Războiul văzut de fotojurnaliştii sovietici

Revista https://englishrussia.com înfățișează fotografii de propagandă din timpul celui de-Al Doilea Război Mondial. Unele dintre ele sunt bizare, altele impresionante, iar altele par pur și simplu niște falsuri de doi bani.

Să apreciem singuri, cu ochii cititorului din anul de grație 2022, cât adevăr și câtă minciună răzbate din aceste documente ale unei epoci tragice și în același timp eroice, apuse de mult…

În imaginea de mai sus: luptători sovietici și iugoslavi cu steaguri naționale.

Infanteriști ai Armatei Sovietice sub acoperirea unui tanc sunt pe cale să atace la periferia Bucureștiului. (Oare? Nu cumva Bucureștiul fusese eliberat de Armata Română cu o săptămână înaintea sosirii sovieticilor?)

Distrugeri în București

Oamenii jubilând în Bucureștiul eliberat. Eliberat de cine, dacă sovieticii nu au ajuns în oraș decât la o săptămână după alungarea naziștilor germani ?! Armata română a luptat împotriva fostului aliat, Germania nazistă, începând cu ziua de 23 august 1944, iar până la 28 august au fost curățate de germani Capitala și împrejurimile. La 31 august (data la care a sosit în București Armata Roșie),germanii fuseseră alungați de pe întreg teritoriul României) Se estimează că atunci au fost luați prizonieri de către români un număr de 56.000 de militari germani.

Militari sovietici braț la braț cu cetățeni din Sofia.

Căpitanul sovietic Dmitri Kudashov la Belgrad.

Bătălia pentru Varșovia.

Luptă la Budapesta.

O familie eliberată în ghetoul din Budapesta.

Budapesta.

Tancuri sovietice pe străzile Vienei.

În Viena eliberată.

La Berlin.

Berlinul în flăcări.

Luptători sovietici vorbind cu cetățeni berlinezi

Copiii războiului. Ce copilărie au avut și cum au trăit ei coșmarurile războiului?

Publicitate

ISTORIA APROAPE UITATĂ A CELEI MAI ÎNDELUNGATE OCUPAȚII PE CARE A SUPORTAT- O TERITORIUL ROMÂNESC ÎN ULTIMII 3OO DE ANI

---

Intrarea Armatei Roșii în România, sursă foto: Radio România Actualități

Ocupația sovietică a României. Armata română a încercat să opună rezistență Armatei Roșii

Ocupația sovietică a fost cea mai lungă ocupație pe care a suportat-o țara noastră în ultimii 300 de ani. Ea s-a întins pe o perioadă de 14 ani, din 1944 până la retragerea Armatei Roșii în 1958.

Ocupația sovietică a fost brutală iar soldații Armatei Roșii s-au comportat pe teritoriul țării noastre precum o armată de ocupație cu toate caracteristicile acesteia din urmă și nu ca o „armată eliberatoare” staționată într-un stat aliat.

Oficial, după cel de-al Doilea Război Mondial, URSS și-a motivat prezența militară pe teritoriul nostru prin necesitatea de a asigura legăturile cu forțele sale staționate în Austria.

Tratatul de Pace dintre România și Aliați a fost semnat pe 10 februarie 1947. Potrivit acordului, în 90 de zile trupele sovietice ar fi trebui să se retragă.

Exista însă o clauză de care Moscova a profitat și care preciza că sovieticii își pot menține trupele pentru a asigura legătura cu zona de ocupație din Austria.

Totodată, acest tratat a limitat și forța Armatei române la 138.000 de soldați.

În mai 1955, sovieticii, conduși pe vremea respectivă de Nikita Hrușciov, au semnat tratatul de pace cu Austria, astfel încât Bucureștiul a putut ridica problema prezenței Armatei Roșii în România.

Dej s-a folosit de prezența Armatei Roșii și a cerut plecarea sovieticilor abia după consolidarea puterii sale.

Gheorghe Gheorghiu Dej a fost cel care i-a solicitat lui Emil Bodnăraș să-i propună lui Hrușciov retragerea trupelor sovietice.

La început Hrușciov nu a fost încântat deloc de idee, acuzând chiar partea română că nu e recunoscătoare Moscovei. Se întâmpla în 1955, iar România argumenta că o prezență sovietică nu mai era necesară în contextul în care țara noastră era înconjurată de state socialiste.

Hrușciov a acceptat în cele din urmă solicitarea lui Dej, dar acordul privind retragerea a fost semnat abia trei ani mai târziu în 1958. În tot acest timp, Dej, responsabil de stalinizare, a jucat rolul vasalului obedient, inclusiv în 1956 în timpul revoluției maghiare.

Paradoxul face că Gheorghe Gheorghiu Dej, unul din liderii politici din blocul comunist care a atins cel mai obedient nivel față fața Moscovei, avea să devină cel care va da naștere politicii de independență față de Moscova și va pune bazele unui comunism autohton de sorginte naționalistă pe care îl va consolida Nicolae Ceaușescu.

Revenind însă la ocupația sovietică, gestul lui Dej de a cere retragerea trupelor nu trebuie privit ca un act de eroism.

În fond, Dej s-a folosit de prezența Armatei Roșii, iar cererea ca trupele sovietice să părăsească România era făcută în contextul în care liderul comunist român își consolidase puterea dictatorială, partidele istorice erau desființate, iar liderii lor politici mureau sau muriseră deja în închisorile comuniste.

Armata Roșie, o armată de ocupație

Foto: Soldați ai Armatei Roșii, sursă foto: Scribd

La mijlocul anului 1946 aproximativ 145.000 de soldați sovietici se aflau în România. După 1950 numărul acestora a fost de aproximativ 30.000, efectul de intimidare fiind deja atins, într-un stat vasal Moscovei.

În România, armata sovietică a fost o armată de ocupație care a recurs la rechiziții forțate, devastări ale bunurilor statului și au jefuit proprietățile private.

Soldații Armatei Roșii au tratat militarii români ca pe inamici. Un raport din martie 1945 al Inspectoratului General al Jandarmeriei precizează că în decurs de patru luni au fost înregistrate 189 de agresiuni ale Armatei Roșii doar împotriva  militarilor români.

Majoritatea dintre aceste incidente s-au soldat cu morți și răniți după ce s-a deschis focul. Totodată, în septembrie și octombrie 1944 au avut loc 828 de devastări ale sediilor de stat, fiind jefuite 1.121 de depozite și 22.103 locuințe ale cetățenilor români.

Și acestea sunt cifre menționate în rapoarte. Situația la nivelul general al țării era infinit mai gravă.

Istoricul Adrian Cioroianu explică, în volumul său „Pe umerii lui Marx: o introducere în istoria comunismului românesc”, psihologia soldatului sovietic: „în mare parte copii de ţărani de pe teritoriul URSS, fără o pregătire serioasă în afara umanismului comunist pe care-l asimilaseră în şcoala primară (şi care, evident, împărţea lumea, fără nuanţe, în buni şi răi după cum spunea o dogmă politică pe care ei nu trebuiau s-o înţeleagă ci doar s-o înveţe pe de rost), aceşti soldaţi capabili de eroisme şi de sacrificii imense (pe care Armata Roşie le-a şi făcut) simţeau că nu mai pot fi opriţi în drumul lor spre Berlin. Convinşi totodată că au intrat în România ca eliberatori, poate că mulţi dintre ei se aşteptau la mai multă recunoştinţă din partea unui popor care-i privea mai degrabă cu suspiciune şi teamă”. 

Armata română a încercat, fără succes, să opună rezistență Armatei Roșii

Armata română a încercat inițial să opună rezistență Armatei Sovietice care se comporta ca pe teritoriul inamic. Un ordin din 30 septembrie 1944, al generalului Gheorghe Mihail, preciza următoarele:

„ Armata, poliţia şi jandarmeria se vor opune cu ultima energie, la nevoie chiar recurgând la arme, în cazurile când ostaşi sovietici, izolaţi sau în grupuri, sau alţi indivizi care utilizând fraudulos uniforma sovietică vor încerca să ridice cu forţa sau să jefuiască bunurile Statului sau particulare„.

Pe data de 9 octombrie generalul Mihail revine cu o circulară care avea ca scop prevenirea incidentelor dintre cele două armate. El cerea ostașilor noștri să evite, în discuțiile directe sau cele telefonice, orice remarcă provocatoare la adresa sovieticilor. 

Istoricul Adrian Cioroianu semnalează că pe data de 26 decembrie 1948 s-a semnat între Republica Populară Română și Uniunea Sovietică o Convenție referitoare la staționarea Armatei Roșii. Erau stabilite obligațiile țării noastre. 

Astfel, autoritățile române trebuiau să spună la dispoziție sovieticilor cazărmi, aerodromuri, localuri de serviciu, câmpuri de instrucție etc. Și, asemenea armatelor de ocupație, Bucureștiul a plătit rușilor „eliberarea”.

S-au achitat pentru trupele sovietice chirii ale locuințelor și a altor clădiri, energie electrică, aprovizionare cu apă și alte alimente. De-a lungul ocupației au existat mai multe astfel de acorduri pentru aprovizionare. 

Ocupația Armatei Roșii, plătită de statul român

Potrivit unui acord din 8 iulie 1949, „specialiștii” – consilieri sovietici plasați în structurile Armatei noastre –  beneficiau de locuințe mobilate în mod gratuit, serviciile de întreținere precum lumina, telefonul sau apa le erau plătite de statul român. La fel se întâmpla și cu serviciile medicale.

Republica Populară Română achita și transportul acestora din și dinspre URSS. De transport gratuit beneficiau și familiile acestor consilieri.

Iar din 1950, Republica Populară Română, prin Sovrombanc, achita și un salariu acestor consilieri sovietici, între 2.000 și 4.000 de ruble, în funcție de calificarea fiecărora. 

În privința acestei discriminări a condițiilor de viață, în comparație cu ofițerii Armatei române, ca să nu mai vorbim de restul populației secătuită de anii războiului, militarii noștri și conducerea Armatei au fost într-o permanentă neînțelegere cu Armata Roșie, chiar și în anii cei mai obedienți din timpul sovietizării. 

Cu toate că Armata Roșie a părăsit Republica Populară Română pe muzică de fanfară, fiind ovaționată în drum spre gări de oamenii scoși din casă, sovieticii au fost și s-au comportat în cei 14 ani asemenea unei armate de ocupație pe un teritoriu inimic.

Plecarea Armatei Roșii „eliberatoare” e sintetizată perfect, de către istoricul Adrian Cioroianu, într-o singură frază:

„În fapt, Armata Roșie devenea cu adevărat eliberatoare prin însăși plecarea sa”.

Sursă: Adrian Cioroianu, Pe umerii lui Marx: o introducere în istoria comunismului românesc, 2005, Editura Curtea Veche, comentată de Tudor Curtifan în publicația https://www.defenseromania.ro.

Istoria efemeră a Republicii Sovietice Ungaria

Foto: Trupele române din Regimentul 27 Infanterie în faţa Parlamentului de la Budapesta

Republica Sovietică Ungaria sau Republica Ungară a Sfaturilor a fost un regim comunist ce a existat în Ungaria între 21 martie şi 6 august 1919 sub conducerea lui Béla Kun. A fost primul regim comunist din Europa constituit după Revoluţia din Octombrie din Rusia.

A fost format ca urmare a eşecului guvernului condus de contele Mihály Károlyi de a organiza statul după dizolvarea Imperiului Austro-Ungar. Regimul comunist ungar a durat doar patru luni, până la intervenţia armatei române care a ocupat Budapesta, scrie istoricul și jurnalistul  Ioan Botis în http://www.gazetademaramures.ro.

Statul succesor a fost Regatul Ungariei, constituit după retragerea trupelor române. 
 

Ioan BOTIŞ

Ca urmare a înfrângerii în răz­boi şi a presiunii mino­rităţilor naţionale, Imperiul Austro-Ungar s-a destrămat. Partea austriacă s-a separat într-un mod organizat, fără violenţă, în schimb în partea un­gară a imperiului au avut loc confruntări armate, întinse şi pe par­cursul anului 1919. La 29 octombrie 1918, regatul Croaţiei, Sloveniei şi Dal­maţiei şi-a proclamat independenţa, devenind ulterior componentă Iugos­laviei.
La semnarea armistiţiului (3 noiembrie), în Ungaria era la putere un gu­vern condus de Mihály Károlyi, aristocrat cu ve­deri pro-Antanta. La 16 noiem­brie 1918 a fost abolită monarhia proclamată Re­pu­blica Ungară. Károlyi a devenit pre­şe­dintele republicii, iar Dénes Berin­key prim-ministru. Guver­nul ungar a încercat să ofere minori­tă­ţilor naţionale autono­mie culturală şi administrativă, dar acestea au refuzat, cerând separarea de statul ungar.

La întâlnirea dintre generalul francez Louis Franchet d’Esperey (comandantul armatei aliate din Balcani) şi contele Károlyi (Belgrad, 13 noiembrie 1918),
s-a încheiat o convenţie, în principal de natură militară, stabilindu-se o linie de demarcaţie între România şi Ungaria (în Transilvania), iar la sud de Mureş Banatul şi Baranya au fost puse sub ocu­paţie franco-sârbă. Viitoarele gra­niţe ale Ungariei cu România, Slovacia şi Iugoslavia nu erau stabilite. Tratatul de la 16 august 1916, dintre România şi Antanta (prevăzând ca România să primească  toată Transilvania, Banatul, Maramureşul, Crişana, graniţa trecând la numai câţiva kilometri de Debreţin şi Seghedin) nu mai era în vigoare, deoa­rece fusese încălcat de România, care încheiase la 7 mai 1918 cu Puterile Centrale Pacea de la Bucureşti.

La începutul lunii noiembrie, unităţi ale armatei cehe şi unităţi paramilitare slovace au încercat să cucerească Slovacia (încă parte a Ungariei), dar au fost res­pinse de armata ungară. În urma unui apel lansat de ministerul de exter­ne al Franţei, s-a creat o linie de demarcaţie cu Cehoslovacia, iar armata ungară a părăsit, incomplet însă, teritoriul slovac.

La 13 noiembrie 1918 armata română (re­mobilizată la 10 noiembrie) a traversat Carpaţii în Transilvania şi a intrat în Târgu Mureş (25 noiembrie), Bistriţa (4 decembrie), Braşov (7 decembrie), atin­gând, pe la mijlocul lui decembrie, linia de demarcaţie fixată  la Belgrad de fran­cezi.
La Sibiu s-a instalat un consiliu guvernamental

. Având sprijinul generalului Henri Mathias Berthelot (comandantul forţelor aliate din România şi sudul Rusiei), românii au depăşit linia de demarcaţie, deşi acest lucru nu a fost agreat de Franchet d’Esperey şi Georges Clemenceau, invocându-se şi deci­zia Adunării Naţionale de la Alba-Iulia.
La 24 decembrie a fost ocupat Clujul, înaintarea continuând până la 22 ia­nuarie, la aliniamentul Sighetu Marma­ţiei – Zalău – Zam.

La 28 decembrie, ce­hoslovacii, conduşi de generalul italian Luigi Piccione, au ocupat oraşul Koši­ce, iar la 1 ianuarie 1919 Bratislava, insta­lând acolo, la 4 februarie, guvernul pro­vi­zoriu al lui Vavro Srobar.

În februarie 1919 s-a hotărât la Paris crearea unei zone neutre între români şi unguri. Acordul celor patru a luat numele de Nota Clemenceau. Se crea o zonă neutră în care urmau a se stabili trupele franceze, pentru a împiedica un conflict între români şi unguri. Pentru a-şi asigura participarea armatei ro­mâne la războiul antisovietic din est, aliaţii au fixat noi linii de demarcaţie, mai defavorabile Ungariei decât precedentele, între România, Slovacia şi Ungaria. Acestea au fost prezentate la 20 martie, sub formă de ultimatum, guvernului Károlyi, care însă a refuzat să semneze şi şi-a dat demisia.

A doua zi, puterea a fost preluată de Partidul Comunist şi Partidul Socialist, care au fuzionat şi au proclamat Republica Sovietică Ungară.
Preşedintele noii republici era socialistul Sándor Garbai, de profesie zidar, puterea reală având-o însă ministrul de externe Béla Kun.

Foto: Bela Kun

Din cei 26 de comi­sari ai poporului, 18 erau evrei.
Primele acte ale guvernării au fost naţio­na­lizarea industriei, abolirea titlurilor şi privilegiilor aristocraţiei şi separarea statului de Biserică.

În pofida sfatului dat de Lenin, Béla Kun a refuzat să împartă pământ ţăranilor, îndepărtându-şi din această cauză o mare parte din suportul popular. Armata, condusă de ofiţeri ai vechiului regim, a fost dezamăgită de măsurile comuniste luate de noul guvern.
Instalat la Budapesta, bolşevismul putea contamina Europa Centrală. Noul guvern ungar a declarat chiar de la instalare că rupe orice legătură cu Puterile Antantei şi întinde o mână fră­ţească Sovietului de la Moscova.

Făcea, toto­dată, un apel la muncitorii şi ţăranii din Boemia, România, Serbia şi Croaţia, pe care îi chema la o alianţă mili­tară, „contra boierilor, marilor proprietari funciari şi dinastiilor”. Repu­blica Sfaturilor de la Budapesta complica întreaga situaţie a Europei Centrale.
Cele 20 de divizii româneşti au primit, în aceste condiţii, dintr-o dată o altă va­loare.
Într-o comunicare identică, trimisă de miniştrii Franţei şi Angliei la Bucureşti, Saint-Aulaire şi Barclay, se preciza limpede că România a devenit „singura barieră contra mareei în creştere a bolşevismului; învinsă şi contaminată,
s-ar termina cu ordinea şi pacea în Orient. Cauza pe care o apără în mo­mentul de faţă nu este numai o cauză românească, ci o cauză europeană”.
Înainte de a decide o intervenţie (Antanta nu a aprobat imediat o inter­venţie la Budapesta a trupelor române, sârbe şi franceze), Antanta l-a trimis la Buda­pesta pe generalul sud-african Jan Chris­tian Smuts. Guvernul maghiar a respins condiţiile Aliaţilor şi a cerut ca zona neutră să fie fixată pe Mureş, acolo unde o stabilise Convenţia de la Belgrad.

La 6 aprilie, generalul Franchet d’Esperey a vizitat Bucureştiul. S-a în­tâlnit cu generalul Prezan şi a fost pri­mit de regele Ferdinand, căruia a avut nedelicateţea de a-i propune ca generalii francezi să preia comanda armatelor române pentru o mai bună coordonare a eforturilor militare în estul şi vestul României. Generalul francez a dus la Bucureşti acordul Franţei la o inter­venţie în forţă contra Budapestei.

În acest scop colonelul Ion Antonescu s-a dus la Belgrad, pentru a discuta concret o colaborare militară contra Buda­pes­tei. Armata română din Transilvania a fost întărită cu două divizii ale ardelenilor.
Au fost elaborate mai multe proiecte de operaţiuni, la 13 aprilie fiind definitivat acela care prevedea operaţiunea prin­cipală între Valea Someşului şi Valea Crişului Repede şi cea secundară pe văile Crişului Alb şi Negru.

Regele Ferdinand l-a anunţat printr-o scrisoare trimisă la Paris pe I. I. C. Brătianu că „înaintarea noastră în Transilvania e o necesitate absolută, atât din punct de vedere al politicii noastre externe, cât şi din acela al situaţiei interne. În ultimul Consiliu de Miniştri am hotărât în unanimitate să nu mai aşteptăm şi să dăm trupelor noastre ordin să înainteze”. Generalul Prezan nu a susţinut ofensiva şi a propus prudenţă şi o acţiune de­fensivă. Cel care l-a făcut să-şi schimbe părerea a fost generalul Văitoianu.

La 7 aprilie, cehoslovacii au avansat din nou spre sud, cu intenţia de a ajunge la noua linie de demarcaţie. Spre est, ei au ocupat Rutenia. În noaptea de 15/16 aprilie, armata ungară a atacat trupele române pe valea Crişului. Acţiunea a avut drept urmare reluarea înaintării armatei române în Ungaria. Cu excepţia diviziei de secui, armata română nu a întâlnit o rezistenţă prea serioasă.

La 20 aprilie a fost atins aliniamentul Hust (în Ucraina subcarpatică) – Satu Mare – Carei – Valea lui Mihai – Oradea, pe flancul sudic ajungând la Orosháza.
La 5 mai, tot teritoriul până la Tisa, inclusiv podurile peste râu, era ocupat de armata română, continuarea înain­tării fiind interzisă de Consiliul Suprem Aliat.

În nord s-a stabilit legătura cu armata cehoslovacă, în oraşele Muka­chevo şi Tokaj, fiind tăiată astfel ruta prin care Béla Kun ar fi putut primi întăriri de la Armata Roşie.

La 6 mai s-a  constituit la Arad un guvern maghiar contrarevolu­ţionar, sub conducerea lui Gyula Károlyi (văr al fostului prim-ministru) şi în care Miklós Horthy, con­ducătorul „Armatei naţionale” anticomuniste, avea funcţia de ministru de război. La 30 mai, guvernul s-a mutat la Szeged, iar la 12 iulie conducerea lui a fost preluată de Dezs Pattantyús-Ábrahám.
Prin oprirea înaintării române, guvernul lui Béla Kun a câştigat timp. Situaţia continua însă să fie grea.

Între comu­nişti şi conducerea armatei persista neîncre­derea, iar soldaţii jefuiau populaţia civilă. Mobilizarea generală a muncitorimii nu a adus rezultatele scontate, înrolarea în­ce­pând să se facă cu forţa. Măsurile disciplinare din armată s-au înăsprit. Lenin a promis sprijin Republicii Sovietice Ungare, dar acesta nu s-a materializat.

Béla Kun intenţiona să recâştige teritoriile ungare pierdute, ceea ce i-a asi­gurat sprijin din partea naţionaliştilor. Kun a început să manifeste moderaţie faţă de burghezie, să facă unele concesii opozi­ţiei şi să încetinească programul de co­munizare a Ungariei.

Ame­nin­ţarea ofensivei române nu a reuşit însă să determine realizarea unei coeziuni între noua guvernare comunistă şi societatea ungară.

O parte semni­fi­cativă a popu­laţiei dorea intervenţia armatelor străine pentru a înlătura guvernarea comunistă. La 17 mai 1919, armata română a intrat în Arad, în pofida obiecţiilor franceze.

Cea mai slabă verigă din „încercuirea capitalistă” a Ungariei o reprezenta Slo­vacia. La 20 mai, armata ungară a atacat în acea direcţie  şi a obţinut câteva succese. În iunie, a ocupat oraşul Košice şi a ameninţat Bratislava.

În est, trupele un­gare au ajuns la Bardejov, scopul fiind joncţiunea cu unităţile Armatei Roşii din vestul Ucrainei.

Generalul Piccione a fost înlocuit de la conducerea armatei ceho­slo­vace cu generalul francez Maurice Pelle, care a pornit contraofensiva.

La 7 iunie, guvernul Ungariei a primit o telegramă-ultimatum din partea primului ministru francez Clemenceau, în care era somat să înceteze imediat osti­lităţile, sub ameninţarea unei ofensive generale împotriva Ungariei.

Mulţu­mită răspun­sului conciliant dat de Béla Kun, gene­ralul Pelle a oprit contraofensiva, dar a reluat-o câteva zile mai târziu.

La 13 iunie, Aliaţii au decis asupra frontierei definitive dintre Ungaria şi Slovacia.

Având aproximativ două treimi din Slovacia sub controlul lor, comuniştii au instaurat la 16 iunie 1919 în acest teritoriu Republica Sovietică Slovacă.

Cu toate acestea, pe 20 mai 1919, armata bolşevică a Ungariei reuşea să ocupe întreaga Slovacie.

Foto: Trupele Ungariei sovietice ocupă Kassa / Košice, in Slovacia de est.

Această formaţiune statală s-a desfiinţat la 7 iulie, după retragerea armatei ungare (30 iunie-3 iulie) şi revenirea forţelor cehoslovace.

La 24 iunie 1919 a avut loc o lovitură de stat eşuată, organizată de social-democraţi.

A fost format un nou guvern comunist, condus de Antal Dov­csák, care a de­clanşat „teroarea roşie”. Au fost constituite aşa-zise „tribunale revoluţionare” care au ordonat executarea persoanelor suspecte de implicare în lovitura de stat.

Detaşa­mentul „Lenin-fiúk” (Bă­ieţii lui Lenin), condus de József Cser­ny şi compus din 200 de inşi înarmaţi, a jefuit şi terorizat populaţia.

Reorganizată şi întărită, armata ungară a declanşat la 20 iulie atacul împotriva unităţilor române staţionate de-a lungul Tisei.

Unicul scop declarat al atacului era obligarea românilor de a se conforma deciziei Antantei privind linia de demarcaţie.

Foto: Bolșevici unguri veniți pentru negocieri de armistițiu la Szolnok.

Atacul a fost pornit în zona de sud (Mindszent–Csongrád) şi în centru (Szolnok), unde s-a şi concentrat atacul.

În primele patru zile ale ofensivei, ungurii au obţinut câteva succese. Armata română s-a retras organizat, apoi, la 25 iulie, a contraatacat.

Avan­sul a fost foarte rapid. La 1 august  a fost ocupat oraşul Mezőkövesd, la 2 august oraşul Cegléd.
Vizitând dispozitivul de la Tisa, gene­ralul francez Victor Petin aprecia că la acel moment trupele române „pot fi comparate cu cele mai bune trupe care există actualmente în Europa”.

În acel moment, România dispunea de cea mai puternică forţă armată din centrul şi sud-estul Europei şi era un factor foarte important în zonă.

Numărul total al militarilor români antrenaţi în luptă era de 84.000. Aceştia au fost sprijiniţi de 98 de baterii de artilerie.
De teama de a nu fi încercuite, trupele ungare au început retragerea. Aceasta a luat forma unei degringolade generale în care au fost abandonate chiar şi armele şi muniţiile.

Armata ungară s-a dizolvat, la 4 august fiind ocupată capitala Buda­pesta, în care armata română a organizat o defilare. La 1 august, Béla Kun a fugit la Viena, unde a fost arestat.

S-a format un guvern nou, condus de socialistul Gyula Peidl. La numai 6 zile a fost înlăturat de un alt guvern, condus de István Friedrich.

Armata română a înaintat spre vest, până la 28 august, când a atins linia dintre oraşele Györ şi Veszprém.

Retragerea armatei române din Ungaria a început la 4 octombrie 1919. La 18 noiembrie s-a încheiat evacuarea până la Tisa, iar la 30 martie 1920 toate trupele române erau retrase.

La 16 noiembrie 1919, amiralul Miklós Horthy, fost comandant al marinei imperiului Aus­tro-Ungar, a preluat puterea la Buda­pesta. Horthy a instituit „teroarea albă” îm­potriva comuniştilor şi evreilor.

La 1 martie 1920, Adunarea Na­ţio­nală a Ungariei a restabilit Regatul Ungariei, dar a hotărât să nu-l recheme din exil pe Carol al IV-lea al Ungariei şi l-a ales pe Horthy ca regent pe o perioadă nede­terminată.

Bana­tul, ocupat de trupe franceze şi sârbe, a fost împărţit între România, Serbia şi Un­garia (august 1919), ca urmare a hotărârii Conferinţei de Pace. În 1924 a avut loc o modificare minoră a frontierei, România primind Jimbolia, iar Serbia Modoşul.

La 4 iunie 1920, a fost semnat Tratatul de la Trianon, care a stabilit graniţele Ungariei, în vigoare şi astăzi.