Bucureştiul pare să se fi resemnat în ceea ce priveşte dispariţia comunităţii româneşti din Ucraina și i-a lăsat de izbeliște pe cei cca.500.000 de români care trăiesc în această țară

Foto: Harta lingvistică a Ucrainei

Abia acum s-a aflat de ce Bucureștiul i-a lăsat de izbeliște pe cei cca.500.000 de români din Ucraina

Cei cca. 500.000 de români din Ucraina au fost lăsați de izbeliște de București, după ce Kievul a introdus controversata lege privind învățământul în limba maternă.

Asta, în timp ce, de exemplu, Ungaria, cu o comunitate maghiară masivă în Ucraina, a anunțat că va împiedica aderarea țării la NATO, dacă nu se fac schimbări, consemnează publicația online FLUIERUL.ro.

Atât România, cât şi Ucraina sunt îngrijorate cu privire la influenţa Rusiei, astfel încât, din cauza politicii de securitate, România nu ia măsuri ferme împotriva privării de drepturi a minorităţii române din Ucraina, a declarat János T. Barabás, analist senior la Institutul de Afaceri Externe din Budapesta, într-o declaraţie dată cotidianului clujean de limbă maghiară, Krónika.

Cotidianul a solicitat opinia analistului, cu privire la acest subiect, după ce portalul Libertatea.ro a publicat, săptămâna trecută, un reportaj despre privarea de drepturi a românilor din Ucraina. Potrivit opiniei liderilor românilor din Ucraina care au fost citaţi în cadrul reportajului, noua lege a educaţiei din Ucraina – care va intra în vigoare începând cu următorul an şcolar – va accelera asimilarea comunităţii româneşti, estimată la o jumătate de milion de persoane, scrie rador.ro.

Românii din Ucraina care au fost întrebaţi de ziarul Libertatea, au criticat pasivitatea Bucureştiului.

Autorul reportajului a citat ceea ce românii din Ucraina obişnuiesc să tot menţioneze ca exemplu: modul în care acţionează Ungaria pentru a proteja identitatea comunităţii maghiare din Transcarpatia.

Consiliul Naţional al Românilor din Ucraina a adresat mai multe memorii către autoritățile române în care deplâng încălcarea dreptului la educație în limba maternă, pe care îl numesc „un genocid cultural-lingvistic”, și în care critică lipsa de acțiune a autorităților de la București în comparație cu Ungaria sau Bulgaria care a ajuns deja la înțelegeri cu autoritățile de la Kiev pentru asigurarea drepturilor respectivelor comunități.

Dând ca exemplu înţelegerile Ungariei (privind păstrarea limbii materne în şcolile comunităţii maghiare) şi Bulgariei (privind păstrarea unităţii comunităţii bulgare în cadrul reformei teritorial-administrative) cu Ucraina, comunitatea românească cere autorităţilor de la Bucureşti să negocieze şi să semneze acorduri similare.

Românii din Ucraina cer ca problema învăţământului în limba română să fie rezolvată după modelul adoptat pentru maghiarii din Ucraina și de asemenea, solicită adoptarea unei Declaraţii a Parlamentului privitoare la Legea educaţiei din Ucraina.

„În discursul public din Ucraina s-a creat imaginea faptului că doar Ungaria, Polonia şi Rusia au de obiectat faţă de politica asimilaţionistă ucraineană, în timp ce România e mulţumită de ceea ce se întâmplă”, afirmă reprezentanții Consiliului Naţional al Românilor din Ucraina citat de https://romania.europalibera.org .

Ei reclamă că românii din Ucraina, care sunt aproximativ 500.000, a doua minoritate naţională în ţară după cea rusă, „sunt supuşi unui proces sistematic bine organizat, la toate nivelele politicii de stat, de ucrainizare forţată, sens în care a fost adoptată şi legislaţia necesară”.

S-a menţionat însă şi faptul că în 2017, după adoptarea Legii educaţiei, Ministerul Afacerilor Externe din România a cerut autorităţilor ucrainene să garanteze dreptul la educaţie în limba maternă a celor de etnie română.

Anul trecut, Ministerul Afacerilor Externe a negociat cu reprezentanţii minorităţii române din Ucraina textul unui acord de cooperare în domeniul educaţiei, între cele două ţări, la care încă se mai lucrează.

János T. Barabás a spus că, deşi de la dobândirea independenţei Ucrainei, în 1991, relaţia României cu Ucraina este una tensionată, după intervenţia Rusiei în Crimeea, din 2014, relaţiile dintre cele două ţări s-au îmbunătăţit, iar în prezent sunt definite de o cooperare în domeniul politicii de securitate.

„Bucureştiul pare să se fi resemnat în ceea ce priveşte dispariţia comunităţii româneşti din Ucraina.

Pare să fie mai importante obţinerea, cu ajutorul SUA, a statutul de „lider al securităţii regionale” şi unirea cu Republica Moldova”, a spus expertul.

Potrivit acestuia, măturarea sub preş a problemelor dintre cele două ţări poate fi explicată prin faptul că, atât autorităţile de la Bucureşti, cât şi cele de la Kiev sunt îngrijorate din cauza influenţei Rusiei.

„Din cauza problemelor nediscutate din relaţiile bilaterale şi a atitudinii naţionaliste rigide care se regăseşte de ambele părţi, nu este de aşteptat ca în relaţiile dintre Ucraina şi România să existe vreun progres, însă, în acelaşi timp, datorită politicii de securitate, nu este probabil nici un regres”, a adăugat János T. Barabás.

Consiliului Naţional al Românilor din Ucraina, care reunește 20 de organizații neguvernamentale ale etnicilor români, relevând gravitatea situației create, a tras un semnal de alarmă, cerând ajutor de la București:

„În aceste condiţii, este imperios necesar ca România să-şi revizuiască atitudinea faţă de comunitatea românească din Ucraina înţelegând că doar măsurile urgente pot să salveze de la dispariţie o comunitate istorică bine conservată.

Este cazul de a crea o celulă de criză pentru coordonarea tuturor activităţilor Deschiderea ICR-ului la Kiev, cu reprezentanţe funcţionale la Cernăuţi, Slatina şi Ismail nu mai poate fi amânată.

România nu poate tolera la nesfârşit atittudinea în forţă a autorităţilor ucrainene de a ne asimila prin toate mijloacele. niciun alt interes şi nicio altă posibilă influenţă din exterior nu pot justifica dispariţia unei comunităţi. Noi nu dorim să ajungem în situaţia confraţilor din Valea Timocului, pentru ca apoi să ne deplângem soarta”, avertizează românii din Ucraina.

Publicitate

ROMÂNIA SUB AMENINȚAREA BOLȘEVICĂ

România s-a aflat de la început în prima linie a luptei împotriva bolșevismului. Românii au cunoscut în mod direct, încă din 1917, ce înseamnă bolșevismul, pe care l-au respins ca pe o ideologie străină spiritului poporului român, scrie Ioan C. POPA, doctorand la Facultatea de Sociologie şi Asistenţă Socială a Universităţii Bucureşti, membru al Uniunii Ziariştilor Profesionişti și fost consilier diplomatic la Chişinău în perioada 2000-2004, în prestigioasa revistă https://www.limbaromana.md.

Documente de arhivă ale Armatei Române atestă fără putință de tăgadă că, în primăvara anului 1917, aliații ruși de pe frontul românesc s-au transformat peste noapte, sub isteria ideologiei bolșevice, într-o hoardă de prădători, care au refuzat să mai lupte și au pactizat cu inamicul, ceea ce l-a determinat pe Ion Antonescu (foto), pe atunci locotenent-colonel, șef al Biroului operații la Marele Cartier General Român, să consemneze:

„Iarna grea, inamicul și rușii se coalizaseră cu toții pentru a ne distruge… Veniți în număr mare, pentru a ne ajuta, rușii s-au instalat în Moldova ca cuceritori. Călăuziți fiind de această mentalitate au pus stăpânire pe toate orașele și satele, pe toate clădirile oficiale și particulare, pe toate aprovizionamentele și pe toate căile ferate.

Invocând secretul operațiilor, au impus trupelor noastre să se miște pe jos și numai pe anumite drumuri și să nu se cantoneze decât în localitățile cele mai mizerabile. Trebuie însă să se știe, că la acea epocă – în ajunul revoluției – toate operațiile lor militare se reduceau în a jefui, teroriza populația, dezonora femeile și distruge toată avuția noastră națională”, astfel că, în scurt timp, „prin mărinimia puternicului aliat eram acum străini în țara noastră”.

Poate și mai grav este faptul că, după victoria trupelor române în luptele de la Mărășești (25 iulie – 21 august 1917), germanii și austro-ungarii au început o acțiune de dezorganizare morală a Armatei Române, inamicul fiind ajutat și de soldații ruși, care, cel puțin formal, continuau să ne fie aliați.

Aceștia din urmă, preciza Antonescu, „încă de la izbucnirea revoluției lor, se luptau din răsputeri să tragă, prin minciuni, promisiuni și amenințări și pe ai noștri în apele lor. Soldatul nostru era îndemnat atât de unii, cât și de alții, să părăsească frontul, să răstoarne guvernul și să lupte pentru triumful bolșevismului”.

La 18 aprilie/1 mai 1917, circa 15 000 de soldați ruși cu drapele roșii, cărora li s-au alăturat și o serie de muncitori români, au manifestat pe străzile Iașilor, sub presiunea lor fiind eliberați din închisoare mai mulți adepți ai bolșevismului rus.

Printre cei eliberați s-a numărat și Cristian Rakovski, unul dintre colaboratorii lui Lenin și viitor membru al primului Birou restrâns al Comitetului Executiv al Cominternului (martie 1919), care s-a refugiat la Odessa și a început pregătirile pentru declanșarea unor evenimente după modelul celor din Rusia care să conducă la schimbarea regimului constituțional din România.

În pofida multiplelor disfuncționalități apărute în cadrul colaborării militare româno-ruse după intrarea României în război, trebuie precizat că, pe fond, raporturile generale dintre cele două state aliate, în primul rând în plan politic, au fost la început dominate de încredere reciprocă. O astfel de atmosferă a făcut posibilă, de altfel, luarea în calcul de către conducerea de stat a României a unei eventuale evacuări în Rusia și, mai ales, încredințarea spre păstrare, la Kremlin, a Tezaurului Băncii Naționale a României.

Este de menționat, de asemenea, faptul că în partea a doua a lunii aprilie și începutul lunii mai 1917, primul ministru Ion I.C. Brătianu, însoțit printre alții de Dinu Brătianu, generalul Constantin Prezan și colonelul Ion Antonescu, s-a aflat într-o lungă vizită la Petersburg, ca invitați ai guvernului provizoriu rus.

Cu toată dezamăgirea provocată de turbulențele și dezordinea vizibile la tot pasul în vechea capitală a Rusiei, Brătianu s-a întors totuși încrezător, după cum relatează I.G.Duca, deoarece a obținut „asigurarea formală că războiul va fi continuat, că ni se vor restitui proviziile pe care le împrumutaserăm armatelor rusești în tot decursul iernii, că se va grăbi trimiterea și tranzitarea materialului de război și mai cu seamă că se va întreprinde peste două luni alături de noi ofensiva pe linia Focșani-Galați, pe care o proiectaserăm în vederea eliberării teritoriului ocupat”.

Sentimentul de încredere era stimulat și de primirea făcută lui Brătianu și însoțitorilor săi de guvernul provizoriu rus, care „era nu numai cordială, dar cu adevărat regească. (Brătianu) Fusese primit la gară cu muzică și gardă de onoare. Atât el cât și însoțitorii lui… au fost găzduiți în Palatul de iarnă, în apartamentele imperiale. Generalul Prezan dormea în patul Ekaterinei a II-a”.

Preluarea puterii de către minoritatea bolșevică în toamna anului 1917 avea să schimbe din temelii cursul relațiilor ruso-române. Situația dramatică creată și amenințarea care plana asupra menținerii ordinii constituționale l-au determinat pe primul ministru Brătianu să convoace, în noaptea de 8/9 decembrie 1917, o ședință a Consiliului de Miniștri și să obțină, totodată, aprobarea regelui Ferdinand pentru intervenția în forță a armatei și dezarmarea bolșevicilor. Acestă acțiune a eliminat un pericol imediat, dar a reprezentat și semnalul unei riposte din partea fostului aliat de o virulență neașteptată.

Sunt cunoscute ultimatumul dat de Consiliul Comisarilor Poporului, la 31 decembrie 1917/13 ianuarie 1918 și ordinul lui Lenin din aceeași zi de arestare a reprezentanților României la Petersburg în frunte cu ministrul Constantin Diamandy.

În pofida greutăților, românii aveau tot mai puternic sentimentul că a sosit momentul istoric al înfăptuirii unui ideal secular, după cum consemna ziarul Mișcarea, din 13 ianuarie 1918:

„Idealul unității naționale a rămas busola vieții noastre de stat. La acest ideal nu putem renunța fără a primejdui însăși existența statului român (…). Războiul îl purtăm cu suferințe și îl eternizăm în paginile istoriei cu sângele generației de astăzi. Dar valoarea lui adevărată nu se judecă cu nervii încordați ai celor de astăzi, ci cu seninătatea calmă a celor de mâine.

Drepturile pe care le-a fixat războiul de astăzi în conștiința omenirii și în paginile istoriei sunt imprescriptibile. Peste ele nu se va putea trece niciodată. Și astfel se leagă firele istoriei. Unirea cea mică de la 1859 cu războiul Unirii mari de la 1918. Înțelesul politic al acestui război este pasul hotărâtor către Unirea Mare”.  

Sub amenințarea noii puteri bolșevice din Rusia și la cererea Sfatului Țării de la Chișinău, dar și a Comandamentului rusesc în frunte cu generalul Scerbacev, rămas fidel vechiului guvern imperial, la 8/21 ianuarie 1918, primele trupe române, conduse de generalul Ernest Broșteanu, trec Prutul pentru restabilirea ordinii în Basarabia.

După câteva zile, trupele bolșevice sunt nevoite să se retragă pe linia Nistrului. Nemulțumit de cursul evenimentelor, la 13/26 ianuarie 1918 Consiliul Comisarilor Poporului rupe în mod unilateral relațiile diplomatice cu România, toți reprezentanții români fiind expulzați.

Totodată, guvernul rus a dispus confiscarea Tezaurului României depozitat la Moscova, declarat „intangibil pentru oligarhia română”.

Leon Troțki (foto), atunci comandant al Armatei Roșii, propunea chiar o intervenție militară împotriva României care, afirma el, „va fi urmată de o răspândire a bolșevismului în rândul Armatei Române, așa cum s-a întâmplat recent în cazul Ucrainei”.   

Provocările și amenințările Rusiei Sovietice erau însă departe de a se liniști. La Odessa, C. Rakovski improvizase, cu acordul lui Lenin și Troțki, un „Colegiu Suprem pentru reglarea chestiunii Basarabiei și conflictului cu România”, structură care, în noaptea de 27/28 ianuarie 1918, a început arestarea în masă a românilor din oraș și transportarea lor pe vase de război, ca „măsuri de siguranță” datorită stării de beligeranță intervenite în raporturile ruso-române.

O lună mai târziu, Rakovski le telegrafia lui Lenin și Troțki că scopul misiunii sale la Odessa era de „a alunga forțele române contrarevoluționare din Basarabia și de a provoca o mișcare revoluționară în România”.

La 18 februarie/3 martie 1918, la Brest-Litovsk se semnează pacea dintre Rusia Sovietică și Germania, atât de mult hulită și detestată de Lenin, care a justificat-o ca fiind rezultatul unei coincidențe de interese între cele două puteri beligerante.

Mai mult, el susținea că pacea respectivă avea un caracter temporar, fiind vorba de un compromis cu bandiții imperialismului german, impus și acceptat ca o condiție a supraviețuirii revoluției bolșevice.

Ca o consecință imediată a acestei păci, find încercuită de inamici și lipsită de sprijinul promis de aliați, România se vede nevoită să semneze la Buftea (5/18 martie 1918) Tratatul preliminar de pace cu Puterile Centrale (Germania, Austro-Ungaria, Bulgaria și Turcia), care se va finaliza prin umilitorul Tratat de pace de la București, din 24 aprilie/7mai 1918. Un tratat care ne-a pus într-o lumină nefavorabilă în fața aliaților vestici.

„Nu noi putem fi făcuți responsabili de pacea de la București”, scria un an mai târziu Ion Antonescu. Responsabilitatea o poartă „aceia care n-au avut, la timp, energia necesară să împiedice atât trădarea Rusiei țariste, cât și trădarea Rusiei revoluționare.

Pacea de la București este o consecință. Cauza ei este revoluția rusească și Brest-Litovsk”.

În pofida dezastrului care se prefigura, sorții aveau să deschidă totuși un alt drum României, care a renăscut din propria cenușă și a reușit în acel magnific an 1918 să-și împlinească marele ideal al unității și reîntregirii naționale.

Primul pas avea să fie făcut foarte curînd, la 27 martie, de Sfatul Țării din Chișinău, care a decis unirea Republicii Democratice Moldovenești (Basarabia) cu „Mama sa România”, acțiune urmată rând pe rând de toate celelalte provincii istorice românești. Mai târziu, în 1928, referindu-se la acest eveniment cu adevărat epocal, Dimitrie Gusti scria:

„Mâinile care se căutau de veacuri, fără odihnă, acum zece ani s-au împreunat frățește de la Tisa la Nistru, de la Carpați la Mare. Iar poporul român, așezat de destine istorice milenare pe podișul Carpaților, ca să stea strajă neclintită civilizației în Orient, a devenit astfel singurul stăpân al Daciei străbune. Actul politic suprem al unirii întregului neam românesc formează o culme eternă în istoria neamului; el este punctul culminant, cu un nimb de apoteoză, al unui lung proces necesar istoric”. 

Martor direct al schimbărilor din România de la est de Prut, care au condus la înfăptuirea unirii, a fost și scriitorul Duiliu Zamfirescu, „primul și ultimul Comisar General în Basarabia”, după cum el însuși mărturisea și care ne-a lăsat câteva constatări memorabile.

Pe parcursul lunilor februarie-martie 1918, Duiliu Zamfirescu s-a aflat într-o misiune specială încredințată de mareșalul Alexandru Averescu, noul șef al guvernului român, pe lângă Consiliul Directorilor Generali (cabinetul de miniștri) al Republicii Democratice Moldovenești, proclamată la 2 decembrie 1917, în contextul destrămării Imperiului țarist și al aplicării principiului autodeterminării națiunilor.

„Basarabia actuală, ca orice țară ieșită din revoluție, este câmpul contrastelor”, devastată de curente centrifuge și promisiuni deșarte, scria D. Zamfirescu câteva luni mai târziu după încheierea misiunii.

„Lumea pare într-un echilibru nestabil”, iar peste tot latet anguis in herba/șarpele se ascunde în iarbă, mai avertiza el. În pofida multiplelor dificultăți pe care le întrevedea, D. Zamfirescu constata cu satisfacție că „poporul basarabean… este pur românesc în substratul său”. Comentând actul unirii, din 27 martie 1918, scriitorul și diplomatul cu o lungă experiență anterioară la Roma, sublinia:

„În acest pământ locuiește un popor care, de baștină, este popor românesc. Alături de dânsul și adesea ori peste dânsul s-au așezat și alte nații cari, ajutate de administrația rusească, au căutat să-l deznaționalizeze. Dar, aici, ca peste tot pe unde a trecut colonizarea romană, cu caracterul său agricol,– dragostea de pământ a asigurat păstrarea neamului nostru în frontierele țării și în cuprinsul limbei, cu acea neclintită statornicie a legionarului (membru al legiunilor romane, n.n.), pe care nimic n-a învins-o. Aceasta este comoara pe care ne-o aduce Basarabia: țăranul român, lipit de glie”.  

La finele Primului Război Mondial au luat ființă, aproape concomitent, două organizații internaționale cu scopuri diametral opuse: Cominternul (Internaționala a III-a, Comunistă) a cărei sarcină mondială stabilită de Lenin era să asigure victoria definitivă a socialismului în lume, și Liga (Societatea) Națiunilor, constituită în baza Pactului decis prin Tratatul de la Versailles dintre Puterile Aliate și Asociate și Germania (28 iunie 1919), al cărei obiectiv declarat era „dezvoltarea cooperării între națiuni pentru garantarea păcii și securității” prin asumarea de către statele membre a obligației de a respecta și menține integritatea teritorială și independența lor contra oricărei agresiuni externe. România a fost unul dintre cele 26 state fondatoare ale Ligii, cărora li s-au alăturat pe parcurs și alte țări.

Cominternul împotriva ordinii internaționale

Încă nu se stinseseră ecourile Primului Război Mondial, iar tratativele de pace de la Paris erau în toi, când Lenin și anturajul său au convocat la Moscova (2-6 martie 1919) „primul Congres comunist internațional” care a consacrat înființarea Internaționalei (a III-a) Comuniste (Cominternul).

Cu acest prilej, Lenin dă semnalul inaugurării unei „ere noi” în istoria umanității, a „prăbușirii capitalismului” și a trecerii proletariatului la „lupta deschisă cu aparatul de stat” pentru sfărâmarea vechii mașinării burgheze și asigurarea victoriei comunismului la scară mondială.

Noul imperialism bolșevic proclamat de Lenin reprezenta o amenințare reală și directă pentru România, țară inclusă de la început în planurile de acțiuni subversive inițiate de Comintern, prin înființarea a două birouri speciale de coordonare a procesului de bolșevizare în zona Balcanilor, unul la Harkov și altul la Odessa.

La două săptămâni după primul Congres al Cominternului, la Budapesta lua ființă Republica Sovietică Ungară/„Republica Sfaturilor” (21 martie 1919), în conducerea căreia rolul de frunte îl avea Bela Kun (responsabil în guvern cu afacerile externe și problemele militare). Bela Kun a devenit în anii următori unul dintre liderii de frunte ai Cominternului și este autorul a numeroase crime sângeroase comise cu cruzime în Crimeea, unde a fost trimis de Lenin, în 1920, să instituie puterea bolșevică.

România s-a văzut astfel amenințată din nou, atât de la Vest, cât și din Est, de unde se pregăteau intervenții militare directe și coordonate pentru răsturnarea ordinii constituționale și includerea sa în sistemul republicilor sovietice.

Aproape concomitent cu proclamarea Republicii Sovietice la Budapesta, un detașament al Armatei Roșii organizat de ruși și ucraineni în stânga Nistrului a efectuat, la 27 mai 1919, o incursiune sângeroasă la Bender/Tighina, orașul fiind ținut sub teroare timp de două ore.

O acțiune violentă similară fusese organizată în ianuarie 1919 la Hotin. Presa românească din perioada respectivă informa sistematic despre descoperirea și dezarmarea de către autoritățile din Basarabia a unor grupuri bolșevice înarmate infiltrate de peste Nistru pentru comiterea de acte violente.

Amenințarea bolșevică ce plana asupra României era agravată de atitudinea ambiguă și contradictorie a Puterilor Aliate în privința unei eventuale intervenții militare în Ungaria. În cele din urmă, sub presiunea evenimentelor și amenințată pe două fronturi de „alianța roșie ruso-ucraineano-ungară”, România decide să înlăture guvernul bolșevic de la Budapesta printr-o intervenție militară.

La 4 august 1919, Armata Română intra în capitala Ungariei, de unde s-a retras după patru luni. Pericolul bolșevizării Ungariei a fost înlăturat, dar amenințarea de la Vest va rămâne permanentă în perioada interbelică.

Pe de altă parte, provocările și acțiunile subversive bolșevice din partea Rusiei Sovietice nu au încetat niciun moment pe toată frontiera Nistrului și în interiorul Basarabiei. În timpul Congresului al II-lea al Cominternului, desfășurat la Moscova în perioada 17 iulie-7august 1920, stimulat de entuziasmul participanților, dar și de marșul Armatei Roșii pornit împotriva Poloniei, Lenin îi transmitea lui Stalin, aflat la Harkov, printr-o telegramă cifrată: „Situația din Comintern este excelentă. Zinoviev, Buharin și cu mine considerăm că ar trebui să încurajăm declanșarea revoluției din Italia chiar acum.

După părerea mea, ar fi bine să sovietizăm în acest scop Ungaria, poate chiar și Cehoslovacia și România. Trebuie să analizăm cu atenție această eventualitate…”.

În Manifestul adoptat la Congresul respectiv, scris de Troțki și aprobat de Lenin, agresivitatea bolșevismului căpăta accente noi: „Trebuie să ucidem capitalismul pentru ca specia umană să poată supraviețui… Internaționala Comunistă reprezintă partidul internațional al insurecției proletare și al dictaturii proletariatului”.

Dincolo de caracterul utopic al planurilor cominterniste, pentru România ele reprezentau o realitate crudă.

La 13 ianuarie 1921, C. Rakovski (foto) îl informa pe Lenin : „După eforturi colosale, precum și după o serie de eșecuri, am reușit să organizăm activitatea ilegală în România, în special în Basarabia. Drept rezultat au fost aruncate în aer două poduri și am reușit să organizăm o diversiune la Senat”.

Un atac violent de o mare gravitate s-a produs în zilele de 12-17 septembrie 1924, la Tatar-Bunar, unde o rebeliune armată, aprobată în prealabil de Comitetul Executiv al Cominternului, urmărea să dea semnalul unei ample mișcări revoluționare în Basarabia, care să se extindă și în restul teritoriului României.

Surprinse în prima fază de agresivitatea grupurilor bolșevice, autoritățile române au fost nevoite să apeleze la militarii flotei de pe Dunăre pentru a pune capăt rebeliunii.

Mai târziu, în timpul anchetelor la care a fost supus în cadrul Cominternului (1937), Marcel Pauker, unul din liderii comuniștilor români după înființarea Partidului Comunist din România (PCdR) în 1921, confirma că „toate așa-numitele grupuri ilegale de partid fuseseră pregătite pentru terorism și, în al doilea rând, se aflau în legătură cu organizațiile ilegale basarabene, în care activitatea de partid, cea diversionistă și cea de spionaj în favoarea Ucrainei Sovietice se desfășurau laolaltă”.

Cominternul, devenită o ramificație și, în multe privințe o anexă a serviciilor secrete sovietice, a reprezentat stindardul sub care Moscova a desfășurat cele mai importante acțiuni subversive de subminare a statului național unitar român și de bolșevizare a întregii zone balcanice în perioada interbelică.

Planurile sale în privința României au ieșit pregnant în evidență la Congresul al V-lea al Partidului Comunist din România (PCdR), desfășurat la Gorkovo, lângă Moscova, în perioada 3-24 decembrie 1931, sub conducerea lui Bela Kun (Schlosser), ca reprezentant al Comitetului Executiv al Internaționalei Comuniste.

Prin conținutul său, Rezoluția în problema națională adoptată la acest congres reprezenta un nou atac deschis la integritatea statului român și ordinea stabilită prin Tratatele de la Versailles (1919) și Trianon (1920), dar și o sfidare fără margini la adresa sacrificiilor făcute de poporul român pentru realizarea unității naționale:

„România contemporană” – afirmau membrii grupului cominternist de la Moscova desemnat să vorbească în numele și pentru viitorul poporului român – „nu reprezintă prin sine o unire a «tuturor românilor», ci un stat tipic cu multe națiuni, creat pe baza sistemului prădalnic de la Versailles, pe baza ocupării unor teritorii străine și pe baza înrobirii unor popoare străine.

Burghezia și moșierimea din România, înfăptuind propriile lor planuri imperialiste și îndeplinind, totodată, însărcinarea puterilor imperialiste conducătoare din Europa de a crea la Nistru un avanpost împotriva URSS, au cucerit Basarabia, Transilvania, Bucovina  și Banatul și supun unei asupriri naționale nemaiîntâlnite și unei exploatări semicoloniale pe cele 8 milioane de moldoveni, unguri, ruși, ucraineni, bulgari, nemți, turci și alții”.

Filmul „Pe Urmele Măriei Sale”- Un impresionant documentar despre Sfântul Voievod Neagoe Basarab. VIDEO

Cristian Ciorăneanu, doctorand în Teologie al Universității Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca, a realizat din fonduri proprii un documentar intitulat „Pe urmele Măriei Sale, Sfântul Voievod Neagoe Basarab”.

Cristian Ciorăneanu a început documentarul odată cu lucrul la disertația lui pentru Masterul de Teologie istorică, dedicată ctitoriilor Sfântului Voievod Neagoe Basarab în Muntele Athos. Spera să realizeze filmul în urma unei călătorii de o vară. Dar a durat cinci ani.

Tânărul spune că a investit în film banii din bursele Erasmus și pe cei câștigați muncind ca bucătar și grădinar în Muntele Athos, scrie https://basilica.ro/un-doctorand-in-teologie-a-facut-un-film-despre-sf-neagoe-basarab.

Sfântul Domnitor Neagoe Basarab a făcut donații către mănăstirile din Sfântul Munte încă dinainte de a deveni domnitor. Este pomenit ca și ctitor în 13 din cele 20 de mănăstiri athonite.

Câteva din daniile Sf. Neagoe Basarab:

• A refăcut în întregime Marea Lavră, ctitorind pictura trapezei considerate azi cea mai frumoasă din Sfântul Munte.
• A rectitorit Mănăstirea Dionisiu, unde a fost egumen părintele său spiritual, Sf. Ier. Nifon, Patriarhul Constantinopolului, dăruindu-i capul Sf. Ioan Botezătorul (furat de pirați în 1768) și un relicvariu de 20 de kilograme  din argint aurit, filigran, email și pietre prețioase cu o greutate. Mănăstirea Dionisiu deține un tablou votiv cu Sf. Neagoe Basarab alături de fiul său Teodosie.
• Din 1521 a trimis anual 2000 aspri Mănăstirii Xenofont, unde soția sa, Milița Despina, a dăruit un epitrahil și o broderie din fir de aur, argint și mătase colorată pe fond în întregime brodat din fir de aur, pe care este reprezentată și familia donatoare
• A refăcut Mănăstirea Dochiaru din temelii.
• A avut cea mai mare contribuție la ajutorarea Mănăstirii Cutlumuș, unde a zidit și Schitul Hariton, spre pomenirea Starețului Hariton de la Cutlumus, care a fost și Mitropolit al Ungro-Vlahiei.
• Alte danii a făcut și la mănăstirile Pantocrator, Xiropotamu, Zografu, Filoteu, Sf. Pavel, Esfigmenu, Panteleimon, Protaton.

(Sursa: Ioan Damaschin, Domnitorii români ctitori la Sf. Munte Athos, Ed. Sfinții Martiri Brâncoveni, Constanța, 2017).