CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

SECRETELE ISTORIEI. Mărturii și documente care dezvăluie adevarul despre perioada în care Odesa s-a aflat sub administrare românească mani Marturii ale localnicilor, documente si materiale”

Foto: Coperta cărții cunoscutului istoric arhivist de la Chișinău, Alexandru Moraru,
”Adevarul despre Odesa sub romani Marturii ale localnicilor, documente si materiale”

ADEVĂRUL DESPRE ODESA SUB ROMÂNI

Într-o apropiere relativă de granițele vestice ale U.R.S.S. se aflau cele mai legendare 4 orașe cu o arhitectură remarcabilă. Vilinius și Livov au avut noroc in anii 1941 și 1944, fiindcă au avut parte de mai puține distrugeri.

Poate din acest motiv, în present, aceste orașe adună mult mai mulți turiști. Orașul Peterburg nu a avut parte de o asemenea indulgență, populația sa fiind acaparată într-o blocadă de 900 de zile. Kievul a fost bombardat. Însă discuția va fi despre Odesa.

Pe parcursul întregului război Stalin a dat două celebre ordine:

– Primul, cu numărul 227, interzicea  militarilor să-și părăasca pozițiile, în caz contrar v-or fi împușcați, în popor acesta a fost numit „nici un pas înapoi”;

– Al doilea era secret, deaceea numarul său începea cu zero. Este vorba de ordinul comandantului suprem Nr. 0428 din 17 noiembrie 1941 despre crearea detașamentelor pentru distrugerea în masă a populației aflate în spatele armatelor germano-fasciste.

Ordinul expus de comandantul suprem era „să distrugi și să arzi până la sfârșit toată populația care se află în spatele armatelor germane la o distanță de 40-60 km adâncime de la marginea exterioară și la 20-30 km în dreapta și în stînga de la drum; în fiecare batalion de creat câte o echipă de vânători, fiecare a câte 20-30 persoane, destinate pentru aruncarea în aer a edificiilor și lichidarea populației locale în care sunt amplasate armatele dușmanului; în caz de retragere « de distrus totul, inclusiv populația pentru ca dușmanul să nu-i poată folosi »!”.

De fapt, aceasta a fost traducerea în viață a cunoscutei fraze „înaripate” a lui Troțki:

 „În cazul dacă noi v-om fi nevoiți să plecăm, atunci în urma noastră  trebuie să lăsăm doar un cimitir”. […] Teritotiul până la Bug a fost ocupat cu ușurință de români împreună cu nemții în august la începutul anului 1941, iar în septembrie aceștea au fost urmăriți de eşecuri.

Mai întâi, într-un accident aerian, și-a pierdut viața generalul Ioanițiu – creierul operației „Odesa”. Apoi Armata Roșie a aruncat pe calea aerului câteva echipe de desant  în satul Grigorievca, ocupând o poziție strategic importantă la nord.

Cu toate acestea comandamentul sovietic a făcut o eroare, și nemții au invadat Crimeia, din care se putea face  o cetate de necucerit. Deja nu mai avea sens să fie apărată Odesa, era necesar de evacuat o garnizoană de 80 de mii pentru a apăra Sevastopolul.

O localitate învecinată cu România ar putea deveni noul focar separatist al  Ucrainei: Rusia ar putea muta ofensiva la gurile Dunării - B1TV.ro

Pentru pregătire de retragere din Odesa au fost rezervate 15 zile. Nimeni nu era interesat de Odesa, și că în oraș rămân 300 de mii de  oameni, cărora autoritățile sovietice le exprimau „dragoste” în fiecare zi.

Tot transportul – 2.500 de automobile și autobuze, 180 de tractoare – au fost aruncate în mare, 90 de trenuri au fost distruse, 9.000 de cai au fost taiați in bucăți și transformați în salam, dar majoritatea cailor, erau pur și simplu împușcați de N.K.V.D.-iști cu pistolul-mitralieră P.P.S.-41 (automatul  Șpaghin). Toată strada Primorscaia a fost umplută cu trupuri de cai. Au fost arse în jur de 9.000 de căruțe.

În noaptea de la 15 spre 16 octombrie a anului 1941 detașamentele N.K.V.D.-iste subversive rămase în oraș au distrus toate obiectivele industriale și în genere tot ce prezentau o oarecare valoare. Este interesant și faptul, că locuitorii orașului au împiedicat  în fel și chip distrugerea mai multor unități industriale și sociale.

Această informație o găsim și în literatura sovietică. Băștinașii, care apărau bunurile materiale ale orașului erau numiți „spioni germano-romani”. În oraș deasemenea au rămas prizonieri români și germani, numărul exact nu se cunoaşte, dar se spune că erau de la 900 până la 3.000-4.000 și toți au fost împușcați.

Dar aceasta sovieticilor le-a părut puțin, au decis să înnece jumătate din oraș, care se afla mai jos de liman. În aceeași noapte au explodat centrala electrică municipală și toate fabricile de pâine. Orașul a rămas fără apă potabilă, spre dimimineață au ars toate școlile orășenești. Trupele noastre plecau din Odesa, de parcă în oraș n-a mai rămas nici un suflet. Fără nici o necesitate la 15 septembrie a fost aruncat în aer farul Voronțov.

Dimineața, deasupra  Pieții Noi au apărut avioane cu stele roșii și au început să arunce bombe deasupra civililor. Deasemenea bombele se desfăceau în bucăți lângă Muzeul Flotei Maritime de astăzi, unde a fost construit depozitul pentru aparatele de radio confiscate de la populație.

Spre seară în oraș au început să intre trupele române. La posturile de apărare au fost lăsate câteva mii de soldați și marinari. Ei pur și simplu au fost părăsiți drept carne de tun, drept sacrificiu. Mulți  din ei au aflat în tranșee, că orașul deja de câteva zile este sub  administrare românească. În multe cazuri la acești nenorociți veneau locuitorii pentru a le mărturisi vestea.

Plecând, comuniștii au împrăștiat pliante cu conținut ce poate fi caracterizat ca o îndrăzneală nerușinată: „Către toți locuitorii Odesei și a Regiunei Odesa! Comitetul regional al partidului și comitetul executiv al sovietului regional vă îndeamnă să nu lăsați nici pentru o minută armele în lupta împotriva ocupanților germano-români. Fără nici o milă să  reprimați  cuceritorii, bate-ții la fiecare pas, urmări-ții, distrugeți-i ca pe niște câini ticăloși. Fie ca în fiecare casă, în fiecare ogradă și stradă, pe drumurile mari și mici a inamicului să îi pândească moartea. Fie ca în fiecare raion, în fiecare sat al regiunei noastre și în orașul Odesa groaznic să ardă flacăra răzbunării de partizani. Acționați cu curaj și fără nici o milă bate-ți și distugeți vrăjmașul! La arme, tovarăși ! La arme și moarte groaznică pentru inamic!”.

Antonescu a selectat mult timp candidații pentru postul de primar al Odesei.

Era necesară găsirea unui român, care putea vorbi liber și în limba rusă, cunoaștea perfect orașul și să posede experiența în conducerea administartivă.

Jumătate de secol fără Gherman Pântea – Chișinău, orașul meu

Un astfel de om a fost găsit în persoana lui  Gherman Pântea (foto) – fost locotenent al armatei țariste, participant la Primului Război Mondial.

Situația era extrem de complicată: în pragul iernii, un oraș de 300 de mii de oameni rămânea fără apă, energie electrică, transport, produse alimentare, conexiune telefonică.

Din spitale au fost evacuate de sovietici toate utiliajele.

Viața lui Gheorghe Alexianu, vrânceanul care a fost guvernator al  Transnistriei. Condamnat pentru crime impotriva umanității, răsplătit din  belșug la noi în județ! | Stiri de Focsani

Guvernator a fost numit profesorul Gheorghe Alexianu.

În fața lui Pântea și celor 16 consilieri, care au fost aduși de el, stătea o sarcină aproape imposibilă – în termenul cel mai scurt să restabilească viața în oraș.

Deşi uimitor, aceasta le-a reușit în perioada 1941 -1944 în care au administrat acest mare oraș-port la Marea Neagră.

Către iulie-august a anului 1942, nivelul de viață în Odesa după mai multe puncte (poate chiar după toate) a depășit nivelul de trai de până la război. Cum a fost realizat?

Conducerea orașului a avut un rol primordial și s-a dovedit competentă.

Românii au selectat ingineri, medici, tehnicieni și i-au antrenat (cu o remunerare bună) să restabilească sistemul de funcționalitate al orașului.

Primăria a dat undă verde pentru formarea înterprinderilor private. Magazine, restaurante, cafenele, frizerii, înterprinderi de reparații au început să se deschidă cu sutele. Din momentul  loviturii comuniste au trecut 24 de ani, din timpul noii politici economice, 12-13 ani.

Au fost salvați mulți oameni, care cunoșteau ce înseamnă o afacere proprie. În afară de aceasta, românii au desfășurat o restituire a bunurilor confiscate de sovietici : dacă cineva confirma pe bază de documente, că înainte de  revoluție îi aparținuse o fabrică sau un magazin, acestea îi erau returnate stăpânului.

Devenise clar, că puterea sovietică, dacă s-ar fi putut  sa fie răsturnată în vremea aceasta, nivelul de viață s-ar fi ridicat foarte rapid… și de acești oameni erau încă foarte mulți.

De ce făceau ei toate acestea? Se considera că românii doreau să integreze Transnistria în Romania, iar pe locuitori îi considerau ca pe supușii lor. Gheorghe Alexianu chiar dorea să organizeze un referendum destinat unirii Transnistriei cu România.

Dar, probabil, germanii aveau planurile lor, iar în zona de referinţă circula ca monedă de schimb marca germană și nu leul românesc.

Între Transnistria și Das Reichcommissariat „Ucraina,” a fost stabilită o frontieră completă, care, apoi, va juca rolul său pozitiv: după anul 1942, regiunea fiind aprovizionată cu produse.

Privitor la legitimitatea de ședere a românilor pe teritoriul U.R.S.S. și legalitatea cuvîntului „ocupație” se poate spune că, în general, unicul proprietar legitim de drept al Odesei din anul 1794 se considera dinastia Golștin-Gotorpov.

Ei au fondat acest oraș, și pe timpul lor a fost construit tot ce merită atenție, însă ultimul țar al dinastiei – Nicolai al II-lea –  în anul 1917 a respins tronul. Un alt proprietar ligitim al orașului poate fi considerată armata generalului Denikin, deoarece acesta era pentru  convocarea  adunării constituante.

Posibil, legitimată se consideră și administrația germană, apărută aici în anul 1918, după încheierea acordului de pace de la Brest-Litovsk, toate celelalte autorități fiind considerate ocupaționiste. Așa considera unilateral, dar dacă se aplică norma  „este drept acel care este mai puternic”, atunci toți, care au condus cu acest oraș pot fi considerați legitimi.

Așa au considerat și autoritățile contemporane a Odesei: pe portalul oficial al orașului, numele Gherman Pântia merge în lista comună a directorilor municipali începând cu anul 1974. Cu alte cuvinte, el este la fel de legitim ca și alții. Pe români nimeni nu i-a chemat? Nimeni. Dar pe cei roșii cineva i-a chemat aici? La fel nimeni.

În general Odesa a fost sprijinul opoziției, ceea ce a fost remarcat la mai mulți scriitoti ruși. Acest oraș a fost prea bogat, ca să fie „pentru revoluție”, chiar dacă avea un număr mare de evrei. Primele cinci zile de ședere a românilor în Odesa au fost destul de liniștite.

Pe data de 19 octombrie s-au deschis piețele, s-a început sortarea grămezilor de deșeuri și curățirea străzilor. Dar după data de 22 octombrie în viața orașului s-au amestecat agenții N.K.V.D.-ului, lăsați în oraș pentru organizarea şi săvârşirea de acte teroriste și sabotaj.

Gherman Pântea a trimis în București planul de restabilire a Odesei încă la început de septembrie, cu toate  că, deloc nu era clar – daca vor fi românii acolo în anul 1941. În plan erau indicate clădiri, în care trebuiau sa fie amplasate unitățile administrației române.

Au planificat ca la Comenduirea militară să fie amplasată în casa imensă a N.K.V.D.-ului, pe strada Marazlievsc nr. 40.

Casa fusese construită în anul 1910 și întruchipa o capodoperă a gândirii inginerești – în ea erau montate ascensoare, apă caldă, încălzire cu aburi și centrală electrică autonomă, însă la venirea sovieticilor, această clădire a căpătat o popularitate rea: în ea s-a amplasat Comisia Excepțională a Odesei, devenind cea mai sângeroasă formă de ocupaţie.

La începutul lui octombrie 1941, sovieticii au capturat un ofițer român care avea în posesia sa acest plan. Nu este clar, de ce au decis să nu arunce în aer clădirea unde va fi amplasată poliția secretă națională și nici clădirea siguranței pe strada Bebel, nr. 12.

Noaptea, au săpat un șant în subsolul clădirii unde au plasat trei tone de trotil, iar lângă coloanele de susţinere, două bombe aeriene de 100 kg.

A fost paradoxal și faptul, că membrii Comisiei  Excepționale a Odesei, lăsați special pentru munca cladestină, nu au primit ordin să arunce în aer clădirea.

Aceștea doar trebuiau sa tansmită din Sevastopol, prin radioul protabil, semnalul pe o frecvenţă stabilită dinainte când, în clădire, se vor aduna șefii germani și români. Ulterior au început să se întâmple lucruri greu de înțeles.

Când românii au intrat în Odesa, au fost avertizaţi că clădirea este minată. Pe 18 octombrie, înainte de intrare clădirea a fost controlată foarte minuțios de geniștii germani, pe 19 octombrie, din cauza că mesajele despre minare nu s-au întrerupt, clădirea a fost verificată încă o dată foarte atent de geniștii români. Încăperile erau lăsate intr-o stare ideală, ce era foarte straniu.

Pe 21 octombrie, când Pântea servea ceaiul în această clădire în cabinetul comandantului diviziei a 10 infanterie, generalul Glogojan (comandantul militar), a venit o doamnă în vârstă și a anunțat că feciorul ei a lucrat în acea clădire ca electrician și a văzut cum ea a fost minată. Despre aceasta a scris din amintirile sale personal Pântea și a povestit în anii ’90 la televiziunea română nepotul Glogojanu.

Pântea și-a arătat îngrijorarea, însă Glogojanu l-a liniștit, declarînd, că despre minare lui i s-a spus nu numai o dată și că clădirea a fost deja verificată de două ori. Pântea a insistitat ca ea să fie verificată înca o dată.

Pentru seara din 22 octombrie a fost preconizat un banchet, consacrat intrării în conducerea orașului a administrației române.

Redler, un german autorizat pentru slujba informațională, în raportul către șeful său a scris peste câteva zile: „Joi, 22 octombrie 1941, la ora 15 si 30 minute, au apărut doi comuniști și au avertizat, ca în timp de două ore clădirea va zbura în aer. Însă această preîntâmpinare nu a fost luată în atenție din cauza alarmei false dată în ziua precedentă”.

La ora 17 și 45 de minute cladirea a fost aruncată în aer. Eu am vorbit nu numai odată cu oameni, locuitori din Odesa și toți scot în evidență unul și acelaș lucru: nimeni nu ține minte sunetul, dar toți țin minte o împingere din subsol, se părea că era cutremur. Acesta a fost cel mai mare succes al Comisariatului Sovietic pentru Afaceri Interne (N.K.V.D.) pe parcursul a 907 de zile de ședere a românilor în Odesa.

A mai urmat încă unul, pe 18 noiembrie, în raionul primului avanpost prin abaterea de la traseu a unui tren militar românesc. În februarie 1944 aici a fost paraşutată o echipă de N.K.V.D.-iști comandată de cechistul Avdeev (fost condamnat anterior de către N.K.V.D. la moarte prin împușcare, ulterior condamnarea fiindu-i comutată la detenție de 15 ani), „pentru stabilirea relațiilor cu partizanii”. Pe parcursul a câtorva zile grupul își va întrerupe existența, iar Avdeev se va sinucide prin împuşcare

În literatura sovietică, explozia de pe strada Marazlievsc a fost „înflorită” cu tot felul de detalii tip legendă.  S-a declarat numărul ucișilor – deși mereu diferit și mereu de domeniul fantastic -, s-a spus că într-un fel ar fi fost  distrusă toată administrația romană, că au fost uciși  circa 300-400 de oameni. În aceste cifre am putea crede, dacă ne amintim, ca au fost aruncate în aer trei case, iar în ele locuiau oameni.

De fapt, despre aceea clădire că a fost minată, fuseseră anunţaţi toți la data de 22 octombrie 1941. De aceea la banchet au venit cei care erau siguri că minarea era un fals. Dintre generali a fost doar Gologojanu, locțiitorul său Trestorianu, procurorul și șeful poliției. Gherman Pântea și Gheorghe Alexianu, nici un general german nu a venit.

Rezumatul român oficial

Deși clădirea a fost controlată de geniști și nu a fost identificat nimic suspect, totuși în după-amiaza zilei de 22 octombrie, ora 17.45 ea a sărit în aer. În urma exploziei și-au pierdut viața și au fost răniți un număr de 135 militari români și germani (79 uciși, 43 răniți și 13 dispăruți) printre care comandantul diviziei 10 infanterie, generalul Ion Glogojeanu, șeful de stat major, colonelul Ionescu Mangu, ofițeri germani, căpitan de corvetă Walter Reichert, comandor Herwart Schmidt, căpitanul Walter Kern. Dintre ofițerii cu un grad superior se remarcă colonelul român Mangu Ionescu și trei căpitani germani. Și atît. Și uite  acest „atât” a crescut în creierile înflăcărate a istoricilor sovietici la „sute de generali”.

În fața clădirii  distruse, în grădina Alexandrov, românii au amenajat un cimitir memorial.  Antonescu a dat ordin de executare a 200 de oameni pentru fiecare mort și 100 – pentru fiecare rănit.

Românii și nemții în ziua următoare au format o acțiune de represalii, împușcând și spânzurând mulţi oameni, însă anume câți – nu pot să spun (pe durata celui de-Al Doilea Război mondial, represaliile au funcţionat de ambele părţi – n.n.Al.M.). Acesta a fost cea mai sângeroasă zi din toată istoria acestui oraș.

Ca număr maxim se presupune a fi fost 5.000 de oameni. Sigur că autoritățile N.K.V.D.-iste nu riscau nimic. Și cu siguranță ei știau de consecințe, numai că aceste consecințe nu îi interesau. Consider că aceea ce au facut românii pe 23 octombrie, a fost o greșeală mare, (este cel puțin o poziție draconică – dar N.K.V.D.-știi că au aruncat în aer trei clădiri și au murit atâta lume nu era mare greșală?! Legile războiului întotdeauna au fost încălcate de ruși, inclusiv sovetici, în multe cazuri au procedat mișelește, de la spate, cu minciuni și otravă – n.n. Al.M.) dar sunt date, că germanii făceau presiuni  pentru aplicarea aceastor pedepse.

La noi foarte mulți vorbeasc despre cât de mult au distrus nemții, dar niciodată nu vorbesc, că un număr imens de asemenea acțiuni au fost rezultatul acțiunilor N.K.V.D.-iștilor sovietici din ilegalitate, lăsați pentru acte teroriste. Pot să mai adaug că C.N.A.I. luau prizonieri din primele zile a existenței sale. Așa ca exemplu, trimițându-l pe cechistul Avdeev in anul 1944 cu un verdict condiționat de moarte, iar familia sa a  fost luată ostatică.

Putera sovietică, părăsind un teritoriu sau altul, lăsa în teritoriul abandonat „comitete regionale ilegale de partid”. Teoretic, primul secretar al comitetului regional  de partid, împreună cu aparatul său treceau în ilegalitate  și rămâneau în teritoriile ocupate pentru a executa ordinele  Moscovei. Tot teritoriul, care nimerea sub nemți, trebuia „acoperit” cu organelor de partid, considerate în deplasare.

Cel puțin, așa se demonstra în filmele sovietice. În realitate lucrurile stăteau invers. Credeti că comitete regionale adevărate existau, să zicem, în Estonia, Moldova sau în Ucraina de Nord?

În 1941 Comitetul Regional de partid era condus de A.G. Colâbanov. El trebuia să rămână în oraș și să conducă Comitetul Regional ilegal, dar în ultima zi a decis că mai bine să nu meargă la risc, s-a schimbat în haine de colonel și a părăsit orașul împreună cu familia sa.

În locul său el l-a lăsat în calitate de prim secretar pe fostul secretar de partid al unui colhoz, Petrovschii, căruia pentru desfășurarea lucrărilor ilegale i-a lăsat o suma solidă de bani şi aur, indicaţii cu locurile unde sunt ascunse armele, radiourile portabile, rația și foile volante.

Când au venit românii, Petrovschii, gândindu-se mai bine, a decis sa nu meargă la risc. Peste cinci zile el a s-a prezentat la autoritățile române și a povestit totul despre dânsul. Când la sfârșitul anului 1943 Armata Roșie se apropia de Odesa, Petrov a decis să treacă la poziția ilegală, dar a fost capturat și, pentru asigurare, a fost trimis la București.

Acolo în septembrie a anului 1944  l-a întilnit Armata Roșie și prietenii săi N.K.V.D.-iști. A urmat cercetarea, judecata, împușcarea. Aceasta e scurta istorie despre „comitetul regional ilegal al Odesei”.

Exista  și un comitet ilegal  pentru cazuri excepționale. Când a fost luata decizia de a părăsi Odesa, din Moscova a venit o brigadă de cechiști – 6 oameni în frunte cu un oarecare Molodțov care, pe 5 octombrie 1941, în catacomba satului Nerubaisk, au făcut cunoștință cu viitoarele persoane pentru activitate ilegală (moscoviți și odesiți).

A început o bătaie în care odesiții, folosind preponderența numerică (13 împotriva 6)  i-au batut „măr” pe moscoviți.

Comandantul odesiților Kuznețov a zis, că nu  o să permită ca moscoviții să preia conducerea. Este posibil ca, intenţionat, odesiții să le fi comunicat românilor informaţia despre clădirea minată, dar fără a informa despre sistemul de minare (nefiindu-le cunoscut). Și germanii și românii au manifestat o uimitoare nepăsare, și pe 22 octombrie Molodțov a transmis semnalul din Crimeia. De acolo peste ceva timp s-a întors semnalul, punând în funcție radiodeclanşare explizibilului.

Moscoviților nu le-a reușit să lucreze mult. Liderul lucrătorilor ilegale odesite, care lucrau „sus” (în oraș dar nu în catacombe), N.Fedorovici și-a oferit serviciile sale Siguranței Române.

Prima misiune care a executat-o a fost să-l ademenească sus pe Molodțov în departamentul conspirativ pe 25 februarie, când acesta a fost arestat, iar pe cei patru moscoviți rămași, i-au dezarmat odesiții  și i-au închis în una din peșteri.

Puțin mai târziu toți au fost împușcați, conform ordinului  comandantul „catacombelor”,Cuznețov. Foametea îi alunga pe rând pe lucrătorii ilegali la suprafață, unde deveneau o pradă ușoara pentru Siguranță, majoritatea find de acord să lucreze pentru ei .

Iată cum descrie  situația verii anului 1942 cercetătorul I.Gavriucencov: „Echipa cechiștilor cu rezerve modeste continuau munca ilegală. Ca să nu le scadă moralul, partizanii inventau distracții. Aproape toți au început să conducă activităţi deplasate, iar unii se răsfățau cu plăceri absolut interzise.

Pe data de 28 august, Cuznețov l-a împușcat cu mâna sa pe funcționarul Molocinov pentru furtul unei bucăți de pîine.

Pe 27 septembrie încă doi, Polișicov și Covaliciuc, erau executați pentru furtul produselor și „abuz sexual”.

Îngrijorându-se dintr-un motiv destul de clar, și anume că el va fi următorul, moscovitul  Abramov l-a ucis pe Cuznețov peste o lună. În agenda sa, mai târziu găsită în catacombe de  un membu al C.N.A.I., Abramov scria: „Fostul șef din  al  treilea departament special al C.N.A.I. din Odesa, locotenentul N.K.V.D.-ului V.A .

Cuznețov a fost împușcat de mine cu două gloanţe în tâmplă în sala „Fabrica de oglinzi” (denumirea unei peșteri artificiale mari în carieră) pe data de 21 octombrie a anului 1942.

Autorul nu scrie ce anume fapte ilegal săvârşeau cu toţii. Conform acestor date el era atât de secret, încât nimeni nici a observat.

În acest timp, în oraș viața era deja restabilită complet, s-au deschis sute de restaurante și cafenele, bufete și baruri. Unele din aceste localuri erau deschise de către cechiști, care lucrau pentru Siguranță, cheltuind banii care fuseseră alocați pentru acte „ilegale”.

Din acest motiv „grandioasa istorie a mișcării de partizani din Odesa”, doar pentru doi oameni au fost ridicate nu monumente, ci doar niște plăci comenmorative pentru Moloțov și cumnatul său Gorodienco. Atât.

Discuţii pe seama activiştilor ilegali nu erau permise, dar dacă țara și-a abandonat orașul, de ce orașul putea să-și abandoneze țara? Fiecare se adapta cum putea, mai ales că, nu tuturor le plăcea puterea sovietică. Mai ales băieții bronzați de pe plaje și limane.

Eu am o experiență anumită de ședere în catacombe și pot să spun, că acolo într-adevăr poți să te duci cu pluta. Și repede. În septembrie a anului 1944 arhivele Siguranței Române au ajuns în mâinele N.K.V.D.-iștilor, comnsecinţele soldându-se cu împuşcarea tuturor ilegaliștilor din Odesa.

Despre perioda istorică română a Odesei au fost scrise o mulțime de articole, cărți, amintiri și cercetări. Artefactele, care sunt legate de ea  până acum prezintă obiectul speculației și profitului exacerbat, după cost, oferind locul numai perioadei nemțești din aceea vreme. Cu toate acestea, adevărata descriere a acestei perioade aproape este imposibilă. Aici e aceeași istorie ca și în U.R.S.S.-ul epocii Brejnev, nu demult apusă.

Iată scriu cinci oameni cinci articole diferite – citești și vezi, că toți spun adevărul, deși artcolele sunt absolut diferite. Așa și cu românii.

De aceea în articole am încredere, doar atunci, când, conținutul lor nu contrazice cu mult ceea ce am auzit eu de la mulți-mulți oameni, în primul rând de la rude. Dar și jumătate din curtea noastră au trăit sub români. Interesant este că toate declarațiile duceau la doua ipoteze:

–  în timpul românilor totul era disponibil;

– în timpul românilor totul lucra. Dar țineți  minte fraza, spusa de tâlharul în lege Goțmanu în filmul „Likvidația: „sub români era mai bine? Deci iată, această expresie de fapt a devenit proeminentă.

Sub români Odesa erea inundată de cuvânte tipărite. Aici se publicau o mulțime de ziare, reviste, inclusiv și penru copii, erau aduse și reviste din România, din Germania. Revista populară „Molva” întruchipa o viață a celebrităților. Mai era încă revista „Smeh”- glume în limita bunului simț, bancuri, caricaturi cu Stalin. După aprilie 1944, la cei care se găseau asemenea reviste primeau 10-15 ani de închisoare.

Pe data de 3 noiembrie 1941, după ce s-a reușit să se restabilească câteva stații electrice, au început să funcţioneze  primele rute de tramvai. Pe data de 4 noiembrie și-au reluat activitatea 6 spitale.

Pe data de 7 noiembrie  au obligat să vină și să se înregistreze  toți comuniștii. Ei trebuiau să semneze o declarație, că au greșit în convinegirile lor  și  nu s-a înterprins nicio sancțiune împotirva lor. Interesant de ştiut cum ajuns aceste liste în labele N.K.V.D.-iștilor sovietici?

Pe data de 15 noiembrie 1941 a fost pus în funcţiune primul electrogenerator puternic. Pe data de 16 noiembrie departamentul feroviar  germano-român din Odesa a reînceput transportul de pasageri  prin Transnistria.

Pe data de 9 noiembrie fiecărei străzi i se reda denumirea veche, dată în timpul țarului. Cinci străzi sunt numite în cinstea funcționarilor români, deasemenea și în cinstea lui Hitler (fosta Karl Max) și Mussolini.

Pe data de 25 noiembrie, pentru toată populația aptă de muncă, începînd de la 16 până la 60 de ani s-a stabilit munca obligatorie de folos obștesc. S-a stabilit plata în formă bănească, plus cartele pentru procurarea de produse alimantare.

Pe data de 26 noiembrie din biblioteci se retrage toată literatura sovietică și cărțile „scriitorilor sovietici”. Pe data de 27 noiembrie s-au deschis 50 de școli, pe lângă care s-au organizat bufete și micul dejun gratis. O data pe săptamână se studia limba română și legea lui Dumnezeu.

Până pe data de 28 noiembrie au fost deschise toate bisericile ortodoxe, închise de comuniști. Unii românii au întocmit planul pentru reconstruirea catedralei din Chişinău, care a fost aruncată în aer (de sovietici – n.n.Al.M.) în anul 1936 și reconstruită abia în anul 2002.

Pe data de 29 noiembrie 1941 a început sa funcţioneze rețeaua radio prin fir, ca lumea să cunoască știrile la zi. Alături de emisiuni în limba rusă erau puse pe post știri și emisiuni din Germania, Italia și România. La început de decembrie s-au adus două geneatoare puternice din România, ceea ce a permis să fie accesibilă electricitatea în apartamente. Pe data de 3 decembrie a fost anunțată selecția polițiștilor printr-un un concurs de amploare şi cu mulți doritori. Pe data de 7 decembrie s-a deschis Observatorul astronomic. Pe data de 13 decembrie şi-a reluat activitatea Teatrul de Operă și Balet cu premiera – „Evghniii Oneghin” şi sala este arhiplină. Pe data de 14 decembrie s-a mărit raţia de pâine pe cartele, pusă pe picioare producția combinatului de pâine și deschiderea a o multor brutării private.

În anul 1941 a fost reintrodusă proprietatea privată pentru 2.567 de locuitori ai Odesei, care au reușit să demonstreze pe bază de documente că proprietate le fusese confiscată de către comuniștii.

Pe data de 16 decembrie 1041 s-au re-deschid primele două ospătării, unde pătura socială vulnerabilă putea să se hrănească gratis. Au fost distruse toate monumentele dedicate liderilor comuniști şi emisă o dispoziție, care obliga să fie distruse picturile cu portretele acestora şi  interpretarea publică a cântecelor comuniste. Către 22 decembrie 1941 s-au reconstruit instalațiile sanitare. Spre sosirea noului an, în (ajun de Crăciun – n.n. Al.M.) a fost organizată o piață cu vânzare de carne la prețuri mici. Spre 31decembrie au fost redeschise 500 de magazine. Din ele 47 erau de cofetării, 7 librării, 4 florării, iar două de animale de companie și mâncare pentru ei. S-a încheiat anul cu opera „Faust” și lansarea unor serii întregi de  întreprinderi, în general de industrie alimentară.

A mai fost și un caz interesant și benefic. Într-o zi a dispărut toată conducerea pe verticală.Toți funcționarii, procurorii juriștii, organele sovietice și de partid și-au încetat existența, în locul lor fiind numiţi oameni noi. Nici-un clan nu a mai putut supraviețuit. În timpul primarului Pântea în Odesa, funcționarii, care încălcau legea sau nu erau politicoși cu cetățenii erau imediat eliberați din funcții și în funcţi de gravitatea faptelor, erau și judecați. Dar în timpul U.R.S.S. ?

Alexandru Cercasov în lucrarea sa de cinci volume „Ocupația Odesei” aproape jumătate din volumul cărții a dedicat-o problemelor economice, detaliat analizând câți bani pentru un eveniment sau altul a dedicat administrația orașului și pune întrebarea – de unde a avut municipiul așa resurse ? Mai ales că studiind documentele de arhivă, el deduce o cifră fantastică a bugetului anual al Odesei pentru 31 august 1942: 61 milioane de mărci.

Aceasta era atunci, când  un kilogram de pâine costa 1-2 mărci, iar un kilogram de carne de porc 4-5 mărci. Desigur, că nici o comercializare locală și colectarea impozitelor în bugetul orașului nu puteau forma o astfel de sumă. Orașul avea 250 mii de locuitori. Apariția acestor sute de milioane se poate explica numai prin faptul că în Odesa a fost creata un „centru de convertire a valutei. Deși administrația era româna, unica valută legală era cea germană. Eu nu cred că aceasta s-a întâmplat de la sine. Posibil că prin bugetul statului  se spălau mărcile, posibil și altceva de genul acesta, însă acei care știau, nimic nu comunicau.

Cum mergea treaba în timpul romanilor cu produsele alimentare? Am primit două răspunsuri : oamenii bătrîni spuneau „ca în timpul N.E.P.-ului (Noii politici economice – n.n.Al.M.), iar alţii – „ca în timpul țarului”. Nici aici nu a fost nici un miracol. Folosindu-se de luna noiembrie caldă a anului 1941, românii au organizat însămînțarea culturilor de iarnă, iar în anul  1942 a fost strânsă o roadă generoasă, de care România nu avea nevoie. Avea nevoie Basarabia. Tot ce a crescut,  aici și a rămas. Pentru a stânge roada românii s-au folosit de metoda sovietică: toți care învățau erau obligați să presteze 21 de zile la lucrări agricole.

După 12 ani de înfometare stalinistă, se putea și…  mânca. Iată de exemplu, un fragment din agenda unui elev de liceu – din Odesa,  Iurii Sudoholischii, care s-a întors în oraș în toamna anului 1942: „27.09.1942 – Alaltăieri la ora 5 dimineața eram în Odesa. Mergeam pe jos. Deasemenea întîlniri, săruturi…Am depus documentele la tehniculul (colegiul-n.n.Al.M.) industrial…. O să învîăț gratis. În general taxa de studiu este de 200 de mărci pe an. Aici mărcile sunt numite ruble. Orașul și piața este bucușit cu de toare- sun fericit. Stau cu tata și tovarășii mei. Totuși, când  mă  uit la casele distruse din oraș mă apucă o tristețe…

10.10.1942 – În Odesa viața este stabilită. Primarul orașului  Gherman Pântea la deschiderea Universității a spus că viața în Odesa este mai bună  decât într-un oarecare alt oraș a Europei de Nord. Într-adevăr la piață chiar este ceva uimitor salam, carne, unt, fructe și orice altceva. Desigur totul este foarte scump, totuși… Școlile și Universitatea funcționează, circulă tramvaie. În oraș la fiecare pas sunt magazine de comision, pe străzi merg dame elegante (vopsite puternic), români și germani”

Interesant, dar se cumpărau produse  din  pieți și din  toate aceste sute de magazine de produse? Scump? Dar ce, acum acestea sunt mai eftine? Care erau salariile? 120-150 de mărci se considera un salariu mic. Dar, de exmplu, un inginer putea liber să primească 600-700 mărci. O cină într-n restaurant era 25 de mărci… Erau greutăți, în primul rând cu astfel de marfă cum ar fi zahărul, sarea, petrol lampant.

Cu petrolul este clar – de el este nevoie la război -, însă prețurile ridicate pentru sare, se pot de explicat prin faptul că aici ea, pur și simplu nu este. Cât despre zahăr, păi pentru el era o cerere imensă – românii deloc nu reacționau faptul că locuitorii făceau țuică. Dificil era cu hainele și încălțămintea, chiar dacă în anul 1942  au început să se deschidă magazine de încălțăminte și ateliere de croitorie.

Erau deschise două stații telefonice automate (au funcționat pînă în anii 90, pe care așa le-au numit „românești,,), a lucrat aeroportul internațional, au fost stabilite relațiile poștale cu Europa. În Odesa veneau interpreți de operă  din Italia, interpreți – emigranți ruși. Cu un triumf s-au desfășurat  tururile regelui romantismului rus Piotr Leșcenco. Dar dupa aprilie a anului  1944- oricare discuții pozitive despre această perioadă erau rarisime.

Situația în Odesa a început să se înrăutățească din toamna anului 1943. Linia frontului se apropia, marca germană a suferit o inflație mare, prețurile au crescut de câteva ori. Dar în comparație cu perioada 1944-1948, când împreună cu bolșevicii  a venit și o foamete cumplită, cu toate atributele sale (copii bolnaviu de rahitism, vârstnici umflați, părăsirea masivă a copiilor din anii 1943-1944  în orfelinate și „uitarea” lor în piețile orașului), în anul 1943 totul era mai lejer.

Pur și simplu  țăranii nu duceau marfa în oraș, păstrându-l până la sosirea vremurilor mai bune. Ele au „venit” în aprilie a anului 1944 când  sovieticii au confiscat tot. Plecând, românii au fost furate cinci troleibuze și calea feroviară de pe strada Reșelie.Trolebuzurile în scurt timp au fost recuperate.

Timp de doi ani, în România a funcţionat un regim de monarhie stranie, dar cu conducere comunistă, care includeau huligani și dame degradare ca Ana Pauker. În cinstea lui Gheorghiu dej a fost dată denumirea unui oraș în U.R.S.S., chiar dacă, în aceeași Românie  nici un oraș nu a fost denumit în cinstea nici unui comunist (opinie eronată, dar respectăm originalul – n.n.Al.M.).

„Conducătorul” Ion Antonescu și „guvernatorul” Gheorghe Alexianu au fost în anul 1944 aduși la Moscova, la Lubianca. Despre ce au discutat cu sadicii N.K.V.D.-iști, nu cunosc, dar în anul 1946 conducerea sovietica a organizat asupra lor cea mai rapidă „judecată pupulară” după care i-au împușcat.

Cazul este destul de asemănător cu cazul lui Nicolae Ceaușescu. După război, Gherman Pântea a fost supus la două procese judecătorești, acuzat de infracțiuni armate, și în ambele cazuri a fost achitat din cauza „lipsei probelor de crimă”.

Istoricii (sovietici – n.n.Al.M.) până în zilele de azi își fărîmă mințile – de ce? pinia oamenilor ar fi, că i-a luat apărarea mareșului Timoșenco, singurul mareșul  sovietic, care era provenea din Basarabia.

În Odesa locuia sora sa, într-o oarecare măsură Pântea singur a avut grijă, ca ea să nu fie atinsă de nimeni, dar această ipoteză îmi pare puțin credibilă.

FAșa, liniștit,  Pântea trăia în Romania, a scris memorii, însă o dată, în vara anului 1967, deja în timpul lui Ceaușescu, a intrat într-o cafenea, a băut o cafea și a căzut mort. Familia l-a căutat trei ziile.

Moartea lui Pântea poate pare şi nu prea a fi suspectă, deşi în acea vreme, în Romania a existat o campanie de curățare pentru tot ce era legat de participarea la război de partea Germaniei. Piotr Leșcenco a murit în lagăr de muncă românesc la construcția canalului „Dunărea- Marea Neagră” cărui nimănui nu-i trebuia (afirmaţie incorectă; utilitatea s-a văzut abia după realizarea sa integrală – n.n.Al.M.). Construcția a fos părăsită brusc, după moartea lui Stalin și lucrările au fost reluate în timpul lui Ceaușescu.

Mulți locuitori ai Odesei  au plecat cu românii, dar după o perioadă de timp N.K.V.D.-iștii sovietici i-au arestat chiar în Romania, fiindcă şi acolo ei deveniseră stăpâni. U.R.S.S. s-a destrămat încă în perioada când trăiau acei, care trăiseră perioada prezenței româno-germană. U.R.S.S. a pierdut. Germania, chiar dacă i s-a tăiat din teritoriu, stă la locul său destul de bine.

România aproape că și-a salvat majoritatea teritoriilor, care fuseseră în posesia ei  la de 22 iunie ale anului 1941 (la sudul Basarabiei, nordul Bucovinei şi Ţinutul Herţa a renunţat prin tratatul cu Ucraina din 1997 – n.n. Al.M.), și acum distribuie pașapoarte românești locuitorilor Basarabiei și nordului Bucovinei.

Eu nu am dubii că românii patrioţi nu au renunţat la recuperarea pământurilor pierdute.

Sursa: Fragment din volumul lui Alexandru Moraru (editor) „Adevărul despre Odessa sub români” (mărturii ale localnicilor, documente și materiale) Chișinău, 2020, 306 pag., preluare de pe blogul autorului https://mazarini.wordpress.com/page/2/

Publicitate

07/02/2022 Posted by | ISTORIE ROMÂNEASCĂ | Lasă un comentariu

MASONERIA, PLANUL SECRET„MARBURG”ȘI FINANȚAREA ACȚIUNII DE INSTAURARE A  COMUNISMULUI ÎN RUSIA

MASONERIA „TATĂL” COMUNISMULUI

În 1829 iluminista engleză Frances „Fanny” Vright ţine o serie de conferinţe la New York, la care participă inclusiv iluminaţii americani, susţinători ai lui Weishaupt.

Cei prezenţi sunt informaţi că Iluminaţii doresc să unească grupurile nihiliste şi ateiste cu toate celelalte organizaţii subversive şi să formeze o Organizaţie Internaţională care va primi numele de „Comunism”, scrie Teodor FILIP în https://doxpress.wordpress.com.

A fost alcătuit un comitet, format din Clinton Roosevelt – strămoş direct al lui F. D. Roosevelt -, Charles Dana şi Horace Greelcy, însărcinat cu strângerea de fonduri pentru această acţiune.
În 1843 este creată în SUA organizaţia B’nai B’rith (Fiii Alianţei), lojă exclusiv rezervată evreilor. Ea a înfiinţat loja israelită „Alianţa Drepţilor”, care a devenit societatea secretă „Liga Comuniştilor”.

Marx şi Engels confirmă în prefaţa la ediţia a doua a Manifestului Comunist, că această societate i-a însărcinat cu redactarea şi publicarea unui program teoretic şi practic al partidului. De reţinut că, pe 17.11.1845, Karl Marx a devenit membru al Lojii Socialiste din Bruxelles.

În 1864, La Londra, în sediul Marii Lojă Unite a Angliei (Freemasons’ Hall) au loc discuţii care au dus la înfiinţarea primei Internaţionale Comuniste. Lideri: K. Marx şi cneazul Bakunin, francmason de gradul 32 în ritul Scoţian Antic şi Acceptat.
„Internaţionalismul proletar sub forma socialismului a dat un nou avânt ideilor masonice. Războiul franco-german şi căderea lui Napoleon al III-lea favorizează preluarea puterii în Franţa de către masoni.

Din guvernul celor 11, 7 erau francmasoni. La 18 martie 1871 se proclamă Comuna din Paris. Victoria finală aparţine însă masonilor conservatori, conduşi politic de Adolphe Thiers. Această victorie duce la separarea comuniştilor de masonerie. Comuniştii îşi vor crea organizaţii proprii, paramasonice.

Ei vor prelua de la masonerie principiul internaţionalismului proletar, deviza „Libertate, egalitate, fraternitate” şi unele simboluri masonice (de exemplu steaua cu cinci colţuri” (1).
Profesorul suedez şi francmason Zimmermann a declarat la o Convenţie Masonică din Winterhur: „Marxismul este cel mai nobil fenomen al secolului XX”.

Un alt francmason proeminent a considerat marxismul ca fiind „o filozofie a francmasoneriei, o ştiinţă socială pentru controlul maselor”.

PLANUL „MARBURG” PENTRU INTRODUCEREA COMUNISMULUI


La începutul secolului XX, marii bancheri de pe Wall Street: Jacob Schiff, J.P. Morgan, Otto Kahn, Paul Warburg, John D. Rockefeller, Edward Henry Harriman ;I Frank Vanderlip au înfiinţat un cartel prin care au „comunizat” state importante.

Prin organizaţii oculte l-au scos în faţă pe Lenin care avea să declanşeze moda tiraniei totalitare individuale, asumată sub cauză generoasă. Nu pot fi de acord cu cei care consideră că bolşevismul transformat apoi în stalinism, comunism, socialism multilateral-dezvoltat, a avut iniţial, un filon umanist, pentru înlăturarea situaţiei mizere a maselor populare, a unor naţiuni întregi.

Multe popoare au plătit scump vina de a se fi lăsate înşelate de cea mai odioasă şi mai bine elaborată minciună „cea care promitea bunăstarea tuturor făcându-i să dispară tocmai pe cei care reprezentau forţa vitală a unei naţiuni: preoţi, intelectuali, liderii vieţii economice şi politice, ţărani avuţi tocmai graţie hărniciei lor şi care, angajându-se în luptă cu ciuma roşie aveau să ducă un cumplit război timp de 72 de ani” (2).
Nu voi intra în amănuntele modului în care a fost finanţată, şi cu cât, „revoluţia bolşevică”, desfăşurarea ei, nici izbucnirea Primului Război Mondial.

În schimb voi oferi câteva informaţii în premieră. Cartelul marilor bancheri internaţionali a întocmit „Planul Marburg”.

La New York acest sindicat al „bancherilor internaţionali” a fost numit „Trust of money” („Trustul banilor”), care a finanţat şi revoluţia lui Pancho Villa din Mexic, în urma căreia SUA au luat de la Spania un vast teritoriu.
Există o documentaţie foarte vastă privind implicarea acestui cartel al „bancherilor internaţionali” în revoluţia chineză condusă de Sun Yat-sen. Bancherul Charles B. Hill, care conducea trei filiale ale lui „Westinghouse”, este cel care a tratat direct cu Sun Yat-sen aspectul financiar al revoluţiei.
În 1905 a finanţat „duminica sângeroasă” de la St. Petersburg, condusă de Părintele Sapon, un agent al Ohranei – poliţia secretă rusă.

Prin banca suedeză NYA Banken, condusă de bancherul promarxist Olof Aschberg, au finanţat apoi instaurarea comunismului în Rusia, la 7.11.1917.
„Acelaşi Charles B. Hill a folosit filiera „Westtinghouse” din Rusia pentru a-i finanţa generos pe bolşevici. În 1923 – când URSS şi-a creat prima bancă internaţională „Ruskombank” – asociatul lui J. P. Morgan, bancherul suedez Olof Aschberg a devenit Preşedintele băncii sovietice, iar Max May, vicepreşedinte la „Guaranty Trust (J. P. Morgan), a preluat funcţia de director al „Ruskombank”.

Primul ambasador sovietic în SUA – Ludwig Matens – a fost susţinut financiar de „Guaranty Trust” al lui J. P. Morgan” (3).
Bolşevismul a fost prima formă de „globalizare” prin crearea unei structuri supranaţionale. Cominternul nu este altceva decât „bunicul” Uniunii Europene.
W. B. Thompson, unul din bancherii ce va finanţa generos propagarea „revoluţiei bolşevice” în
alte ţări, printre care şi România, era directorul lui „Federal Reserve” al SUA.

În mai 1918 acesta va înfiinţa în SUA o ligă pentru întrajutorarea şi cooperarea cu Rusia, iar Edwin Gay, de la Departamentul Comerţului de Război va expedia Departamentului de Stat, în iunie 1918, un memorandum în care recomandă „relaţii comerciale şi prieteneşti mai strânse între SUA şi Rusia”.

Mai prevedea că dacă populaţia din regiunile controlate de bolşevici va avea condiţii economice mai bune, aceasta va accepta puterea bolşevică fără a se opune.

Că apoi situaţia s-a schimbat mult în rău este o altă poveste…
Despre delegaţia „Crucii Roşii” americane, debarcată la Petersburg la 7.08.1917 iarăşi nu se vorbeşte nimic. Formată din 36 de „medici” şi „asistenţi medicali”, afişând scopuri pur umanitare, această delegaţie debarcase direct de pe Wall Street şi era condusă de „medicul” William Boyce Thompson, directorul lui Federal Reserve a SUA.

Alături de el mai erau încă 25 dintre cei mai mari oameni de afaceri, industriaşi şi bancheri americani.

Cele 10 cadre medicale autentice s-au înapoiat în America la începutul lunii septembrie 1917. În august, cei 26 de „medici” sunt primiţi în audienţă de Lenin şi se pun la cale toate detaliile pentru puciul planificat.
Thompson va deschide prima secţie de spionaj economic bolşevic în SUA cu sediul la New York, în aceeaşi clădire în care îşi aveau birourile 22 dintre cei mai influenţi bancheri de pe Wall Street.

GENERALUL LUDENDORFF: „RUSIA TREBUIE DOBORÂTĂ”


Pentru instalarea lui Lenin au conlucrat două puteri: SUA şi Germania. America avea nevoie să exploateze resursele uriaşe ale Rusiei.

Cu Germania, Lenin a propus un „troc” lui Max Warburg şi serviciului secret al acestei ţări: Germania să-l ajute să preia puterea la Petersburg, iar el, Lenin, va încheia o pace separată, în condiţiile propuse de germani.

Ceea ce s-a şi întâmplat la Brest-Litovsk, în 1918.
Decizia Germaniei de a sprijini „revoluţia” din Rusia avea un interes aparte: intrarea SUA în război de partea Angliei era iminentă, motiv pentru care germanii aveau interesul să încheie urgent o pace separată cu Rusia. Deci cu Estul, pentru a obţine „pacea separată” de la Brest Litovsk.
„Către mijlocul lui aprilie, germanii au luat o decizie sinistră. Ludendorff îşi cobora vocea când venea vorba despre ea. E adevărat, trebuie ţinut cont şi de riscurile disperate pe care comandanţii militari germani şi le asumaseră.

Ei se găseau în aceeaşi stare de spirit care îi condusese la declanşarea unui război submarin, ştiind prea bine că acesta va provoca intrarea în război a Statelor Unite contra Germaniei. Totuşi, nu fără un sentiment de teroare, au îndreptat împotriva Rusiei arma cea mai respingătoare dintre toate: Lenin. L-au transportat pe Lenin din Elveţia în Rusia, într-un vagon plumbuit…” (4).
Istoricii uită sistematic să vorbească despre o problemă. Max Warburg şi colonelul Nicolai din serviciul secret german au creat „legende” pentru câţiva zeci de ofiţeri ai acestui serviciu cărora le-au dat nume ruseşti şi i-au trimis la Petrsburg, ca experţi în organizarea puciului.

Ulterior, pe tot parcursul Războiului Civil, aceştia au ocupat funcţii de conducere în Armata Roşie, iar până în 1921 au asigurat securitatea şi gardarea conducerii bolşevice. De remarcat că acelaşi Max Warburg a finanţat şi Pravda.
În memoriile sale de război, generalul Ludendorff scrie că „el şi statul major au visat adesea să realizeze revoluţia rusă, care trebuia să uşureze sarcinile militare ale Germaniei” şi se preocupau de organizarea „unei propagande menite să răspândească în armata rusă germenii unei campanii pacifiste”. Şi mai scrie: „Expediindu-l pe Lenin în Rusia, guvernul nostru şi-a asumat o mare răspundere .

Această călătorie era justificată din punct de vedere militar, deoarece trebuia că Rusia să fie doborâtă. Dar guvernul nostru ar fi trebuit să ia măsuri ca să nu i se întâmple şi Germaniei acelaşi lucru”.
La mai bine de şapte decenii de la apariţia memoriilor generalului Lunderdorff, Marin C. Stănescu şi Costin Feneşan tipăreau la Bucureşti lucrarea „Lenin şi Troţki versus Ludendorff şi Hoffmann”, aducând la lumină documente „păstrate” cu grijă de guvernanţii roşii români, documente ce se află la Arhivele Naţionale Bucureşti, Colecţia C.C. al P.C.R., fond nr. 50, dosar 447, care sunt tratate cu indiferenţă de marii istorici ai comunismului. În baza acestora, reiese că activitatea „tătucului popoarelor” şi a acoliţilor acestuia, nu a fost tocmai patriotică.
Nu intru în amănuntele modului în care acest set de documente a ajuns, în primăvara anului 1920, în posesia organelor române de contrainformaţii, iar apoi la autorităţile de decizie ale statului. Autenticitatea acestor documente a fost confirmată de experţi internaţionali.

MAREA TRĂDARE BOLŞEVICĂ


În urma victoriei revoluţiei bolşevice din octombrie politica agresivă faţă de Antanta s-a intensificat. Normele dreptului internaţional au fost încălcate în mod grosolan. Echipe mixte de supraveghere, germano-bolşevice şi bolşevico-austriece au trecut la supravegherea directă a reprezentanţelor diplomatice ale statelor Antantei la Petrograd, dar şi la arestarea unor şefi ai acestora, cum a fost cazul trimisului român Constantin Diamandy.
Din numeroasele documente, cum ar fi şi Raportul liderului bolşevic Armand Joffe, reiese că, la şedinţa din 29.12.1917, generalul Max Hoffmann ceruse colaborarea bolşevicilor pentru ca armata română să accepte imediat încheierea unei păci „democratice” cu Germania.

În cadrul şedinţei, Troţki, pe atunci ministru de Externe, şi-a exprimat regretul că nu au nici un mijloc ”de a influenţa Statul Major român”.

În replică, generalul Hoffmann a evidenţiat necesitatea şi posibilitatea „trimiterii unor agenţi de încredere în rândurile armatei române (acelaşi lucru s-a întâmplat în Valea Jiului, când au fost trimişi agenţi NKVD pentru organizarea „nucleelor muncitoreşti” – nota T.F.), arestarea misiunii române la Petrograd (peste câteva zile s-a şi întâmplat – nota T.F.), şi luarea unor măsuri privind anihilarea regelui român şi a organelor de comandă ale armatei române” (2).

Krîlenko, comandantul-şef al trupelor bolşevice, a trimis în România, la 21.01.1918 un comando sub conducerea unui faimos terorist – Grigorii Semionovici Roşal, pentru a duce la îndeplinire cele stabilite.

La Iaşi, însă, într-o conlucrare perfectă, ofiţeri ai serviciilor de contraspionaj române, ruse şi franceze i-au atras într-o capcană, i-au capturat şi executat după legile nescrise ale războiului.
Colaborarea pe plan militar între bolşevici şi germani s-a soldat cu trădare din partea primilor, în urma căreia au avut de suferit trupele aflate pe câmpul de luptă. Urmările suportate de Armata română în urma trădării aliatului său, Rusia bolşevică, este un subiect ce va trebui aprofundat.

Pornind de la documentele nou apărute. Consider de o importanţă excepţională Nota secţiei de Informaţii din Petrograd a Marelui Stat Major german adresată lui Troţki la 12.01.1918, căruia i se aduce la cunoştinţă că ordinul de la Berlin era „pentru alegerea (în Comitetul Executiv al Partidului bolşevic) a următoarelor persoane: Troţki, Lenin,, Zinoviev, Kamenev…”
Prin prisma celor prezentate consider că teza potrivit căreia apariţia proletariatului, dar mai ales definirea lui ca o pătură socială conştientă de propria menire, capabilă să-şi creeze propria doctrină se dovedeşte a fi în întregime falsă.

Lenin şi acoliţii săi au fost plătiţi regeşte ca să distrugă Imperiul ţarist şi să instaureze bolşevismul „coafat” apoi în comunism În România „coafat” în „socialismul care creează societatea multilateral dezvoltată”.
Prima grijă a nucleului instalat la Petrograd a fost decretarea amnistiei generale. Imediat după lovitura de stat, „populaţia revoluţionară” a eliberat circa 300.000 de deţinuţi de drept comun, care au creat adevărate tulburări de masă. Mulţi dintre aceştia au devenit viitoarele „cadre de nădejde” ale partidului.

Acest aspect vă aduce aminte de ceva, stimaţi cititori? Între „capitalismul occidental” şi „bolşevismul sovietic”, ambele creaţii ale Masoneriei, au existat dintotdeauna legături strânse, avantajoase pentru ambele părţi., lucru ascuns cu grijă. Bancherii internaţionali au tratat direct cu guvernele impuse de ei, atât din punct de vedere financiar cât şi economic.

Astfel, prin înţelegeri directe cu guvernul sovietic americanilor le-a fost garantată exploatarea pe termen lung a bogăţiilor Rusiei. Cu garanţii guvernamentale. General Electrics, spre a da un singur exemplu, va obţine un contract deosebit de avantajos din punct de vedere financiar pentru electrificarea Rusiei.

„Lampa lui Ilici” despre care am învăţat în şcoală a fost o altă minciună a propagandei bolşevice.
Majoritatea masonilor din întreaga lume susţineau regimul de violenţă al sovieticilor. Colaborarea cu bolşevicii a continuat.

Mulţi masoni francezi au oferit ajutorul lor comuniştilor sovietici.
Un aspect mai puţin cunoscut este faptul că masonii bolşevici aveau nevoie de sacrificii umane în ritualurile pe care le făceau.

„Din dispoziţia lui Lenin, aceştia au sacrificat oameni către demonul Molok, aşa după cum relatează fostul lider Georges Solomon, care a părăsit tabăra bolşevicilor (el chiar a scris cartea „Printre cârmuitorii roşii”, apărută la Stockholm în 1930 – nota T. F.)

La cartierul general al securităţii – Ceka din Kiev – în 1920 exista o cameră care avea un bazin, altă dată plin cu caraşi roşii. Acest bazin era umplut cu sângele rezultat din sacrificiile umane. De-a lungul pereţilor erau amplasate cârlige de care erau atârnate corpurile umane.


În 1932, Marele Orient s-a întrunit în Convenţia extraordinară de la Paris, unde preşedintele Gason Bergler a afirmat: „Ni s-a raportat personal de către fratele Radek din Marele Orient din Rusia faptul că guvernul sovietic intenţionează să menţină o legătură strânsă cu francmasoneria mondială, şi ni se solicită totodată să îi influenţăm pe fraţii americani să facă tot ceea ce le stă în putinţă pentru a determina guvernul Roosevelt să recunoască puterea sovietică.

Reprezintă o datorie morală pentru noi aceea de a-i susţine pe fraţii ruşi, şi împreună cu ei să continuăm lupta împotriva duşmanului comun” (6).
Vă mai prezint un scurt aspect al acestei colaborări în domeniul politicului, ascuns cu foarte mare grijă de cei interesaţi. La începutul anilor ’30, Iagoda, devenit celebru ca director al NKVD-ului, se afla în America.

Era în strânse legături cu Kenneth Durand, şeful serviciului de spionaj înfiinţat de Thompson la New York. Acesta l-a pus în legătură cu Joseph Lash, membru al Partidului Comunist american.

În noiembrie 1932, Iagoda îi trimite o scrisoare „tătucului” Stalin, în care îl sfătuia să finanţeze campania electorală a lui F. D. Roosevelt, ceea ce s-a şi întâmplat. Iagoda a avut legături strânse şi permanente cu familia locatarului de la Casa Albă, cu Departamentul de Stat.

Timp de 10 ani şi-a cultivat aceste relaţii după care a fost numit director al NKVD!!!
La intervenţia masonilor francezi şi a lui Iagoda, la începutul anului 1933, Statele Unite au recunoscut puterea sovietică.

Următorul pas pentru guvernul sovietic a fost legalizarea activităţii lojelor masonice pe teritoriul ţării.

07/02/2022 Posted by | ISTORIE | , , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

DOSARUL NATO-Russia: Cinci mituri ale proagandei ruse demontate/demistificate

Is Putin going to invade Ukraine? - GZERO Media

Referindu-se la relațiile NATO – Rusia, publicația online https://inforadar.mapn.ro spune că de când Rusia a inițiat intervenția militară ilegală în Ucraina, oficialii ruși au acuzat NATO de o serie de amenințări și acțiuni ostile nereale.

Cu același prilej, au fost demontate/demistificate cinci mituri ruseşti intens mediatizate de propaganda moscovită:

Mitul nr. 1: NATO a promis Rusiei că nu se va extinde după terminarea Războiului Rece

Fapt: Nu există nicio consemnare oficială cu privire la o astfel de decizie. Alianța Nord-Atlantică a manifestat o politică a „Porților Deschise” încă de la fondarea sa în anul 1949 – și asta nu s-a schimbat niciodată.

Această abordare este consemnată în articolul 10 din Tratatul NATO, care spune că „orice alt stat european în măsură să promoveze principiile acestui tratat și să contribuie la securitatea Atlanticului de Nord” poate solicita aderarea. Deciziile privind calitatea de membru sunt luate prin consens între toți Aliații. Niciun tratat semnat de Statele Unite, Europa și Rusia nu includea prevederi privind apartenența la NATO.

Ideea extinderii NATO dincolo de Germania unită nu a fost pe ordinea de zi în anul 1989, mai ales că Pactul de la Varșovia încă mai exista. Acest lucru a fost confirmat de Mihail Gorbaciov într-un interviu din 2014: „Tema extinderii NATO nu a fost deloc discutată și nu a fost adusă în discuție în acei ani. Spun asta cu toată responsabilitatea. Nicio țară din Europa de Est nu a ridicat problema, nici măcar după ce Pactul de la Varșovia a încetat să mai existe în 1991. Nici liderii occidentali nu au adus-o în discuție”.

Potrivit unor stenograme declasificate de Casa Albă, Bill Clinton a refuzat, în anul 1997, în mod constant oferta lui Boris Elțin privind un „gentlemen’s agreement” care să stipuleze ca nicio fostă republică sovietică să nu intre în NATO:

 „Nu pot să-mi iau angajamente în numele NATO și nu îmi voi exercita dreptul de veto în ceea ce privește extinderea NATO cu privire la admiterea oricărei țări, cu atât mai puțin de a vă lăsa pe dumneavoastră sau pe oricine altcineva să faceți acest lucru … NATO operează pe baza consensului”.

Mitul 2: NATO este o alianță agresivă și reprezintă o amenințare pentru Rusia

Fapt: NATO este o alianță defensivă, al cărei scop este să își protejeze membrii. Politica oficială a NATO stipulează clar că „Alianța nu caută confruntare și nu reprezintă nicio amenințare pentru Rusia”.

NATO nu a invadat Georgia; NATO nu a invadat Ucraina. Rusia a făcut aceste lucruri.

NATO și-a manifestat dorința de dialog cu Rusia în mod constant și public în ultimii 30 de ani. Alianța a lucrat împreună cu Rusia în diferite domenii precum combaterea narcoticelor și a terorismului, salvarea echipajelor aflate în pericol în submarine și planificarea pentru situații de urgență civile – chiar și în perioadele de extindere a NATO.

Cu toate acestea, în 2014, ca răspuns la acțiunile agresive ale Rusiei împotriva Ucrainei, NATO a suspendat cooperarea practică cu Rusia. Alianța nu caută confruntare, dar nu poate ignora faptul că Rusia încalcă regulile internaționale, subminând stabilitatea și securitatea aliată.

Ca răspuns la utilizarea forței militare de către Rusia împotriva Ucrainei, NATO a desfășurat patru grupuri de luptă multinaționale în Țările Baltice și în Polonia în anul 2016. Aceste unități nu au sediul permanent în regiunea de dislocare, sunt create în conformitate cu angajamentele internaționale ale Aliaților și însumează aproximativ 5.000 de soldați.

Ele nu pot reprezenta o amenințare pentru Armata Rusă de 1.000.000 de militari. Anterior anexării ilegale a Crimeei de către Rusia, nu existau trupe aliate în partea de est a Alianței.

NATO rămâne deschisă unui dialog consistent cu Rusia. De aceea, Secretarul General al NATO, Jens Stoltenberg, i-a invitat pe toți membrii Consiliului NATO-Rusia la o serie de întâlniri pentru a discuta despre securitatea europeană, inclusiv despre situația din Ucraina, relațiile NATO-Rusia, precum și controlul armelor și neproliferarea.

Mitul 3: Ucraina nu poate adera la NATO

Fapt: Aliații NATO salută aspirațiile Ucrainei de a adera la NATO și susțin decizia luată la Summit-ul de la București din 2008, conform căreia Ucraina va deveni membră a Alianței.

Deciziile privind apartenența la NATO revin fiecărui solicitant în mod individual și celor 30 de Aliați. Nimănui altcuiva. Rusia nu are dreptul de a interveni și nu se poate opune acestui proces.

Ca orice țară, Ucraina are dreptul suveran de a-și alege propriile aranjamente de securitate. Acesta este un principiu fundamental al securității europene, unul la care Rusia s-a angajat în mod oficial, de asemenea, inclusiv prin Actul final de la Helsinki (1975), Carta de la Paris (1990), Actul fondator NATO-Rusia (1997) și Carta pentru Securitate Europeană (1999).

Mitul 4: NATO a încercuit și încearcă să izoleze Rusia

Fapt: NATO este o alianță defensivă, al cărei scop este de a proteja statele noastre membre. Exercițiile și desfășurarile noastre militare nu sunt îndreptate împotriva Rusiei – sau a oricărei alte țări.

Acest mit ignoră și realitatea geografică. Doar 6% din granițele terestre ale Rusiei ating țările NATO. Rusia are granițe terestre cu 14 țări. Doar cinci dintre acestea sunt membre ale NATO.

Extinderea NATO – trecut, prezent şi viitor | Global | DW | 01.04.2008

În afara teritoriului NATO, Alianța are o prezență militară doar în Kosovo și Irak. Misiunea de menținere a păcii KFOR se desfășoară cu un mandat al Consiliului de Securitate al Națiunilor Unite.

Misiunea derulată NATO în Irak nu presupune acțiuni de luptă, aceasta contribuind la efortul de combatere a terorismului și se desfășoară la cererea și cu acordul guvernului irakian, în deplin respect pentru suveranitatea Irakului. În schimb, Rusia are baze militare și soldați în trei țări – Georgia, Moldova și Ucraina – fără acordul guvernelor lor.

De asemenea, Rusia a adunat peste 100.000 de militari la granița cu Ucraina și amenință că va invada această țară.

Mitul 5: Intervențiile NATO în fosta Iugoslavie, Kosovo și Libia dovedesc faptul că Alianța nu este defensivă

Fapt: Fosta Iugoslavie nu s-a destrămat din cauza NATO. Alianța nu a folosit forța militară pentru a schimba granițele din fosta Iugoslavie.

În perioada 1992-1995, NATO a desfășurat mai multe operațiuni militare în Bosnia, inclusiv instaurarea unei zone de excludere aeriană și furnizarea de sprijin aerian în cadrul unei operații de menținerea a păcii sub egida ONU.

Aceste activități au fost mandatate de Consiliul de Securitate al Națiunilor Unite, din care face parte și Rusia.

Atacurile aeriene ale NATO împotriva pozițiilor sârbilor bosniaci în anul 1995 au contribuit decisiv la crearea condițiilor necesare semnării Acordului de Pace de la Dayton, care a pus capăt războiului din Bosnia, război în care au murit peste 100.000 de oameni.

Începând din 1996, NATO a condus forțele multinaționale de menținere a păcii în Bosnia, care includeau trupe din Rusia. Uniunea Europeană a preluat această misiune în 2004.

Operațiunea condusă de NATO în Libia în 2011 a fost lansată sub autoritatea a două Rezoluții ale Consiliului de Securitate al ONU (UNSCR), 1970 și 1973, niciuna dintre acestea nefiind blocată de Rusia ca membru permanent al Consiliului de Securitate al ONU. UNSCR 1973 a autorizat comunitatea internațională „să ia toate măsurile necesare” pentru „protecția civililor și a zonelor populate civile aflate sub amenințarea unui atac”. Acest lucru a fost realizat și asumat de Alianța Nord-Atlantică, cu sprijinul politic și militar al statelor din regiune și al membrilor Ligii Arabe.

Operațiunea NATO din Kosovo din 1999 s-a derulat după un an de eforturi diplomatice intense ale ONU și ale Grupului de Contact, din care făcea parte și Rusia, având ca scop încetarea conflictului. Consiliul de Securitate al ONU a calificat în mod repetat acțiunile de epurare etnică din Kosovo și numărul tot mai mare de refugiați drept o amenințare la adresa păcii și securității internaționale.

Misiunea NATO a contribuit la încetarea încălcărilor pe scară largă ale drepturilor omului și uciderii civililor. KFOR, misiunea NATO de menținere a păcii aflată în desfășurare în Kosovo, are un mandat al UNSC (UNSCR 1244) și este susținută atât de Belgrad, cât și de Pristina.

07/02/2022 Posted by | ANALIZE | , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

%d blogeri au apreciat: