CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

CHIȘINĂU, 27 august 1989 – Documentul final al Marii Adunări Naţionale a Moldovei

Ziua Limbii Române – sărbătoarea care marchează una dintre cele mai mari  realizări ale Mișcării de Eliberare Națională – Ziarul de Gardă

Întrunită pentru întâia oară în istoria postbelică a poporului nostru, la un moment de răscruce al Istoriei, când politica de democratizare şi transparenţă au creat condiţii prielnice pentru o exprimare liberă a dezideratelor şi voinţei popoarelor, MAREA ADUNARE NAŢIONALĂ a Moldovei declară:

În decurs de veacuri, în Istoria sa de o măreţie şi un tragism fără asemănare în această parte a Europei, înfruntând numeroase invazii, suportând împărţiri imperiale şi imperialiste, poporul nostru a tins totdeauna spre suveranitate statală, libertate naţională şi progres. Vieţuind de milenii aici, românii moldoveni sunt, împreună cu românii din Muntenia şi Transilvania, descendenţi ai geto-dacilor romanizaţi.

Organizaţiile statale întemeiate în evul mediu pe întreg teritoriul de raspândire a românilor în Transilvania, Muntenia şi Moldova, au fost supuse, pe parcursul secolelor, diferitor atacuri expansioniste din partea vecinilor mai puternici. În 1775, Imperiul Habsburgic rupe din trupul Statului Moldovenesc partea de nord, pe care o numeşte Bucovina. În 1812 Imperiul Rus anexează în mod nelegitim ţinutul dintre Prut şi Nistru, asupra căruia extinde în mod artificial denumirea de Basarabia.

Consolidarea conştiinţei de neam a avut drept consecinţă unirea în 1859 a principatelor Moldova şi Muntenia într-un singur stat — România. Românii din Basarabia, aflaţi sub ocupaţia Imperiului Ţarist, şi-au căpătat statalitatea şi suveranitatea abia în decembrie 1917 prin formarea Republicii (Democratice) Moldoveneşti. La 27 martie 1918, în conformitate cu dreptul popoarelor la autodeterminare proclamat de Rusia Sovietică şi ţinând cont de noile realităţi istorice — crearea Ucrainei independente, guvernul Republicii Populare (Democratice) Moldoveneşti, Sfatul Ţării, decide prin vot unirea Basarabiei cu România. În acelaşi an se unesc cu România Bucovina şi Transilvania, aflate până la acea vreme în supuşenia Imperiului Austro-Ungar.

În urma tranzacţiei dintre Stalin şi Hitler din august 1939, la 28 iunie 1940 Basarabia şi nordul Bucovinei (care nu aparţinuse niciodată Rusiei sau Ucrainei) sunt încorporate forţat în componenţa URSS Organizarea la 2 august 1940 a RSS Moldoveneşti n-a fost un act al înfăptuirii drepturilor fireşti ale poporului nostru la suveranitate, dat fiind faptul că prerogativa deciziilor politice, economice, sociale şi culturale a aparţinut şi continuă să aparţină organelor centrale.

În hotarele RSSM n-au fost incluse nordul Bucovinei, judeţele Hotin, Ismail, Chilia şi Cetatea Albă, ce aparţinuseră Moldovei anexate, ele fiind în mod nelegitim transmise RSS Ucrainene.

27 August 1989 – Marea Adunare Naţională de la Chişinău sau „Ziua ce va  lumina un veac” – Blogul lui Marius Mioc

În consens cu politica de democratizare şi de instaurare a unor relaţii echitabile între naţiuni şi în conformitate cu dreptul inalienabil al fiecărui popor de a-şi determina de sinestătător soarta sa, MAREA ADUNARE NAŢIONALĂ hotărăşte:

1. Suveranitatea naţional-statală a RSSM trebuie să fie realizată pe deplin. În acest scop e necesar să fie elaborată şi discutată de întregul popor o nouă Constituţie a republicii, care ar fixa şi garanta în prevederile ei principiile suveranităţii:

  • dreptul inalienabil al republicii de a fi stăpân şi de a se folosi de întreaga sa avuţie naţională: pământul, apele, aerul, resursele naturale, valorile financiare şi alte resurse aflate pe teritoriul ei;
  • pe teritoriul RSSM să acţioneze doar legile adoptate sau rectificate de Sovietul Suprem al republicii;
  • în vederea îmbunătăţirii continue a condiţiilor de trai ale populaţiei, depăşirii crizei ecologice, RSSM să-şi dirijeze de sine stătător complexul social, economic, formarea bugetului, finanţelor, creditul bănesc, conducerea comerţului, politica vamală şi de impozite;
  • activitatea economică a tuturor întreprinderilor, organizaţiilor, instituţiilor, inclusiv cele unionale, aflate pe teritoriul republicii să fie reglementată de legislaţia RSSM;
  • de competenţa RSSM ţine asigurarea securităţii statului, menţinerea ordinii publice, relaţiile cu străinătatea, reprezentanţa în organizaţiile internaţionale, organizarea serviciului militar, activitatea în domeniile de ştiinţă, cultură, învăţământ, ecologie ş.a.;
  • RSSM reglementează migraţia, în care scop e prevăzută cetăţenia republicii, asigurarea tuturor drepturilor şi libertăţilor politice şi sociale acestor cetăţeni;
  • limbii naţiunii care dă denumirea republicii i se acordă statutul de limbă de stat.

RSSM îşi rezervă dreptul de a ieşi din componenţa URSS. Acest drept este realizat pe baza voinţei poporului, în conformitate cu prevederile Constituţiei republicii.

2. Suveranitatea statului şi a poporului înseamnă şi dreptul la istorie, în care scop e necesar:

  • să fie reevaluată şi oglindită în lumina adevărului istoria poporului nostru, din cele mai vechi timpuri până astăzi;
  • să fie restabilite: numele istoric al poporului nostru, pe care el l-a purtat de-a lungul veacurilor — drept care ne stau mărturie cronicile şi letopiseţele, documentele istorice din perioada modernă şi contemporană, cât şi mărturiile clasicilor marxism-leninismului — numele de ROMÂN şi denumirea limbii lui — LIMBA ROMÂNĂ;
  • să fie repuse în drepturile lor însemnele naţionale ale poporului nostru: drapelul tricolor (albastru — galben — roşu) şi stema istorică a Moldovei (capul de zimbru, cu streaua, cuprinsă între coarne, soarele de partea dreaptă şi luna — la stânga);
  • să se revină la tradiţiile şi obiceiurile neamului nostru, la sărbătorile lui naţionale şi la formele tradiţionale de manifestare a voinţei poporului în momentele de răscruce ale istoriei — MARILE ADUNĂRI NAŢIONALE, statornicite la noi începând cu Adunarea din CÂMPIA DREPTĂŢII în 1457, când ţara l-a legiferat la domnie pe Ştefan cel Mare şi Sfânt.

Originea şi trecutul comun, unitatea lingvistică şi culturală ale populaţiei din RSR şi RSSM determină necesitatea unor înlesniri suplimentare pentru cetăţenii RSR şi RSSM în vederea garantării liberei treceri a frontierelor de stat, îndeosebi în zilele de sărbătorire în ambele republici a evenimentelor şi personalităţilor istorice şi culturale comune.

În scopul facilitării contactelor culturale e imperios necesar să se intervină pe lângă guvernul R.S.R. în vederea deschiderii consulatului RSR în RSSM şi al RSSM în R.S.R.

Nu există drept la istorie fără restabilirea dreptăţii istorice. În acest scop guvernul RSSM de comun acord cu guvernul Ucrainei trebuie să purceadă la examinarea problemei retrocedării RSS Moldoveneşti a teritoriilor incluse în mod nelegitim în componenţa RSS Ucrainene în 1940.

Un stat şi un popor suveran nu sunt în drept să-i lase în voia soartei pe conaţionalii care, în urma unei politici migraţioniste aberante, în urma unei politici de deznaţionalizare constantă promovate în timpul stalinismului şi al stagnării, s-au stabilit cu traiul în diverse regiuni ale URSS, fiind astăzi lipsiţi de condiţiile cele mai elementare de dezvoltare a culturii lor naţionale. În acest scop e necesar ca guvernul republicii:

  • să determine şi să cerceteze sub toate aspectele raioanele şi localităţile situate în afara graniţelor RSSM, locuite compact de moldoveni, iar rezultatele acestor investigaţii să fie date publicităţii;
  • să determine ajutorul material şi spiritual, de care au nevoie moldovenii din afara republicii pentru a se menţine ca entitate naţională;
  • să intervină pe lângă organele de resort în vederea asigurării populaţiei moldoveneşti în afara hotarelor RSSM cu grădiniţe, şcoli, cluburi, publicaţii în limba maternă;
  • să creeze toate condiţiile necesare care ar garanta repatrierea tuturor moldovenilor basarabeni şi a urmaşilor lor care manifestă o atare dorinţă, asigurându-li-se dreptul prioritar de a se stabili cu traiul în localităţile Moldovei. De aceste înlesniri trebuie să se bucure şi moldovenii basarabeni care locuiesc în afara URSS, şi reprezentanţii altor grupuri etnice, originari din Basarabia.

3. Un stat suveran şi democratic nu-şi poate organiza în mod normal viaţa social-politică fără adoptarea unei legi cu privire la alegeri care ar asigura:

  • dreptul tuturor formaţiunilor obşteşti, colectivelor de muncă, adunărilor alegătorilor la locul de trai de a-şi propune propriii lor candidaţi;
  • drepturi egale pentru toţi cetăţenii republicii, indiferent de locul de trai, de apartenenţa lor la vreo organizaţie obştească sau socialpolitică. Dreptul de a alege aparţine numai cetăţenilor în baza circumscripţiilor electorale. Alegerile au loc pe baza dreptului de vot universal, egal, direct şi secret. Numai respectarea acestor principii democratice ar permite formarea unui parlament democratic la alegerile viitoare.

4. Recunoscând contribuţia esenţială a Bisericii în opera de edificare a culturii naţionale, în procesul de educare şi perpetuare a preceptelor morale sănătoase, în purificarea şi desăvârşirea spirituală a omului, MAREA ADUNARE NAŢIONALĂ se exprimă hotărât pentru înfăptuirea cât mai grabnică a autonomiei Bisericii Moldoveneşti şi crearea condiţiilor pentru pregătirea cadrelor naţionale în biserică, lucru fără de care suveranitatea statală şi naţională n-ar fi deplină.

5. Suveranitatea naţional-statală a RSSM presupune crearea condiţiilor pentru înfăptuirea autonomiei culturale a populaţiei găgăuze şi garantarea tuturor drepturilor concetăţenilor de alte naţionalităţi pentru libera lor afirmare etnoculturală.

Numai înfăptuirea până la capăt, prin cuget şi conştiinţă curată a năzuinţelor poporului nostru spre suveranitate, libertate naţională şi progres, va crea condiţii pentru lichidarea completă a urmărilor stalinismului şi a stagnării, pentru curmarea nedreptăţilor care s-au săvârşit în decurs de veacuri pe acest multpătimit pământ al Basarabiei.

Numai astfel se va putea instaura aici un climat favorabil de convieţuire în prietenie şi colaborare a reprezentanţilor tuturor naţiunilor şi naţionalităţilor, care în virtutea vremurilor s-au stabilit aici.

Această clipă grea şi măreaţă a venit prin însăşi voinţa de fier a istoriei, care e de neînlăturat. Ea cere să ne ridicăm la înălţimea problemelor pe care le-a pus, să ne pătrundem de importanţa lor, şi luminaţi de propriile noastre conştiinţe să purcedem la realizarea lor în numele copiilor, nepoţilor şi strănepoţilor noştri.

Trăiască statul naţional independent şi suveran — singura chezăşie a unui viitor sigur şi demn al neamului nostru!”

Frontul Popular din Moldova, 27 august 1989, Chișinău

08/01/2022 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

BISERICA în vremuri de restriște. Hotărâri ale conducerii comuniste cu efecte devastatoare asupra vieţii monahale din România

Dacă în comunism instituţia Bisericii a fost supusă tuturor restriştilor politice, au existat locuri în care spiritualitatea ortodoxă se păstra neatinsă: mănăstirile, schiturile şi refugiile schimnicilor.

Spre acestea şi-au îndreptat comuniştii cele mai furibunde atacuri.

28 octombrie 1959. Decretul nr. 410 de desfiinţare a mănăstirilor.

Originile monahismului

La 28 octombrie 1959, Prezidiul Marii Adunări Naţionale adopta Decretul 410, care aducea o serie de amendamente Decretului nr. 177/1948 pentru regimul ge­neral al cultelor religioase. Aplicate retroactiv, măsurile cuprinse în Decretul 410 au avut efecte devastatoare asupra vieţii monahale din România, care cu greu au putut fi contracarate.
Mănăstirile au intrat în atenţia Securităţii încă din 1948, motivele fiind în principal două: pericolul care îl puteau reprezenta din punct de vedere politic (sprijinirea miş­cării de rezistenţă antico­munistă, adăpostirea de persoane ostile re­gimului) şi cel spiritual, mănăs­tirile constituind adevărate centre de menţinere a credinţei autentice, fapt care nu putea fi acceptat de către un regim politic ateu, scrie Gazeta de Maramures.ro.

Din acest motiv, documentele Securi­tăţii vorbesc cu dispreţ de „armata neagră a călugărilor şi călugă­ri­ţelor” care trebuia combătută prin toate mijloacele.

Cât câștigă măicuțele și călugării din România - B1TV.ro



Acţiunile împotriva mănăstirilor s-au intensificat începând din anul 1955 şi au cunoscut un vârf după revoluţia maghiară din 1956, când s-a considerat că un număr foarte mare de „elemente ostile” s-au refugiat în monahism. De asemenea, noua campanie ateistă de­clan­şată de liderul sovietic Nichita Hruşciov, odată cu Congresul al XXI-lea al PCUS, a avut o influen­ţă certă şi asupra deciziilor luate în domeniul religios de liderii comu­nişti de la Bucureşti.
Până la Decretul 410 au fost o serie de alte măsuri administrative aplicate „la sugestia” autorităţilor comuniste.

La sfârşitul anului 1958, Departamentul Cultelor a elaborat un nou regulament al mănăstirilor în care, printre altele, se prevedea că se exclud de la intrarea în monahism următoarele categorii de persoane: persoane minore, persoane care nu au minimum şapte clase elementare, persoanele care au săvârşit abateri de la regulile monahale, cele care au suferit condamnări de drept comun, „elemente contrarevoluţionare”, precum şi cei cunoscuţi cu „manifestări duşmănoase” la adresa regimului comunist.

Cu ocazia şedinţei Sf. Sinod al BOR din 15 decembrie 1958, Dumitru Dogaru, secretarul general al Departamentului Cultelor, a comunicat prevederile noului re­gu­lament, cerând ca acestea să fie asumate şi puse în aplicare.


În faţa presiunilor autorităţilor, ierarhii s-au declarat „în principiu de acord” cu aceste măsuri. Însă, această atitudine a fost de fapt o amânare pentru a se căuta soluţii de rezolvare a problemei. Documentele Securităţii consemnează opoziţia a numeroşi ierarhi faţă de prevederile acestui plan. Din acest motiv, regulamentul a intrat în vigoare abia din 4 aprilie 1959, „tacit”.
Prevederile regulamentului aveau caracter retroactiv. Prin urmare, toţi monahii şi monahiile care nu îndeplineau noile criterii ale Departamentului urmau să fie scoşi din mănăstiri. În perioada decembrie 1958 – martie 1959, Securitatea a organizat împreună cu reprezentanţii Departamentului Cultelor o amplă campanie de verificare a întregului personal monahal, stabilind pe cei care îndeplineau criteriile de exclu­dere. Urmau să plece din mănăstiri peste 3.000 de vieţuitori.
În urma întocmirii tabelelor, s-a ajuns la concluzia că un număr mare de mănăstiri urmau a fi desfiinţate din „lipsă de vieţuitori”. De aceea, s-au prevăzut măsuri precise ca localurile aşezămintelor desfiinţate să primească noi destinaţii.

Acţiunea de scoatere de vieţuitori din mă­năstiri era încredinţată oficial Departamentului Cultelor, care putea să recurgă la sprijinul Securităţii, camuflată sub acoperirea organelor de Miliţie.

Întîlnirea de taină dintre Ceauşescu şi călugării de pe Muntele Athos. Ce  i-au cerut pustnicii



Reticenţa monahilor şi opoziţia uno­ra dintre ierarhi a făcut ca până la 1 noiembrie 1959, „doar” 1.200 de călugări să părăsească mănăstirile. Apreciindu-se că numărul mănăs­ti­rilor şi al călugărilor continuau să fie mare, la 28 octombrie 1959 a fost emis Decretul 410 al Prezidiului Marii Adunări Naţionale, care completa Decretul nr. 177/1948 pentru regimul general al cultelor religioase, astfel: era introdus articolul 71 în care se preciza că pot fi admişi în monahism bărbaţi la vârsta de 55 ani şi femei la 50 de ani „dacă renunţă la salariu sau la pensia de la stat, dacă nu sunt căsătoriţi şi dacă nu au obligaţii pe baza Codului fa­miliei”.

Acest decret a fost o metodă ca statul comunist să nu se mai împiedice de o decizie a Sinodului, asumându-şi deschis paternitatea acţiunii de reprimare a monahismului românesc.
Conform unor cifre parţiale din do­cumentele fostei Securităţi, la 1 ia­nuarie 1959, în România existau 224 de mănăstiri ortodoxe, pentru ca în octombrie 1959 (adică după aplicarea prevederilor regulamentului monahal) să fie inventariate 194 de mănăstiri. La 31 martie 1960, mai funcţionau 132 mănăstiri. În final, Securitatea estima că a reuşit desfiin­ţarea a 92 de mănăstiri.

Tot din date parţiale aflăm că la 1 ianuarie 1959 erau 6.014 monahi şi monahii. Securitatea estima că, după toate măsurile aplicate, urmau să rămână în mănăstiri cel mult 1.400 de vieţuitori. Potrivit documentelor cercetate, numărul monahilor scoşi din mănăstiri este de aproximativ 4.750.

Un document al Securităţii din aprilie 1960 arată că principala opoziţie faţă de „reforma monahală” propusă de Guvern „a manifestat-o patriarhul BOR, Justinian Marina. Pe această poziţie el s-a afirmat încă în şedinţa Sinodului, iar apoi a întreprins o serie de manevre şi acţiuni pentru compromiterea hotărârii luate, astfel: faţă de alţi conducători ai Bisericii şi călugări cu care a venit în contact, Justinian Marina şi-a manifestat deschis intenţia de a nu recunoaşte hotărârea Sinodului, explicând-o ca fiind o măsură a statului, ci nu a Bisericii şi contravenind regulilor canonice; pe unii călugări care urmau să plece din monahism i-a îndemnat să facă cereri să rămână pe mai departe în mănăstiri, cereri pe care le-a aprobat personal; sub pretextul înfiinţării unor ateliere biseri­ceşti a căutat să concentreze un grup de călugăriţe care urmau să iasă din monahism, la Mănăstirea Dealul, care la acea dată nu mai era locuită de călugări; folosindu-se de faptul că unele călugăriţe dintre cele care urmau să fie scoase din monahism erau proprietarele unora din încă­perile mănăstirile respective, Justi­nian Marina le-a indicat să rămână pe mai departe în locuinţele lor”.
De asemenea, patriarhul s-a folosit de statutul de monument istoric al unor mănăstiri, menţinând în acestea vieţuitori sub pretextul îngrijirii şi punerii în valoare a obiectivelor istorice.
„Drept urmare, se consemna în do­cu­ment, un număr însemnat de călu­gări care părăsiseră viaţa monahală au revenit în mănăstiri, necesitând în multe cazuri intervenţia organelor MAI”.

Decretul 410 din 19 noiembrie 1959 prevedea ca în mănăstirile de monahi să rămână numai personalul ce împlinise sau depășise vârsta de 55 de ani, iar în mănăstirile de călugăriţe, numai personalul care atinsese vârsta de 50 de ani.

În urma aplicării acestui decret au fost excluse din monahism câteva mii de monahi și monahii și au fost desfiinţate mai multe mănăstiri și schituri. Înainte de promulgarea acestui decret, aparatul represiv comunist își intensificase acţiunile de supraveghere a mănăstirilor (indiferent de cult) încă din anul 1948, când mai multe organizaţii anticomuniste, între care și Mișcarea Naţională de Rezistenţă, au găsit un sprijin important în bisericile, mănăstirile și schiturile din întreaga Biserică Ortodoxă Română.
Noua prigoană declanșată contra mănăstirilor în anii 1958-1960 corespunde „celui de-al doilea îngheţ” intervenit imediat după retragerea Armatei Roșii din România.
Valul de arestări căruia i-au căzut victime intelectuali, clerici (mo­nahi), studenţi, trebuia să arate Kremlinului că liderii PRM de la București nu au abandonat „vigilenţa revoluţionară”. În anii premergători Decretului și după aplicarea lui, foarte mulţi monahi (din diferite trepte de slujire) și monahii au fost acuzaţi de diverse manifestări împotriva regimului comunist: că desfășoară activităţi dușmănoase contra reformelor regimului; că au legături cu elementele reacţionare și legionare; că au fost adepţi ai regimului antonescian și au susţinut războiul împotriva Rusiei prin cuvântări și instigaţii; că au atacat prin predici, materialismul dialectic; că sunt ostili regimului; că difuzează știri reacţionare auzite la posturile imperialiste.
 

Ce s-a întâmplat cu călugării scoși din mănăstiri?

În principiu, toţi trebuiau să-şi asume cât mai vizibil condiţia laică, deoarece erau urmăriţi de Securitate în cazul în care încercau să continue viaţa monahală în afara mănăstirii (purtarea veşmintelor monahale, întâlniri ale fostelor soboare sau frecventarea clădirii fostei mănăstiri).

Minorii au fost încredinţaţi părinţilor, iar adulţii erau încurajaţi să se căsătorească ca o garanţie că au terminat cu jurământul fecioriei şi erau încadraţi în câmpul muncii ca o dovadă că au devenit „elemente productive”, care să contribuie la edificarea socialismului.
Cum prin grija patriarhului Justinian mulţi dintre monahi aveau calificări în diverse meserii, ei şi-au conti­nuat în întreprinderile şi cooperativele comuniste meseria deprinsă în atelierele mănăstireşti (pictura, sculptura, ţesutul, croitoria, activităţile agricole, educaţia etc.).
O categorie aparte de monahi este reprezentată de cei care aveau proprietate în cadrul mănăstirii. Aceştia fie au refuzat să plece, continuând să vieţuiască în cadrul mănăstirii, fie au preferat să-şi demoleze casele.
Situaţia cea mai grea au avut-o monahii în vârstă, care au fost scoşi din mănăstire sub pretextul neştiinţei de carte. Mulţi nu aveau unde să se îndrepte, iar pentru ei s-au făcut eforturi serioase pentru a rămâne în mănăstiri.
În fapt, majoritatea călugărilor care au fost scoşi din mănăstiri au continuat să ducă, şi în lume, în mod discret, o viaţă monahală exemplară, aşteptând momentul să poată reveni la vechile vetre de sihăstrie.

Toţi aceştia trebuie cinstiţi pentru tenacitatea cu care şi-au apărat vocaţia de monah.

08/01/2022 Posted by | CREDINTA | , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

APARTENENȚA TRANSILVANIEI LA ROMÂNIA ÎN SCRIERILE ZIARISTULUI ȘI DIPLOMATULUI RICHARD HILLARD

Harta: Transilvania Harta

Ziaristul și diplomatul Richard Hillard despre apartenența Transilvaniei la România

Sfârșitul Marii conflagrații mondiale în 1945 nu a fost însoțit de o politică radicală și coerentă asupra viitorului politic și de securitate al Europei (1).

Marile puteri s-au concentrat mai mult asupra propriilor interese, precum trecerea Europei de Est sub dominația Uniunii Sovietice, prin instalarea regimurilor comuniste, salvarea democrațiilor occidentale și crearea unor zone cu interese speciale pentru SUA și Anglia.

Dominate de o asemenea rațiune, Anglia și SUA au recunoscut Uniunii Sovietice toate terito­riile obținute prin negocieri cu Germania hitleristă în ajunul răz­boiului, fapt ce, așa cum remarca Nicolae Ecobescu, avea „să pro­ducă efecte dezastruoase asupra Europei pe o perioadă de aproape cinci decenii”.(2).
Expresia politicii de aranjamente a fost și cinica înțelegere dintre Churchill și Stalin, prin care s-a procedat la împărțirea Europei în sfere de influență printr-o formulă matematică. La întâlnirea din 9 octombrie 1944, premierul britanic i-a prezentat liderului de la Mosco­va tabelul cu împărțirea influen­țelor britanice și sovietice în Europa de Est: România – 90% Ru­sia și 10% alții; Grecia – 90% Anglia în acord cu SUA, și 10% Rusia; Iugoslavia și Ungaria – 50% cu 50%; Bulgaria – 75% Rusia, 25% alții . (3).

Miza ofertei lui Churchill, „omul care a schimbat singur lu­mea”, era salvarea Greciei, pe care premierul britanic se lăuda că „a scos-o din foc cu mâinile goale”.(4).
La celebra întâlnire dintre Chur­chill și Stalin, potrivit steno­gramelor delegației ruse, pre­mie­rul britanic îl anunța pe liderului comunist că a pregătit „un document destul  de murdar și grosolan, în care a fost delimitată influența Uniunii Sovie–tice și a Marii Britanii în România, Grecia, Bulgaria și Jugoslavia”.(5).
În cadrul întâlnirii, Churchill  îi declara lui Stalin că nu este neliniștit în privința României, pentru „că România este problema rușilor, iar  acordul cu România (Convenția din 12 septembrie 1944 n.n.), care a fost propus de către guvernul sovietic, a fost considerat de către guvernul britanic extrem de mo­derat, iar el (acordul) a evidențiat înțelepciunea politică a guvernului sovietic”.
Faptul că România a fost aban­do­nată, intrând în sfera de influență sovietică s-a putut constata la semnarea Convenției de Armistițiu din 12 septembrie 1944 dintre România și Puterile Aliate (SUA, Anglia și URSS).

La articolul 19 se prevedea că: Guvernele aliate socotesc hotărârea Arbitrajului de la Viena, cu privire la Transilvania, ca nulă şi neavenită şi sunt de acord ca Transilvania (sau cea mai mare parte a ei) să fie restituită României sub condiția confirmării prin Tratatul de pace…(6).
Includerea în Convenția de Ar­mistițiu a formulei „cea mai mare parte a Transilvaniei” s-a făcut din partea Moscovei pentru a avea o manevră mai mare de mișcare în plan politic şi diplomatic în rela­țiile cu Bucureștiul și cu  Budapesta.

Poziția Uniunii Sovietice față de problema Transilvaniei nu poate fi ruptă nici de contextul stabilirii granițelor estice ale Româ­niei, în cazul cărora Moscova era la fel de consecventă: ocuparea Basarabiei şi Bucovinei de Nord era definitivă. De altfel, restituirea Transilvaniei de Nord statului român era privită de sovietici ca o compensație ce era acordată Bucu­reștiului pentru renunțarea la Basarabia şi Bucovina de Nord.
În această situație, problema frontierei de Vest a României a repre­zentat  o prioritate a diplomației de la București în perioada 1944-1947.

În februarie 1945, s-a creat Comisia pentru Studiul Proble­melor Păcii, condusă de Eugen Filotti, ministru plenipotențiar, printre membrii ei numărându-se Vasile Stoica, I. Christu, R. Cretzu­lescu, Zenovie Pâclişanu, R. Hillard ş.a.
De asemenea, în condițiile instau­rării guvernului procomunist la 6 martie 1945, a luat naștere o acti­vitate diplomatică a opoziției, mai ales prin reprezentanții emigrației, din care făceau parte Grigore Ga­fencu, Alexandru Cretzianu, Constantin Vişoianu, Grigore Ni­co­­lescu-Buzeşti, Viorel Tilea, Nicolae Petrescu Comnen ş.a.
Astfel, atât guvernul cât şi opo­ziția, în perioada premer­gătoare Conferinței de Pace de la Paris, dar şi în timpul desfășurării ei, au acordat o atenție specială pro­blemelor teritoriale, în special a graniței de Vest, în condițiile în care, cel puțin pentru guvern, în chestiunea revenirii teritoriilor cedate în 1940 Uniunii Sovietice, România nu mai avea nici o şansă.
La curent cu acțiunile întreprinse de diplomația maghiară, guvernul român a desfăşurat o amplă acti­vitate în favoarea cauzei transilvane.

La 15 aprilie 1946, a remis 5 memorii Secretariatului Comisiei Miniștrilor Afacerilor Externe şi Adjuncților. Memoriile au expus aspectele reale ale chestiunii Transilvaniei – problema frontierei dintre România şi Ungaria, im­por­tanța contribuției militare şi econo­mice adusă de România alături de Pute­rile Aliate în perioada de la înche­ierea armistițiului şi până la încheierea războiului în Europa. (7).
Printre documentele dezvoltate în replică la memoriile diplomației ungare, în care se formulau re­vendicări teritoriale pe seama Ro­mâniei (8), s-a formulat Pozițiunea juridică a României față de pro­blema Transilvaniei, avându-l autor pe ziaristul și diplomatul Richard Hillard.(9).
Mai întâi, R. Hillard recomanda ca, la semnarea Tratatului de Pace, „care este chemat a confirma drepturile noastre asupra Ardealului”, să se pună accent pe contribuția României la războiul împotriva Germaniei şi Ungariei, „întrucât-conform argumentelor de text şi a considerațiunilor generale expuse mai jos – rezolvarea chestiunii frontierei noastre cu Ungaria este legată de angajamentele militare contractate de România prin Con­venția de Armistițiu”.  
Rezerva privind granițele de vest ale României „a fost introdusă pentru rațiuni de ordin politic şi militar-valabile la data semnării Armis­tițiului – cu scopul de a permite aliaților continuarea acțiunii diplomatice față de Ungaria”.
În esență, arăta Richard Hillard, Convenția reprezintă:

a) o de­clarație de principiu, cu privire la nulitatea arbitrajului;

b) un acord al celor trei guverne, recunoscând dreptul României asupra Transilvaniei;

c) un angajament sovieto-român pentru ducerea operațiilor militare în comun, contra Germaniei şi Ungariei, având drept scop redobândirea Transilvaniei.

În fond, arăta „Nota”, nulitatea arbitrajului de la Viena a dobândit efect la data de 20 Ianuarie 1945, prin semnarea de către Ungaria a textului Armistițiului”. R. Hillard se întreabă care este sensul şi va­loarea clauzei, „Transilvania (sau cea mai mare parte a ei) să fie restituită României? Aceste cuvinte – se spune în „Notă”- nu pun în discuție drepturile României asu­pra Transilvaniei, „ci stabilesc condițiunea executării leale a angajamentelor noastre militare, luate prin Convenția de la 12 Sep­temvrie 1944” și a reprezentat, forma alternativă de presiune diplomatică: formulă de captare a Ungariei, formulă de stimulare a României.

Ea a stabilit o cursă şi o primă: recompensa pentru servi-ciile ce se vor aduce operațiilor militare aliate. Aceste cuvinte nu pun în discuție drepturile noastre asupra Transilvaniei, ci stabilesc condițiunea executării leale a angajamentelor noastre militare, luate prin Convenția de la 12 Septemvrie 1944. R. Hillard de­monstra o extraordinară  intuiție  asupra politicii sovietice în Est.
Insistând asupra contribuției mi­litare a României, „Nota” arăta că „Tratatul de Pace urmează numai a confirma hotărârea luată de cele trei Puteri şi exprimată prin Convenția de armistițiu cu Ungaria, la 20 ianuarie 1945”.
R. Hillard revine la semnificația Tratatului de la Trianon, care  re­pa­rase o injustiție „milenară”.

Astăzi, 4 iunie, se împlinesc 100 de ani de la semnarea Tratatului de la  Trianon

Foto: 4 iunie 1920 – A fost semnat Tratatul de la Trianon

Fron­tiera trasată la Trianon consacrase:
a) Dreptul de autodeterminare al populației: drept exprimat de populația română la 1 Decemvrie 1918, în Adunarea Națională de la Alba-Iulia şi de populația săsească la 8 Ia­nuarie 1919, la Mediaș;
b) Principiul Naționalităților: întrucât Românii  reprezentau şi reprezintă majoritatea populației transilvane;
c) Unitatea geografică şi economică a României: întrucât podișul Transilvaniei, înconjurat de cele trei brâie ale sale, de munți, dealuri şi șes, reprezintă o entitate economică şi geografică indivizibilă.


Documentul, pregătit pentru construirea argumentelor diplomației românești în vederea recunoașterii în întregime a Transilvaniei ca parte a României, se încheia într-o notă imperativă: „Tratatul de la Trianon a însemnat, în 1919, un act de justiție pentru populația Transilvaniei. Confirmarea Trata­tului va fi întărirea unui act de justiție printr-o prețuire a lealității române”.
Elaborat în contextul creșterii in­fluenței Uniunii Sovietice în Euro­pa de Est, documentul de­mon­s­trea­ză o foarte bună cunoaștere a raportului de forțe implicate în deciziile privind granițele României.

După instalarea „Cortinei de fier”, factorul politic decisiv în problemele statelor din estul Europei a devenit Rusia. Pe 13 mai 1945, Churchill îi telegrafia președintelui SUA că de-a lungul frontierei rusești s-a lăsat o „cortină de fier”.
În 5 martie 1946, la Universitatea Wesminster din Fulton, Missouri, W. Churchill a susținut celebrul discurs în care constata cu amără­ciune că: ”De la Sttetin, la Marea Baltică, până la Trieste, la Marea Adriatică, de-a curmezișul continentului s-a lăsat o cortină de fier. Dincolo de ea sunt toate capitalele vechilor state din Europa Centrală și de Est. Varșovia, Berlinul, Pra­ga, Viena, Budapesta, Belgradul, Bucureștiul și Sofia, toate aceste orașe celebre, ca și populația din jurul lor, se află în ceea ce eu numesc sfera sovietică, ci și un control sever și, în unele cazuri, draconic din partea Moscovei”.(10).

Tratatele de pace de la Paris (10 februarie 1947)


Tratatul de Pace cu cele cinci state aliate ale Germaniei s-a semnat la Paris la 10 februarie 1947. La 23 august 1947, Tratatul a fost ratificat de Parlamentul României.
Într-un interviu acordat la întoarcerea în țară de la Conferința de Pace de la Paris, Șerban Voinea, unul dintre membrii delegației, mărtu­risea că: Toată strategia dele­ga­ției s-a concentrat asupra pro­­blemei Transilvaniei. (11).

În istoria relațiilor internaționale se încheia un nou capitol – (derulat pe fondul reglementării păcii după Marea conflagrație mon­dială și aservirea politică a României puterii comuniste de la Moscova) – în care miza prin­cipală a fost Transilvania. Repre­zentată de oameni politici şi experți de o certă valoare inter­na­­țională, diplomația română a depus o activitate remarcabilă pentru apărarea intereselor națio­nale.

Anularea Dictatului de la Viena, din 30 august 1940, şi revenirea în întregime a Transilvaniei la România a reprezentat, indiscutabil, marea realizare a diplomației românești la Con­ferința Păcii de la Paris. Gh. Tătărescu, șeful delegației româ­ne la Conferința de Pace de la Paris, aprecia că Tratatul „cu­prinde şi câteva clauze grele şi câteva clauze foarte grele şi câteve clauze injust de grele”, dar, preciza: Vom recunoaște pe de altă parte, cu o satisfacție îm­păr­tășită de unanimitatea popo­rului român că acest tratat a rezolvat chestiunea Transilvaniei de Nord potrivit justiției  şi interesului obștesc.

Consacrarea definitivă a drepturilor României asupra întregei Transilvanii stinge pentru totdeauna un mare proces istoric.

 II.- Analiza textului art.19 – încadrat în economia întregii Convenții – este lămuritoare.

„Guvernele aliate socotesc hotărârea Arbitrajului de la Viena, cu privire la Transilvania, ca nulă şi
neavenită şi sunt de acord ca Transilvania (sau cea mai mare parte a ei) să fie restituită României, sub condiția confirmării prin Tratatul de Pace, şi Guvernul Sovietic este de acord ca forțele sovietice să le preia, în acest scop, în operațiuni militare conjugate cu România, contra Germaniei şi a Ungariei.”
Art.19 cuprinde deci:
a) o declarație de principiu, cu privire la nulitatea arbitrajului;
b)  un acord al celor trei guverne, recunoscând dreptul României asupra Transilvaniei;
c) un angajament sovieto-român pentru ducerea operațiilor milita­re în comun, contra Germaniei şi Ungariei, având ca scop redobândirea Transilvaniei.


Declarația de principiu, cu privire la nulitatea arbitrajului de la Viena, a dobândit efect la data de 20 Ianuarie 1945, prin sem­narea de către Ungaria a textului Armistițiului, cuprinzând recu­noașterea acestei nulități.
Acordul militar sovieto-român s-a concretizat în operațiile duse în comun, între septembrie 1944 şi mai 1945, scopul acestor ope­rații, prevăzut de Convenție, a fost atins prin recucerirea Transilvaniei şi apoi, prin restabilirea suveranității române peste întregul teritoriu, în martie 1946.
Acordul celor trei guverne, ca Transilvania să fie restituită întreagă sau cea mai mare parte a ei, rămâne a fi confirmat prin Tratatul de Pace.

III. – Care este sensul şi valoarea clauzei „sub condițiunea confirmării prin Tratatul de Pace”?.

Introducerea în acest articol a clauzei confirmării, prin Tratatul de Pace, a fost numai un subterfugiu juridic, pentru a amâna pronunțarea. Confirmarea, prin Tratatul de Pace, a dispozi­țiu­nilor mai importante – deci a clauzelor teritoriale – este o condiție generală subînțeleasă în orice Convenție de Armistițiu, prin definiție, provizorie. Clauza confirmării este numai un pretext procedural pentru obținerea unui termen de amânare a pronunțării, termen înlăuntrul căruia cele trei guverne aliate să poată aprecia nu date statistice, care erau perfect cunoscute, dinainte, Ministerelor de Externe, ci valoarea viitoare a acțiunii militare şi po­li­tice, pe care urma să o desfă­șoare fiecare din cele două state interesate, în perioada armis­tițiului.
Care este sensul şi valoarea clauzei „guvernele aliate sunt de acord ca Transilvania (sau cea mai mare parte a ei) să fie resti­tuită României?ˮ
Aceste cuvinte nu pun în discuție drepturile noastre asupra Transilvaniei, ci stabilesc condițiunea executării leale a angajamentelor noastre militare, luate prin Con­venția dela 12 Septemvrie 1944.
Forma alternativă a avut valoarea de presiune diplomatică: formulă de captare a Ungariei, formulă de stimulare a României. Ea a stabilit o cursă şi o primă: recompensa pentru serviciile ce se vor aduce operațiilor militare aliate.
La 12 Septemvrie 1944, – 20 de zile după lovitura de Stat, dar, după patru ani de la războiul împotriva aliaților – marile puteri erau în drept să-şi rezerve un mij­loc de verificare a lealității noastre şi a valorii contribuției noastre militare. Alternativa: se restituie întreaga Transilvanie sau numai cea mai mare parte a ei, urma să fie în funcție de probele ce armata şi Statul român erau chemate a da.
26 divizii eroice, 120.000 morți şi răniți, războiul scurta cu câteva luni, au fost sacrificiile şi meritele contribuției noastre. Integritatea teritoriului românesc este o recompensă justă. Ea este, de altfel, şi îndeplinirea condi­țiunii subînțeleasă în această clauză a Convenției dela 12 Sep­temvrie 1944.
    
IV.- Pe ce se poate întemeia această interpretare ?    

1.- O Convenție de Armistițiu este dominată de rațiuni militare. Ea nu tinde a fi creatoare de situațiuni de drept, cât de a crea situații politico-diplomatice ne­ce­sare menite a avea un cert efect militar. Întrucât recunoașterea, în acel moment, a drepturilor româ­nești asupra întregului teritoriu al Transilvaniei ar fi putut să îndepărteze capitularea Ungariei şi eventuala sa raliere la lupta împotriva Germaniei, consi­derațiuni de ordin militar cereau ca recunoașterea să fie amânată.    

2.- Guvernele aliate au recunoscut nulitatea arbitrajului dela Viena nu numai pentru că el se întemeiază pe violență, nu numai pentru că suspendase o situație de drept creată de Marile Puteri în 1919, ci pentru că urma a fi răsplata unor operațiuni militare ce urmau a fi duse în comun contra Germaniei şi a Ungariei. Același articol din Convenția de Armistițiu-art.19 – recunoaște nulitatea arbitrajului, este de acord cu restituirea condiționată a Transilvaniei şi stabilește participarea forțelor sovietice în operațiuni militare comune cu România în acest scop.

Recunoașterea drepturilor, pe de o parte, şi angajamentele mili­tare, pe de altă parte, sunt angajamente corelative inseparabile.
3.- Convenția dela 12 Septemvrie 1944 are un caracter complex. Ea cuprinde atât dispoziții tipice unei Convenții de Armistițiu, cât şi cele caracteristice unui Tratat de Pace. Convenția încheia un războiu şi iniția un altul.
Prin preambul, România recu­noaște faptul înfrângerii sale în războiul contra Aliaților.1) prin art. I însă, se recunoaște României si­tuația de cobeligerantă în războiul contra Germaniei şi Ungariei.
Convenția dela 12 Septemvrie 1944 este o Convenție de Armis­tițiune este, în același timp, o Convenție de colaborare militară.
Dacă Convenția de Armistițiu cuprinde clauzele de reparațiuni față de Statele cu care a fost în războiu până la 23 August 1944, în schimb Convenția de colaborare militară cuprinde angajamentele reciproce pentru o luptă comună, cu scopul – prevăzut formal de art.I al Convenției „- de a restaura independența şi suveranitatea României”.
Dacă este admisibil ca un Stat învins să fie pedepsit de Statele învingătoare şi obligat să cedeze teritorii în profitul învingătorilor, nu este însă admisibil ca România, co-beligerantă țărilor victorioase, să fie pedepsită cedând teritoriul său unui Stat învins.
(Întrucât România a dus războiul alături de aliați contra Germaniei şi Ungariei, ea este în drept a pre­tinde să fie consultată în încheierea tratatelor cu aceste două State).
    
4.- Art. I al Convenției prevede „restaurarea suveranității României”, ca scop al războiului dus de România, alături de Puterile Aliate, împotriva Germaniei şi Ungariei. Anularea arbitrajului dela Viena implică revenire la situația de drept creată de Tratatul dela Trianon.
Art.17 – corolar al scopului enunțat – prevede restabilirea ad­ministrației civile române pe întregul teritoriu al României. „Restabilire” nu introducere: „pe întregul teritoriu”, nu numai pe o parte a lui. Art.17 este traducerea în termeni practici a principiului restaurării suveranității României.
Transilvania nu putea să ne fie restituită integral, la 12 Sep­temvrie 1944, fără a prejudicia succesul operațiunilor militare aliate.

În clipa în care argumentele de ordin militar nu-i mai erau o piedică (2), şi războiul dus împotriva Ungariei era câștigat de aliați şi de România, nu mai era niciun motiv pentru ca suveranitatea română să nu fie recunoscută asupra întregului teritoriu al Transilvaniei.
Acest lucru a fost confirmat prin textul Convenției de Armistițiu cu Ungaria, semnat la 20 Ianuarie 1945 de aceiași semnatari cari încheiaseră Convenția de Armis­tițiu cu România.-
Într-adevăr, art.19, din Convenția de Armistițiu cu Ungaria, reproduce dispoziția nulității arbitrajului de la Viena. Articolul nu re­pro­duce, însă, alternativa cedării întregii Transilvanii sau păstrarea unei porțiuni din ea. Formula ne­cesitată pentru rațiuni militare, la 12 Septemvrie 1944, era superfluă la 20 Ianuarie 1945. Această omisiune nu a fost întâmplătoare, ci intenționată: ea prejudeca opiniunea celor Trei Mari Puteri în chestiunea Transilvaniei.

Rezis­tența maghiară fusese înfrântă, războiul împotriva Ungariei era terminat în favoarea aliaților şi a României, şi România făcuse dovada loialității sale în executarea angajamentelor militare contractate prin Convenția de colaborare militară dela 12 Sep­temvrie 1944.
Faptul că România  şi-a îndeplinit obligațiile militare luate prin art. 1 şi 19 ale Convenției de armistițiu, a îndreptățit-o la întregul teritoriu al Transilvaniei.  Tratatul de Pace urmează numai a confirma hotă­rârea luată de cele trei Puteri şi exprimată prin Convenția de ar­mistițiu cu Ungaria, la 20 ianuarie 1945.
Recunoașterea dreptului nostru asupra întregului teritoriu al Transilvaniei este contra-partea obli­gațiunilor noastre de colaborare militară executate cu lealitate în războiul victorios dus contra Ungariei şi Germaniei.

V.- Rămânea un singur semn de întrebare. Marea Britanie şi Statele Unite fuseseră cosemnatare ale Tratatului dela Trianon. Era Rusia Sovietică de acord cu dispozițiile  acestui tratat în ceea ce privește Transilvania?

Era probabil ca U.R.S.S. – apără­toarea constantă a principiului naționalităților şi al auto-deter­minării – să respecte acest act de justiție.

Tratatul de la Trianon reparase o injustiție „milenară”. Frontiera trasată de acest tratat consacrase:
a) Dreptul de autodeterminare al populației: drept exprimat de populația română la 1 Decemvrie 1918, în Adunarea Națională dela Alba-Iulia şi de populația săsească la 8 Ianuarie 1919, la Mediaş;
b) Principiul Naționalităților: întrucât Românii  reprezentau şi reprezintă majoritatea populației transilvane;
c) Unitatea geografică şi eco­no­mică a României: întrucât podişul Transilvaniei, înconjurat de cele trei brâie ale sale, de munți, dealuri şi şes, reprezintă o entitate eco­nomică şi geografică indivizibilă.

Tratatul de la Trianon a încheiat problema Transilvaniei. Dacă Tratatul ar fi ținut seama numai de angajamente juridice valabile în acel moment politic, frontiera urma să se găsească lângă Seghe­din şi să cuprindă încă 9.000 de km. p. în executarea textului Tra­tatului de alianță româno-anglo-franco-rus, din 1916.

Acea fron­tieră ar fi putut fi discutată. În schimb, Tratatul dela Trianon a trasat frontiera după scrupuloase şi minu­țioase cercetări de documente, statistici (mai ales maghiare), rapoarte de Comisii Internaționale, ținând seama de realitățile geografice, etnice, economice, căi de comunicații, argumente permanent valabile. Tratatul dela Trianon a trasat frontiera justă şi rațională dintre România şi Ungaria. Res judicata.
Marea Britanie şi Statele Unite fuseseră judecători. Rămânea întrebarea dacă Rusia Sovietică se socotea dispusă a recunoaște valabilitatea şi justiția Tratatului dela Trianon.
Prin art. 19 al Convenției de armis­tițiu, Uniunea Sovietică proclamă nulitatea arbitrajului de la Viena. Se revine, deci, la statu quo ante, la starea de drept stabilită prin Tratatul dela Trianon. „Arbitra­riul” dela Viena dăinuise spațiului unei Dictaturi.
Prin schimbul de note dintre Guvernul Sovietic şi Guvernul Român, intervenit la 8 şi 9 martie 1946, Guvernul Sovietic a confirmat dreptul Statului Român de a extinde suveranitatea sa asupra întregului său teritoriu, consfințind, prin aceasta, nu numai dispozițiile Convenției de Armistițiu dar şi frontiera dreaptă, trasată la Trianon în 1919, de ceilalți doi semnatari ai Convenției de Armistițiu.

VI. – Alternativa: se restituie Transilvania sau cea mai mare parte a ei este, în ultima analiză, alternativa recompensării României sau a Ungariei.

A Ungariei? Pentru ce?
Pentru că a făcut două războaie alături de Germania, pentru că a fost constantă în politica de frondă față de Societatea Națiunilor şi în politica sa de sprijinire a Axei, pentru că a refuzat aplicarea sancțiunilor, a fost solidară în pace şi războiu cu Germania şi Italia, pentru că a fost primul stat în care au apărut mişcările rasiste, primul Stat care a semnat Pactul Comintern, dar ultimul care să înceteze lupta împotriva aliaților; pentru că a fost mereu credincioasă insti­tuțiilor sale feudale şi propagatoare a ideilor de şovinism, cucerire, războiu, persecuții naționale?
A României? Da.
A acelei Românii care a sângerat alături de aliați în 1916-1918 și – răscumpărând crima unui uzurpator – a sângerat din nou în 1944-45, a României care a fost cre­­din­cioasă politicii Genevei, dela re­zoluțiile B.I.T.-ului şi până la aplicarea sancțiunilor Italiei, a României, care în interior, a urmat un pas progresiv şi democratizat şi a făcut, în 1921, prima reformă agrară şi care, în politica externă, sub Nicolae Titulescu, a fost pionierul politicii de solidaritate în Estul şi Sud-Estul Europei; a României: al patrulea Stat în lupta contra Germaniei hitleriste.
Polonia a cedat Uniunii Sovietice teritorii la Răsărit de linia Curzon, ea a primit, în schimb, teritorii în Apus. România a cedat U.R.S.S. teritoriul la Răsărit de Prut. Ea nu cere în compensație nimic, dar nici nu înțelege să fie pedepsită de două ori pentru o singură vină în folosul unui Stat contra căruia a luptat alături de aliați şi a învins.
România nu revendică nimic. Pentru că un dictator român a greşit, în numele ei, fără să o consulte, Ro­mâ­nia ispășește luptând cu difi­cultăți economice uriașe, execută leal obligațiile Armistițiului.
România nu pretinde decât ceea ce art.1.din Convenția din Septemvrie 1944 prevede: „Restaurarea inde­pen­denței şi suveranității Româ­niei”. Pentru aceasta Regele, cu întregul său popor, a luptat alături de aliați împotriva Germaniei şi a Ungariei.
România nu revendică nimic.

Dar nu poate înțelege de ce, dacă prin această luptă, pornită la 23 August 1944, pentru cauza libertății, a scurtat cu câteva luni războiul mondial, a salvat, prin aceasta, viața a zeci de mii, poate sute de mii de englezi, americani şi ruşi, sacrificând 120.000 de români, să i se mai ia un petec de pământ.
Ar fi nedrept.
Tratatul dela Trianon a însemnat, în 1919, un act de justiție pentru populația Transilvaniei. Confirmarea Tratatului va fi întărirea unui act de justiție printr-o prețuire a lealității române.

Redactat de Richard Hillard

1)  – Ținând seama de condițiile negociate la Cairo şi de aprecierile Marilor Puteri pentru lealitatea cu care România a servit cauza aliată, România este în drept a spera ca în afară de alte îmbunătățiri, Tratatul de Pace să nu cuprindă acest preambul, Convenția de Armistițiu fiind în principal un act de alianță militară.
2)  – Extinderea suveranității Statului român asupra întregului său teritoriu urma să nu se execute imediat pentru rațiuni de ordin militar, ci numai după îndeplinirea, în prealabil, a patru condițiuni legate esențial de operații militare:
a) teritoriul Transilvaniei să nu mai fie sub suveranitatea de facto şi de jure a Ungariei; b) teritoriul Transilvaniei să nu mai fie zonă de războiu; c) eliminarea perspectivei Ungariei de a păstra unele porțiuni din Transilvania, să nu mai poată mări forța sa de rezistență militară; d) România să fi făcut dovada lealității în executarea angajamentelor sale militare.
a’)  La data de 23 Octomvrie 1944, teritoriul Transilvaniei fusese liberat de trupele germane şi maghiare şi se afla sub ocupațiunea armatelor sovietice şi române. La data de 20 Ianuarie 1945, art.2 al Convenției de Armistițiu cu Ungaria obligă guvernul ungar a retrage toate autoritățile sale civile şi militare de pe teritoriile ce depășesc frontiera trianonică. Transilvania nu mai era sub suveranitatea de facto şi de jure a Ungariei.
b’)  În luna Decemvrie, teritoriul Transilvaniei nu mai era zonă de operațiuni. Linia frontului fusese mutată de armatele sovietice şi române mult peste frontiera trianonică a României. Autoritățile civile românești au putut, deci, fi restabilite pe întregul teritoriu, care nu mai era zonă de războiu.
c’)  La data de 20 Ianuarie 1945, Ungaria a capitulat. Speranțele puse de aliați în Ungaria, de a-şi ralia forțele sale în lupta contra Germaniei naziste, nu au fost materializate. Guvernul dela Debrecen nu avea forța polarizantă pe care o avusese Regele României de a mobiliza întreaga națiune română.
d’)  România a făcut proba lealității sale. Cu 20 de zile înainte de încheierea Convenției, armata română era în luptă contra Germaniei şi liberase Bucureştiul şi regiunea petroliferă. România se angajase, prin art.1, a pune în luptă 13 divizii, au luptat 26. România nu a precupețit jertfe nici în oameni. Nici în materiale.
Valoarea contribuțiilor au prețuit-o alții, aliați şi adversari. Generalul von Rundstedt a recunoscut că pierderea României a fost una din cauzele principale ale pierderii războiului, decorarea Regelui Mihai, cu cea mai înaltă decorație sovietică a arătat aprecierea aliaților. (A se vedea toate datele în Memoriul „Efortul militar şi economic al României în războiul contra Germaniei şi Ungariei”).

NOTE

1  Nicolae Ecobescu, „O Europă divizată, o lume fracționată, războiul rece și bipolarismul-anomaliile congenitale ale ordinii internaționale postbelice”, în  România. Supraviețuire  și afirmare prin diplomație în anii Războiului rece, vol. 1,  coordonator Ambasador Nicolae Ecobescu, București, Fundația Europeană Titulescu, 2013, p. 104.
2   Ibidem, p. 108.
3   Laurențiu Constantiniu, „Acordul de procentaj Churchill-Stalin în documentele sovietice”, în România. Supraviețuire  și afirmare prin diplomație în anii Războiului rece, vol. 1,  coordonator Nicolae Ecobescu, București, Fundația Europeană Titulescu, 2013, p. 78.
4   Boris Johnson, Factorul Churchill. Cum a schimbat un singur om istoria, București, Editura Litera, 2017, p. 264.
5   L. Constantiniu, op.cit. p. 84.
6   Ion Enescu, Politica externă a României în perioada 1944-1947, București, Editura Științifică şi Enciclopedică,  1979, p. 349.
7  Arhiva Ministerului Afacerilor Externe, Conferința de Pace de la Paris, Dosar 65, partea a 3-a, fila 31.
8   Cornel Sigmirean, Corneliu Cezar Sigmirean, România și Ungaria în fața Conferinței de Pace de la Paris, Târgu Mureș, Editura Universității „Petru Maior”, 2010.
9  Arhiva Ministerului Afacerilor Externe, Conferința de Pace de la Paris, Dosar 95, filele1-11.
10 B. Johnson, op.cit. p. 271.
11 Arhiva Ministerului Afacerilor Externe,  Conferința de Pace de la Paris, 1946, Dosar 8, fila 31.

ANEXĂ    
Notă asupra chestiunii Transilvaniei
Pozițiunea juridică a României față de problema Transilvaniei
Problema Transilvaniei a fost drept şi definitiv soluționată în 1919, prin Tratatul de la Trianon.
Prin anularea Dictatului dela Viena s-a revenit la statu quo ante restabilindu-se starea de drept creată prin Tratatul de la Trianon.

Convenția de Armistițiu, prin art.19, a repus în discuție problema Transilvaniei, cu ocazia negocierii Tratatului de Pace – care este chemat  a confirma drepturile noas­tre asupra Ardealului – este necesar să se pună accentul pe contribuția noastră în războiul împotriva Germaniei şi Ungariei, întrucât-conform argumentelor de text şi a considerațiunilor generale expuse mai jos – rezolvarea chestiunii frontierei noastre cu Ungaria este legată de angajamentele militare contractate de România prin Convenția de Armistițiu.


I. – Convenția de Armistițiu, încheiată de România cu Uniunea Sovietelor, Marea Britanie şi Sta­tele Unite, la Moscova, la 12 septemvrie 1944, prevede:
– prin art. 1, restaurarea su­veranității României;
– prin art. 17, restabilirea ad­ministrației civile române pe întregul teritoriu al României;
– prin art.19, nulitatea arbitrajului de la Viena.


Toate aceste dispozițiuni şi întreaga economie a Convenției indică intențiunea părților contractante de a recunoaște drepturile României asupra întregului teritoriu de care dispune prin Tratatul de la Trianon.
O singură dispozițiune-supusă con­firmării Tratatului de Pace-creează o rezervă în ceea ce privește restituirea imediată şi integrală a teritoriului Transilvaniei.
Această rezervă a fost introdusă pentru rațiuni de ordin politic şi militar – valabile la data semnării cu Armistițiului – cu scopul de a permite aliaților continuarea acțiunii diplomatice față de Ungaria, fără a prejudicia ajutorul militar pus în luptă de România.
Rezerva cuprinsă în art. 19 implică un termen şi o condițiune sus­pensivă pentru definirea restitu­țiunii integrale a teritoriului Tran­silvaniei. Termenul: de la Armistițiu până la încheierea păcii; condițiunea: executarea leală a angajamentelor militare luate de România prin această convenție.
Astăzi, deci reluarea chestiunii Transilvaniei, în cadrul negocie­rilor Tratatului de Pace, comportă, din partea noastră, nu discuțiunea asupra legitimității leale a angajamentelor militare contractate-prin Convenția dela 12 Septembrie 1944,- ca o contra – parte a recu­noașterii drepturilor noastre asupra Transilvaniei, de către alianță.

Sursa: Prof. univ. dr. Cornel Sigmirean și Lector univ. dr. Corneliu Cezar Sigmirean Gazeta de Maramures

08/01/2022 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

   

%d blogeri au apreciat: