Eurodeputatul polonez Radoslaw Sikorski a răspuns la obrăzniciile rușilor pe înțelesul lor: ”Dacă încercați din nou, o să vă dăm una în ouă”!

Europarlamentarul, fost ministru de externe al Poloniei, Radoslaw Sikorski (foto), a reacționat la declarația ministrului rus de externe Serghei Lavrov, despre pământurile rămase chipurile „orfane” după dispariția organizației Pactului de la Varșovia și prăbușirea Uniunii Sovietice:

„Înțelegeți singuri odată pentru totdeauna, eu vorbesc într-o limbă pe care o puteți înțelege.

Nu suntem orfani pentru că nu ai fost niciodată tatăl nostru. Mai degrabă un violator în serie. Din acest motiv nu ne este dor de voi.

Și dacă încerci din nou, o să-ți dăm una în ouă.”

Publicitate

CONVOCAREA LA PARCHET A LIDERULUI AUR, George Simion, ne arată că acest partid aflat în plină ascensiune este o țintă

Parchetul General a anunțat luni, 10 ianuarie, că a deschis un dosar penal, după ce AUR a numit istoria Holocaustului drept „temă minoră”, într-un comunicat prin care partidul se opunea introducerii acestei materii în școli.
Cercetările se desfășoară, în acest moment, in rem, de către Secția de urmărire penală și criminalistică, pentru infracțiunea de „minimalizare în mod evident, prin orice mijloace, în public, a holocaustului ori a efectelor acestuia”.
Dosarul penal a fost deschis după ce AUR a postat un comunicat prin care cerea Ministerului Educației să introducă Istoria românilor pe lista Olimpiadelor naționale care vor fi desfășurate în anul 2022.
„(…)în ultimii ani, se constată o acțiune sistematică de subminare a calității învățământului din România prin ridicarea la rangul de ‘materii’ a unor teme minore sau care pot face obiectul unor simple lecții în cadrul materiilor existente (ex. educație sexuală, istoria Holocaustului, etc.), în paralel cu reducerea importanței acordate materiilor fundamentale pentru formarea noilor generații: științele exacte, Limba și literatura română, Istoria națională”, arată AUR în comunicatul menționat.Totodată, Claudiu Târziu și George Simion, copreședinții Partidului AUR susțin că autosesizarea Parchetului General ar fi „o coincidență stranie”.

”Convocarea lui George Simion (foto sus) la Parchetul General, pentru că într-un comunicat al AUR a apărut formularea -Holocaustul -”o chestiune minoră ”, intră în categoria exceselor. Se vede orchestrarea, scrie jurnalistul Cornel Nistorescu în cotidianul.

În același timp, sună ca un semnal puternic de mobilizare a tuturor forțelor de domolire, dacă nu de distrugere a AUR.

Pe fondul prostiei, golăniilor și nepriceperii guvernanților (adică PSD și PNL!) AUR se conturează ca principal pericol pentru stăpînire. Şi pentru Iohannis și pentru majoritatea din Parlamentul European.

Şi pentru afacerile păstorite de la Bruxelles, în baza căror propte tot soiul de firme din Europa de Vest sunt abonate la marile contracte de infrastructură. Pe banii României sau ai Uniunii Europene.

Firmele românești au fost decimate, cele străine, sprijinite de la Bruxelles, au rămas fără concurență și domină piața.

AUR poate fi o piedică în calea acestor afaceri care merg strună. De la asta a pornit valul de acuze la adresa acestui partid încă nearticulat, dar cu un discurs românesc.

Eram la TVR în seara în care au fost anunțate rezultatele provizorii ale alegerilor parlamentare și cînd AUR a apărut ca o mare surpriză. Era clar că va intra în parlament. Şi de atunci, din studioul TVR, s-au lansat primele atacuri de antisemitism. Pe ce bază? Trebuia ștampilat și marginalizat!

Repetată la nesfîrșit, pe la toate colțurile, în toate enunțurile și analizele că ar fi un partid extremist și antisemit a prins. Afirmația a făcut purici și a început să stea lipită, ca orice exagerare repetată.

Din păcate, puțini politicieni și, mai ales, puțin jurnaliști și comentatori au luat acuzația la puricat și la cîntărit.

Din chiar începutul lui 2021, Ion Cristoiu a fost între puținii care a demontat acuzația și a trecut-o în rîndul campaniilor orchestrate.

În martie 2021, Cristoiu trăgea un semnal de alarmă cu privire la atacurile susținute la AUR și la acuzațiile de antisemitism în România:

„Este o diversiune. Ea a început în data de 20.01, când premierul României anunță că s-a înființat funcția de Reprezentant Special al Guvernului României pentru Promovarea Politicilor Memoriei, Combaterea Antisemitismului și Xenofobiei, în care a fost numit Alexandru Muraru, fratele șmecherului de la Cotroceni, care-i spală rufele murdare lui Iohannis.

Înseamnă că în România există antisemitism. Vă rog să-mi dați și mie un exemplu.Și apoi cazul Octav Bjoza. Și iar intervine Florin Cîțu. Și spune că e antisemitism. Două fapte majore puse la cale de premierul României, lider al PNL.
Apoi urmează știrea că SRI a deschis un curs intitulat „Democrație și Totalitarism”, în care vor preda Radu Ioanid, Shafir și Andrei Muraru, cunoscuți pentru credința lor că în România există antisemitism.

Sigur că există oameni interesați să arate că în România există antisemitism. Dar pentru asta trebuie să aduci probe. Și observ că sunt interesați: domnul Hellvig, directorul SRI și premierul României și o șefă care este Maia Morgenstern. E clar că e o diversiune. N-am auzit-o până acum nimic despre antisemitism (…..)
Eu cred că ăla de la Cotroceni, Klaus Iohannis, care este plin de el. A pornit această diversiune în care a intrat Cîțu, Hellvig, Maia Morgenstern – poate sub influența lui Muraru ăsta, din care să rezulte că în România este antisemitism și că este întruchipat de AUR.
Domnule Președinte, băi parlamentari, nu vă jucați cu focul. Nu merită, nu face! Când dezvolt din interior, către afară, o asemenea opinie, ne-am terminat băi oameni buni. Asta ne mai trebuia: după ce că ne fac corupți, nespălați, acum mai suntem și antisemiți”.

Semnalul tras de Ion Cristoiu și în editorialul său de luni este în aceeași direcție. Se îngroașă gluma cu acuzațiile de antisemitism în România și cu încercările de blocare a AUR:

”Poate că fostul premier ar fi trebuit să explice necesitatea înființării postului respectiv și mai ales desemnarea în acest post a lui Alexandru Muraru. Nu de alta, dar Alexandru Muraru nu e un tehnocrat. Deputat PNL, președintele organizației județene a PNL Iași, Alexandru Muraru e un politruc.

Lansarea acuzațiilor de antisemitism, fascist, legionar, ca și a celor de comunist, bolșevic, omul Moscovei a fost și este un instrument pe care politicienii angajați în bătălia între partide și în partide îl folosesc pentru a-și lichida adversarii. Funcția înființată de Guvernul României cere din partea celui ce o ocupă maximă obiectivitate, înțelepciune, prudență, cumpănire.

Printre îndatoririle Reprezentantului Special al Guvernului României pentru Promovarea Politicilor Memoriei, Combaterea Antisemitismului și Xenofobiei se numără și sesizarea publică și, evident, sesizarea organelor de anchetă asupra unor manifestări de antisemitism, de fascism, de legionarism. Evident, cu maximă obiectivitate și cu maximă înțelepciune.

Nu în interes de partid și cu atît mai puțin în interes personal. Se știe, de exemplu, că în lupta pentru putere și în dictatura lor comuniștii au folosit pe scară largă acuzația de fascistă, făcută împotriva unor manifestări ale adversarilor politici fără nici o legătură cu fascismul, și acuzația de fasciști adusă celor care le erau adversari”.

Am scris și eu de mai multe ori despre acest val scornit de acuzații antisemite la adresa României și despre tentativele de ștampilare a formațiunii conduse de George Simion.

Din păcate, jurnaliștii mai tineri nu au înțeles ce operațiune pune la cale Klaus Iohannis, ajutat de frații Muraru, de Eduard Hellvig și ai săi și de Alexandru Florian și bolmojitul de Vasilică Cîțu.

Efectele se văd. Acuzațiile de antisemitism, cînd la adresa istoriei României, cînd la adresa AUR și la adresa unor persoane publice, se întețesc. Scandaluri stupide sunt scoase din pălărie și vînturate pînă ajung peste hotare. Şi acuzațiile de antisemitism la adresa României se întețesc, agățînd însemne și acuzații de numele țării noastre.

Merită cercetat un partid pentru o formulare nefericită pornind de la introducerea studierii istoriei Holocaustului ca materie separată în școlile românești?

Cercetarea AUR și interzicerea sa pentru două cuvinte ar fi ca și cum un român ar fi arestat pentru o înjurătură grosolană. Sau cu o retragere de cetățenie pentru o înjurătură de mamă! Sigur, în raport cu Holocaustul, toate sunt vesele. Dar și asaltul procurorilor asupra unui partid pentru o formulare stupidă este tot o trăznaie. Un abuz.

Aș zice că în nepriceperea lor de servanți fideli, cei care susțin operațiunea nici nu știu ce fac. Nu-și dau seama că ridică acest partid încă neconsolidat la un procentaj din ce în ce mai mare și îl ajută să devină o forță politică. Abia îl supun atenției electoratului. Efectul? Şi-o fac singuri cu tesla!

Convocarea lui George Simion la parchet pentru două cuvinte ne arată că AUR este o țintă. Şi George Simion, la fel.

Mă tem că și țara noastră!”, scrie jurnalistul Cornel Nistorescu.

Liderii AUR, Claudiu Târziu și George Simion susțin că autosesizarea Parchetului General ar fi „o coincidență stranie”.
„O fi coincidență că astăzi s-a sesizat din oficiu Parchetul General pentru comunicatul AUR, după ce aseară i-am acuzat pe frații Muraru într-o emisiune televizată că au luat parte, în tinerețe, la activități legionare?!”, a scris George Simion, pe Facebook.

RĂZBOIUL DIN AFGANISTAN și sfârșitul imperiului sovietic

Sfârşitul războiului ruso-afgan

La 17 iulie 1973 regele Muhammad Zahir Șah (1933-1973) al Afganistanului a fost înlăturat, monarhia abolită, iar Emiratul s-a proclamat republică, cu numele de Republica Democratică Afganistan.

La 27 aprilie 1978, în urma unei lovituri de stat, puterea este preluată de Partidul Democratic al Poporului (comuniștii), divizat în două facțiuni aflate în conflict.

În ultimele zile ale anului 1979, în data de 24 decembrie, forțele armate sovietice au invadat Afganistanul, preşedintele Hafiz Ullah Amin a fost ucis, iar puterea i-a fost încredinţată lui Babrak Karmal.

Invazia a declanşat un lung şi sângeros război civil (1979-1990), în cursul căruia aproape şase milioane de afgani s-au refugiat în Pakistan şi Iran, consemnează istoricul și jurnalistul Ioan Botis în http://www.gazetademaramures.ro.

Forţele afgane implicate în lupte aparțineau Partidului Popular Democrat din Afganistan, de orientare marxistă, susţinut de către forţele sovietice, care au luptat contra islamiştilor mujahedini, care erau sprijiniți de mai multe ţări, printre care şi Statele Unite ale Americii, Arabia Saudită, Pakistan, câteva state musulmane și China, în contextul politic internaţional al Războiului rece.

Foto: O paradă militară în stil sovietic care a avut loc pe străzile capitalei afgane, Kabul, la 27 aprilie 1983.

Invadarea de către sovietici a Afganistanului a stins flacăra care mai pâlpâia în cenuşa destinderii sovieto-americane. Acţiunea Moscovei a declanșat un lanţ de evenimente a cărui primă verigă a fost lovitura de stat de la Kabul, din aprilie 1978.  

Atunci un partid prosovietic, condus de Nur Muhammad Taraki, a răsturnat guvernul republicii şi l-a ucis pe preşedintele Muhammad Doud Khan, împreună cu întreaga familie.

După semnarea unui tratat de prietenie cu noul guvern afgan, Uniunea Sovietică s-a văzut pusă în situaţia de a sprijini o conducere extrem de nepopulară. Acest regim a fost  înlăturat de dizidenţi din propriile rânduri anul următor, în septembrie 1979 .

Aceştia l-au ucis pe Taraki şi pe tovarăşii lui cei mai apropiaţi.

Foto document: Autorizarea invadării Afganistanului, la 12 decembrie 1979. Conducerea sovietică era atât de preocupată de păstrarea secretului, încât documentul a fost scris de mână și distribuit individual liderilor de la Kremlin spre semnare. Semnăturile apar în diagonală pe pagină. [Sursa: Fond-89].

Încercând să consolideze regimul pro-sovietic instaurat la Kabul, Moscova a trimis în decembrie cu un desant aerian de trupe sovietice la Kabul, pretinzând că acestea au fost invitate în Afganistan de către noul regim.

Aproape 100.000 de soldaţi sovietici au preluat controlul asupra principalelor oraşe şi al marilor rute de transport. Rebeliunea anticomunistă a fost rapidă şi extinsă, iar sovieticii i-au tratat dur pe rebelii mujahedini şi pe aceia care i-au sprijinit, distrugând sate întregi pentru a se asigura că acestea nu devin refugii sigure pentru inamic.

Ceea ce a urmat a fost o continuă luptă de gherilă a afganilor, care le-a provocat sovieticilor mari probleme.

Foto: Liderul sovietic Leonid Brejnev îi adresează un salut tovărășesc marionetei Babrak Karmal.

În ziua de 4 mai 1986, la scurt timp după instalare, regimul controlat de Moscova al lui Babrak Karmal a fost înlăturat, puterea fiind preluată de Mohammad Najibullah.

Liderii sovietici şi cei americani s-au plasat pe poziţii opuse în ceea ce priveşte aventura afgană. Reprezentanţii administraţiei Carter au văzut în aceasta o probabilă încercare a sovieticilor de a-şi extinde influenţa şi prezenţa directă în zona Golfului Persic şi de a ameninţa, astfel, echilibrul strategic existent.

Leonid Brejnev, conducătorul Uniunii Sovietice, a susţinut pe de altă parte că se contura pericolul ca Afganistanul „să se transforme într-o bază militară pentru imperialism pe flancul sudic al ţării noastre.”

Rămâne discutabil cât de mult a putut influenţa Brejnev deciziile politice sovietice, el aflându-se în acel moment într-o agonie prelungită. Cert este că ceea ce părea să fie o acţiune menită să garanteze existenţa unui guvern prosovietic în Afganistan a avut un efect de bumerang extrem de dur. URSS s-a aflat timp de zece ani în fundătura unui război impopular.

Statele Unite au reacţionat cu un embargou asupra comerţului cu cereale, cu un boicot olimpic, cu un spor de cheltuieli pentru înarmare şi cu o atmosferă antisovietică pe toată linia. Pentru viitorul previzibil, tot ceea ce aducea ca destindere între marile puteri dispăruse cu adevărat. „Cea mai mare dezamăgire pentru mine personal – scria preşedintele Carter – a fost irosirea oricărei şanse de ratificare a tratatului SALT II” (care prevedea limitarea armamentelor). În cele din urmă, Mihail Gorbaciov a reuşit să scoată Uniunea Sovietică din războiul din Afganistan.

La 27 aprilie 1979, în Afganistan a început Revoluţia din aprilie. La putere a ajuns Partidul Democrat Popular din Afganistan, care a declarat ţara Republică Democrată. Încercările autorităţilor de a introduce noi reforme s-au lovit de rezistenţa opoziţiei islamice. Urmarea a fost declanşarea războiului civil în Afganistan.

În martie 1979, conducerea afgană a adresat prima cerere de intervenţie militară sovietică afgană directă. În total, au existat douăzeci de astfel de cereri. Comisia Comitetului Central al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice din Afganistan, înfiinţată în anul 1978, a avertizat asupra consecinţelor negative ale intervenţiei sovietice directe şi cererea a fost respinsă.

Totuşi, sovieticii au început pregătirile pentru intervenţia în Afganistan a Regimentului 105 de desant aerian.

Până la sfârşitul lunii iunie 1979, numărul consilierilor sovietici din Afganistan a crescut de la 409 la 4.500 de persoane.

Sovieticii au monitorizat cu prudenţă activităţile conducătorului afgan Amin, cunoscându-se ambiţia şi cruzimea acestuia în lupta pentru realizarea obiectivelor personale. Conducerea sovietică se temea că agravarea în continuare a situaţiei din Afganistan va duce la venirea la putere a unor forţe ostile Uniunii Sovietice.

Mai mult decât atât, au existat rapoarte privind relaţiile lui Amin cu CIA. În cele din urmă, sovieticii au luat hotărârea răsturnării lui Amin şi înlocuirea acestuia cu un lider loial URSS.

Sovieticii au trimis la Bagram aşa-numitul „batalion musulman”, un detaşament al Direcţiei Generale de Cercetare, special creat în vara anului 1979 de soldaţi sovietici de origine din Asia Centrală, pentru executarea sarcinilor speciale în Afganistan.

A început mobilizarea de unităţi şi formaţiuni a districtelor militare din Turkestan şi Asia Centrală. „Batalionul musulman” a fost transferat la Kabul şi a intrat în echipa de pază a palatului lui Amin, fapt care a facilitat în mare măsură pregătirile planificate pentru asaltul palatului.

Pentru această operaţiune, la mijlocul lunii decembrie, în Afganistan au sosit două grupuri speciale ale KGB. Concomitent, sovieticii au declanşat cea mai mare mobilizare militară din 1945. Directiva prin care era aprobată invazia sovietică menţiona:

„Este primită hotărârea cu privire la introducerea unor contingente de trupe sovietice pe teritoriul Republicii Democratice Afganistan pentru a ajuta poporul afgan prietenos, precum şi crearea condiţiilor favorabile pentru excluderea posibilelor acţiuni antiafgane de ţările vecine.”

Încă din dimineaţa zilei de 25 decembrie, pe podul de pontoane peste râul de frontieră Amudaria a trecut un batalion de paraşutişti sovietici. După două zile, sovieticii au preluat controlul asupra aeroportului din Kabul, blocând aviaţia afgană şi bateriile de apărare antiaeriană.

Alte unităţi militare au fost concentrate în zonele desemnate ale Kabulului, unde au primit sarcina de a bloca principalele obiective guvernamentale, unităţile militare afgane şi alte locuri importante din oraş şi din jurul acestuia.

În seara zilei de 27 decembrie, forţele speciale sovietice, în urma unui asalt care a durat 40 de minute, au capturat palatul lui Amin. În timpul asaltului, Amin a fost ucis.

Conform versiunii oficiale publicate de ziarul „Pravda”, ca urmare a unui val de furie a poporului, Amin, împreună cu complicii săi, a fost adus în faţa tribunalului poporului şi a fost executat. Instituţiile guvernamentale din Kabul au fost capturate de paraşutiştii sovietici.

Prezenţa militară a sovieticilor în Afganistan poate fi împărţită, conform experţilor militari, în patru perioade. Prima dintre acestea se încadrează în perioada decembrie 1979, până în februarie 1980, când sovieticii au invadat Afganistanul şi şi-au postat militarii în garnizoane.

A doua, din martie 1980 până în aprilie 1985, când au fost duse activ acţiuni militare, inclusiv extinse. A urmat etapa a treia, din aprilie 1985 până în ianuarie 1987, când s-a trecut la acţiuni militare active în sprijinirea trupelor afgane de către aviaţia sovietică, artilerie şi unităţi de genişti, cu toate că unităţile forţelor speciale au continuat să lupte împotriva livrării de arme şi muniţii din străinătate.

În această perioadă, o parte din trupele sovietice au fost retrase din Afganistan. În fine, în ultima etapă, din ianuarie 1987 până în februarie 1989, trupele sovietice s-au implicat în politica de reconciliere naţională, cu sprijinul continuu al forţelor militare afgane în luptă.

În timpul războiului sovieto-afgan, SUA şi Marea Britanie au lansat operaţiunea „Faradei”. Aceasta a avut mai multe obiective: crearea taberelor de antrenament, trimiterea sabotorilor din forţele speciale americane şi britanice pentru recunoaştere în zonele Kandahar-Bagram-Kabul, furnizarea de arme, muniţii şi dispozitive explozive şi instruirea mujahedinilor afgani privind tactica activităţii de sabotaj. CIA a primit din partea guvernului SUA indicaţia de a furniza rebelilor arme grele, inclusiv arme fără recul, mortiere şi lansatoare de grenade antitanc.

În 1983, Departamentul de Stat al SUA a recunoscut oficial acordarea de asistenţă militară mujahedinilor. Americanii au furnizat afganilor 1.000 de rachete „Stinger” din care, în timpul războiului din Afganistan, au fost folosite aproximativ 350.

La 4 mai 1986, Babrak Karmal este înlăturat, puterea fiind preluată de Mohammad Najibullah.

La 13 noiembrie 1986, într-o şedinţă a Biroului Politic al Comitetului Central al PCUS, Mihail Gorbaciov a declarat: „în Afganistan luptăm de şase ani. Dacă nu schimbăm abordarea, vom lupta încă 20-30 de ani”.

În timpul aceleaşi şedinţe, s-a acceptat ideea retragerii tuturor trupelor din Afganistan în decurs de doi ani.

Guvernul sovietic, apreciind ca o greșeală invazia, semnează cu S.U.A. la 14 aprilie 1988 un acord, mediat de O.N.U., privind retragerea trupelor sovietice din Afganistan, operațiune încheiată la 15 februarie 1989.

Tot la 14 aprilie 1989, prin intermediul ONU, miniştrii de externe din Afganistan şi Pakistan au semnat acordul de la Geneva privind reglementarea politică a situaţiei din Afganistan. Garanţi ai acordului au devenit Statele Unite ale Americii şi Uniunea Sovietică.

Uniunea Sovietică s-a angajat să-şi retragă contingentul său pe parcursul a nouă luni, începând cu data de 15 mai 1988, iar Statele Unite ale Americii şi Pakistanul, la rândul lor, au promis că vor opri sprijinul acordat mujahedinilor.

La 4 februarie 1989, ultima unitate militară a Uniunii Sovietice a plecat de la Kabul.

La 15 februarie 1989, au fost retrase complet trupele sovietice din Afganistan.

Ultimul care a trecut frontiera marcată de râul Amudaria a fost general-locotenentul Boris Gromov, comandantul Armatei a 40-a sovietice din Afganistan.Forțele mujahedinilor alcătuiesc un guvern în exil (23 februarie 1989), care continuă lupta.

Najibullah, omul rușilor, încearcă o serie de tratative cu rebelii, dar ele eșuează, ceea ce duce la continuarea războiului civil.

Datorită costului mare și inutilității politice finale ale acestui conflict militar, războiul din Afganistan a fost, deseori, asemănat cu Războiul din Vietnam, americano-vietnamez

Războiul Afgano-Sovietic durase nouă ani…

În urma presiunilor interne și externe președintele Mohammad Najibullah a demisionat (16 aprilie 1992), punându-se astfel capăt regimului comunist din Afganistan. Cele mai mari grupări rivale ale rezistenței (Hezb-i-Islami condusă de Gulbuddin Hekmatyar și Jamiat-i-Islami condusă de Ahmed Shah Massud) au hotărât (24 aprilie 1992) crearea unui consiliu interimar pentru guvernarea țării până la alegerile legislative.

Pierderi cauzate de conflict

Cifrele pierderilor în războiul din Afganistan nu sunt cunoscute. Un oficial afgan susţinea, la sfârşitul anului 1989, că intervenţia sovietică în Afganistan a dus la moartea a mai mult de 1,5 milioane de afgani, iar alţi 5 milioane de afgani au devenit refugiaţi.

După război, în URSS au fost publicate în ziarul „Pravda” cifrele de soldaţi sovietici morţi: 13.833 de oameni.

Ulterior, cifra finală a crescut, din cauza persoanelor rănite şi bolnave, după demobilizarea lor din forţele armate.

La 1 ianuarie 1999, se considerau decedate în urma războiului 15.031 de persoane, la care se adăugau 54.000 de răniţi şi traumatizaţi şi 416.000 de bolnavi.

Potrivit profesorului Academiei Medicale Militare din Sankt Petersburg, Vladimir Sidelnikov, cifrele finale nu includ militarii combatanți în Afganistan care au murit din cauza rănilor şi bolilor în spitalele de pe teritoriul URSS.

Un studiu realizat de ofiţerii Statului Major General evaluează la 26.000 numărul victimelor, incluzându-i pe cei morţi în luptă, în urma rănilor, a bolilor sau a unor accidente.

Potrivit statisticilor oficiale, în timpul luptelor din Afganistan au dispărut sau au fost luaţi prizonieri 417 cetăţeni sovietici.

Soarta acestora nu a putut fi stabilită după război. Până în 1992, s-a reuşit eliberarea a 119 prizonieri ruşi.

Mulți istorici consideră că războiul din Afganistan a fost unul din factorii esențiali care au contribuit la prăbușirea Uniunii Sovietice.