptul că bilingvismul se instituise formal, informal deja era practicat la Târgu Mureş, Miercurea Ciuc, Odorheiu Secuiesc, încă din anii 1940-1950. În Constituţia României socialiste au fost introduse articole despre o regiune declarată bilingvă.

Cred că, din punct de vedere lingvistic, Regiunea Autonomă Maghiară a funcţionat ca un fel de seră; adică, deşi condiţiile ambientale staliniste sau comuniste erau favorabile dezvoltării naţionalismului, în interiorul regiunii a supravieţuit o microcultură socială, o microsocietate maghiară integrată din punct de vedere politic în statul român.

Deşi nomenclatura maghiară locală şi-a demonstrat în multe rânduri loialitatea faţă de statul român, a reuşit să păstreze controlul asupra populaţiei locale.

În 1956, cu ocazia Revoluţiei maghiare, la Timişoara, de exemplu, care era un oraş multietnic, au fost tulburări sociale, manifestaţii în stradă, dar în Regiunea Autonomă Maghiară nu s-a întâmplat nimic similar, nici chiar în localităţile populate într-o măsură covârşitoare de maghiari, populaţia a fost disciplinată.

De ce a ales Stalin să facă acest experiment pe o regiune populată cu etnici maghiari şi nu pe una în care trăiau etnici germani, de exemplu în Banat sau în zona Sibiului?

Politica sovietică a făcut o deosebire clară, în anii 1944-1945, între maghiarii din Transilvania şi cei Banat şi etnicii germani pe care i-a considerat co-responsabili de războiul nazist. Mulţi dintre ei, ştiţi bine, au fost deportaţi în lagăre de muncă în URSS, în Bărăgan, alţii au emigrat în Germania, iar cei rămaşi au devenit ţinta unui nedrept şi dureros proces de „integrare” juridică, politică.

Un alt motiv era că maghiarii din România aveau o ţară-mamă, Ungaria, care era şi ea era ocupată de trupele sovietice şi urma să intre în Blocul Sovietic.

Astfel, Ungaria nu ar fi putut primi un val de refugiaţi, ca Germania, aflată în zona de influenţă vestică. De asemenea, poziţia geopolitică a Ungariei era total diferită de cea a Germaniei.

„Procesul decizional în privinţa Transilvaniei şi a Regiunii Autonome Maghiare rămâne un mister”

Ce au avut de câştigat Stalin, URSS de pe urma înfiinţării Regiunii Autonome Maghiare, în contextul în care, oricum, controlau întreaga Românie?

În cercetarea mea nu am avut acces la documente originale relevante la Moscova, ci doar la surse publicate de cercetători ruşi, după prăbuşirea URSS, deci procesul decizional în privinţa Transilvaniei şi a Regiunii Autonome Maghiare rămâne un mister. Câteva lucruri ştim sigur.

De exemplu, că Regiunea Autonomă Maghiară nu a fost dorită nici de Bucureşti, nici de Budapesta; din surse provenite din Arhivele ungare ştim că la vremea respectivă, în 1951-1952, conducerea comunistă de la Budapesta nu a avut nicio opinie referitoare la autonomia maghiară din Transilvania.

Apoi, nu a fost cerută  de populaţie locală maghiară. Eu nu am găsit în arhivele Partidului Comunist Român, nici la Bucureşti, nici  la Târgu Mureş, nicio cerere a populaţiei locale pentru autonomie. Deci, decizia a venit unilateral, de sus, din afară, de la Moscova, de la Stalin.

Pornind de la aceste fapte, avem doar ipoteze. Una ar fi că decizia a fost luată pentru a controla şi mai bine cele două ţări, Ungaria şi România. Alta, pentru a demonstra că România foloseşte în totalitate modelul sovietic, autonomia teritorială fiind modul preferat de sovietici pentru rezolvarea chestiunii naţionale. Nu ştim precis ce a motivat Stalin, dar am găsit documente care arată interesul acestuia pentru noile Constituţii ale Poloniei şi României, care s-au schimbat în 1952; în ambele cazuri, Stalin a dat o atenţie deosebită factorului naţional.

În cazul Constituţiei poloneze, a inserat personal, cu creionul, pe draftul trimis de la Varşovia la Moscova, interesul naţional polonez. În cazul României au fost doi consilieri sovietici care în septembrie 1951 au venit la Comitetul Central al PRM, cu ideea autonomiei, în două variante: una maximă, cu capitala la Cluj şi un teritoriu mult mai larg, şi cealaltă mai redusă şi mai compactă din punct de vedere etnic.

Dar etnicii maghiari, România au avut ceva de câştigat?

Din punct de vedere politic, nimic. Din punct de vedere economic, aproape nimic. Potrivit documentelor statale şi locale privind planificarea, banii au mers la Bucureşti, în Valea Jiului, în Hunedoara, la Piteşti, în bazinele industriale deja dezvoltate. A fost un câştig simbolic, Regiunea Autonomă Maghiară fiind percepută ca un teritoriu special din punct de vedere cultural.

Astfel, pentru cei care au lucrat în instituţii culturale faptul că trăiau în această regiune a reprezentat un avantaj. Pentru regimul comunist era mai uşor să ajungă la populaţia maghiară în limba sa maternă, chiar dacă deciziile erau luate de la centru.

„Ungaria nu a avut niciun rol nici în înfiinţarea, nici în desfiinţarea regiunii”

Acest experiment a influenţat în vreun fel relaţiile dintre Ungaria şi România?

Surprinzător, nu a făcut-o. Singurul moment în care acest experiment a catalizat atenţia Ungariei a fost în 1956, de la mijlocul lui august la începutul lunii octombrie, când graniţele între cele două ţări s-au deschis parţial, după şapte ani de închidere totală, şi câteva mii de persoane, despărţite după Al Doilea Război Mondial, au putut să reia legătura, au putut călători între cele două state socialiste, doar cu buletinul.

Ungaria nu a avut niciun rol nici în înfiinţarea, nici în desfiinţarea regiunii. Un singur moment în care Regiunea Autonomă Maghiară a devenit  un factor legitimant în faţa Ungariei a fost în februarie 1958, când János Kádár şi o delegaţie guvernamentală și de partid au vizitat România – au fost şi la Târgu Mureş, călătorind cu trenul prin Secuime –, iar prim-ministrul a ţinut o cuvântare în faţa unei mulţimi uriaşe căreia i-a transmis că Ungaria are suficient pământ pentru edificarea socialismului. Mulţi au părăsit mulţimea atunci, reproşând delegaţiei maghiare că sunt trădători comunişti, înţelegând că scopul vizitei lui Kádár era să legitimeze neamestecarea în afacerile interne ale regimului din  regim din Bucureşti, care era deja pe cale să devină național-comunist.

„Regiunea Autonomă Maghiară este, aşadar, un caz excepţional în țările socialiste”

Proiectul a fost abandonat în 1960. A existat o concluzie sau o explicaţie oficială a URSS?

Iniţiativa desfiinţării nu a venit dinspre URSS, ci de la Bucureşti, pentru că Moscova nu a mai jucat niciun rol în reorganizarea administrativă, în 1960. Represiunea politică şi socială afectaseră în mod semnificativ Regiunea Autonomă Maghiară; din documentele Securităţii am aflat că până în 1956-1957, timp de câţiva ani organele de represiune au încercat să nu provoace reacţii nedorite în zonă, ceea ce, mai târziu, în interpretarea lui Alexandru Drăghici, a însemnat că au subapreciat pericolul naţionalist maghiar. Aşa că după 1957 represiunea a afectat minorităţile din ţară, nu doar pe cea maghiară, ci şi pe cea germană şi pe cea evreiască.

În 1959-1960 a început o campanie de „unificare”, de fapt o  românizare a şcolilor, ceea ce era o consecinţă directă a reformelor din URSS, introduse de Hruşciov în 1958, pentru promovarea limbii ruse în spaţiul sovietic.

În decembrie 1960, când s-a desfiinţat Regiunea Autonomă Maghiară, a fost înfiinţată Regiunea Mureş Autonomă Maghiară, în vigoare până la reforma administrativă din 1968, bazată pe ideea unei întoarceri în provinciile interbelice.

În 1961 a fost numit  la conducerea Regiunii Mureş un nou prim-secretar, Iosif Banc; acesta a fost primul oficial local după război care, deşi era bilingv, a refuzat să vorbească în maghiară pe motiv că limba oficială este cea română. Acesta a fost, cred, momentul şoc pentru elita maghiară locală, pentru nomenclatura de acolo;  înţeleseseră că o epocă a luat sfârşit.

A mai existat un experiment similar în fostul bloc sovietic?

Iugoslavia a păstrat, până la dizolvarea sa, în 1991-1992, o structură federală, cu republici și chiar provincii autonome. Dar Iugoslavia trebuie considerată o excepţie; foarte interesant, dar în documente nu am găsit vreo trimitere la Iugoslavia ca referință în calitatea sa de stat federal. În 1951-1952, relaţiile dintre Iugoslavia şi URSS și întegrul Blocul Sovietic au fost însă la un nivel minim.

Regiunea Autonomă Maghiară este, aşadar, un caz excepţional în țările socialiste, nu s-a creat ceva similar nici în Cehoslvacia, nici în Polonia, Ungaria, dar nici în Bulgaria unde este o populaţie turcă foarte însemnată cantitativ care, în ceea ce priveşte drepturile lingvistice, a avut o poveste asemănătoare cu a maghiarilor din România: de la integrarea din anii ’50 până la persecuții deschise din anii ’80.

„În 1990 a fost un fel de nostalgie faţă de Regiunea Autonomă Maghiară”

Se poate vorbi despre o legătură de cauzalitate, fie şi indirectă, între conflictul social şi etnic din martie 1990, de la Târgu Mureş, şi acel experiment din anii ’50 sau urmările acestuia?

Nu o cauzalitate, o reminiscenţă, aş spune. Scriitorul András Sütő, care a fost grav rănit de manifestanţi români, în 19 martie 1990, era în anii 1950 un tânăr redactor-şef şi un vârf al vieţii culturale maghiare comuniste. Deci pentru elita maghiară, pentru partea mai în vârstă a ei, adică pentru cei născuţi în anii 1920 sau 1930, Regiunea Autonomă Maghiară, autonomia teritorială în sine era punct de referinţă.

Trebuie amintit că presa perioadei post-decembriste avea o bază ideologică anticomunistă, iar referinţa la o situaţie creată de Stalin n-ar fi fost prea populară. Se vorbea aşadar despre faptul că a fost autonomie, dar nu despre cadrul creat de URSS, despre faptul că în anii 1950 maghiara era limbă neoficială vorbită de întreagă populație din Târgu Mureş, că românii erau bilingvi, iar în 1990 nu mai erau. Era un fel de nostalgie, iar Regiunea Autonomă Maghiară nu era văzută ca un proiect care putea fi reluat în noile condiţii politice.

Mă gândeam că a contribuit la exacerbarea naţionalismului în zonă, după 1990.

Factorul cel mai important a fost faptul că Târgu Mureş devenise, din anii 1970-1980, un oraş în care elita locală s-a românizat cu o preponderență a cadrelor militare și de securitate, o elită foarte legată de statul național comunist şi de Ceaușescu, uneori fără rădăcini în zona aceea. La Târgu Mureş nu era ca la Cluj sau la Timişoara ori la Arad, care se puteau lăuda cu generaţii de elite româneşti. Această elită pur pozițională a trăit o teamă teribilă în decembrie 1989, când s-a schimbat regimul, iar maghiarii, care erau majoritari în oraș și împrejurimi, şi-au revendicat locul în societate, după ce în anii 1970-1980 treceau, în Târgu Mureş, drept un fel de paria. În ianuarie 1900, când au început manifestaţii maghiare, au vrut să reia controlul politic, social, cultural, lingvistic asupra oraşului.

Cred că evenimentele din primăvara lui 1990 de la Târgu Mureş au fost mai mult decât o provocare orchestrată de unele centre de putere. Cercetători care au studiat acest conflict au demonstrat că potenţialul exploziv era uriaş în zonă, era un potenţial pentru un mini război civil; gândiţi-vă că se acumulaseră tensiuni timp de decenii, tensiuni care nu au putut exploda în comunism. Context în care paradoxal nu este că existat acel val de violenţă, ci că deşi era un potenţial sporit pentru tensiuni etnice şi pentru înfruntări sângeroase, bilanţul a fost, totuşi, limitat, modest. Mai ales dacă comparăm acest episod cu ceea ce s-a întâmplat în Slavonia, la Vukovar, sau în Bosnia-Herţegovina. Ungaria ar fi putut să alimenteze aceste tensiuni, dar dintr-un motiv sau altul, nu a făcut-o, iar asta este admirabil. La fel și autoritățile centrale din București au înțeles riscul sistemic pentru țară, contribuând la detensionarea crizei din martie.

„În regimul Orbán, naraţiunea rusească despre conflictele interetnice ajunge mai uşor la populaţia din Ungaria”

Vatra Românească, PUNR, PRM, – promotoare ale naţional-comunismului, şoviniste, xenofobe, înţesate de foşti securişti şi foşti membri ai nomenclaturii comuniste – au jucat un rol important în întreţinerea tensiunilor interetnice din regiune. Din 2020, culoarul electoral lăsat liber de acestea a fost ocupat de AUR, un partid extremist – în paranteză fie spus, elogiat în presa de propaganda Kremlinului. În contextul geopolitic actual, zona aceasta a aşa-numitului Ţinut Secuiesc mai prezintă interes pentru Rusia? Mai există breşe care pot fi speculate, exploatate geopolitic?

URSS a fost foarte bine informată despre conflictele interetnice din regiune. Dacă este cineva care înţelege magnitudinea acestor conflicte din Europa de Est nu sunt occidentalii, ci Rusia. În 2014, după conflictul cu Ucraina, am văzut interes din partea Rusiei în problema „Ţinutului Secuiesc”. Opinia publică din Ungaria era, în mare măsură, nefavorabilă Ucrainei. Şi acum o parte considerabilă creditează Rusia; un lucru interesant, pentru că dreapta politică şi elita culturală de dreapta din Ungaria au fost întotdeauna anti-ruseşti, ca în Polonia. Cu Viktor Orbán la putere – care şi el a fost la începutul carierei politice pro-occidental, pro-atlantist şi împotriva politicilor Rusiei – şi-au schimbat atitudinea şi aliaţii săi, şi votanţii lui din FIDESZ, astfel că acum naraţiunea rusească despre aceaste conflicte ajunge mai uşor la populaţie.

Problema pentru ruşi este că nu au soluţii, strategii pentru „Ţinutul Secuiesc”, iar cum Rusia nu poate face nimic în România – despre care vorbeşte ca despre un vasal, ca despre o colonie a SUA –, Ungaria a luat iniţiativa: a oferit  dubla cetăţenie, a făcut investiţii majore, de sute de milioane de euro, prin mari companii ungare – bănci, servicii financiare, companii din sectorul agricol – adică a dus o politică de penetrare. Populaţia locală nu este insensibilă la acest lucru care a crescut popularitatea Ungariei şi a lui Viktor Orbán; pentru acesta votul maghiarilor de pretutindeni a fost esenţial la ultimele alegeri, pentru câştigarea majorităţii cu două treimi.

Mandatul suplimentar care a venit cu votul maghiarilor cu dublă cetăţenie a garantat partidului său, FIDESZ, majoritatea calificată în Parlament. Este foarte important pentru propaganda internă a lui FIDESZ să se prezinte ca partidul naţiunii, partidul Ungariei globale.

Dar Budapesta nu are nevoie de Rusia pentru a vehicula mesaje despre populația maghiară.

CITIȚI ȘI:

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/istoricul-italian-stefano-bottoni-integrarea-maghiarilor