INCĂLCAREA CANOANELOR APOSTOLICE DE CĂTRE BISERICA ORTODOXĂ RUSĂ DUPĂ ANEXAREA BASARABIEI LA IMPERIUL RUS

Foto: Icoana Sfintei cuvioase Parascheva de la Iaşi, protectoarea moldovenilor

Este cunoscut faptul că până în 1812 bisericile ortodoxe din Basarabia se aflau sub jurisdicţia Mitropoliei Moldovei din Iaşi, care la rândul ei, se afla sub jurusdicţia Patriarhiei din Constantinopol şi cuprindea trei eparhii.

După ce Basarabia a devenit după 1812 parte integrantă a Imperiului Ţarist, limba română a fost înlăturată curând din instituţiile oficiale, începându-se o politică de rusificare, prin administraţie, şcoală şi Biserică.

Un rol important în aplicarea acestor măsuri l-au avut coloniştii neomogeni etnic, în special de origine slavă, care au fost așezați pe acest teritoriu, cărora li s-au acordat importante privilegii în Basarabia.

În mod firesc, acestei politici i-a corespuns şi noua organizare Bisericească care a fost aplicată Basarabiei.

Între anii 1808-1812 – în timpul ocupaţiei principatelor române – ţarul Alexandru I, fără nici un temei juridic, l-a numit ca “exarh” al Bisericilor din Ţara Românească şi Moldova pe mitropolitul Gavriil Bănulescu-Bodoni.

După Pacea de la Bucureşti din 1812, acesta a fost numit mitropolit al Bisericii Ortodoxe de pe teritoriul anexat la Rusia și a înaintat în noiembrie 1812 Sinodului rus cererea de înfiinţare a unei noi eparhii pentru teritoriul proaspăt anexat, ceea ce contrazicea canonul 34 Apostolic şi canonul 8 al Sinodului III Ecumenic de la Efes (431) care se referă la înfiinţarea eparhiilor după principiul naţional şi neamestecul unei eparhii în jurisdicţia altei eparhii (9, p. 38-39).

Țarul Alexandru I a aprobat cererea în august 1813 şi prin acest act Biserica Rusă a devenit complice la anexarea Basarabiei.

Situația a rămas neschimbată până în prezent (exceptând perioada 1918-1944 în care bisericile ortodoxe din acest ținut au revenit sub jurisdicția Bisericii Ortodoxe Române după unirea Basarabiei cu Țara Mamă- România).

Nu este drept ca Moldova să facă parte din “Sfânta Rusie”scria istoricul Veaceslav Stavila în Jurnalul istoricului de veghe md.

În 1813 Biserica Ortodoxă Rusă şi-a subordonat românii din spaţiul pruto-nistrean încălcând 2 canoane bisericeşti: canonul 34 apostolic si canonul 8 al Sinodului III Ecumenic de la Efes (din anul 431).

Aceste canoane  prevăd că eparhiile se întemeiază şi funcţionează pe baza principiului etnic şi garantează neamestecul unei eparhii în treburile altei eparhii.

În 1813, biserica rusă şi-a asumat ortodocşii din spaţiul pruto-nistrean, creştinii moldoveni, care făceau parte din Mitropolia Moldovei. Din această cauză pretenţiile Patriarhiei Rusede a avea jurisdictie peste ortodocşi de alt neam, creştinii moldoveni care au propria Mitropolie (cu centrul la Iaşi) şi Patriarhie (Patriarhia Română), sunt necanonice si nedrepte.

Extinderea jurisdicţiei Bisericii Ortodoxe Ruse asupra Basarabiei contravine canoanelor bisericeşti

    

Foto: Patriarhul Kirill I, cu numele laic de Vladimir Mihailovici Gundiaev (n. 20 noiembrie 1946, Leningrad, Uniunea Sovietică) este un episcop ortodox rus, care îndeplinește în prezent funcția de patriarh al Moscovei și al întregii Rusii, primat al Bisericii Ortodoxe Ruse (de la 1 februarie 2009).

Unul dintre principiile de organizare a Bisericilor Ortodoxe, este cel etnic (canonul 34 Apostolic). Acest principiu oferă oricărei comunităţi dreptul să aparţină de Biserica sa naţională autocefală.

Etnicii ruşi de confesiune ortodoxă din Europa (inclusiv din Republica Moldova şi din Ucraina), precum şi cei din cele două Americi sau din Australia, aparţin de Biserica Ortodoxă Rusă.

Acelaşi situaţie este şi în cazul etnicilor sârbi, bulgari şi greci. În fiecare ţară europeană există comunităţi ortodoxe care aparţin de Bisericile lor naţionale.

Biserica Ortodoxă Rusă şi-a extins jurisdicţia sa asupra Basarabiei, contrar canoanelor bisericeşti, atunci când teritoriul dintre Prut şi Nistru a fost alipit forţat în 1812 la Rusia Ţaristă şi în 1940 la URSS, fără ca populaţia acestui teritoriu să fie consultată.

Prin Canoane se inteleg legile de drept ale Bisericii sau legile bisericesti scrise.

Cuvantul canon are sens de dreptar si de pedeapsa iar insusirea canoanelor s-a facut prin Sinoadele Ecumenice.

Canoanele apostolice cuprind norme apostolice sau de provenienta apostolica si au  fost alcatuite in grupuri de trei, cinci, pana la 10 sau 15.

Intreaga colectie a lor cuprinde, in Rasarit, 85 de canoane.

In Apus sunt numai 50 deoarece numai atâtea a tradus în limba latina Dionisie Exiguul, pe la inceputul sec. VI.

Canoanele bisericeşti nu admit cuceriri canonice, ca urmare a unor cuceriri teritoriale.

Încă din primele veacuri ale creştinismului, bisericile ortodoxe de pretutindeni se organizau în biserici naţionale, după criterii etnice, conform canonului 34 apostolic, care prevede ca episcopii fiecărui neam să aibă Întâistătător (cap spiritual) din neamul lor.

Acest principiu canonic fundamental în conducerea Bisericii Ortodoxe s-a perpetuat de-a lungul istoriei şi este valabil şi astăzi în toate bisericile autocefale, care nu fac abstracţie de realitatea istorică a unui popor sau neam.

Însăşi titulatura oficială a Bisericii Ortodoxe autocefale conţine numele etniei sau neamului pe care îl slujeşte, ca de exemplu: Biserica Ortodoxă Sârbă, Biserica Ortodoxă Română, Biserica Ortodoxă Rusă.

Or, moldovenii din Republica Moldova sunt români şi vorbesc limba română, chiar dacă un grai mai dulce şi mai arhaic al ei, dar română, şi nu „moldovenească“, iar Patriarhul românilor e la Bucureşti şi toţi românii ortodocşi trebuie să asculte de el, chiar dacă, din punctul de vedere politic, aceasta nu le place unora.

Biserica Ortodoxă Rusă şi-a extins jurisdicţia sa asupra Basarabiei contrar canoanelor bisericeşti, când teritoriul dintre Prut şi Nistru a fost alipit forţat în 1812 la Rusia Ţaristă şi în 1940 la URSS, fără ca populaţia Basarabiei să fie consultată în această privinţă.

Biserică Rusă a profitat de această ocupaţie politică şi şi-a extins jurisdicţia sa asupra noului teritoriu anexat.
În cazul Basarabiei, nici un arhiepiscop nu a fost ales din rândul autohtonilor, conform regulilor bisericeşti din spaţiul ortodox, majoritatea conducătorilor ai Bisericii din Basarabia, numiţi de Sf. Sinod al Bisericii Ruse în această funcţie, erau necunoscători ai limbii române şi străini de tradiţiile culturale autohtone. 

Astfel, au fost încălcate: canonul 34 apostolic; canonul 8 al Sinodului III Ecumenic, care obligă ca „niciun episcop să nu cuprindă altă eparhie, care nu a fost mai de mult şi dintru început sub mâna lui sau a celor dinaintea lui. Iar dacă cineva a cuprins o eparhie străină şi în chip silnic a pus-o sub stăpânirea lui, pe aceasta să o dea înapoi“;

şi canoanele 13, 21 şi 22 ale Sinodului de la Catargina, precum şi canonul 2 al Sinodului II Ecumenic, care interzic „episcopului unei anumite eparhii să-şi întindă puterea asupra altei eparhii“.

Biserica Ortodoxă Rusă este vinovată de încălcarea canoanelor menţionate mai sus, care condamnă extinderea şi menţinerea unei biserici naţionale asupra altei etnii, în cazul nostru, jurisdicţia Bisericii Ruse asupra românilor ortodocşi din Republica Moldova.

De aceea, pretenţiile Patriarhiei Moscovei de a avea jurisdicţie asupra românilor din Basarabia, care au propria lor Patriarhie, sunt necanonice şi nedrepte.

Trebuie să fie clar, canoanele nu admit cuceriri canonice, ca urmare a unor cuceriri teritoriale!

Aşadar, o jurisdicţie canonică instalată ca urmare a unor cuceriri politice a fost şi este nulă de drept, scrie Romeo Cemîrtan, doctor în Teologie Ortodoxă

Problema vechii Mitropolii a Basarabiei a fost readusa in actualitate dupa destramarea Uniunii Sovietice si proclamarea independentei Republicii Moldova, dar intr-un nou context, diferit de cel din 1918, in care romanii basarabeni, doritori, in chip firesc, de restabilire a unor legaturi mai stranse cu Biserica-Mama, Patriarhia Română, s-au văzut aspru prigoniți de forurile de conducere ale Republicii Moldova si ale Mitropoliei Chișinăului, dependenta de Patriarhia Moscovei, si de organele de stat ale Republicii Moldova.

 În ce privește titulatura nouă pe care o are Biserica ortodoxă din R.Moldova aflată sub jurisdicția Rusiei, ea vine din anii 1990 și e făcută după calapodul rusesc. Biserica ortodoxă rusă nu e a Rusiei, dar e a întregii Rusii. Termenul acesta a fost extins și asupra Bisericii din Republica Moldova.

Cum în anii 1990 apăruseră ideologii de refacere a Moldovei mari și cum din punct de vedere politic ideea nu a putut fi exprimată foarte bine, aceasta a fost plasată pe teren bisericesc.

Așa s-a ajuns la adăugarea titulaturii ”și a Întregii Moldove”, ceea ce presupune niște pretenții de jurisdicție asupra unui teritoriu pe care Republica Moldova nu îl deține.

La 15 martie 1992, la reuniunea Întâistătătorilor Bisericilor Ortodoxe Surori desfășurată la Patriarhia Ecumenică din Constantinopol, Prea Fericitul Patriarh Teoctist și Sanctitatea Sa Patriarhul Moscovei și al Întregii Rusii, Alexei al II- lea, au discutat problema reactivării Mitropoliei Basarabiei.

Pe 9 aprilie, comunicatul ședinței Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române spune: „Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române nu a recunoscut niciodată desființarea Mitropoliei Basarabiei, cu sediul la Chișinău şi a Mitropoliei Bucovinei, cu sediul la Cernăuţi. Patriarhia Română nu a acceptat şi nu poate accepta niciodată consecinţele nefaste ale pactului Ribbentrop-Molotov”.

Episcopul Petru de Bălți, pentru vina de a nutri legitime nazuințe de revenire a credincioșilor români basarabeni în rândurile Bisericii Ortodoxe Române , a fost indepărtat prin violență din reședinta sa din orasul Bălți.

La 14 septembrie 1992, Adunarea Eparhiala a unui numar impresionant de credinciosi si preoti ortodocși din Republica Moldova a hotarat sa reactiveze Mitropolia Basarabiei si sa trimita la București o delegatie pentru a adresa Sfantului Sinod al Bisericii Ortodoxe Romane rugamintea de a fi primita sub jurisdicția canonica a Patriarhiei Române.

Curand, la 19 decembrie 1992, Sfantul Sinod al Bisericii Ortodoxe Romane, luand act cu binecuvantare de reactivarea Mitropoliei Basarabiei, prin Act Patriarhal si Sinodal, a recunoscut aceasta mitropolie ca autonoma si de stil vechi, cu reședința la Chișinău,facand parte integranta din trupul Bisericii Ortodoxe Romane.

Prea Fericitul Parinte Patriarh Teoctist a facut cunoscut acest act prin scrisori adresate: patriarhului Alexei al II-lea al Rusiei, presedintelui Republicii Moldova, Mircea Snegur, primului-ministru Andrei Sangheli, precum si intaistatatorilor bisericilor ortodoxe surori.

Inalt Prea Sfintitul Petru Paduraru (foto) a devenit mai intâi locțiitor si apoi, in 1995, titular Arhiepiscop al Chisinaului, Mitropolit al Basarabiei si Exarh al Plaiurilor.

Incepand cu 2 aprilie 1992, a urmat un intens schimb de scrisori intre Prea Fericitul Parinte Teoctist, patriarhul Bisericii Ortodoxe Romane, si Sanctitatea sa Alexei al II-lea al Rusiei. Patriarhul Moscovei a reactionat destul de dur, acuzand Patriarhia Romana de „ingerinta anticanonica in problemele interne ale Bisericii Ortodoxe din Moldova, care este parte a Patriarhiei Moscovei”.

De asemenea, a fost exprimat un „protest energic” si s-a facut apel la „corectarea cat mai curand posibil a nedreptatilor existente” pentru „binele unitatii ortodoxe si mantuirea sufletelor fiilor Bisericii din Moldova”, patriarhul moscovit mentionand ca motivele nationaliste si de alta natura nu trebuie sa intervina in domeniul bisericesc, intrucat acest lucru duce inevitabil la consecinte negative pentru Biserica.

Punctul de vedere al Patriarhiei Romane reiterat, in numeroase documente si imprejurari, in chip documentat si aprofundat, cu intelepciune si fermitate de Prea Fericitul Parinte Patriarh Teoctist, este acela de evidentiere a faptului ca B.O.R. nu a consimtit niciodata si nu a recunoscut extinderea jurisdictiei Bisericii ruse, pe urma ocupatiei rusesti sau sovietice, peste teritoriul sau canonic traditional si, pe cale de consecinta, nici desfiintarea Mitropoliei Basarabiei.

Euro pentru daune morale

Temeiurile acestei ferme pozitii principiale au fost, sunt si vor ramane aceleasi, decurgand din legiuirile fundamentale ale ortodoxiei mai sus invocate: canonul 34 apostolic si canonul 8 al Sinodului al III-lea Ecumenic de la Efes (431), ce confera deplina legitimitate organizarii sinodale a bisericilor in cadrul fiecarui neam si, implicit, randuirea dependentelor canonice in acest cadru.

In acelasi sens converg si canoanele 13, 21 si 22 ale Sinodului de la Cartagina precum si canonul 2 al Sinodului 2 Ecumenic (381), care opresc pe episcopul unei anumite eparhii sa-si intinda puterea asupra altei eparhii.

Obiectiile formulate de Patriarhia Moscovei apar ca nefondate intrucat, prin binecuvantarea acordata reactivarii Mitropoliei Basarabiei, Sfantul Sinod al B.O.R. „nu a facut decat sa restabileasca adevarul istoric si dreptatea canonica ce fusesera incalcate de atatea ori prin extinderea necanonica a jurisdictiei Bisericii Ortodoxe Ruse asupra unei parti a Mitropoliei Moldovei”.

De fapt, daca s-ar respecta canoanele bisericesti mentionate, Mitropolia Chisinaului, prin dependenta ei canonica de Patriarhia Moscovei, ar trebui, in chip firesc, sa cuprinda numai pe locuitorii de origine rusa din Republica Moldova.

Din pacate, situatia ingrata, mergand pana la violente fizice, in care se afla Mitropolia Basarabiei din cadrul Patriarhiei Romane, cu slujitorii si credinciosii ei, s-a concretizat in modul cel mai pregnant prin nerecunoasterea sa de catre organele de stat ale Republicii Moldova, care au raspuns in repetate randuri negativ solicitarilor formulate in chip legitim in acest sens, incepand de la 8 octombrie 1992 si pana la 10 ianuarie 2000.

In acelasi timp si in baza acelorasi prevederi, ale Constitutiei Republicii Moldova din 29 iulie 1994 (art. 31 – privind libertatea de constiinta) si ale Legii nr. 979/24 martie 1992 (privind cultele), care ar fi trebuit sa determine si recunoasterea Mitropoliei Basarabiei, au fost recunoscute de catre guvernul Republicii Moldova, in afara Mitropoliei Ortodoxe a Chisinaului, dependenta de Patriarhia Moscovei (28 august 1995) si alte culte, precum „Biserica Adventista de Ziua a Saptea” (22 iulie 1993), „Federatia Comunitatilor Evreiesti (Religioase)” (9 iunie 1994) s.a.

Mitropolia Basarabiei a beneficiat de hotărâri favorabile privind recunoasterea sa din partea: Judecatoriei Sectorului Buiucani din Chisinau (12 septembrie 1995), a Tribunalului Municipiului Chisinau (21 mai 1997) si a Curtii de Apel Chisinau (19 august 1997), aceasta din urma fiind anulata, la 9 decembrie 1997, de catre Curtea Suprema de Justitie, in vreme ce Federatia Internationala pentru Drepturile Omului de la Helsinki, in raportul sau pe anul 1997, a criticat refuzul guvernului Republicii Moldova de a recunoaste Mitropolia Basarabiei.

In aceasta situatie, la 3 iunie 1998, Mitropolia Basarabiei si 12 cetateni ai statului Moldova, in frunte cu I.P.S. Mitropolit Petru Paduraru, s-au adresat Curtii Europene a Drepturilor Omului de la Strasbourg care, dupa admiterea cererii (7 iunie 2001) si in urma analizei dosarului cauzei si a tuturor depozitiilor in aceasta speta (2 octombrie 2001), constatand violarea unor articole de baza din Conventia Europeana a Drepturilor Omului (art. 9, art.14 combinat cu art. 9, art. 13, art. 6 si art. 11), a deliberat, formuland, la 13 decembrie 2001, un verdict favorabil recunoasterii Mitropoliei Basarabiei si obligand Republica Moldova sa plateasca Mitropoliei Basarabiei 20 000 de euro pentru daune morale si 7.025 euro pentru cheltuieli de judecata.

In consecință, în urma deciziei Curtii Europene a Drepturilor Omului de la Strasbourg recunoașterea Mitropoliei Basarabiei de catre autoritatile de stat ale Republicii Moldova apare, in momentul de față, o data in plus, ca un drept legitim atat din perspectiva dreptului canonic bisericesc, cat si prin prisma dreptului international actual”.

Lupta pentru recunoașterea drepturilor ortodocșilor aflați în ascultarea Bisericii Ortodoxe Române din R.Moldova nu a încetat…

Pe 26 septembrie 2001 este emisă Hotărârea nr. 1008 a guvernului R. Moldova prin care aproba modificarea din Statutul Mitropoliei Chișinăului și Moldovei prin care aceasta era declarată succesoarea de drept a Mitropoliei Basarabiei din 1944.

Pe 30 iulie 2002 : Serviciul de Stat pentru Problemele Cultelor din R. Moldova a recunoscut personalitatea juridică a Mitropoliei Basarabiei, prin Certificatul nr. 1651.

La data de 7 mai 2004: Mitropolia Basarabiei a depus plângere la CEDO împotriva R. Moldova pentru a fi recunoscută succesoarea de drept a Mitropoliei Basarabiei din 1944, statut ce ar permite recuperarea proprietăților și bunurilor confiscate sau naționalizate de regimul sovietic.

20 august 2008: O nouă scrisoare a ÎPS Petru este adresată Secretariatul General al CE, Comitetul de Miniștri al CE și raportorii APCE pentru RM, fiind reclamate blocarea procesului de înregistrare a comunităţilor Mitropoliei Basarabiei și refuzul Guvernului de a restitui Arhivele Mitropoliei Basarabiei confiscate de regimul sovietic, fapt care producea „dificultăți în procesul de revendicare în instanţele judecătoreşti a bunurilor bisericeşti confiscate de statul sovietic şi gestionate în prezent de Guvernul Republicii Moldova”.

Bibliografie (Surse):

http://romanism.ro/patriarhul-moscovei-ataca-dur-biserica-ortodoxa-romana.

Moldova-divizare-si-la-nivelul-bisericii/https://sinopsis .ro.

Patriarhia Română, Adevărul despre Mitropolia Basarabiei, Ed. Inst. Biblic și de Misiune Ortodoxă al BOR, București, 1993, p. 5-10 (Date cronologice)

Nicolae Fuștei / Institutul de Istorie al Academiei de Științe din Republica Moldova, Istoria înființării Mitropoliei Chișinăului și a Moldovei (actualmente Biserica Ortodoxă din Republica Moldova), „Biserica Ortodoxă din Moldova. Mitropolia Chișinăului și Moldovei”/http://mitropolia.md/istoric-bom/

prof. Gheorghe Badea, Scurt istoric, „Mitropolia Basarabiei și Exarhatul Plaiurilor” / http://mitropoliabasarabiei.md/scurt-istoric-de-profesorul-gheorghe-badea-ia%C8%99i

CITIȚI ȘI :

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2015/11/26/dezvaluiri-biserica-ortodoxa-dupa-ocuparea-basarabiei-de-sovietici-video/

Publicitate

MAGDA URSACHE: ”Dacă ne salvăm, ne vom salva prin Memorie, prin Istorie”

Magda Ursache: Trianon – Ne „distanțăm” de Istorie?
 
 În ciuda avertismentului lui Mircea Eliade, din „Vremea”, an 1935, denigrat pentru felix culpa, mai exact in-culpă, ne aflăm în plină criză a românismului: „a renunța la românism înseamnă, pentru noi, românii, a renunța la viață, a te refugia în moarte”.

Semn rău: ne stânjenesc eroii.

V-ați întrebat de ce? Pentru că e greu să fii ca ei, să plătești cu viața pentru credința ta. Despre Drumul crucii lor nu se scrie destul.

Aurel State a făcut 18 ani de  Aiud în cârje, după ce s-a aruncat pe fereastra închisorii Uranus. Tortura pe înțelesul tuturor trebuia să fie – repet- lectură obligatorie în școală și nu este. 

Dacă ne salvăm, ne vom salva prin Memorie, prin Istorie. Altfel, ajungem să citim în presă că Experimentul Pitești a fost  scorneală, că Infernul închisorilor comuniste a fost pavat de intențiile bune ale lui Nicolschi, Pantiușa Bodnarenco, Teohari  Georgescu (Burăh Tescovici?), Drăghici, care nu  și-ar fi dorit altceva decât educare și re-educare, că trecutul martiric e „obsesesie bolnavă” a unora.

Consiliera președinților, Sandra Marilyn Andreea Budiș Pralong, ne cere să uităm;  gata, ajunge cu „Dreptate, ochii plânși cer să te vadă”!
De ani de zile se duce o campanie contra istoriei naționale și a literaturii amprentate național. Aflu din presă că nu poate fi deschisă Casa Memorială „N. Iorga” din Botoșani pentru că lipsesc dezinfectanții. Dar nu avem „dezinfectant” Boia, pentru care  etnoidentitatea e rău considerată și desconsiderată?
Se caută și se găsesc „înlocuitori” de steag, de limbă, de nume chiar: romince pentru românce. Numai minoritățile conlocuitoare sunt de neînlocuit. Cum le spune cineva: „în-locuitoare”. Nu putem marca pe 4 iunie Ziua Trianonului.

Motiv: să nu ne bucurăm de tristețea maghiarilor, deși ei pot acoperi crucile eroilor români cu saci negri, de gunoi, într-un cimitir din România.

Recunoașterea internațională (cu acordul a 23 de state) a întregirii țării, a dreptului românilor din Transilvania, îi deprimă. MAE a transmis verbal –zice presa-   să se blocheze orice manifestare consacrată Zilei Trianonului, dând directive în acest sens  reprezentanțelor diplomatice și ale ICR.

Nici timbrul omagial  n-a mai putut apărea, cu N. Titulescu, pe fondul Palatului Jules Hardouin Mansart, unde el și I. Cantacuzino au semnat Tratatul între Puterile Aliate și Ungaria. Omagiu  pentru abilitatea diplomatică a marelui orator Titulescu?

Preferăm să fim indiferenți sau amnezici, în timp ce  maghiarii susțin foarte vocal că Trianonul a fost „infam”, „operă diabolică” a românilor; că  sala Palatului a fost „sala de disecție” a Ungariei.

Nu părea prea „disecată” când, în martie 1939, a invadat, cu sprijinul Germaniei și Italiei, Ucraina Subcarpatică sau când, în aprilie ‘41 a invadat și anexat Voivodina (triunghiul Tisa-Dunăre-Sava).
Vineri, după joi 4 iunie,  președintele Iohannis a declarat că n-a înțeles: „Nu rezultă cu cla-ri-ta-te care este interesul so-ci-al vizat.” Spălați-vă pe mâini.

Nu-i clar de ce  om avea noi Ziua Tratatului de la Trianon. Ca să-l inflamăm pe Orban?   Măi să fie! O fi încurcat Iohannis Orbanii? Pe Orban întâiul, cu capitala la Budapesta, cu ălălalt Orban, al doilea, cu capitala la București. Țară de certocrați, asta suntem. Se pun în circulație o droaie de scenarii, dacă nu false, aproximative.

Cum că Ciolacu ar face înțelegere secretă pentru cedarea Transilvaniei. Oricum, inițiativa lui Titus Corlățean și Șerban Nicolae, ca 4 iunie să fie Ziua Tratatului de la Trianon, așa numita Lege Trianon, a căzut,  nu s-a promulgat.
Tratatul e doar un „episod juridic”, România întregită au făcut-o românii, susține acad. Ioan-Aurel Pop, totdeauna consistent în argumentație, împotriva inconsistentului Boia, onorat de Orban cu „Ordinul de Merit al Ungariei”.

Trianonul e legitimarea voinței poporului român și a jertfei lui. Niculae Gheran se întreabă de ce „reacționăm ca niște inculpați”. Ion Andreiță mi-a trimis un grupaj edificator din presa franceză , care deplânge actul centenar.
Violența minciunii despre trecutul eroic e maximă. Cazul Elisabeta Rizea? S-a spus cu nerușinare că a fost târfa partizanilor, o prostituată. Prințul Alecu Ghika? Un extremist. Mă mir că nu-i declarat „bandit”, cum îl apelau gardienii la Aiud.

Au încercat să-l reeduce marxist-leninist.L-au pus într-o mașină, să-i arate „realizările” democrației populare. Întrebat ce anume l-a impresionat, prințul a răspuns: „Sălciile de pe Aiudel”. Punct. Spre dezamăgirea caraliilor: „Tot bandit ai rămas, prințule.Și câte nu ți-am arătat!”
Pentru libertatea Istoriei, ar trebui să nu existe teme tabu. Cei de dreapta ( și drepți) sunt perpetuu demonizați, ca-n timpuri nu de onoare, ci de oroare. Oportuniști jalnici încearcă să corecteze trecutul cu argumente din perioada stalinistă.

Pentru dogma rolleristă, războiul din Est,1941,  al reunirii Basarabiei și Bucovinei de Nord, era imperialist și rasist, chiar criminal.
Îmi doresc o istorie lipsită de invenții și incriminări, ca în problema Antonescu, de pildă, și asasinatul cvadruplu din 1 iunie 1946, de la Jilava. Iuliu Maniu a deplâns slăbiciunea regelui, supunându-se răzbunătorilor comuniști.Procesul a fost înscenare josnică. „Huo, huo!”, striga sala de judecată când Maniu i-a strâns mâna Mareșalului. Strigăm și astăzi huo?
O notă datată 18 mai 1946, din jurnalul lui Mircea Vulcănescu: „nu numai că îl admir, dar îl și iubesc pentru simplitatea adâncă cu care și-a asumat rolul lui tragic de acoperitor al neamului într-un ceas rău”.

Și poate că Vulcănescu se află și astăzi sub sentința criminal de război din cauza acestei opinii. Gheorghe Alexianu, în ciuda unei lungi lupte pentru reabilitare, dusă de fiul său, istoricul Șerban Alexianu,e sub aceeași sentință:  criminal de război.Copilul, atunci elev, a auzit împușcătura care i-a doborât tatăl.
Doar Tudor Arghezi a protestat, în „Adevărul vremii” din 9 iunie 1946, în tableta Moarte: „Am de cîteva zile, în grădină, un mormânt(…) Mormântul din grădină mă obsedează. Nu mă pot învăța cu acest mormânt și cu această moarte.”
Mareșalul Petain a fost grațiat; Antonescu nu. Preferăm mereu condamnarea la moarte?
Nu poate nimeni să spună că Raoul Șorban, declarat „Drept între popoare”, ar fi fost antisemit.

Totuși, a depus mărturie pro Mareșal, care a plătit cu moartea partea de eroare.Sigur că nu trebuie să-i trecem cu vederea erorile.

Dar să nu se uite că România era între seceră și ciocan, URSS și Reich. Avea de ales între condiția de satelit al Germaniei și cea de gubernie sovietică. În interviul cu Lamberto Sorrentini, din decembrie 1942, Mareșalul spunea : „Eu lupt cu Rusia care este un inamic mortal al țării mele”. Jaful Germaniei se poate suporta, nu și ieșirea la mare a rușilor”

Știa că „ursul rus dintotdeauna” și-a ascuns colții după o zdreanță roșie”, așadar, „supremul bine pentru România este zăgăzuirea rușilor”.
Armata a refuzat să-l ucidă. La 1 iunie 1946, a fost împușcat de gardieni „voluntari”, nu de militari. Era în civil, cu panglică tricoloră la rever: „Trageți încă o dată, băieți, trageți.”

E ceea ce Mircea Vulcănescu numește „măreția în restriște”. „Nici o lacrimă”, i-a cerut Mariei lui. „Retrage-te într-o mănăstire”.

Au „ retras-o” în Bărăgan, timp de 9 ani, a făcut acolo  4 infarcturi, au adus-o de la Lătești, în 1950, la Spitalul Panduri, din București. A murit în 1964 la Colțea, fără lumânare, singură. Există mărturia lui Paul Goma despre demnitatea cu care Maria Antonescu  a suportat vremile de restriște. Dacă o vreți, o auziți.
De ce insist pe acest subiect? Pentru că, după Roosvelt, „în politică nimic nu-i întâmplător”. Data de 23 august poartă ghinion românilor: 23 august, 1939, pactul Ribbentrop-Molotov și iarăși  23 august, 1944, când s-a împlinit previziunea lui Antonescu din 6 februarie 1943: „Să nu uite nimeni că în cazul unei înfrângeri vom suferi nu numai dezonoarea, dar ne vom pierde și viața. Rușii învingători ne-ar aduce bolșevismul în țară, ar nimici pătura conducătoare”. Și câte altele: deportări în masă, slavizare, sovromuri jefuitoare……  Mai departe: dacă nu înfrângem comunismul și pe ruși „nu putem să asigurăm nici viața copiilor noștri, nici existența țării noastre.”
Roosvelt a fost speranța lui Iuliu Maniu, dar Roosvelt i-a deschis lui Stalin calea spre Europa. Au fost exterminați și cei care l-au susținut pe Antonescu, și cei care l-au trădat. Mereu trădarea e recompensată, dar vine (mai greu, dar vine) plata și răsplata Istoriei.
Nu sunt istoric, îmi pot permite să  mă las tentată de jocul cu dacă, nu mă pot opri să văd contrafactual : dacă Mareșalul era lăsat să încheie armistițiul, nu să fie băgat în seiful lui Carol II, poate că în noaptea  aceea n-ar fi fost începutul sfârșitului.

N-am fi fost condamnați la Ialta, la Conferință, prin acordul (secret?) SUA-Anglia-URSS. Acest acord  ne-a costat 45 de ani de comunism.

Dar cine ne-a susținut la Trianon? Franța și Italia. După SUA și Anglia, Arad, Timișoara, Oradea  reveneau ungurilor. Și Dobrogea!
Au fost exterminați și cei care l-au susținut pe Antonescu, și cei care l-au trădat.

Primul a căzut generalul Sănătescu, cel care i-a „preparat” arestarea, împreună cu Dămăceanu și cu Emil Bodnăraș.Iar Petre Groza a câștigat atunci, nu în 6 martie’45, fotoliul de prim- ministru (al conspirației).

Uitase că Antonescu l-a pus în libertate, când fusese arestat. Prin banca lui de la Deva au trecut bani moscoviți pentru spioni și ilegaliști. O spune N. Gheran, care știe ce spune. Grigore Niculescu Buzești a afirmat că dacă generalul Sănătescu ar fi înțeles la ce va duce schimbarea de alianță, n-ar fi organizat lovitura de stat.

Când Mihai a intrat în grevă  pentru că Groza, instalat în 6 martie ‘45, n-a vrut să demisioneze la cerere regală, abdicarea impusă de pumnul lui Vîșinski era ca și înfăptuită.

Cu 18 zile înainte de a  abdica, copilul-rege a decorat-o pe Pauker cu înaltul ordin Coroana României în rang de Mare Cruce.
În istoria construită pe „cotitura” de la 23 august, războiul antisovietic  a fost declarat de Roller „tâlhăresc”. În fapt, a fost „războiul dreptății”, „pentru Cruce și Lege, pentru Patrie și Onoare, pentru Pământuri și pentru Dreptate”, cum spunea, de ziua Eroilor, în 14 mai 1942, mortul fără mormânt..
Și pentru că se mai merge pe model Roller, sunt „recuperați” oamenii (dacă le pot spune așa) Hanei Pauker, exportatoarea de stalinism: Vasile Luca, ministrul de Finanțe cu 6 clase, Leonte Răutu ( se vorbește despre „capabilitatea” lui Leonte, secretar de redacție la gazeta „Pământ sovietic” din Bălți, între ’40-’41), Petre Borilă, luptător în Spania (comisar sovietic),Valter Roman…

Croitoreasa din Codăiești Vaslui a murit de cancer în 1960, dar a fost reabilitată de Ceaușescu în ’68. La reabilitări suntem neîntrecuți. Lucien Goldmann (din Botoșani) a numit-o „Passionaria Balcanilor”.

Despre vitejia lui Valter Roman, purtător de Medalie de Aur „Secera și Ciocanul”, directorul Editurii Politice între ’64 și ’83,când a murit, auzim mereu de la fiu, noră, nepoată ce model le-a fost.

Chiar și de 1 Decembrie, la televizor.. Am citit că ideea Regiunii Autonome Maghiare (1952-1968) a fost a lui, a „internaționalistului” Valter Roman, încă de atunci foarte… corect politic.
Dar ce nu se deformează impresionist pe canalele televizuale?

Este lăudat, în anul Centenarului, Carol II, pierzătorul de țară , declarat mare culturalizator, un brâncovean al culturii. Bețivul Celentano, din Las Fierbinți, un serial de un umor grobian,care nu se mai sfârșește, practică răzbit luarea în râs a Centenarului:  vrea să i se spună Centenaro.
Are dreptate Dan Culcer, în legătură cu declarația preș. Băsescu despre Antonescu. Culcer nu știe dacă a fost prostie, abilitate, căutare de capital electoral, indicații americane. Sau toate împreună.Aceleași dubii poți avea în legătură cu declarația lui Iohannis privind Transilvania.Opinanți sunt și pro, și contra, dar mai tare se aud agenții dezinformării. denigratorii Unirii, ai spațiului național.

„Dualiștii” români cer să nu serbăm Trianonul ca să nu-i lezăm pe maghiari.Nu le place sărbătorirea granițelor? E treaba lor, spun toleranții care receptează fără reacție provocările antiromânești.

În care timp, rudele reale ori imaginare ale foștilor „optanți”, care s-au stabilit în Ungaria după 1918 (350000 de persoane), își cer înapoi proprietățile,  plătite deja de România cu asupra de măsură. Istoricul Vasile Lechințan ,specialist în instituții și edificii istorice din Transilvania, a tot tras semnale de alarmă privind reîmproprietărirea unor falși proprietari în Transilvania.

S-au retrocedat imobile și păduri unor inși care n-au fost vreodată proprietari.Ba chiar un sat întreg. S-au aplicat Legile Dietei mai rău ca pe vremea iobăgiei. Din clădiri publice au fost scoși români care au contribuit la ridicarea lor.

Ca Liceul Piariștilor, al cărui nume e legat de Inochentie Micu Klein, de Gh. Șincai, de Petru  Maior. Liceul a fost ridicat din Fondul de Studii înființat de Maria Tereza, fundație publică susținută financiar de români, dar administrată de stat.

După instaurarea Dualismului austro-ungar (1867), fondurile au fost deturnate spre Statusul romano-catolic maghiar. Și nu-i deloc singurul exemplu.
Clopotele Transilvaniei bat. Dar pentru cine bat clopotele denigratorii Centenarului ,ai Trianonului?
Odată cu toate astea, memoria colectivă se distruge încet și sigur. Ne „distanțăm” de Istorie, iar risipitorii de țară se distanțează de toate, în afară de interesul personal. La mémoire contre l’ histoire ,titlul lui François Bédarida, ar trebui să ne pună pe gânduri.

14 iunie 2020
                                                                                                        Magda URSACHE, în http://asymetria-anticariat.blogspot.com/magda-ursache-trianon-ne-distantam-de

Cauzele sfârșitului României Mari analizate de către un jurnalist britanic

26 iunie 1940: Ultimatumul sovietic pentru cedarea Basarabiei.

Pe 26 iunie 1940, Guvernul Regatului României primea prima notă ultimativă din partea reprezentanților URSS, în ceea ce privește cedarea Basarabiei și a Bucovinei de Nord, scrie publicația de la Chișinău, Timpul md.

Iată textul trimis de ministrul de externe sovietic, Molotov:

„În anul 1918, România folosindu-se de slăbiciunea militară a Rusiei a desfăcut de la Uniunea Sovietică (Rusia) o parte din teritoriul ei, Basarabia, călcând prin aceasta unitatea seculară a Basarabiei, populată în principal cu ucraineni, cu Republica sovietică ucraineană.

Uniunea sovietică nu s-a împăcat niciodată cu faptul luării cu forța a Basarabiei, ceea ce guvernul sovietic a declarat nu o singură dată și deschis în fața întregii lumi. Acum când slăbiciunea militară a URSS este de domeniul trecutului iar situația internațională care s-a creat cere rezolvarea rapidă a chestiunilor moștenite din trecut pentru a pune în fine bazele unei păci solide între țări, URSS consideră necesar și oportun ca în interesul restabilirii adevărului să pășească împreună cu România la rezolvarea imediată a chestiunii înapoierii Basarabiei la Uniunea sovietică.

Guvernul sovietic consideră că chestiunea întoarcerii Basarabiei este legată în mod organic de chestiunea transmiterii către URSS a acelei părți a Bucovinei a cărei populație este legată în marea sa majoritate de Ucraina sovietică prin comunitatea sorții istorice cât și prin comunitatea de limbă și compoziție națională.

Un astfel de act ar fi cu atât mai just cu cât transmiterea părții de nord a Bucovinei către URSS ar putea reprezenta, este drept că numai într-o măsură neînsemnată, un mijloc de despăgubire a acelei mari pierderi care a fost pricinuită URSS-ului și populației Basarabiei prin dominația de 22 de ani a României în Basarabia.

Guvernul URSS propune Guvernului Regal al României:

1. Să înapoieze cu orice preț Uniunii sovietice Basarabia;

2. Să transmită Uniunii sovietice partea de nord a Bucovinei cu frontierele potrivit cu harta alăturată.

Guvernul sovietic își exprimă speranța că Guvernul român va primi propunerile de față ale URSS și că aceasta va da posibilitatea a se rezolva pe cale pașnică conflictul prelungit dintre URSS și România.

Guvernul sovietic așteaptă răspunsul Guvernului Regal al României în decursul zilei de 27 iunie curent.”

Este de remarcat că nota ultimativă a sovieticilor nu are niciun fel de susținere în realitate, din mai multe motive. În primul rând, în Basarabia nu a existat niciodată o majoritate ucraineană și nici nu a avut vreo „unitate seculară” cu Ucraina.

Dimpotrivă, încă de la anexarea din 1812 de către Imperiul Rus, majoritatea etnică a fost mereu românească. Aceeași situație este valabilă și în cazul Bucovinei.

În al doilea rând, Basarabia și-a declarat independența în 1918 față de Republica Federativă Rusia. URSS a fost creată în 1922. Așadar, România nu putea să „desfacă” de la URSS Basarabia pentru simplul motiv că Rusia și/sau Uniunea Sovietică nu existau.

Dacă cineva trebuia să primească o compensație, acela era Regatul României, pentru cei 107 ani de ocupație rusească, nicidecum URSS.

Din păcate, Regatul României era prăbușit în interior, de facto, așa că nu a avut cine să răspundă cum se cuvine acestei note ultimative batjocoritoare din partea URSS. Răspunsul părții române a fost după cum urmează:

„Guvernul U.R.S.S. a adresat guvernului român o notă care a fost remisă la 26 iunie 1940, la ora 10 seara, de către excelența sa d-l Molotov, președintele Comisarilor Poporului și Uniunii Sovietice, comisar al poporului pentru afacerile străine, excelenței sale d-l Davidescu, ministrul României la Moscova.

Fiind însuflețit de aceeași dorință ca și guvernul sovietic de a vedea rezolvate prin mijloace pacifice toate chestiunile care ar putea să producă o neînțelegere între U.R.S.S. și România, guvernul regal declară că este gata să procedeze imediat și în spiritul cel mai larg la discuțiunea amicală și de comun acord a tuturor problemelor emanând de la guvernul sovietic.

În consecință, guvernul român cere guvernului sovietic să binevoiască a indica locul și data ce dorește să fixeze în acest scop.

De îndată ce va fi primit un răspuns din partea guvernului sovietic, guvernul român își va desemna delegații și nădăjduiește că conversațiunile cu reprezentanții guvernului sovietic vor avea ca rezultat să creeze relațiuni trainice de bună înțelegere și prietenie între U.R.S.S. și România”.
Ce a urmat este deja istorie. Cauzele acestei prăbușiri – în doar trei luni -, trebuie însă căutate în interior, nu în exterior.

Cu alte cuvinte, ultimatumurile sovietice și dictatul german din august reprezintă efectele unei crize interne masive, care s-a manifestat prin distrugerea instituției Parlamentului, a credibilității partidelor și a oamenilor politici, aleși și plasarea puterii în mâinile unei singure persoane, sprijinită de instituțiile de forță.

Iată ce scria la 1 martie 1942, corespondentul lui „The Times” în România, Archie Gibson (sublinierile ne aparțin):

„Această situație în care se găsește România astăzi derivă dintr-o succesiune de evenimente care își au originea în decăderea sistemului parlamentar. Obosiți de convulsiile politice și confuzionati de succesul regimurilor totalitare în Germania și Italia, românii au renunțat de bună voie la libertățile lor, acordînd puteri nelimitate regelui Carol al II-lea prin plebiscitul din februarie 1938.

În ora fatală care a lovit România în iunie 1940, regele și-a aplecat capul în fața presiunii rusești, în timp ce un regim parlamentar, responsabil în fața electoratului, n-ar fi făcut probabil același lucru. Cedarea Basarabiei și Bucovinei a fost primul dintr-o serie de dezastre care a rupt coloana vertebrală a României și a tîrît-o în alianță cu Germania,o țară cu care ea nu avea nimic în comun.

Politicienii și presa de partid sînt primii de blamat pentru compromiterea sistemului parlamentar și pentru tîrîrea populației românești spre totalitarism, în Camera Deputaților și chiar în Senat reprezentanții națiunii n-au făcut altceva decît să se injurieze unul pe altul, iar uneori au ajuns la bătaie.

Principala preocupare a presei a fost să proclame cu glas tare bănuiala de corupție a miniștrilor, senatorilor și deputaților.

Parlamentul și presa au reușit să creeze o falsă imagine a administrațiilor succesive prin exagerarea defectelor unor persoane care,deși departe de a fi ireproșabile, reușiseră totuși să facă ceva pentru țară”. (Conform Dennis Deletant, Studies in Romanian History, București, Editura Enciclopedică, 1991, p.243)