CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

12 ianuarie 1483 – Domnița Elena,(Olena Voloșanca), fiica lui Ștefan cel Mare, s-a căsătorit cu Ivan, fiul marelui cneaz al Moscovei, Ivan al III-lea

Foto: Actrița Sofia Nikitchuk, Miss Russia 2015, în rolul Olenei Voloșanca, în serialul istoric rusesc „Sophia” (2016). Sursa: https://www.historia.ro/ calendar-12-ianuarie.

 Evdochia, prima soţie a domnului moldovean Ștefan cel Mare, descindea după tată din neamul marilor duci ai Lituaniei. Tatăl ei, Alexandru al Kievului, era văr primar cu Cazimir al IV- lea, regele Poloniei și marele duce al Lituaniei. După mamă, Evdochia se înrudea cu marii cneji ruși.

S-a stins din viaţă după patru ani de căsnicie, în noiembrie 1467,ca urmare a complicațiilor survenite la nașterea unui copil, lăsând în grija voievodului doi copii mici, pe Alexandru și pe Elena, conoscută și ca Olena Voloșanca (românca), viitoarea soție a prințului moștenitor al tronului moscovit Ivan al III-lea.

Cine a fost tatăl Evdochiei de Kiev, soţia lui Ştefan cel Mare

Doamna Evdochia a fost înmormântată la Biserica Mirăuţilor din Suceava, vechea mitropolie a Ţării Moldovei, căci la Putna încă nu se terminaseră lucrările de construcţie.

Alexandru, cel dintâi născut al voievodului moldovean, moștenitorul prezumtiv al lui Ștefan cel Mare a beneficiat de un statut privilegiat după căsătorie, tatăl acordându-i titlul de voievod și permiţându-i să aibă dregători și slujitori deosebiţi, adică o „Curte” proprie, separată de cea a lui Ștefan cel Mare.

Numai că Alexandru a murit în condiţii prea puţin cunoscute, la 26 iulie 1496, într-un context în care relaţiile dintre Moldova și Polonia deveneau tot mai încordate.

Primul copil al lui Ștefan cel Mare a fost înmormântat la Mănăstirea Bistriţa, unde își dormea somnul de veci și bunicul lui Ștefan, Alexandru cel Bun.

Despre fiul cel mare a lui Ştefan, Alexandru, născut în jurul anului 1464 şi mort în 1496, nu se ştie nici pînă astăzi cu certitudine dacă era al Evdokiei sau al unei anume Maruşca.

Ștefan pornise negocieri pentru o alianță dinastică încă din 1479. Voia să-și mărite fata cu Ivan Ivanovici (moştenitorul cneazului Moscovei).

În acest scop i-a scris cumnatei sale Teodosia, sora răposatei doamne Evdokia Olelkovici de Kiev și mătușa Olenei, care era rudă și cu familia princiară moscovită.

Această imagine are atributul alt gol; numele fișierului este Ivan_III_of_Russia.jpg

Foto: Ivan III-lea Vasilievici cel mare, cneaz al Moscovei (1462-1505)

Așa se face că în 1480 sau 1481 la Suceava a ajuns o solie de la Ivan Vasilievici al III-lea, care venea să ceară mâna domniței. Logodna s-a făcut chiar la Suceava, moștenitorul cneazului fiind reprezentat prin procură de nobilul Mihai Pleştev.

Fără să-și fi văzut vreodată viitorul soț, domnița a fost nevoită să pornească la drum, însoțită de boierii Lascu, Sînger şi Gherasim cu jupânesele lor. În drumul spre Moscova, Olena a trecut prin Polonia, unde Regele Cazimir a primit-o cu fast și i-a făcut daruri. La Moscova, suita domniței a ajuns în postul Sfântului Filip.

Întâmpinată de mama cneazului Ivan III-lea, Maria Iaroslavna, Olena a fost găzduită, până la celebrarea cununiei, la mănăstirea Voznesenskaia.

Tot prin mijlocirea mamei cneazului ajunge Olena (Elena) să-și întâlnească viitorul mire, pe Ivan cel tânăr, fiul şi moştenitorul marelui cneaz al Moscovei.

Căsătoria a avut loc de Bobotează, pe 12 ianuarie 1483.

În toamna anului următor, la 10 octombrie 1484, Elena a născut un fiu, botezat Dimitrie.

 Poziția lui Ivan cel Tânăr era doar în aparență sigură. Încă din 1468, tânărul Ivan Ivanovici îl însoţea pe tatăl său în incursiunile pe care acesta le făcea în hanatul Cazan.

Din 1471, a fost chiar asociat la domnia tatălui său. În această calitate a fost chiar lăsat să administreze Moscova și a condus oștile rusești în bătălia de la Ugor (1480).

De altfel, între anii 1483-1490, nimeni de la curte nu se îndoia că Ivan cel Tînăr şi, pe urmă, fiul său, vor lua tronul după decesul lui Ivan III-lea.

Aliații celei de-a doua soții a cneazului, Sofia Paleolog, nu prea aveau trecere în fața soțului acesteia. Fiul Olenei, Dimitrie, fusese declarat în primă instanță, moștenitor al cneazului.

În 1497, cneazul Ivan III-lea cel Mare a decis încoronarea nepotului său Dimitrie, fiul Olenei și al soțului acesteia, Ivan cel tânăr.

În decembrie același an, e descoperit un complot al lui Vasile, fiul Sofiei Paleolog împotriva propriului tată. Complotiştii voiau să-l omoare pe Dimitrie pentru a-i asigura lui Vasile urcarea pe tron.

Descoperind conspirația, Ivan III-lea o exilează pe cea de-a doua soţie a sa și îl ține pe Vasile captiv în propria casă. Complicii Sofiei sunt executaţi sau întemniţaţi.

Giulgiul – Procesiune bisericească, reprezentare laică a încoronării lui Dimitrie cneaz de Moscova, 1498.

Pe giulgiu sunt reprezentate două cortegii: unul laic (stînga vizuală) şi altul bisericesc (dreapta vizuală). Pe partea stîngă îl putem vedea pe „ţareviciul” Dimitrie (cu o cruce în mână), iar în spatele său – bunelul Ivan al III-lea, moşul – Vasilie Ivanovici şi mama – „Elena Voloşanca”. Cu toţii au nimburi în jurul capului. De asemenea, grupul din stînga este protejat de o “umbrelă” care are la bază crucea de forma literei „T” (umbrela este simbolul puterii).Pe partea dreaptă îl remarcăm, în primul rînd, pe mitropolitul Moscovei Simon (pe straiele sale, dar şi pe „umbrelă” vedem simbolul crucii). În centrul lucrării este reprezentată icoana „Maica Domnului cu Pruncul”.

În data de 4 februarie 1498, în Catedrala Adormirii (Uspenskii Sobor), are loc încoronarea cneazului Dimitrie care împlinise vîrsta de 15 ani.

În a doua jumătate a anului 1498, noul titlu al lui Dimitrie, acela de „mare cneaz”al Vladimirului, al Moscovei şi al Novgorodului, se folosea deja în documentele oficiale.

Lupta pentru putere era, însă, departe de a fi decisă. Dimitrie nu a primit pământuri şi nici putere reală,iar descenenta împăraților bizantini nu avea de gând să renunțe la luptă.

Pe parcursul anilor următori, lupta pentru putere între susținătorii lui Dimitrie şi cei ai fiului Sofiei Paleolog, Vasile, se va înteți.

Ivan cel Tănăr s-a îmbolnăvit subit şi s-a stins din viață pe 7 martie 1490, la vârsta de doar 32 de ani, fiind bolnav de gută (sau „camciug la picioare”, potrivit denumirii rusești), iar moartea rapidă a tânărului cneaz a trezit multe bănuieli la Curtea din Moscova, nefiind exclusă ipoteza unei otrăviri.

Exista și un zvon că ar fi murit otrăvit de medicul evreu Leon, adus de Sofia Palelog tocmai de la Veneția pentru a-l îngriji.

Ulterior, medicul chiar a fost executat din porunca tatălui lui Ivan cel Tânăr, deși otrăvirea nu a fost niciodată demonstrată. După moartea lui Ivan cel Tânăr, echilibrul de forțe de la curte se va modifica treptat. În 1499, Vasile reuşeşte să recapete parţial încrederea tatălui.

În 1500 începe un război ruso-lituanian. La 14 iulie 1500 ruşii obţin o victorie zdrobitoare la Verdoş. Exact în aceste momente, în cronicile vechi se observă o schimbare a statutului lui Vasile, care e numit pentru prima dată cu titlul de „cneaz al întregii Rusii”.

Soarta domniței Elena și a fiului ei, deși o vreme liniștită, s-a schimbat radical în ultimii ani ai secolului al XV-lea, când mama și fiul au căzut în dizgrație, fiind acuzați de simpatii lituaniene și de sprijinirea unor eretici de la Moscova.

La 11 aprilie 1502 lupta dinastică se finalizează, prin căderea în dizgrație a nepotului moştenitor Dimitrie şi a mamei sale Olena.

Fișier:S.paleolog reconstruction01.jpg

Foto: Sofia Paleolog, a doua soţie a lui Ivan III-lea, reconstituire S.A.Nikitin, 1994

Marele cneaz Ivan al III-lea ordonă ca Dimitrie să nu mai fie numit cneaz şi nici el, nici mama sa să nu fie pomeniţi în slujbele bisericeşti.Cei doi sunt puși sub pază.

Ştefan cel Mare al Moldovei părea să aibă vești despre turnura nefericită pe care o luase viața fiicei sale.

În septembrie 1502, la puţin timp după căderea în disgrație a Elenei şi a lui Dimitrie, domnul cerea hanului tătar Mengli Ghirei ştiri despre ei, întrebându-l dacă „vor mai fi în viaţă, fiica şi nepotul meu?”.

Au fost oamenii mei la Moscova şi spun că toate acestea sunt minciuni”, a răspuns hanul.

Din păcate, nu erau minciuni.

Cei doi se aflau închişi într-un turn şi legaţi în fiare. Ştefan s-a stins din viaţă, după cum se ştie, în iulie 1504, fără a mai şti ceva de soarta fiicei sale.

Moartea subită a Elenei Voloșanca şi a fiului său Dimitrie a avut loc după decesul lui Ivan III-lea cel Mare (27 octombrie 1503, la 65 ani de viaţă), pe timpul domnie rivalului lor Vasilie III-lea (unchiul prin alianţă al lui Dimitrie) si feciorul Sofiei Paleolog, tatăl celebrului Ivan cel Groaznic.

Fiica lui Ștefan cel Mare adecedat la 18 ianuarie 1505, după trei ani de temniță, și a fost înmormântată în Mănăstirea Voznesenskaia (a Înălțării) din Kremlin.

Fiul ei avea să-și afle moartea în închisoare la 14 februarie 1509 din cauza frigului sau de foame, dacă nu cumva intoxicat cu fum, fiind înmormântat alături de tatăl său, în Catedrala Arhanghelul Mihail din Moscova.

CITIȚI ȘI:

Publicitate

12/01/2022 Posted by | ISTORIE ROMÂNEASCĂ | , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

INSTAURAREA PUTERII SOVIETICE ÎN BUCOVINA DE NORD

La un pas de Europa Occidentală, ”Deportările românilor din actuala regiune Cernăuţi a Ucrainei în taigalele fără de sfârşit ale Siberiei şi stepele pustii ale Kazahstanului au început odată cu instaurarea puterii sovietice în ţinut….”, scrie AGENȚIA  www.bucpress.eu , într-un articol preluat de Romanian Global News.

Naţiunea creştină Daco-Română, fiind cea mai încercată dintre încarceratele şi mai prigonitele dintre Naţiunile lumii, şi-a împletit logodna veşniciei, pecetluindu-şi Destinul cu sângele mucenicesc pe Hrisovul heruvimic: în dor şi suferinţă, în crez şi îndurare, în chin şi sărbătoare, în frângeri şi înălţări, în tăceri şi mărturisiri, în aşteptări şi împliniri, în înfricoşări şi extazuri, în bocete şi psalmi, în apusuri şi răsărituri, în lanţuri şi libertate, în îngenuncheri şi slavă, în cătuşe şi har, în chemări şi alegeri, în suspine şi Liturghii, în defăimări şi laude, în lepădări şi jertfe, în vânzări şi mucenicii, în trădări şi binecuvântări, sub denia Crucii şi sub apoteoza Învierii.”
(Prof. dr. Gheorghe Constantin Nistoroiu).

Imagini pentru pact ribbentrop molotov photos

Foto: 23 august 1939 – Semnarea Pactului sovieto-nazist în urma căruia URSS a primit mână liberă să anexeze teritorii românești.


În dimineaţa zilei de vineri, 28 iunie 1940, Armata Roşie forţează Nistrul şi intră pe teritoriul actualei regiuni Cernăuţi a Ucrainei ,cu scopul de a-i „elibera pe români de sub jugul asupritorilor români”, „pentru triumful dreptăţii sociale”.
Aşa scria presa românească din acest ţinut în perioada sovietică.

Drept exemplu pot servi numeroasele materiale propagandistice , apărute de-a lungul celor cinci decenii de propagare a ideologiei bolşevice. Bunăoară, în 1987, cu ocazia jubileului de 550 de ani de la prima atestare documentară a orăşelului Herţa, a apărut o pagină tematică de propagandă grosolană, sub genericul „Timp al marilor primeniri”.

Referindu-se la trecutul acestei aşezări moldave, ținutul de baştină al iluministului Gheorghe Asachi, se sublinia faptul că herţenii au dus o luptă aprigă „contra asupritorilor”, participând activ la răscoala ţăranilor din 1907 din România.
După un deceniu, aceștia au primit cu entuziasm „vestea despre biruinţa Marii Revoluţii Socialiste din Octombrie” din Rusia, salutând „călduros Puterea Sovietică”, exprimându-şi „adeziunea la noua putere” în timpul unui miting desfăşurat în această ctitorie multiseculară la finele anului 1917.

Însă, ei au avut posibilitatea să-i întâmpine „cu bucurie pe eliberatori” abia în 1940, când s-a realizat „visul de secole al celor obidiţi”.

Această imagine are atributul alt gol; numele fișierului este 26_europa_occidentala.gif


În componenţa Uniunii Sovietice sunt încadrate 420 de localităţi din fostele judeţe Cernăuţi, Storojineţ, Rădăuţi, Hotin şi Dorohoi ale României, cu o suprafaţă de peste 8 mii de kilometri pătraţi, cuprinzând circa un milion de locuitori. Împreună cu unităţile militare sovietice, pe meleagurile voievodale năvălesc reprezentanţii Comisariatului Poporului pentru Afaceri Interne al U.R.S.S. (N.K.V.D.), având ca sarcină principală căutarea, descoperirea şi nimicirea „duşmanilor poporului”, care „au supt sângele nevoiaşilor timp de secole”.

Persecuţiile politice au început chiar din prima zi de instaurare a dictaturii staliniste în ţinutul mioritic.
Cunoscutul fiu al Ardealului, ilustrul istoric şi om politic, fostul redactor al săptămânalului „Gazeta de Transilvania”, George Bariţiu, menţiona: „Istoria fără adevăr îşi pierde toată însemnătatea, ea nu mai este istorie”.

Conform informaţiilor intrate în posesia Centrului de Cercetări Istorice şi Culturale din Cernăuţi, primii „asupritori” căzuţi în mâinile „eliberatorilor”bolşevici au devenit poliţiştii şi jandarmii, lăsaţi de către autorităţile româneşti pentru paza ordinii publice.

Astfel, pe data de 28 iunie 1940, satrapii comunişti îl pun în lanţuri pe Ion Gârlă, un flăcău frumos de 25 de ani, mândru ca un pandur, născut la 1915, în localitatea Cajba, judeţul Bălţi al Basarabiei, poseda studii primare, caporal în unitatea de jandarmi din oraşul Hotin.

Peste cinci luni, în ziua de 27 noiembrie 1940, Judecătoria Regională Cernăuţi îl condamnă la 5 ani de detenţie într-un lagăr stalinist de muncă corecţională, acuzându-l de faptul că „era un element care prezintă un pericol social”.
A doua zi este arestat Sava Amariţei, născut la 1897, în satul Hreaţca din fostul judeţ Dorohoi al României. Interogatoriile au durat 9 luni. Pe data de 29 martie 1941, Comisia Specială de pe lângă Comisarul Poporului pentru Afaceri Interne al U.R.S.S. îl condamnă la 8 ani de muncă silnică, fiindcă în perioada interbelică a deţinut postul de gardian public, devenind astfel „element care prezintă un pericol social” pentru puterea sovietică. Au rămas fără mângâierea tatei doi feciori minori.

La sfârşitul cireşarului istoric va fi încătuşat fostul comisar de poliţie, Leon Carabioschi, născut în 1874, în municipiul Suceava, locuitor al oraşului Cernăuţi, poseda studii medii. În ziua de 29 martie 1941 este condamnat la cinci ani de închisoare „pentru lupta-i activă împotriva mişcării revoluţionare”.
În luna următoare persecuţiile staliniste capătă amploare. În ziua de 1 iulie este aruncat după gratii Gheorghe Bujor, născut la 1898, în satul Bănceni, fostul judeţ Dorohoi al României, cu studii medii de specialitate.

Pe data de 13 noiembrie 1940, Judecătoria Regională Cernăuţi îl condamnă la moarte, acuzându-l de faptul că în perioada interbelică a fost poliţist şi „a luptat împotriva mişcării revoluţionare din Bucovina”.

Peste un an după pronunţarea sentinţei, se stinge din viaţă într-un lagăr stalinist de muncă corecţională din Republica Komi, Federaţia Rusă. Tot în aceeaşi zi, va fi încătuşat Petru Grui, născut în localitatea Târgu Mare din România, lucrător al penitenciarului cernăuţean, fiind condamnat la 8 ani de închisoare ca „element care prezintă un pericol social”. Moare la 14 noiembrie 1941, în regiunea Sverdlovsk din Federaţia Rusă.
După trei zile de arestări a foştilor lucrători ai organelor de drept, „eliberatorii” au decis că trebuie să-şi îndrepte acţiunile lor criminale şi împotriva familiilor care aveau rude înrolate în rândurile Armatei Române.

În acest scop sunt organizate echipe speciale de enkavedişti şi „cozi de topor”, ce activau după anumite planuri şi ordine precise în direcţia adunării informaţiilor necesare autorităţilor staliniste, fiindcă aceste familii intrau în categoria „rudelor trădătorilor patriei socialiste”.
Primele victime din menţionata categorie au devenit ţăranii Toma şi Maria Birău, locuitori ai satului Stăneşti, fostul raion Hliboca (Adâncata).

Toma era născut la 1869, iar Maria – în 1886. Pe data de 1 iulie 1940, Comisia Specială de pe lângă Comisarul Poporului pentru Afaceri Interne al U.R.S.S. adoptă hotărârea privind deportarea lor în Siberia.
Aşadar, se poate de afirmat că deportările românilor din actuala regiune Cernăuţi a Ucrainei în taigalele fără de sfârşit ale Siberiei şi stepele pustii ale Kazahstanului au început odată cu instaurarea puterii sovietice în ţinut…
(va urma)
Petru GRIOR, directorul Centrului de Cercetări Istorice şi Culturale din Cernăuţi,
pentru Agenția BucPress.

12/01/2022 Posted by | ISTORIE ROMÂNEASCĂ | , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Vasile I. Zărnescu- UBICUITATEA RĂZBOIULUI AXIOLOGIC ȘI AGRESIUNILE AXIOLOGICE ÎNDREPTATE ÎMPOTRIVA ROMÂNIEI



Războiul convenţional este cel cunoscut de toată lumea din realitate, cărţi, filme etc., care comportă arme clasice, trupe inamice îmbrăcate în uniformă şi dispuse pe fronturi faţă-n faţă.
Războiul atipic este opus celui convenţional: este diferit, asimetric, fără uniforme, fără fronturi vizibile, este peste tot şi nicăieri. Războiul axiologic este o specie a războiului atipic.

Behistun Inscription Photo Gallery, Iran Tourism and Touring Organization |  Travel to Iran, Explore Old Persia


Definiţii


Axiologia este teoria valorilor. În societate, ele există în diverse paliere:
economic, politic, religios, moral, estetic, literar etc.

Războiul axiologic reprezintă totalitatea formelor de luptă atipică întreprinse pentru distrugerea valorilor economice, politice, morale, culturale şi sociale ale unei naţiuni prin devalorizarea lor – prin bagatelizare, ridiculizare, denigrare, satanizare – şi înlocuirea lor cu altele – cu non-valori –, impuse de anumite centre de putere străine.


„Conform teoriei războiului «de tip special», acesta debutează sub umbrela păcii şi exploatează vulnerabilitatea statului.

Potrivit opiniei generalului Oros, România se află în pragul unui astfel de război. Practic, nu se urmăreşte ocuparea teritoriului, ci înlăturarea conducerii. Inamicul este necunoscut. (…) Sunt folosite mijloace nemilitare şi neconvenţionale.
Imaginea aparentă este aceea a unei adunări de evenimente haotice, declanşată în medii diferite, care face ca România să pară neguvernabilă“

Generalul de divizie Decebal Ilina fusese mai categoric: „Noi ne confruntăm, în prezent, cu agresiuni atipice, care presupun angajări militare tot atipice“.
Oricum, chiar dacă unii – îndeosebi activiştii din mass media – „nu ştiu“ despre el, războiul atipic există, se manifestă devastator, fără ca victimele să conştientizeze acest fenomen contemporan.

În ultimii ani, în tot mai multe publicaţii s-a relevat faptul că, îndeosebi în domeniul economic, al comerţului, al afacerilor unele firme străine înţeleg să se comporte ca într-o
ţară ocupată.

În 1990, când comerţul începuse să se desfăşoare preponderent în dolari (cel puţin, în marile oraşe), în presă chiar s-a afirmat că România seamănă cu o ţară ocupată de un inamic numit dolar.

Ulterior, Mihai Ungheanu avea să vorbească despre „ocuparea instituţiilor“.
De altfel, trebuie să recunoaştem că o analiză mai atentă atestă faptul că, acum, România este şi sub alte aspecte – ideologic, politic, cultural etc. – o ţară ocupată de un inamic invizibil, dar omniprezent.

În aceasta constă ubicuitatea războiului axiologic: în faptul că este prezent peste tot şi nicăieri,
deoarece pentru un „simplu cetăţean“ este foarte greu, dacă nu imposibil, să îi determine ameninţarea potenţială sau chiar prezenţa pernicioasă.
Şi chiar dacă, în urmă cu 10 ani, circulaţia dolarului alături de leu a fost interzisă, numai aparent au fost înlăturate efectele sale de cuceritor imperialist.
Deoarece, în locul „circulaţiei dolarului alături de leu“ – deci, împreună cu moneda naţională – a fost impusă devalorizarea leului în funcţie de rata de schimb leu/dolar.
Aşadar, rolul dolarului a fost mărit extraordinar de mult, căci costul biletului de tren, de tramvai, preţul gigacaloriei, tariful telefonic, preţul kilowat-ului etc., etc., toate se scumpesc în funcţie de modul cum este evaluat – artificial, în culisele băncilor – dolarul.

Această agresiune axiologică este, evident, mai ipocrită, dar are marele avantaj că este făcută cu acceptul victimei – adică „în parteneriat“ cu ea, de fapt, cu cei care o „reprezintă“.
Vectorii sunt organizaţii şi persoane străine şi indigene care dispun de capacităţi financiare şi logistice pentru a realiza acţiunile agresive comandate.
Dar este necesar ca forma de realizare să fie de aşa natură încât victima să fie neapărat convinsă că are parte de o binecuvântare şi, deci, că trebuie să colaboreze – adică să fie adusă în situaţia să îşi facă singură rău, să se automutileze, precum un om bolnav.

De aceea, agresiunile axiologice sunt precedate de agresiunipsihologice şi informaţionale, prin care victima este anesteziata şi hipnotizată, este „drogată“, manipulată să întreprindă acţiuni contrare interesului său – întocmai ca un om căruia „i-a luat Dumnezeu minţile“.
Esenţa şi subtilitatea vicleniei Diavolului rezidă nu în negarea existenţei lui Dumnezeu, ci, îndeosebi, a existenţei Diavolului.

Apoi, în insinuarea ideii că, de vreme ce Diavolul nu există, el, Diavolul-care-nu-există şi care se-înfăţişează-sub-diverse-forme-aparente, este, totuşi, Dumnezeu.

În faţa unor minţi mai puţin versate în materie de dialectică şi paradox, această versatilitate a celui Viclean are, adeseori, succes.

Iar, în aceste ultime vremi, se pare că are din ce în ce mai mult succes.
În mod similar, centrele de putere politică şi financiară – mai oculte sau mai „transparente“ – pretind că reprezintă un „partener“ într-o relaţie de colaborare, de „pace“.

Ca în anecdota cu sovieticii: ei ne luau grâul, iar noi le „dădeam“ porumbul.

Vechiul dicton Si vis pacem, para bellum capătă acum o consistenţă dramatică şi chiar tragică, inclusiv din cauza perversităţii, a păcălelii pe care o conţine.

Dar, pentru că este însoţit de o propagandă masivă, subtilă şi insidioasă, dobândeşte un aspect aparent benign şi este acceptat, în final, ca o fatalitate, ca un mers inexorabil al Istoriei – mers care este„dezvăluit“ opiniei publice de tot felul de „specialişti“, de analişti politici şi
economici făcuţi în pripă.
Evident, nu este necesar ca aceşti „analişti“ să fie conştienţi că sunt doar nişte mercenari în slujba unor interese străine şi antiromâneşti.

Dimpotrivă, cel mai adesea se preferă situaţia când ei sunt manevraţi prin mai mulţi intermediari, astfel încât să se piardă urma celui Viclean (tot astfel cum s-a pierdut urma navelor flotei comerciale a României – una din cele mai mari din lume).

În faimoasa lui carte Societatea deschisă şi duşmanii ei, Karl Popper chiar subliniază că este de preferat această ultimă variantă, pentru că, astfel, „intelectualii respectivi devin o veritabilă
Coloană a V-a, cu o dublă eficienţă“.

Ubicuitatea războiului axiologic


Pentru înţelegerea faptului că România este victima unui complex şi permanent război axiologic – subsumat celui informaţional –, vom expune o sumară sinteză a problemelor, urmând să o dezvoltăm ulterior.
În domeniul agriculturii, „dezastrul este la fel de mare“ ca în celelalte domenii, afirmă dr. ec. Florea Dumitrescu, fost ministru al Finanţelor înainte de 1989, principalul artizan al acordului de aderare a României la F.M.I. şi B.I.R.D. şi al încheierii primului acord de împrumut cu F.M.I. „Cea mai mare parte a combinatelor de creştere şi îngrăşare a animalelor şi păsărilor au fost construite în anii ’70 şi ’80 după cele mai performante tehnologii din lume, au fost finanţate
cu credite de la Banca Mondială şi alte bănci, care s-au convins de randamentul
lor şi au fost lichidate în anii ’90 pe motiv de pierderi, deşi pierderile aveau loc ca
urmare politicilor economice şi financiare aplicate la recomandările F.M.I. şi
Băncii Mondiale.

Problemele care se pun sunt următoarele: când a gândit bine Banca Mondială – atunci sau acum? (…) Organele Statului, Guvernul, F.P.S. şi Banca Naţională a României au o mare răspundere în faţa opiniei publice româneşti pentru politicile aplicate, care au dus la distrugerea bogăţiei naţionale“

La fel stau lucrurile în privinţa sistemelor de irigaţii: au fost construite preponderent tot din credite externe şi au fost distruse tot la indicaţiile şi incitările venite din afară, pe motiv că ar fi fost expresia „concepţiei megalomane a vechiului regim“.

În esenţă, însă, agricultura a fost demolată prin Legea nr. 18/1990, care, în intenţia precipitată de a schimba structura economică în domeniu, a rămas doar la nivelul destructurării, căci a distrus intempestiv c.a.p.-urile fără să pună altă formă de organizare în loc şi a divizat terenul arabil în aşa măsură încât este total impropriu unei exploatări modeme.

În industrie, războiul axiologic postdecembrist s-a manifestat iniţial prin insinuarea ideilor că industria românească este „un morman de fiare vechi“ şi că e „plină de găuri negre“ – deşi era o industrie concepută după proiecte şi cu utilaje moderne, cu finanţare prin împrumuturi împovărătoare de la Fondul Monetar Internaţional (F.M.I.) şi Banca Internaţională pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare (B.I.R.D.), mai cunoscută şi sub numele de Banca Mondială.

Or, aceste stabilimente nu ar fi dat României circa 20 de miliarde de dolari, dacă proiectele nu
ar fi fost bune, pentru a putea fi sigure că îşi vor recupera împrumuturile!
Printre vectorii publici din 1990 se numără: proaspătul premier Petre Roman, recent-revenitul-în-ţară (pe atunci) Ion Raţiu, diverşi analişti politici nou nouţi, directori de ziare privatizaţi pe scurtătură.

Vectorii oculţi sunt toţi aceia care au concurat la ruinarea economiei naţionale, însăşi Legea nr. 15/1990 a societăţilorcomerciale este un vector al războiului axiologic: pentru că ea a fost, efectiv, traducerea unui text conceput în Occident, ceea ce denotă desconsiderarea
specialiştilor români şi, apoi, pentru că ea a avut rolul de a ruina economia.
Urmarea a fost că, treptat, toate întreprinderile mari, moderne şi productive, care au fost fala României şi care au contribuit la achitarea datoriei externe – precum SIDEX, COMTIM, I.M.G.B., ROMCIM, SIDERCA, AUTOMATICA, I.M.E.B. etc. – au fost, iniţial, devalorizate moral.

În primul rând, ca efect al acestei devalorizări, s-a început divizarea lor în unităţi mai mici – deşi ele nu
puteau să funcţioneze eficient decât aşa cum fuseseră concepute iniţial, ca un tot organic. De exemplu, întreprinderea Electroputere-Craiova a fost împărţită în vreo cinci societăţi comerciale, acordându-se credit ideii nocive că trebuie înlăturat „gigantismul“; dar, ulterior, noilor conduceri le-au fost necesari cinci-şase ani de eforturi spre a se reunifica.
Apoi, prin diverse afaceri oneroase, au fost subevaluate patrimonial şi au fost vândute pe un preţ de nimic unor străini sau „privatizate” prin aproprierea de către nişte firme „româno“-străine, dar unde majoritatea acţiunilor erau deţinute de străini, pentru ca aceştia să îşi poată impune politica lor de spoliere a patrimoniului naţional.

Aşa cum se ştie, după Al Doilea Război Mondial, U.R.S.S. a demontat pînă la fundaţie toate întreprinderile Germaniei (şi multe şi din România) şi le-adus, împreună cu specialiştii lor – pe care a putut să-i captureze.

Consecinţa războiul axiologic: România a devenit „un chilipir“
Războiul axiologic dus contra României a făcut ca ţara noastră să piardă aproape toată industria – la care s-a adăugat exodul specialiştilor în Vest –, fără ca Vestul să tragă un foc de armă (cu excepţia celor din Decembrie 1989).

Producţia a scăzut la jumătate faţă de nivelul anului 1989, ceea ce nu s-a întâmplat nici după ultimul război mondial la care ţara noastră a participat ca a patra putere militară (e-adevărat, fapt nerecunoscut de Aliaţi, căci ei nu au recunoscut România nici măcar ca putere beligerantă). De exemplu, agregatele Combinatului siderurgic fost „Oţelul Roşu“, din Călan, au fost demontate, tăiate şi vândute ca fier vechi de către cei doi italieni care l-au cumpărat; la fel, cehii care au „cumpărat“ TEPRO-Iaşi au casat şi au vândut ca „fier vechi“ laminorul de benzi la cald – instalaţie nouă, amortizată doar în proporţie de 4 la sută.

Şi asemenea cazuri sunt nenumărate, căci, de la ceea ce era, la început, doar un slogan, ce se voia anticomunist – dar care era prioritar antiromânesc – „industria românească este o grămadă de fier vechi“, sa trecut la aplicarea acestuia în mod pragmatic şi profitabil pentru o minoritate
infimă, în detrimentul majorităţii covârşitoare a populaţiei, iar întreprinderile, vagoanele noi, şinele noi de cale ferată sunt vândute ca „fier vechi“, de către noii „manageri“, fireşte, în cârdăşie cu unii vameşi.

La fel au fost devalorizate moral şi, apoi, distruse funcţional şi logistic aproape în întregime toate domeniile strategice ale Statului Român – agricultura, învăţământul, sănătatea, petrochimia, industria medicamentelor etc. – prin trei modalităţi diferite ca formă, dar convergente ca efect:

1) politic, prin aşazisa „reformă“ rapidă impusă din exterior prin faimoasa „terapie de şoc“, printr-o restructurare care nu este decât un pretext pentru a fi dezorganizate din interior,
pentru a fi jefuite mai uşor şi, apoi, ca să se demonstreze ideea că românii nu ştiu să se conducă singuri şi, de aceea, e nevoie de consilieri străini, prezenţi acum în toate ministerele importante;

2) economic, prin reducerea bugetului, căci, fiind dependente de subvenţiile statului – de departe mai mari şi mai sigure, au ajuns acum la discreţia „sponsorizărilor“ aflate la „milostenia“ unor patroni, îndeosebi avari, cum sunt toţi cei din faza de acumulare primitivă a capitalului;

şi 3) financiar, prin sufocarea lor cu arieratele şi blocajele economico-financiare provocate, de data aceasta, atât de interdependenţa funcţională în cadrul sistemului social global, cît şi
de politica Băncii Naţionale a României (B.N.R.), deosebit de obedientă faţă de
F.M.I. şi B.I.R.D.
În domeniul financiar-bancar, prima agresiune axiologică a fost devalorizarea monedei naţionale în funcţie de cursul dolarului, începută sub conducerea Guvernatorului B.N.R., Mugur Isărescu, şi a ex-premierului Petre Roman – devalorizare continuată de Theodor Stolojan şi, prin forţa lucrurilor şi a presiunii externe, de către toţi ceilalţi premieri, în diverse proporţii, după cum avea, fiecare, tăria de a negocia, precum relevase ex-premierul Nicolae Văcăroiu. Vectori externi: F.M.I. şi B.I.R.D., în principal, precum şi alte centre bancare şi instituţii
internaţionale.

Faptul că devalorizarea leului este o agresiune este atestat, pe de o parte, de practicarea consecventă a acestei modalităţi – ceea ce demonstrează eficienţa ei în distrugerea României – şi, pe de altă parte, de situaţia reală, dar mascată în mod deliberat, că evaluarea leului – şi a economiei naţionale – se poate face mai riguros şi mai întemeiat în funcţie de puterea sa de cumpărare.
A doua agresiune axiologică: devalorizarea mărfurilor şi serviciilor şi, implicit, a salariilor prin liberalizarea preţurilor. La câteva luni după ce le-a
„liberalizat“, premierul Petre Roman, văzând degringolada în care intrase economia
şi nemulţumirea crescândă a populaţiei, a promis (înainte de a fi debarcat) să se
ocupe de „calmarea preţurilor“ (sic).

După cum au anticipat – primii – economiştii Vasile Pilat şi Daniel Dăianu, încă din decembrie 1990, într-o emisiune a T.V.R., urmarea directă a respectivei liberalizări a fost „declanşarea inflaţiei“ şi, precum a constatat toată lumea, s-a produs continua creştere a preţurilor şi devalorizare a salariilor – scăzând, continuu şi accelerat, puterea de cumpărare a leului.

Astfel că, acum, s-a ajuns la sistarea efectivă a serviciilor (furnizarea de gaz metan, apă caldă,
agent termic şi – pe alocuri – chiar a apei potabile şi a medicamentelor) pentru o
populaţie deja sărăcită şi înfometată.

A treia agresiune notabilă constă în aceea că, în 1992, tot sub presiunea F.M.I. şi a Băncii Mondiale (B.I.R.D.), ex-premierul Theodor Stolojan a acceptat alinierea preţului intern al energiei electrice Ia valoarea sa mondială.

În acest mod, s-a creat un cerc vicios: ca urmare a creşterii preţului energiei electrice, s-au mărit substanţial preţurile tuturor produselor. S-a ajuns cu absurditatea până acolo încât, dacă, la început, s-a mărit preţul mărfurilor şi serviciilor imediat după creşterea preţului kilowatt-ului, chiar pentru mărfurile produse anterior respectivei majorări a costului kilowatt-ului, acum, dacă azi se anunţă că preţul kilowatt-ului se va mări peste trei luni, atunci preţurile mărfurilor
se vor mări chiar de mâine, fără să se mai aştepte să treacă cele trei luni!

După cum relevase şi ex-ministrul Daniel Dăianu, însăşi această practică a anunţării dinainte a
majorării preţului energiei electrice şi a combustibililor a ajuns să fie dăunătoare.
Cu atât mai mult majorarea în sine a preţului kilowatt-ului. Prin această politică financiară, urmată de respectivul comportament economic, se devalorizează,implicit, moneda naţională. Consecinţa imediată: în raport cu dolarul, preţul intern al kilowatt-ului/oră a rămas, din nou, în urma preţului mondial şi devine necesară o nouă „aliniere“ – la fel de artificială ca şi prima şi care, evident, provoacă o nouă creştere a preţurilor mărfurilor şi serviciilor, o nouă devalorizare a leului şi a salariilor! Şi procesul se repetă, reproducându-se şi amplificându-se, ca într-o
veritabilă avalanşă; cu diferenţa că „impulsul“ este dat dinafară, de F.M.I. şi B.I.R.D., care pretind că, prin aceste măsuri, vor să reducă inflaţia!

Prin această politică, s-a introdus un „motor automat“ al accelerării permanente a inflaţiei, în progresie geometrică. Acest „motor“ s-a conjugat cu devalorizarea continuă şi artificială a leului în raport cu dolarul. Consecinţa a fost apariţia arieratelor şi producerea blocajului economico-financiar, din cauza devalorizării permanente a activităţii întreprinderilor şi, în final, a decapitalizării artificiale a lor în scopul subevaluării lor deliberate, pentru a fi cumpărate la preţuri modice şi comisioane substanţiale.

Chiar revista americană Jane’s Foreign Report recunoştea: „Liderii români, conştienţi de faptul că nu au altă alternativă, vor grăbi privatizarea, iar la Bucureşti se vor găsi adevărate «chilipiruri».

Analiza hermeneutică a acestei fraze relevă devalorizarea rapidă a economiei – redusă la
bagatele, la „chilipiruri“ – făcută sub presiune externă („vor grăbi privatizarea“, fiind băgaţi într-un clinci), dar cu concursul „liderilor români“ – desigur nu al tuturor liderilor, dar în mod cert al unora dintre ei.

Dar, prin acest mod, impus din exterior, de a face Reforma, prin „terapia de şoc“, s-a ajuns în pragul unei hiperinflaţii – probabil ultima, înaintea „bulgarizării“ României.

Semnul acestei posibile căderi este prăbuşirea deliberată a unor bănci importante – Bancorex, Banca Agricolă, Banca Dacia Felix, Banca Internaţională a Religiilor etc.

În domeniul politic, agresiunile sunt mai subtile şi, de aceea, mai greu decelabile, dar, în esenţă, urmăresc tot devalorizarea instituţiilor şi a valorilor politice, satanizându-se anumite partide şi personalităţi politice după tiparuldihotomic – buni şi răi – şi glosându-se pe marota comunismului: tot ceea ce s-a făcut în epoca socialistă a fost rău, şi tot ceea ce va fi bun, abia acum, începând cu ei, „anticomuniştii“ (unii fiind doar „comunişti“ năpârliţi), urmează să se facă.
Această modalitate de „construcţie“ politică iterează doctrina stalinistă şi maoistă, dar schimbând „actorii“.

Se produce, astfel, inclusiv o pervertire a valorilor democraţiei – pretextându-se, apoi, că românii sunt incapabili să înţeleagă şi să instituie democraţia, fiind necesar să li se aducă un conducător din afară: eventual, un rege, ca după detronarea lui Alexandru Ioan Cuza.

VA URMA

Sursa:

http://www.samanatorul.ro/editura/2012/Vasile_Zarnescu-Ubicuitatea_razboiului_axiologic.pdf

12/01/2022 Posted by | LUMEA ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

   

%d blogeri au apreciat: