CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

BIZARERII ISTORICE: HITLER NOMINALIZAT ÎN 1939 LA PREMIUL NOBEL PENTRU…PACE! VIDEO

În cei 120 de ani de existenţă ai premiului Nobel pentru Pace, au fost nominalizaţi fel de fel de candidaţi mai puţin obişnuiţi sau chiar incompatibili cu acest premiu.

Primele premii Nobel au fost acordate la 10 decembrie 1901, după moartea iniţiatorului lor şi erau reprezentate de o medalie, o diplomă şi o sumă de bani, care la început a fost în valoare de 40.000 dolari SUA, iar apoi a crescut treptat, ajungând în prezent la suma de circa 800.000 de euro .

Führer-ul Adolf Hitler, cancelarul Germaniei, a fost propus pentru Premiul Nobel pentru Pace printr-o scrisoare către Comitetul norvegian al Premiului Nobel, trimisă pe 27 ianuarie 1939, de Erik Gottfrid Christian Brandt, politician suedez, membru al Parlamentului suedez între 1938-1943, din partea Partidului Social Democratic.

Dar Erik Gottfrid Christian Brandt nu a fost vreun suedez oarecare care susţinea nazismul, ci era un antifascist recunoscut, provenit dintr-o familie de prelaţi din sudul Suediei. Propunerea lui Erik Gottfrid Christian Brandt prin care îl nominaliza pe Adolf Hitler a venit ca o contrapondere la cele făcute în favoarea lui Neville Chamberlain, prim-ministrul Marii Britanii.

Scrisoarea de nominalizare e datată 27 ianuarie 1939 şi a fost trimisă Comitetului norvegian al Premiului Nobel, cel care lua decizia finală în privinţa acordării Premiilor Nobel pentru Pace.

Erik Brandt lăuda mai cu seamă „dragostea arzătoare pentru pace” a liderului nazist, în timp ce acesta anexa Austria şi invada regiunea Sudetă a Cehoslovaciei.

Scrisoarea sa către Comitetul Nobel a făcut vâlvă în Suedia, unde nu au fost mulţi cei care au sesizat tonul sarcastic al nominalizării. Ulterior Erik Brandt a explicat că prin această nominalizare a dorit să protesteze împotriva nominalizării premierului britanic Neville Chamberlain, artizan al acordurilor de la Munchen din 1938 prin care o parte din Cehoslovacia era cedată Germaniei.

Hitler și Stalin nominalizați la premiile Nobel, Edison și Tesla „s-au  bătut”, dar n-au câștigat. Curiozități ale premiilor Nobel – Sibiu 100

Propunerea a generat numeroase discuţii, unii susţinând că Erik Brandt şi-ar fi retras-o, lucru neadevărat, aceasta regăsindu-se şi astăzi pe lista nominalizărilor. Scrisoarea oficială există și era. Este arhivată la Comitetul norvegian al Premiului Nobel.

Textul integral al acestei scrisori trimise de Erik Brandt către Comitetul norvegian al Premiului Nobel, în traducerea din limba engleză publicată de https:// Anonimus.ro, este următorul :

Către Comitetul Norvegian Nobel:

Sugerez cu umilinţă ca Premiul pentru pace din 1939 să i se atribuie Cancelarului german şi Führer Adolf Hitler, un om care, în opinia a milioane de oameni, mai mult decât oricine, merită această recompensă foarte respectată.

Documente autentice arată că în septembrie 1938 pacea mondială era în mare pericol; a fost o chestiune de ore, înainte ca un nou război european să izbucnească. Omul care, în acest răstimp periculos, ne-a salvat partea de lume din această teribilă catastrofă a fost, fără îndoială, marele lider al poporului german. În momentul critic, el nu a lăsat, în mod voit, să vorbească armele, deşi avea puterea să pornească un război mondial.

Prin iubirea sa strălucitoare pentru pace demonstrată anterior în faimoasa carte Mein Kampf – care, alături de Biblie, este probabil cea mai bună şi cea mai populară operă literară din lume  alături de realizarea sa paşnică  anexarea Austriei , Adolf Hitler a evitat utilizarea forţei, eliberându-i pe concetăţenii săi din Sudetenland şi făcând patria sa mare şi puternică. Probabil că Hitler, dacă nu va fi lovit de către militanţii de război şi lăsat în pace, va pacifica Europa şi, eventual, întreaga lume.

Din păcate, există încă un număr mare de oameni care nu reuşesc să vadă măreaţa luptă pentru pace a lui Adolf Hitler. Pe baza acestui fapt, nu aş fi luat în considerare nominalizarea lui Hitler drept candidat la premiul Nobel pentru Pace, dacă nu ar fi existat un număr de parlamentari suedezi care au nominalizat un alt candidat, şi anume pe prim-ministrul britanic Neville Chamberlain. Această nominalizare pare să fi fost gândită în mod pripit. Deşi este adevărat că Chamberlain, prin înţelegerea generoasă pe care a avut-o pentru lupta lui Hitler pentru pace, a contribuit la salvarea păcii mondiale, ultima decizie a fost a lui Hitler şi nu a lui Chamberlain! Lui Hitler şi nimănui altcuiva trebuie, în primul rând, să i se mulţumească pentru pacea care încă domină în cea mai mare parte a Europei; şi acest om este şi speranţa pentru pace în viitor. Aşa cum, evident, Chamberlain poate pretinde partea lui de pace, el putând avea o parte mai mică din Premiul pentru Pace. Dar cel mai corect lucru pe care trebuie să-l faceţi este să nu puneţi un alt nume alături de numele lui Adolf Hitler, aruncând astfel o umbră asupra lui. Adolf Hitler este, prin toate mijloacele, luptătorul autentic dat de Dumnezeu pentru pace, iar milioane de oameni din întreaga lume şi-au pus speranţele în el ca Prinţ al Păcii pe pământ.

Stockholm, 27 ianuarie 1939.

Fișa acestei nominalizări, care se găsește în arhiva Comitetului norvegian pentru Nobel, conţine toate elementele de identificare: anul – 1939, numele celui nominalizat – Adolf Hitler („Chancellor and Führer of Germanyˮ) și numele nominalizatorului – E.C.G. Brandt („Member of Swedish parliament”).

Există însă şi un comentariu care, mai degrabă, apare ca o scuză istorică: „nominalizarea a fost retrasă la 1 februarie 1939 de nominalizatorul E.C.G. Brandt, un membru antifascist al Parlamentului suedez, care nu a intenţionat niciodată ca propunerea lui să fie luată în serios”. Evident, acest comentariu a fost adăugat ulterior, pentru a-l scoate pe Erik Brandt de sub acuzaţia de susţinere a fascismului, dar şi pentru a salva imaginea Parlamentului suedez.

Această propunere a fost în cele din urmă retrasă, însă numele lui Hitler a rămas, pentru istorie, în registrul candidaţilor la premiul Nobel pentru Pace.

Premiul Nobel pentru Pace nu s-a acordat deloc în anul 1939, deşi între cei propuşi figurau, alături de Adolf Hitler, nume notorii precum Arthur Neville Chamberlain, prim-ministru al Marii Britanii, şi Mohandas Karamchand Gandhi, cunoscut sub numele Mahatma Gandhi (nume dat de Rabindranath Tagore), părintele Indiei independente.

Ceea ce rămîne din această poveste este că, în 1939, cuiva i-a trecut prin cap să spună lumii că Adolf Hitler ar fi putut să fie „luptătorul autentic dat de Dumnezeu pentru pace” şi chiar „Prinţul Păcii pe pămînt”. Peste numai şase ani, acelaşi Adolf Hitler avea să se sinucidă, purtînd pe umeri răspunderea declanșării celui de-Al Doilea Război Mondial și moartea a milioane de oameni!


Publicitate

03/02/2022 Posted by | ISTORIE | , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

CULISELE ISTORIEI. MĂRTURIILE CUTREMURĂTOARE ALE LUI Benjamin Harrison Freedman: ” În Statele Unite, sioniştii şi coreligionarii lor deţin un control total asupra guvernului nostru ”. VIDEO

Benjamin Harrison Freedman (foto) a fost una dintre cele mai uimitoare, dar şi contradictorii personalităţi ale secolului XIX. Născut în 1890, acesta a fost un om de afaceri evreu de succes în New York City.

După cel de-Al Doilea Război Mondial, a întrerupt contactul cu organizaţiile evreieşti şi şi-a petrecut restul vieţii cheltuind o mare parte din averea sa, evaluată la cel puţin 2,5 milioane dolari, pentru a prezenta opiniei publice structurile de putere evreiești care dominau Statele Unite ale Americii.

Mărturiile sale sunt extrem de valoroase, deoarece provin chiar din interiorul celor mai înalte nivele ale organizaţiilor evreieşti şi d ezvăluie maşinaţiunile acestora puse la cale pentru a-şi câştiga şi menţine puterea asupra naţiunii americane, scrie publicația online Anonimus.ro. 

Freedman a lucrat alături de Bernard Baruch, Samuel Untermeyer, Woodrow Wilson, Franklin Roosevelt, Joseph Kennedy, John F. Kennedy şi multe alte personalităţi de vază ale societăţii americane.

Mișcarea naționalistă sionistă evreiască și-a făcut apariția la sfârșitul secolului al XIX-lea și s-a consacrat la sfârșitul Primului Război Mondial, după ce guvernul britanic și-a asumat răspunderea de a crea un „cămin național evreiesc” în Eretz Israel.

Cuvântul „sionism” provine de la numele muntelui Sion, de lângă orașul Ierusalim.

Foto: Iulie  1906 – Intrunirea  Federatiei  Sioniste americane in  Tannersville NY.Aceasta fotografie rara  a fost  publicată The New Palestine,un săptămânal  al Organizației Sioniste din America pe 28 februarie   1936.

Urmăriți mai jos discursul lui Benjamin Freedman despre sioniști și adevăratele cauze ale intrării Statelor Unite în Primul Război Mondial

În 1961, când a ținut acest discurs memorabil la Hotelul Willard din Washington DC, Benjamin Freedman era consilierul președintelui american Woodrow Wilson.

BENJAMIN FREEDMAN

DESPRE CAUZELE INTRĂRII STATELOR UNITE ÎN PRIMUL RĂZBOI MONDIAL

Aici, în Statele Unite, sioniştii şi coreligionarii lor deţin un control total asupra guvernului nostru. Din foarte multe motive (prea multe şi prea complexe pentru a le analiza acum), sioniştii şi coreligionarii lor conduc aceste State Unite, precum nişte monarhi absoluţi ai acestei ţări. Veţi putea, evident, considera că este o afirmaţie foarte vagă, dar permiteţi-mi să vă descriu ce s-a petrecut in timp ce voi… în timp ce noi dormeam. Mă includ și eu.

Ce s-a petrecut? Întâi s-a petrecut Primul Război Mondial, care a izbucnit în vara lui 1914. Mai sunt puţini oameni de vârsta mea care-şi amintesc lucrul acesta. Acest război a fost purtat într-o tabără de către Marea Britanie, Franţa şi Rusia, şi, în cealaltă tabără, de către Germania, Austro-Ungaria şi Turcia.

Ce s-a întâmplat ? În doar doi ani, Germania practic câştigase acel război: nu doar „de iure”, ci chiar „de facto”. Submarinele germane, care au fost o surpriză pentru întreaga lume, nimiciseră toate convoaiele din Atlantic.

Marea Britanie rămăsese fără muniţii pentru soldaţii ei, cu alimente doar pentru o săptămână, după care urma foametea.

În aceeaşi perioadă, armata franceză era zguduită de rebeliuni. Francezii pierduseră 600.000 de tineri pe Somme, în timpul defensivei de la Verdun.

Armata rusească înregistra dezertări masive, oamenii îşi luau jucăriile şi plecau acasă; ruşii nu-l iubeau pe Ţar.

Armata italiană era şi ea pe cale de a se prăbuşi. Nu se trăsese un singur foc pe teritoriul Germaniei. Niciun singur soldat inamic nu trecuse frontiera în Germania. Şi, cu toate acestea, Germania era cea care oferea Angliei condiţiile păcii.

Germania oferea Angliei o pace negociabilă pe care juriştii o numesc „status quo ante basis”. Aceasta înseamnă „să dăm războiul deoparte şi să considerăm totul aşa cum a fost înainte ca războiul să fi început”.

Deci Anglia, în vara lui 1916, începuse să analizeze aceste propuneri, şi încă în mod serios. Nici nu prea avea de ales.

Era una din două: să accepte o pace negociabilă, pe care Germania o oferea cu generozitate, sau să continue un război inutil, până la nimicirea totală.

În timp ce aceste evenimente aveau loc, sioniştii din Germania (care-i reprezentau de fapt pe sioniştii din estul Europei) au mers la Ministerul de război britanic şi – aici voi fi foarte laconic, pentru că povestea este lungă, dar am toate documentele care dovedesc afirmaţiile mele – au spus:

Uitaţi cum stau lucrurile: încă mai puteţi câştiga acest război. Nu trebuie să vă predaţi. Nu trebuie să acceptați condițiile pe care vi le-a oferit Germania. Veţi putea câştiga acest război, dacă Statele Unite ar deveni aliaţii voştri”.
La vremea respectivă Statele Unite nu erau implicate în război. Eram proaspeţi, eram tineri, eram bogaţi, eram puternici. Sioniştii au spus Angliei:
– „Vă garantăm că vom aduce Statele Unite în acest război ca aliat al vostru, să lupte cu voi, de partea voastră, cu condiţia să ne promiteţi Palestina pentru după ce câștigați războiul”.

Cu alte cuvinte, ei făcuseră următorul târg:

– „Vom aduce SUA în război ca aliat al vostru. Preţul pe care trebuie să-l plătiţi este Palestina, după ce câștigați războiul și anihilaţi Germania, Austro-Ungaria şi Turcia”.

Anglia avea tot atâta drept să promită cuiva Palestina, aşa cum SUA ar fi avut dreptul să promită, de exemplu, Japonia Irlandei, pentru vreun motiv oarecare.

Este absolut absurd ca Marea Britanie, care nu a avut niciodată vreo legătură sau vreun interes sau vreun drept asupra a ceea ce se numea Palestina, să folosească această ţară precum monedă de schimb oferită sioniştilor pentru serviciul lor de a aduce SUA în război.

Cu toate acestea, Marea Britanie a făcut această promisiune sioniştilor, în octombrie 1916.

Şi, la puţin timp după acest moment – şi nu ştiu câţi dintre dumneavoastră îşi mai amintesc – Statele Unite, care erau în cvasi-totalitate pro-germane, au intrat în război împotriva Germaniei, de partea Marii Britanii.

Am afirmat că SUA erau în cvasi-totalitate pro-germane, deoarece ziarele americane erau controlate de evrei, bancherii americani erau evrei şi, în general, mass-media americană aparţinea evreilor; iar ei, aceşti evrei, erau pro-germani.

Erau pro-germani, deoarece foarte mulţi dintre ei proveneau din Germania şi doreau să vadă o Germanie care-l va distruge pe Ţar. Evreii nu-l iubeau pe Ţar şi nu doreau să vadă Rusia câştigând războiul.

Aceşti bancheri evrei-germani, precum Kuhn Loeb şi alte bănci celebre americane, refuzaseră să finanţeze Anglia sau Franţa, chiar şi cu un dolar. Ei au stat deoparte spunând: „Câtă vreme vedem că Franţa şi Anglia sunt aliate cu Rusia, niciun cent!”

În schimb, aceşti bancheri au pompat bani în Germania, luptând în acest mod alături de Germania, în speranţa de a vedea Rusia îngenunchiată şi Ţarul anihilat.

Acum, aceiaşi evrei, când au văzut nesperata posibilitate de a obţine Palestina, au mers în Anglia şi au făcut acest târg. Şi, la vremea respectivă, aceasta a adus o schimbare totală de atitudine, exact ca un semafor care trece de pe roşu pe verde.


După ce toate ziarele americane fuseseră pro-germane, explicând despre dificultăţile întâmpinate de către Germania în războiul dus împotriva Angliei, comercial și din alte puncte de vedere, deodată, pentru aceleaşi ziare, germanii nu mai erau buni. Germanii erau ticăloşi. Germanii erau numiţi „huni”.

Germanii executau surori ale Crucii Roşii. Germanii tăiau mâinile bebeluşilor. Nu erau buni. La puţin timp după acest moment, Woodrow Wilson a declarat război Germaniei. Sioniştii din Londra au telegrafiat în SUA judecătorului Louis Bradeis (de la Curtea Supremă de Justiţie), spunându-i:

– „Du-te acum şi fă presiuni asupra preşedintelui Wilson. Noi obţinem de la Anglia ce dorim. Acum e rândul tău să faci presiuni asupra preşedintelui Wilson să aducă în război Statele Unite”.

Asta s-a întâmplat. Iată cum au intrat în război Statele Unite ale Americii. America nu avea niciun interes în acel război, nu avea niciun drept. America avea la fel de mult interes în acel război ca cineva care ar trebui să fie pe lună în această seară, în loc să fie în patul lui.

Pentru contextul Primului Război Mondial, nu a existat niciun sens ca America să fie implicată în acel război, decât ca sioniștii să obțină Palestina. Asta este ceva ce oamenilor din Statele Unite nu li s-a spus, nu au știut de ce am intrat în Primul Război Mondial.

După ce noi, americanii, am intrat în război, sioniştii au mers în Marea Britanie şi au spus: „Ei bine, noi ne-am îndeplinit obligaţiile din acord. Hai acum să vedem ceva scris care să ne arate că veţi respecta târgul şi că ne veţi da Palestina după ce câștigați războiul”.

Ei atunci nu ştiau dacă războiul va mai dura un an sau zece ani. Aşa că s-au gândit să conceapă „o chitanţă”. Iar „chitanţa” a luat forma unei scrisori, care a fost însă redactată într-un limbaj foarte criptic, astfel încât lumea să nu-şi poată da seama despre ce e vorba. Această scrisoare a fost denumită „Declaraţia Balfour”.

Declaraţia Balfour nu era deci decât promisiunea Marii Britanii de a plăti sioniştilor, așa cum s-au înțeles, preţul efortului lor de a aduce SUA în război.

Deci această celebră Declaraţie Balfour, despre care tot auzim vorbindu-se, este la fel de falsă ca o bancnotă de trei dolari. Şi nu cred că aş fi putut demonstra acest lucru mai bine decât am facut-o.

De aici au început necazurile. Statele Unite au intrat în război. Statele Unite au strivit Germania. Când războiul a luat sfârşit şi germanii au mers la Paris pentru Conferinţa de Pace, în 1919, acolo se aflau 117 evrei: era delegaţia condusă de către Bernard Baruch. Eu am fost acolo: e normal deci că ştiu.

Ce s-a întâmplat apoi? Evreii, în cadrul Conferinţei de Pace, în timp ce tăiau în felii Germania şi împărţeau în bucăţi Europa naţiunilor care aveau şi ele pretenţii, au spus: „Ce-ar fi să ni se dea nouă Palestina?” După care au scos în public, pentru prima dată în faţa germanilor (care nu ştiau nimic), Declaraţia Balfour.

Şi, în acea clipă, germanii au înţeles că astă fusese jocul, de asta intraseră Statele Unite în război, germanii au înțeles pentru prima dată că fuseseră învinşi şi obligaţi să plătească înspăimântătoarele reparaţii de război numai din cauza faptului că sioniştii doriseră Palestina şi fuseseră decişi să o obţină, prin orice mijloace.

Evenimentele acestea ne conduc la un alt punct interesant al istoriei. Când germanii au realizat ce se petrece, au fost, evident, indignaţi. Trebuie precizat că, până în acel moment, în nicio ţară a lumii, evreii nu erau mai confortabil instalaţi decât în Germania.

Era acolo domnul Rathenau – un personaj la fel de important în finanţele şi industria Germaniei cum era Bernard Baruch la noi.

Era domnul Balin, care deţinea două mari linii maritime – North German Lloyd’s şi Hamburg-American Lines. Era domnul Bleichroder, bancherul familiei Hohenzollern. În Hamburg era familia de evrei Warburg, deţinători ai celor mai mari bănci comerciale ale lumii.

Evreii trăiau foarte bine în Germania, fără îndoială. Deci germanii au avut tot dreptul să gândească: – „Iată, într-adevăr, trădare!”.

A fost o trădare care poate fi comparată cu următoarea situaţie ipotetică. Să presupunem că SUA ar fi în război cu URSS. Şi că o învingem. Şi că le spunem ruşilor: – „Ştiţi ceva, hai să uităm toată tărăşenia. Vă oferim o pace negociabilă”. Şi deodată China comunistă ar intra în război, ca aliată a URSS. Iar implicarea Chinei ar duce la înfrângerea noastră. O înfrângere dureroasă, cu un cortegiu de reparaţii pe care imaginaţia unui om nu le poate concepe.

Apoi imaginaţi-vă că, după înfrângerea noastră, am afla că tocmai chinezii de la noi, despre care mereu am crezut că sunt cetățeni loiali care lucrează cu noi, ne-au trădat. Că e vorba de propriii noştri chinezi.

Că ei ne-au trădat şi că, prin ei, China comunistă a fost ademenită în război împotriva noastră. Care ar fi atunci atitudinea noastră, a americanilor faţă de cetăţenii noştri de origine chineză?

Probabil niciun chinez nu ar mai îndrăzni să-și mai arăte faţa pe străzile Americii. Şi nu ar fi destui stâlpi de iluminat şi copaci, pentru a ne ocupa de ei. Imaginaţi-vă deci, cum v-aţi simţi…

Ei bine, asta au simţit germanii faţă de evrei. Fuseseră atât de drăguţi cu ei: din 1905 încoace, după ce prima revoluţie comunistă eşuase în Rusia şi evreii trebuiseră să fugă de acolo, toţi luaseră calea Germaniei.

Iar germanii le oferiseră azil. Germanii i-au tratat cu respect. Şi acum evreii vânduseră Germania, doar pentru motivul că doreau Palestina, pentru a crea acolo un „stat evreu”.

Nahum Sokolov, precum şi toate marile personalităţi de care ştiţi că sunt legate azi de sionism, în 1919, 1920, 1921, 1922 şi 1923, au scris în toate articolele lor (şi presa era plină de afirmaţiile lor) că sentimentul antievreiesc din Germania a apărut numai după ce poporul german a aflat de intervenţiile evreieşti în scopul aducerii în război a Statelor Unite, înşişi evreii au recunoscut acest lucru.

Antievreismul german nu a apărut din cauză că germanii, în 1919, au descoperit că un pahar cu sânge de evreu e mai gustos decât Coca-Cola sau berea müncheneză. Nu era, în plus, nici vorbă de un resentiment religios. Era ceva totalmente politic. Era ceva totalmente economic. Orice, dar nu religios.

Nimănui nu-i păsa, în Germania de atunci, de faptul că evreul merge acasă, trage stolurile şi spune „Shema’Israel” în loc de „Tatăl Nostru”. Nimănui nu-i păsa în Germania, așa cum nimănui nu-i pasă în Statele Unite. Resentimentele evreieşti mereu crescânde în Germania interbelică nu s-au datorat decât unui lucru: germanii îi considerau pe evrei răspunzători de înspăimântătoarea lor înfrângere militară.

Iar Primul Război Mondial a fost pornit împotriva Germaniei fără niciun motiv de care Germania să fie responsabilă. Germanii nu aveau nicio vină decât una: vina de a avea succes. Germanii creaseră o flotă puternică, germanii creaseră comerţul mondial.

Nu trebuie să uităm că, pe vremea lui Napoleon, a Revoluţiei Franceze, Germania era constituită din 300 de oraşe-stat, principate, ducate şi aşa mai departe. 300 de entităţi politice separate. Iar aceste entităţi, pe timpul lui Napoleon şi Bismarck, au fost reunite într-un stat unic.

Pentru ca, în următorii 50 de ani, Germania să devină una dintre marile puteri ale lumii.

Marina germană rivaliza cu cea a Marii Britanii; comerţul şi afacerile germane erau de talie mondială; Germania surclasa pe oricine; Germania producea produsele cele mai bune. Şi care a fost rezultatul acestor lucruri?

O conspiraţie între Anglia, Franţa şi Rusia, pentru a o demola.
Nu există un singur istoric pe lumea aceasta care să găsească motivul plauzibil pentru care aceste trei state au decis să şteargă Germania de pe hartă, din punct de vedere politic.

Să revenim la situaţia de după Primul Război Mondial. După ce descoperiseră că evreii purtau vina înfrângerii ţării lor, resentimente puternice s-au dezvoltat în germani. Dar niciun fir de păr de pe capul vreunui evreu nu a fost atins.

Profesorul Tansill de la Universitatea Georgetown (care a avut acces la multe documente de la Departamentul de Stat) citează un raport semnat Hugo Schonfedt, un evreu trimis de către Cordell Hull, în 1933, în Germania, ca să inspecteze aşa-zisele „lagăre de deţinuţi” în perfectă stare de sănătate şi pline de comunişti.

E drept, mulţi dintre ei erau evrei, dar aceasta pentru că, întâmplător, la vremea respectivă, circa 98% din comuniştii Europei erau evrei. Tot în acele lagăre se mai aflau şi preoţi, şi miniştri, şi masoni, toţi bănuiţi de afiliaţii internaţionale.

Acum, nişte rapeluri istorice necesare: în 1918-1919, comuniştii au preluat puterea în Bavaria, pentru câteva zile. Rosa Luxemburg şi Karl Liebknecht şi alţi evrei au reuşit să preia puterea guvernamentală pentru trei zile.

De fapt Kaiserul, când a încheiat războiul, a fugit în Olanda, deoarece bănuia că cei ce vor prelua puterea în Germania vor fi comuniştii şi că el va fi executat, aşa cum păţise Ţarul. Aşa că şi-a căutat refugiu în Olanda.

Apoi însă, după ce ameninţarea comunistă în Germania a fost anihilată, evreii au încercat să reintre în vechile posturi, iar germanii au început să lupte împotriva lor în toate modurile în care au putut, dar fără să se atingă de vreun fir de păr al vreunui evreu german.

Lupta de atunci a germanilor împotriva evreilor era similară cu lupta noastră împotriva delincvenţilor de pe vremea Prohibiţiei. Nu era deci o luptă cu pistoale. Şi, nu uitaţi, la acea vreme existau între 80 şi 90 milioane de germani contra a numai 460.000 evrei. Numai 0,5% din populaţia Germaniei era evreiască.

Şi, cu toate acestea, evreii erau cei care controlau presa, precum şi cea mai mare parte a economiei germane (acţionaseră în momentul prăbuşirii mărcii şi practic cumpăraseră tot ce se putea cumpăra).

Evreii au încercat să ascundă acest lucru: trădarea poporului german şi adevărata cauză a resentimentelor germanilor.

Germanii au demarat acţiuni împotriva evreilor, organizând o discriminare globală. Practic evreii au fost îndepărtaţi din structurile nivelurilor sociale, aşa cum noi americanii i-am îndepărta, de îndată, pe chinezi sau negri sau catolici sau pe oricine care s-ar afla în ţară şi care ne-ar fi trădat inamicului nostru, aducându-ne în faţa unei înfrângeri umilitoare.

După o vreme, evreii lumii au organizat o conferinţă la Amsterdam.

În iulie 1933, evrei din toate colţurile lumii s-au reunit în acest oraş. Şi acei evrei au spus Germaniei:

– „Îl concediaţi pe Hitler şi instalaţi fiecare evreu în postul pe care-l deţinea, fie el comunist sau nu. Nu ne puteţi trata aşa. Noi, evreii lumii, lansăm aici acest ultimatum împotriva voastră!”

Vă puteţi imagina ce au răspuns germanii… Ce au făcut în această situaţie evreii? După ce Germania refuzase să se predea ultimatumului evreimii mondiale, lucrările Conferinţei de la Amsterdam au fost întrerupte şi Samuel Untermeyer, şeful delegaţiei americane şi preşedinte al conferinţei, a revenit în SUA! Aici el a mers de pe vapor direct la studiourile de radio CBS, de unde a rostit următoarele cuvinte:

„Evreii lumii declară azi război sfânt împotriva Germaniei. Ne aflăm din această clipă angajaţi într-un conflict sacru împotriva germanilor. Şi îi vom înfometa până se vor preda. Vom organiza un boicot mondial împotriva lor. Şi aceasta îi va distruge, deoarece ei depind de comerţul mondial în cadrul afacerilor de export”.

Era o realitate: două treimi din alimentele necesare Germania trebuia să le importe, pe baza a ceea ce Germania exporta. Implicit, deci, fără export, două treimi din germani ar fi pierit de foame.

În această declaraţie, tipărită în New York Times, pe 7 august 1933, Untermeyer mai declara, cu îndrăzneală: „Acest boicot va fi autoapărarea noastră. Chiar preşedintele Roosevelt ne-a recomandat această metodă, în cadrul lui National Recovery Administration”.

Vă reamintesc că aceasta era entitatea aparţinând de programul New Deal şi care putea declara, în context juridic, un stat apt de a fi boicotat economic.

Imediat s-a instalat boicotul economic mondial al Germaniei, un boicot atât de asiduu, încât pe niciun raft de magazin al lumii nu mai puteai găsi un produs având inscripţionat „Made in Germany”.

Un membru al conducerii reţelei de magazine Woolworth mi-a mărturisit că atunci au trebuit să arunce în râu farfurii şi ceramică germană în valoare de milioane de dolari.

Magazinele cu marfă germană erau, la rândul, lor boicotate şi cetăţenii pichetau cu pancarte pe care scria „Hitleriştii!” sau „Asasinii!” – aşa cum se face uneori în Sud.

Într-un magazin Macy (reţea condusă, paradoxal, de familia evreiască Strauss), o femeie a găsit o pereche de ciorapi vechi de 20 ani, cu eticheta „Made in Germany”. Imediat magazinul a fost boicotat şi pichetat de sute de cetăţeni cu pancarte antihitleriste.

În timp ce acestea se petreceau în lume, repet, în Germania nimeni nu se atinsese de un fir de păr al vreunui evreu. Nu exista suferinţă în rândul evreilor. Nu exista foamete. Nu erau crime. Nimic.

Evident, germanii au spus: „Cine sunt aceste persoane care declară boicot împotriva noastră şi ne aduc oamenii în şomaj şi ne fac să ne îngheţe industria?! Cine sunt ei, ca să ne facă aşa ceva?!”.

Erau evident indignaţi. Unii au început să picteze zvastici pe magazinele evreilor. Lucru normal.

De ce s-ar fi dus un german să-şi dea banii unui proprietar de magazin din aceeaşi etnie cu cei care îi înfometau ţara prin embargoul mondial, pentru a face Germania să îngenuncheze şi apoi să vină să-i dicteze cine să fie premierul sau cancelarul? Era ridicol.

Boicotul mondial a mai continuat ceva timp. Dar, de-abia în 1938, când un tânăr evreu polonez a împuşcat un diplomat german în ambasada Germaniei din Paris, germanii au devenit într-adevăr duri cu evreii din Germania.

Astfel au apărut vitrinele sparte şi luptele de stradă şi tot ce cunoaştem.

Acum, cu toate că nu-mi place cuvântul „antisemitism” (pe care-l consider un nonsens), dar dumneavoastră vă spune ceva, îl voi utiliza în continuare. După cum vedem, supremul motiv pentru care în Germania a explodat antisemitismul şi resentimentele împotriva evreilor era responsabilitatea lor pentru izbucnirea Primului Război Mondial şi boicotarea mondială a Germaniei.

Şi, în final, se vede că ei deveneau autorii celui de-Al Doilea Război Mondial, pentru că deja lucrurile nu mai puteau fi controlate şi era absolut necesar ca germanii şi evreii să-şi încrucişeze săbiile într-un război care avea să decidă odată pentru totdeauna cine va supravieţui şi cine va pieri.

În acea perioadă, trăiam în Germania şi ştiam că germanii deciseseră că Europa urma să fie sau creştină sau comunistă; nu exista cale de mijloc. Şi germanii se deciseseră: aveau să încerce să menţină o Europă creştină, pe cât posibil. Şi au început reînarmarea.
În noiembrie 1933, SUA au recunoscut oficial Uniunea Sovietică. URSS devenea foarte puternică, iar Germania şi-a dat seama că: „dacă nu suntem puternici, curând vine şi rândul nostru”.

Aşa cum azi, în America, spunem „dacă nu suntem puternici, curând vine şi rândul nostru”. Iar guvernul nostru cheltuieşte 84 miliarde de dolari pentru apărare. Şi apărare împotriva cui? Apărare împotriva a 40.000 de mici evrei care au luat puterea la Moscova, după care, prin varii metode, au obţinut comanda în atâtea ţări ale lumii.

Ce putem face azi, în pragul celui de-al treilea război mondial?

Dacă acţionăm rapid, poate salvăm nişte vieţi care ar putea fi ale fiilor noştri. Fiii dumnevoastră ar putea fi chiar în seara aceasta chemaţi sub arme şi dumneavoastră nu ştiţi, aşa cum englezii nu au ştiut în 1916, în Londra, că sioniştii făceau un târg cu cabinetul de război britanic, pentru a le trimite cei mai buni copii să moară într-un război absurd, ca toate războaiele.

Dar cine a ştiut de asta în SUA, la vremea respectivă? Nimeni.

Nimănui în SUA nu i se permitea să ştie asta. Dar cine a ştiut sigur? Preşedintele Wilson a ştiut. Colonelul House a ştiut. Alţi oameni din interior au ştiut. Mă întrebaţi dacă eu am ştiut?

Ceva idei aveam, pentru că eram omul de legătură al lui Henry Morgenthau Sr., în 1912, în timpul campaniei în care Wilson a fost ales, şi circulau zvonuri prin birouri la vremea aceea.

Eram omul de încredere al lui Morgenthau, care era preşedintele Comitetului de finanţare, eram omul de legătură între el şi Rollo Wells, trezorierul.

Deci am asistat la şedinţele lor, cu preşedintele Wilson în capul mesei. Toţi ceilalţi erau acolo şi îi auzeam cum îl bombardează pe preşedinte cu chestiunea impozitelor şi a situaţiei grave a lui Federal Reserve Bank şi îi auzeam cum îl îndoctrinează pe preşedintele nostru cu teorii sioniste. Judecătorul Brandeis şi preşedintele erau acolo şi vorbeau, îi văd şi acum, aproape unul de altul, la fel de lipiţi ca degetele unei mâini.

Preşedintele Wilson, când venise la discuţii să afle despre ce este vorba, era la fel de neştiutor ca un nou-născut.

Aşa am fost noi, americanii, atraşi în Primul Război Mondial, în timp ce dormeam cu toţii. Ne-am trimis copiii în Europa, pentru a fi măcelăriţi!

Pentru ce? Pentru ca evrei să poată avea Palestina ca țară a lor. V-au păcălit atât de mult încât nu mai știți dacă veniți sau plecați.

Evreii – le spun evrei pentru că așa sunt cunoscuți, pentru mine nu sunt evrei, le spun așa-ziși evrei, pentru că știu ce sunt.

Evreii est-europeni, care alcătuiesc 92% din populația mondială de evrei, au fost la origini Khazari, au fost un trib care trăia în inima Asiei. Și ei au avut un imperiu pe când nu exista Rusia și celelalte țări, iar Imperiul Khazar era cel mai mare din Europa.

Atunci când regele a hotărât să treacă la monoteism, din cauza degenerării lor, toți au devenit evrei, au adoptat mozaismul. Niciunul nu puseseră piciorul pe Pământul sfânt și cu toate acestea acum vin și spun că vor să populeze pământul lor ancestral. E ridicol să-i numim „oameni ai Pământului sfânt”.

Dumneavoastră ştiţi ce fac evreii de Ziua Iertării, care credeţi că este aşa de sacră pentru ei? Eu ştiu, pentru că am fost unul din ei. Ceea ce spun nu este din auzite. Sunt aici să vă prezint fapte.

În Ziua Iertării, ca evreu, intri în sinagogă şi rosteşti o rugă, singura rugă care te obligă să rămâi în picioare.

Această rugă scurtă se repetă de trei ori: ea se numeşte Kol Nidre.

Ruga se referă la un acord pe care-1 faci în clipa aceea cu Atotputernicul Dumnezeu, în sensul că orice promisiune, declaraţie sau jurământ pe care-l vei face în următoarele 12 luni să fie nul şi neavenit. Jurământul nu va fi jurământ; promisiunea nu va fi promisiune. Acestea nu vor avea nicio valoare.

Cu atât mai mult, Talmudul reaminteşte evreului că ori de câte ori face o promisiune sau un jurământ, să nu uite că legământul făcut sub Kol Nidre, de Ziua Iertării, îl scuteşte de respectarea lor.

Deci, cât de mult ne putem noi baza pe loialitatea evreilor?

Ne putem baza pe loialitatea lor la fel de mult cât s-au bazat germanii pe loialitatea lor, în 1916. Şi, fără îndoială, noi, americanii, vom avea aceeaşi soartă pe care au avut-o germanii, şi din aceleaşi motive”.

http://mucenicul.files.wordpress.com/2009/12/1-img_2942-sm.jpg

Foto: Evrei anti-sionisti ortodocși acuză sionismul de erezie și practici inumane.

Discursul a fost ţinut în 1961, la Hotelul Willard din Washington DC, şi publicat la acea vreme de «Common Sense»

Sursa: MCP Press Agency,
Articol preluat din revista Lumea nr. 7/2010 de jurnalul  Basarabia literară

03/02/2022 Posted by | ISTORIE, POLITICA | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Filosoful Constantin Noica despre FIINȚA ROMÂNEASCĂ

Constantin Noica (foto) este unul dintre cele mai importante nume ale filosofiei românești. El a făcut parte din poate cea mai prodigioasă generație din istoria culturii române, alături de Eliade, Cioran, Ionescu, Sebastian, Acterian, Comarnescu ș.a.

S-a născut la Vităneşti-Teleorman, 12 iulie 1909, într-o familie de aromâni și a decedat la Sibiu în data de 4 decembrie 1987.

A debutat în revista Vlăstarul, în 1927, ca elev al liceului bucureştean „Spiru Haret“. A urmat Facultatea de Litere şi Filozofie din Bucureşti (1928–1931), absolvită cu teza de licenţă Problema lucrului în sine la Kant. A fost bibliotecar la Seminarul de Istorie a filozofiei şi membru al Asociaţiei „Criterion“ (1932–1934).

După efectuarea unor studii de specializare în Franţa (1938–1939), şi-a susţinut la Bucureşti doctoratul în filozofie cu teza Schiţă pentru istoria lui Cum e cu putinţă ceva nou, publicată în 1940.

A fost referent pentru filozofie în cadrul Institutului Româno-German din Berlin (1941–1944). Concomitent, a editat, împreună cu C. Floru şi M. Vulcănescu, patru dintre cursurile universitare ale lui Nae Ionescu şi anuarul Isvoare de filosofie (1942–1943).

În timpul dictaturii comuniste a avut domiciliu forţat la Câmpulung-Muscel (1949–1958) şi a fost deţinut politic (1958–1964). A lucrat ca cercetător la Centrul de logică al Academiei Române (1965–1975).

Ultimii 12 ani din viață i-a pe trecut la Păltiniş, fiind înmormântat la schitul din apropiere.

Ființa românească și limba latină


În nicio limbă, probabil, la „a libera” nu se spune ca la noi: a da drumul. Când un copil sau o fată spun „dă-mi drumul”, ei nu știu de sigur ce spun. Dar nu o știm bine nici noi, oameni maturi și cultivați. Căci a da drumul, cum o arată Sextil Pușcariu, înseamnă a arăta drumul, într-un desiș de codru sau la o curmătură de dealuri unde te-ai trezit.

Iar dacă și popoarele se pot trezi în desișul istoriei, sau la o curmătură de căi ale altora, mai puternici în acel ceas, atunci se poate spune că nouă, românilor, limba latină ne-a dat, ne-a arătat drumul.

A nu ști aceasta, a uita ori a nesocoti aceasta, se poate plăti cu ființa ta ca popor, chiar dacă ființezi mai departe ca populație undeva pe harta globului.
Dar noi avem o dovadă concretă și apropiată istoricește cu privire la ce înseamnă limba latină pentru unitatea noastră.

La unele popoare vecine, catolicismul, cu limba latină ca veșmînt (uneori și limbă a cancelariilor și administrației) a putut dezbina: pe croați catolicismul i-a înstrăinat de sârbii ortodocși, pe polonezi i-a desprins (probabil în chip deliberat) de masa slavă din Răsărit, pe ungurii catolici i-a putut învrăjbi cu cei reformați; căci conflictele religioase – suprapuse desigur celor economice și de clasă – au fost cele mai zguduitoare din istorie, așa cum se vede chiar astăzi în Irlanda.

La noi însă s-a întâmplat ceva uimitor istoricește, în Transilvania aceea a tuturor descălecărilor românești: tocmai dezbinarea religioasă ne-a favorizat unirea, și anume prin limba latină, care ne-a arătat drumul.
Nu voi invoca niciodată îndeajuns – spre a arăta cine suntem și cum ne-am regăsit –  dezbinarea religioasă ce s-a produs între români, sub acțiunea calculată a puterilor stăpântoare, prin ralierea unei părți a populației autohtone la catolicism.

De dezbinarea uniților cu ortodocșii dă oricând mărturie amintirea Mitropolitului Andrei Șaguna. Dar cei ce urziseră scoaterea românității din matca ei, uitaseră de limbă, de limba latină! Iar limba aceasta, în mâna latiniștilor ardeleni, a devenit instrumentul de trezire a românității și, până la urmă, de unificare a ei.
Coborîți până la București, unde în largă măsură ei au creiat Academia (așa cum Gheorghe Lazăr ardeleanul din Avrig, dădea școală românească în locul celei grecești), latiniștii au dus până la exces gândul lor reformator  sau formator pentru o întreagă națiune: au dat Dicționarul limbii române al lui Massim și Laurian, care putea suna straniu într-un ceas când Maiorescu și Eminescu aduceau limba cea adevărată, dar care astăzi, după mai bine de 100 de ani, apare drept un monument al culturii și națiunii noastre, emoționant tocmai prin învățata lui partinitate – nu lipsită de multe contribuții științifice – pentru limba latină.


Ar trebui ca locuri întregi din acest dicționar să stea sub ochii elevilor astăzi, după cum ar fi bine ca unele lucrări asupra formării limbii noastre, ca „Încercarea de semaseologie” a lui Lazăr Șăineanu (mai român decât mulți dintre cei ce l-au silit să plece din țară) să reapară, așa cum au fost republicate „Basmele românilor”, spre a se arăta câtă sevă latină este în ființa noastră spirituală.
Dar ceea ce ar trebui, mai ales, ar fi ca limba latină, care ne-a făcut posibilă vorbirea, dârzenia istorică și apoi ieșirea la lumină, să reapară cu titluri pline în sistemul nostru de învățămînt și astfel în modelarea conștiințelor tinere românești.

Nu este sigur că francezii n-ar fi fost totuși francezi și cu o limbă precumpănitor celtică sau germanică, după cum spaniolii ar fi putut fi spanioli cu o limbă iberică sau de influență maură. Noi însă n-am n-am fi fost ce sîntem fără limba latină.
În așa măsură o avem în sânge încât a fost suficient, în Oltenia, o administrație în limba latină de două-trei decenii doar, pentru ca apoi timp de o sută și ceva de ani oltenii să dea, la nivelul liceului, cei mai buni latiniști ai țării.

Dacă totuși alte limbi romanice au și ele tăria latină a limbii noastre, atunci cu atât mai mult trebuie să învățăm latina, prin care avem dintr-odată acces la alte șase limbi, dintre care trei (franceza, italiana și spaniola) sunt mari limbi ale lumii de azi și de mâine.
Când o limbă, moartă dar nu tocmai, îți este atât de firească – așa cum nu se întâmplă polonezului sau ungurului cu latina – cum și de ce să te lepezi de ea?

Poate pentru că trăim într-un veac în care umanitățile nu mai au însemnătate față de reușitele științelor?

Dar s-ar zice că reușitele acestea încep să se întoarcă împotriva omului, dacă el nu se hrănește și din „umanități”.  Iar dacă e vorba de marii oameni de știință ai timpului nostru, atunci un Norbert  Wiener, un Heisenberg, un Weizsäcker ar da de rușine, cu greaca și latina lor, ca și cu impresionanta lor cultură umanistă pe toți cei care cred că știința este sortită să pustiiască vechea și încercata cultură.
De altfel, după cum se știe, limba latină nu este numai o treaptă către umanități; fraza latină – mai mult decât cea greacă – reprezintă și o lecție de logică. Există și o logică a vorbirii, a logosului, care ar putea fi un excelent corectiv pentru logica prea mecanică pe model matematic. Există o logică vie și suplă, una a lucidității, nu doar un calcul logic, cu noaptea lui, în care știu mașinile ce fac, dar omul nu mai știe bine ce se face cu el și cu societatea lui.
Când o limbă îți dă: obârșia, tăria de-a rezista și putința de-a uni și face o națiune, iar în actual îți dă deschiderea către unele limbi de seamă ale lumii, deschiderea către cultura îmblânzitoare a furor-ului științific și chiar deschiderea către o logică a cugetului gânditor, nu numai a celui operator, atunci limba aceea nu este o piesă de arhivă. Arhivari sunt cei care o țin sub obroc.

Ea, în schimb, îți arată drumul, și apoi îți dă drumul, te eliberează până și de ea însăși, către isprăvile pe care veacul îți cere să le faci!

Dar tot ea îți spune, pe orice căi a-i apuca-o: Vita sine cultura quasi imago mortis est.*

Constantin Noica

*Viața fără cultură este ca imaginea morții ( traducere din latină)

03/02/2022 Posted by | CULTURA, ISTORIE ROMÂNEASCĂ | , , , , , , | Lasă un comentariu

%d blogeri au apreciat: