CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

UN CRIMINAL ÎN MASĂ NUMIT LENIN

Vladimir I. Lenin , împreună cu banda de tâlhari și psihopați numită Ceka (precursorul KGB, serviciul secret sovietic) a transformat Rusia în iadul pe pământ, în perioada 1917-1920.

Faptul este cunoscut de mult timp în cercurile istoricilor șiac est adevăr a fost la îndemâna oricărui contemporan interesat să-l afle în toate limbile posibile, timp de ani și decenii, dar crimele ae sînt încă ignorae, eludate sau chiar negate fățiș, mai ales în cercurile vestice de stânga.

Denaturărileistoriei la care s-au dedat extremistii de stânga și negarea realității, au făcut posibilă ridicarea unui monument dedicat memoriei lui Lenin cu prilejul comemorării a 150 de ani de nașterea cestui criminal în masă. Principalul instigator a fost „ Partidului Marxist-Leninist din Germania„ puțin cunoscut și aflat la marginea scenei politice de stânga.

Neîndoielnic, Lenin a devenit celebru în întreaga lume dar, sutele de mii de morți din primii săi trei ani de guvernare, nu îi pot justifică celebritatea, scrie https://www.neuerweg.ro/lenin-war-ein-massenmoerder-leider/

Statuia din Gelsenkirchen îl arăta pe domnul / tovarășul Lenin pe un soclu simplu, ca un gânditor, simplu, cu o frunte înaltă, în pantaloni de costum, vestă și jachetă, cu un ziar (?) în mâna stângă și aparent absorbit de reflecții sau de o conversație plină de spirit, despre cum poate fi făcută mai justă lumea noastră nedreaptă și cum pot fi eliberate masele asuprite de ”oameni ai muncii”.

S-a întors lumea cu susul în jos: statuie a lui Lenin, dezvelită într-un  oraş din vestul Germaniei


Statuia lui Lenin din Gelsenkirchen. Fotografie originală: Facebook/Alin Seserman

Mult mai probabil ar fi fost baza statuii să reprezinte o minge uriașă de ființe umane și cadavre, creaturi care țipă în tăcere – bărbați, femei, copii, nenăscuți (!), soldați, muncitori și fermieri, cărora le-au fost tăiate trupurile / organele genitale înainte de moarte, cărora le-au fost rupte brațele și picioarele, care au fost bătuți, răstigniți, sparți cu săbiile, vii în furnalele înalte, „pur și simplu” îngropați de vii sau îngropați de vii lângă un cadavru într-un sicriu ale cărui mâini au fost mai întâi opărite în scopuri de tortură și apoi jupuite, care au fost înecate, spânzurate, împușcate , mâncați de vii de șobolani sau au fost mâncați de propriile lor rude după moarte de foame.

Aceasta, precum și milioanele de sărăciți, dezrădăcinați, deposedați, deportați, bătuți, răniți, mutilați, traumatizați, dezumanizați, disperați și aflați în foame, boală, alcool.

Cei peste care s-a așternut deznădejdea și nebunia sunt OAMENII ale căror vieți au fost distruse de preluarea de către comuniști a puterii și care au pierit cu milioanele.

Pe acest munte de cadavre și milioane de suferință, Lenin ar sta mult mai bine pe o movilă de cadavre vizibile de departe sau pe o piramidă impunătoare de cranii decât pe acel mic bloc pătrat de beton.

Lenin a ordonat el însuși unele dintre crime, iar ceilalți le-au comis. Pe acest munte de cadavre și milioane de suferință, Lenin stăpânește în cel mai adevărat sens al cuvântului și, prin urmare, Lenin ar sta mult mai bine pe o movilă de cadavre vizibile de departe sau pe o piramidă impunătoare de cranii decât pe blocul lui mic și pătrat de beton.

Deoarece Lenin a ordonat el însuși multe dintre crime, iar ceilalți le-au comis.

Lenin doar pregătit deschiderea porților iadului, iar în 1920, iar sub Josif V. Djugasșvili ( Stalin), iar Uniunea Sovietică, domnia terorii acestuia a umbrit memoria colectivă despre crimele lui Lenin.

Aceasta ar trebui să explice și de ce Lenin în zilele noastre, în vremuri de criză „capitaliste târzii”, în unele cercuri de stânga din Europa de Vest fără reflecție, pentru că este transfigurat în ignoranță.

Spre deosebire de modul în care bolșevicii lui Lenin și Stalin s-au comportat cu cei care gândesc diferit sub degetul lor, acești oameni nu aparțin dușmanilor (moral) condamnați, demonizati sau marcați, ci mai degrabă informați și încurajați să gândească – în mod ideal, alegând să se alăture unuia dintre nenumărate victime – și/sau empatizează cu făptuitorul.

A fost iadul pe pământ pentru victime – și iadul în viitor,dacă există, pentru făptuitori.

Mai jos sunt câteva citate din două dintre cele trei lucrări standard despre vremea preluării comuniste în Rusia apărute acum vreo 15-20 de an

De amintit că în 1918-1919 s-a încercat o preluare comunistă a puterii și în Ungaria și Germania, care, ca și în Rusia, au stat direct la baza apariției forțelor de dreapta/extremiste de dreapta/reacționare.

1. Jörg Baberowski: The Red Terror – The History of Stalinism (2004), pp. 28-53.

„Troarea a început imediat după Revoluția din octombrie.
Câteva luni mai târziu, bolșevicii și-au extins teroarea asupra muncitorilor greviști și țăranilor nestăpâniți, au arestat și împușcat membrii opoziției.

Bolșevicii au celebrat un cult al violenței…
Cultul lor al violenței făcea parte dintr-o tradiție care se baza pe credința în puterea țevii unei arme.

Deja în anii primei revoluții ruse (1905) inteligența radicală, revoluționarii sociali, anarhiștii și social-democrații s-au împodobit cu psihopați, criminali și tâlhari.
Dar în astfel de circumstanțe violența a devenit un scop în sine.Criminali, holigani și bolnavi mintal – Ceka și-a recrutat descendenții din acest grup. Orchestrele muzicale au cântat în timp ce cekisții își ucideau victimele.

Victimele au fost aruncate în apă clocotită, jupuite, împușcate, arse de vii sau îngropate sau duse goale în frigul iernii pe stradă și turnau apă peste ele până au înghețat în stâlpi de gheață. 
În Penza, președintele Ceka, un om bolnav mintal, a pus victimele cusute în saci și aruncate în găuri din gheață.

Până în vara lui 1918, linșajul mafiot a stăpânit marile orașe unde bolșevicii preluaseră puterea.

Când Lenin vorbea de insecte și dăunători (…), de nobili care trebuiau deportați și împușcați, țăranii au înțeles asta ca pe o invitație de a elimina pe oricine credeau că este străin din mica lor lume.

La 5 septembrie 1918, guvernul a anunțat înființarea lagărelor de concentrare (konclager).
25 de foști ofițeri țariști și 765 așa-zișii Gărzi Albe au fost împușcați la Moscova. Lenin însuși a semnat listele cu numele victimelor.
În peninsula Crimeea… o dramă de proporții apocaliptice: 50.000 de refugiați care au rămas în urmă au fost uciși de soldații Armatei Roșii. – 12.000 într-o singură zi…

Bolșevicii se cunoșteau pentru faptele lor, fiecare acțiune criminală trebuia aplaudată în presa comunistă. Lenin însuși i-a îndemnat pe acoliții Ceka să facă tot ce au mai bun în distrugerea inamicului. Lenin a trimis instrucțiuni precise…: „Introduceți teroarea în masă, împușcați sute de prostituate și deportați-le”.

200 de greviști (în fabricile Putilov din Petrograd – nota proprie) au fost împușcați fără proces (după ce Lenin încercase fără succes să arbitreze o grevă personal – nota proprie)
Lenin la comitetul de partid Penza în august 1918: „nu mai puțin de o sută de kulaki, oameni bogați, sângerii (ar trebui) să fie spânzurați.” 

Lenin a fost un criminal rău de birou care a ignorat tragedia umană și mizeria.
Lenin și Troțki au văzut în muncitorii ruși creaturi înapoiate, barbare. Troţki dorea ca muncitorii care au dezertat să fie trimişi în batalioane penale sau în lagăre de concentrare.
Troţki: Economia sclavilor era productivă la vremea ei. Este indispensabil în condițiile rusești.

Noua Rusie a fost o țară a terorii.
În excesele războiului civil s-a născut stalinismul. ”

2. Orlando Figes: Tragedia unui popor, 1998, p. 682:

„Numai Inchiziția Spaniolă a fost capabilă să concureze cu inventivitatea metodelor de tortură ale Ceka.”
Exemple de metode de tortură preferate utilizate de unitățile locale Cheka:
Harkov: Mâinile victimelor opărite, apoi pielea decojită.
Zariyzn: oase tăiate de pe brațele și picioarele victimelor.
Voronezh: victimele rostogolite în butoaie întărite cu cuie.
Armavir: craniu zdrobit cu curele și șuruburi din piele.
Kiev: șobolani în cușcă atașați de corpurile umane și încălziți, astfel încât șobolanii au încercat să se elibereze mâncându-și drum prin intestinele victimelor.
Odesa: Victimele coborâte încet în ibrice cu apă clocotită.
Odesa: Răstigniri pentru răzbunare personală

În general, au existat zeci de mii de cazuri de execuții directe și de torturi psihologice, în care oamenii au fost nevoiți să urmărească torturi, violuri și ucideri ale rudelor lor.

În timpul torturii și crimelor, unii cekist râdeau de victime. Alcoolismul, consumul de droguri și psihopatia au fost larg răspândite în rândul criminalilor Ceka.

………………………………………………….

Cele două cărți, din care am citat, dezvăluie desigur mult mai multe detalii, dar și cunoștințe contextuale, de exemplu că teroarea comunistă a fost continuarea terorii țariste și a urmat brutalizării și disperării maselor din Imperiul Rus în timpul Primului Război Mondial, așa cum ei bine, că teroarea reacționară a „albilor” a fost și ea extrem de crudă. 1917-1920 / 21 au fost ani de tragedie și teroare în Rusia, care au putut fi urmăriți în diverse cauze – și cu toate acestea: Complicitate personală a „icoanei” comunismului, VI Ulyanov / Lenin, pentru acest lucru aproape de nedescris, darămite suportabil. suferința , este documentată și evidentă ca atare – și a rezultat nu în ultimul rând din revendicarea mesianică și fixată de violență a mișcării, pe care el a ajutat la construirea de-a lungul anilor.
Lenin a fost un ucigaș în masă. Din pacate. 

Un memorial pentru această persoană a fost ridicat într-un oraș german în 2020 – în timp ce în alte țări statuile comercianților de sclavi și ale rasiștilor sunt (pe bună dreptate) răsturnate, mânjite, scufundate sau furate în alt mod de carisma lor istorică și de sprijinire a statului.
O invitație la auto-reflecție critică pentru noi toți… Pentru a depăși bariera psihologică pe care o construim pentru autoprotecție atunci când citim despre durerea și moartea celorlalți, vă invit să vă puneți în pielea unuia. a victimelor sau a unuia dintre făptuitori – cel târziu Atunci înțelegem și lipsa abisală de legitimitate a regimurilor comuniste efectiv existente pe care Europa de Est a trebuit să le suporte în istoria recentă și care au modelat-o în alteritatea ei până astăzi.

Lecția acestei povești de groază est-europene din punctul meu de vedere: atât extremismul de stânga, cât și extremismul de dreapta și, în general, aproape toată lumea – ism care se bazează pe excluderea și criminalizarea celuilalts-au expus ca ideologii distructive. Statul de drept, democrația, justiția socială – pe cât de imperfect sunt implementate, acestea sunt formele de guvernare care pot crea și asigura cel mai mare bine comun de departe. Cât mai mulți dintre noi trebuie să cultive în mod activ acest lucru, să îl dezvolte în continuare și să îl protejeze de oponenți prin intermediul statului de drept. Societățile est-europene au dificultăți în acest sens – parțial din motivele prezentate mai sus. Experiența dvs./noastră colectivă cu tirania de orice tip și sentimentul pentru abisurile politicii cinice din această parte a Europei, precum și mai departe în est și sud, este totuși o experiență bogată din care și vestul poate trage dacă ia în considerare estul continentului în istoria sa ia în serios alteritatea condiționată.

Mică ironie a poveștii pe margine: MLPD și-a publicat câteva dintre scrierile sale într-o editură numită Neuer Weg din Essen. Deși acest blog se întoarce la numele unui ziar cândva comunist – în calitate de proprietar al domeniului și autor al blogului, sunt convins că noi căi în politică și societate nu pot fi urmate decât fără ideologie sau cu experiențe istorice interiorizate și că ideologii anterioare a violenței nu poate fi ruptă decât intelectual cu ironie și sunt comestibile atunci când sunt puse la îndoială într-un mod educativ.


05/01/2022 Posted by | PRESA INTERNATIONALA | , , , , , , , | Lasă un comentariu

Organizarea acțiunilor subversive sovietice în Basarabia după Unirea cu România

Printr-o declaraţie făcută la 2 aprilie 1924, partea sovietică participantă la Conferința de la Viena privitoare la Basarabia, cerea în mod imperios organizarea unui plebiscit în acest ținut românesc, ca un criteriu de stabilire a apartenenţei acestei provincii la România sau U.R.S.S.

Negând din nou drepturile istorice în soluţionarea problemei Basarabiei, care i-ar fi privat de orice drept de a interveni în această chestiune, delegaţia sovietică a declarat că până la organizarea plebiscitului va continua să considere Basarabia ca parte a teritoriului U.R.S.S., dat fiind faptul că ea nu poate recunoaşte că „anexarea Basarabiei în 1918 de trupele regale ale României prin forţă şi violenţă, ar putea crea pentru coroana României oarecare drepturi asupra Basarabiei”. 

În asemenea circumstanţe, prin declaraţia făcută în aceeaşi şedinţă, partea română a menţionat, încă o dată, că insistenţa URSS în problema plebiscitului, ca mijloc excepţional pentru soluţionarea dificultăţilor internaţionale, în cazul Basarabiei al cărui caracter era eminamente românesc şi având în vedere actele repetate de autodeterminare, era privită ca inutilă şi jignitoare, zădărnicind continuarea tratativelor.

În această atmosferă, N.N. Krestinski, şeful delegaţiei URSS, a anunţat închiderea şedinţei şi, implicit, a conferinţei. 

Eșecul Conferinței de la Viena din anul 1924, a fost utilizat de propaganda sovietică în trei feluri:

1. În vederea discreditării României în plan internațional, încercând să inoculeze ideea că aceasta nu dorește o soluționare pașnică și diplomatică a problemei Basarabiei;

2. Prin organizarea în interiorul statului român a unei mișcări subversive, menite să compromită eforturile de administrare a Basarabiei, a cărei apogeu a fost insurecția de la Tatarbunar; 3. Crearea unui proiect politic și identitar al românilor de peste Nistru, opus celui românesc din Basarabia, care s-a numit Republica Autonomă Sovietică Socialistă Moldovenească (RASSM) și care este punctul de pornire în inventarea ”poporului moldovenesc”sovietic. 

Insurecția de la Tatarbunar a fost cu adevărat o acţiune de masă violentă a populaţiei Basarabiei, care din capul locului a fost apreciată drept răscoală împotriva ordinii existente în timp. Există însă două nuanţe care şi-au pus amprenta asupra caracterului său. Prima era aceea că ea a fost inspirată, pregătită şi organizată pe teritoriul URSS și abia după aceea „exportată” în sudul Basarabiei.

„Dosarul celor 500”: insurgenții de la Tatarbunar (Sursă: BCU, Iași)

Dosarul celor 500”: insurgenții de la Tatarbunar (Sursă foto: BCU, Iași)

Cea de-a doua este că răscoala a avut loc într-o regiune unde, drept rezultat al politicii ţariste, au avut loc grave modificări demografice, punând elementul românesc în minoritate faţă de ruşi, ucraineni şi alte naţionalităţi.

Prin urmare, marea majoritate a participanţilor la răscoală erau ucraineni sau ruşi, fapt demonstrat şi de „procesul celor 500” desfăşurat după înfrângerea răscoalei. Ulterior, începând cu 1924 şi terminând cu 1940, asemenea acţiuni majore n-au mai avut loc în Basarabia, ceea ce a făcut ca istoriografia sovietică să constate că „lupta ţăranilor basarabeni împotriva ocupanţilor a atins apogeul în răscoala de la Tatarbunar”.

Membrii organizației de spionaj Guc-Krasovski (Sursă: Vadim Guzun, op.cit.)
Membrii organizației de spionaj Guc-Krasovski (Sursă: Vadim Guzun, op.cit.)

Bolșevicii n-au renunțat însă la organizarea mișcării subversive în Basarabia și România, acest fapt fiind o constantă în perioada interbelică. Documentele din Arhiva Consiliului Național pentru Studierea Arhivelor Securității (ACNSAS), puse în circulație de istoricul Vadim Guzun, ne relevă o paletă foarte variată a acțiunilor întreprinse de autoritățile sovietice în vederea destabilizării României și instaurării regimului comunist în Basarabia.

Din raportul secret nr. 1 al Regimentului 10 Jandarmi, prezentat la 13 ianuarie 1925, aflăm despre Vladimir Kostineak, originar din comuna Resteu, Otaci, județul Hotin, servind ca informator la bolșevici, a venit din Ucraina în noaptea de 27 decembrie 1924 și a divulgat întreaga misiune ce o avea în Ucraina, atât asupra bandelor de tâlhari ce au apărut în nordul Moldovei, cât și asupra planurilor de propagandă comunistă.

Cetatea Hotin în anii 1920 (Sursă: Biblioteca Națională a R. Moldova)
Cetatea Hotin în anii 1920 (Sursă: Biblioteca Națională a R. Moldova)

Șefii bandei erau Puiu și Cocostârcu, care au comis mai multe crime în Basarabia și erau întrebuințați ca informatori. Aceștia se aflau sub conducerea Centralei de la Harkov, care avea o suborganizație la Kameneț (Podolsk), condusă de Pravdin. Bolșevicii erau trecuți prin Hotin și comunele de pe malul Nistrului, în număr de 130 persoane, în majoritate întrebuințați ca informatori.

Potrivit relatărilor lui Kostineak, jaful era oprit de Centrala de la Harkov, care admitea însă atentate contra trenurilor militare. Jafurile și omorurile erau admise de suborganizația de la Kameneț, cele ce rezultau din jaf fiind împărțite între căpetenii.

Un alt caz este al grupării Krasovski și Guk din Chișinău, deconspirată în iunie-august 1925, în urma unui denunț din partea sergentului Dmitri Semionenko, din Regimentul 25 Artilerie Chișinău, căruia i s-a propus 500 mii lei și trecere sigură în Rusia pentru oferirea unor informații militare. Drept rezultat al acțiunii Siguranței va fi arestat Constantin Botnari, cel care a încercat racolarea lui Semionenko, iar pe urmele acestuia alți 22 de membri ai organizației de spionaj, în frunte cu sublocotenentul Konon Krasovski și Nicolai Guk.

Organizația avea ramificații în toată țara și era compusă din elemente bune pentru spionaj, având ca membri și ofițeri activi, români basarabeni, dar și reprezentanți ai altor etnii. Aceștia dispuneau de casă conspirativă pe Nistru, la Tighina, unde făceau schimbul de agenți, informații, agenți informatori și curieri. Întreaga organizație a fost prinsă, instruită, judecată și condamnată de Consiliul de Război al Corpului III Armată. Liderii grupării vor fi condamnați la 5 ani de închisoare, restul au fost condamnați la diferiți ani de privațiune libertate.

Chișinăul interbelic: sediul poștei (Sursă: Biblioteca Națională a R. Moldova)
Chișinăul interbelic: sediul poștei (Sursă: Biblioteca Națională a R. Moldova)

Din desfășurarea anchetei putem afla că organizația constituia o filială a Centralei Kiev și organizației Tiraspol și era compusă dintr-un nucleu central la Chișinău, având ca anexe 2 case conspirative în Tighina, posturi de legătură cu Sovietele. Aici se făcea trecerea agenților în România și peste Nistru, se aduceau și se dădeau informații, bani, instrucțiuni etc. pentru funcționarea organizației. În plus, organizația avea în Basarabia și în Vechiul Regat agenți bine recrutați, militari, chiar activi, cu care făceau legătură prin curieri. Orice agent nou recrutat și important trebuia și era dus întâi peste Nistru, la Tiraspol și Kiev, fiind trecuți Nistrul de agenții caselor conspirative din Tighina.

Acolo erau dresați cum să procedeze, li se lua interogatoriu foarte amănunțit despre starea lor militară, civilă, capacitatea lor intelectuală, starea rudelor din România și de peste Nistru, apoi erau bine plătiți, printr-o soldă lunară fixată la Kiev. Grupările monarhiste ruse, relativ tolerate în România pentru pretinsele viziuni anti-bolșevice, erau cuiburile cele mai bune ale spionilor, putând lucra în voie în centrele importante.

Centrala de la Kiev a cerut acestei organizații mai multe informații cu caracter militar, printre care: cantitatea de aeroplane și sistemul lor, care fabrică din România construiește aeroplane; fabricile pentru fabricarea munițiilor, armelor, gazelor, etc.; regulamentul cavaleriei și aviației; despre șosele și drumuri; despre calitățile militare ale Comandamentului Suprem al Armatei; despre generalii numiți ca inspectori de armată și calitățile lor; despre calitatea podurilor de peste râul Prut; despre starea de spirit al soldatului, hrana lui și programul de serviciu; despre pregătirile pentru fortificarea Nistrului; despre mașinizarea Armatei Române – unități producătoare de fum, aruncătoare de flăcări, telefon fără fir, etc.

În același timp, bolșevicii de peste Nistru erau interesați în mai multe chestiuni cu caracter general, cum ar fi organizațiile monarhiste din Chișinău, care erau scopurile și însărcinările lor, organizarea, efectivul, cine și de unde le conduc, atitudinea autorităților române față de aceste organizații și cum privea populația curentul monarhist; urmărirea mersului răscoalelor în Basarabia și evenimentele de la Tatarbunar; starea de spirit a populației și atitudinea ei față de autorități; date despre vizita prințului Carol la Chișinău, legătura între marele Duce Nicolai Nicolaevici și organizațiile monarhiste din Chișinău, etc.

În legătură cu monarhiștii din Basarabia, aflăm din desfășurarea anchetei că una din misiuni era investigarea foștilor ofițeri ruși din Basarabia, cărora li se propunea trecerea în Ucraina pe temeiul iertării bolșevice (scopul fiind de a-i prinde în serviciul de spionaj – n.a.) și să afle adresa rudelor din Ucraina ale acestor ofițeri, pentru ca bolșevicii să-i martirizeze și să le confiște averile sau amenințându-i pe ofițeri cu pedepsirea familiilor să-i determine a lucra în folosul Sovietelor.

Membrii organizației de spionaj Guc-Krasovski (Sursă: Vadim Guzun, op.cit.)
Membrii organizației de spionaj Guc-Krasovski (Sursă: Vadim Guzun, op.cit.)

Concluziile și propunerile anchetei asupra marelui complot de spionaj descoperit la Chișinău între 1 iulie – 3 august 1925 sunt deosebit de importante pentru înțelegerea stării de spirit din Basarabia și amploarea organizării acțiunii subversive sovietice în această provincie. Se remarcă faptul că prin funcționarii, ofițerii și lucrătorii basarabeni se găsește cu ușurință materie de spionaj, pentru că este sufletește apropiat de ruși, dar și pentru că se află într-o stare materială deplorabilă. Bolșevicii prin spioni și agenții lor dispun de treceri peste Nistru în sufletul unui oraș, mișună în zona de frontieră și introduc chiar bande armate, neobservați și nesupărați de nimeni.

Serviciul sovietic de spionaj având oameni siguri, devotați și organizați în Basarabia, dispunând de treceri netulburate, avea posibilitatea de a-și permite ca recrutarea personalului de spionaj din această provincie să o facă cunoscând bine subiectele alese, pe care le pot trece dintr-o parte în alta a frontierei fără mari impedimente. „Capetele înfierbântate după raiul bolșevic pierd mintea, se consemnează în raport, iar bolșevicii profită, speculând necesitatea (dorința) acestora de a fi repatriați pentru a le cere să intre în cea mai odioasă meserie, care întotdeauna se termină tragic”.

Siguranța română era frapată de filiera prin care au trecut agenții acestei organizații de spionaj până să ajungă la Kiev, de centrul culegerii informațiilor pe frontul român-polon, de conducerea și regularitatea rutei. Toate faptele fiind o dovadă a organizării și dezvoltării Serviciului de Spionaj Sovietic. Ancheta considera alarmant faptul că printre spioni erau elemente care se pretindeau a fi monarhiste, care sub această mască vindeau România, țara care le-a oferit găzduire în urma revoluției ruse și a războiului civil.

Încheiem această publicație printr-o remarcă a raportului care mi s-a părut deosebit de importantă pentru captarea contextului și spiritului acelor timpuri: „Ca o probă de lipsă de credință și sentiment al basarabeanului față de țară este faptul că în complot găsim o mulțime de soldați de origine basarabeană. Simptomul trebuie să ne facă precauți și chiar să ne alarmeze, cu atât mai mult când înșiși ofițeri de origine basarabeană sunt trădători”.

Se recomanda, prin urmare, un control sever al activității soldaților și chiar ofițerilor basarabeni în unitățile în care se găsesc, urmărindu-i prin elemente devotate și cenzurându-le corespondența. Aceștia nu mai erau primiți în arme speciale, servicii importante de birou și stabilimente militare, etc., ci urmau să fie dați numai la servicii fără importanță și numai în arma infanteriei, presărați cu calcul, ca procent.

Pe de altă parte, se sugera că doar printr-o propagandă bine condusă și convingere, paralel cu posibilitatea mijloacelor de existență, se puteau culege sentimentalii ruși și basarabeni din brațele speculante ale bolșevicilor.

Vadim Guzun: Cartea ”Complimente de la Tanti Haritina. Spionaj sovietic în România, 1924-1944” (Cluj-Napoca: Argonaut, 2018), recenzată de https://moldova.europalibera.org.

05/01/2022 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

AVOCATUL POPORULUI: ”Când drepturile colective sunt impuse prin constrângere, cele individuale deja au murit”

Cine este Renate Weber, noul Avocat al Poporului - Justitiarul - revista de  investigatiiJustitiarul – revista de investigatii

De ce cred că pandemia actuală înseamnă sfârșitul drepturilor omului, așa cum le-am cunoscut în ultimii 75 de ani?


După cel de-al Doilea Război Mondial, legislația internațională de protecție a drepturilor omului la nivelul ONU, dar mai ales la nivel european și al Americilor de Nord și de Sud, a fost elaborată având în centrul ei omul ca ființă individuală.

Stim cum toții că protecția drepturilor omului înseamnă a-l apăra pe individ în raport cu statul, cu mașinăria instituțională a acestuia, gata oricând să-l strivească.

Dar adevărul e că, timp de decenii, la nivel filozofic și juridic, bătălia s-a dat între teoria protecției individului și teoria drepturilor colective care, în numele apărării comunităților, îl obligă pe individ să se supună regulilor acestora, scrie d-na Renate Weber , avocatul poporului, pe https://www.cristoiublog.ro.

Este teoria dominantă în Africa, unde și legislația e construită astfel, dar și in Asia, unde nu există o legislație continentală, dar e ceea ce vedem în practicile țărilor de acolo.

Toate conferințele mondiale ale drepturilor omului, la care am participat sau pe care le-am urmărit după 1990, au dezbătut profund această temă, până de curând teoria occidentală a protecției individului având câștig de cauză.

Mai ales în privința drepturilor civile și politice, adică a dreptului la viață, a dreptului de a nu fi supus torturii sau unor tratamente inumane și degradante, a dreptului la libertatea de religie, de gândire, de exprimare, a dreptului la viață privată, la un proces corect și echitabil, a libertății de mișcare, a libertății de întrunire și de a manifesta etc.

Evident, a fost o dispută cu semnificații politice profunde. Pe de o parte, pentru prezervarea integrității teritoriale a statelor, teoria drepturilor colective putând duce la punerea în aplicare a dreptului popoarelor la autodeterminare, diferența între o comunitate sau o minoritate și un popor fiind cel mai adesea interpretată politic.

Pe de altă parte, pentru că orice sistem de dictatură sau sistem autoritar invocă primatul protecției colective pentru a domina și chiar supune individul, restrângând-i drepturile. Cum teoria și legislația de protecție a drepturilor omului au fost susținute mai ales de Occident, evident a fost o bătălie și cu ideologia țărilor comuniste, pentru care individul nu reprezenta nimic în raport cu sistemele comuniste, care pretindeau că pun drepturile și interesele comunităților (comuniste, evident) mai presus de om.

După căderea comunismului în Europa, părea că teoria drepturilor individuale a câștigat. Fostele state comuniste au îmbrățișat rapid ideea drepturilor individuale și au fost extrem de active în promovarea ei.

E drept că, în ultimele decenii și mai ales în ultimii ani, au apărut noi drepturi, a căror dimensiune colectivă este evidentă. Protecția mediului, de exemplu, are în vedere comunitățile în ansamblu, mai nou chiar întreaga planetă, iar discuția despre dreptul generațiilor viitoare este categoric despre drepturi colective.

Asemănător, deși sunt considerate, în continuare, drepturi individuale, au o dimensiune colectivă evidentă chestiunile care țin de protecția socială; dacă la nivelul Consiliului Europei ele au fost formulate, acum vreo două-trei decenii, mai degrabă ca niște deziderate decât ca drepturi, în Uniunea Europeană ele sunt amplu reglementate.

Dar, până acum, drepturile civile și politice rămăseseră drepturi individuale. Până acum. Pandemia ultimilor doi ani, de fapt metodele de combatere a acestei pandemii, au răsturnat complet acest raport. Si asta s-a întâmplat mai ales în țările care anterior susținuseră drepturile individuale ale omului.

Nimic surprinzător în felul în care țări asiatice au dispus interzicerea tuturor activităților, carantinarea persoanelor infectate, controlul total, cu ajutorul tehnologiei, al locurilor în care o persoană a fost într-o anumită perioadă de timp, mai nou obligativitatea vaccinării.

Sunt țări în care controlul populației, în numele protecției colective, a funcționat mereu. Marea schimbare e a țărilor denumite generic occidentale sau democrații funcționale. Mă refer la întreaga Europă, la Statele Unite, la Canada, Australia, Noua Zeelandă. Pentru prima dată, după cel de-al Doilea Război Mondial, când drepturile civile și politice ale indivizilor au fost restrânse invocându-se protecția colectivităților de o manieră care afectează însăși esența drepturilor, aneantizându-le.

Controlul total pus în practică de guvernele considerate democratice schimbă pentru totdeauna soarta noastră și a drepturilor noastre. A început cu o cenzură feroce, manifestată în primul rând pe rețelele sociale, pentru că acolo ideile și informațiile se propagă cu mare viteză. Si a fost simplu de realizat având în vedere malversațiunile uriașe politice și economice în care Mark Zuckerberg, rețelele lui și cei din spatele lor sunt amestecați de ani de zile. Ușor de realizat, de asemenea, cu presa tradițională sau online, având în vedere dependența ei de fonduri tot mai greu de primit.

Orice îndoială în legătură cu felul în care a început pandemia, orice întrebare privind gestionarea ei, orice punct de vedere contrar celui oficial, acceptat la nivel planetar prin OMS si la nivelul fiecărei țări prin vocile doar ale anumitor epidemiologi și preluate repede de guverne, au fost categoric interzise.

Conturi de Facebook suspendate sau chiar eliminate, înregistrări șterse de pe internet, ostracizarea celor care au gândit diferit, chiar eliminarea lor socială și profesională. Cenzura s-a aplicat tuturor, medici, jurnaliști, activiști, politicieni sau oameni obișnuiți.

Nu mă îndoiesc că guvernele însele au fost uluite de supușenia propriilor popoare, pe care le considerau libere, de felul în care s-au lăsat îngenuncheate și, mai ales, de felul în care oameni născuți și crescuți liberi s-au transformat în contestatari ai drepturilor celorlalți.

Si tocmai asta e marea problema, nu doar atitudinea guvernelor, care au invocat și invocă nevoia de a apăra sănătatea publică, ceea ce e de înțeles, între niște limite. Problema e a oamenilor născuți și crescuți în lumea drepturilor și libertăților individuale, pe care le-au considerat ceva firesc, dar la care au renunțat extrem de ușor în numele protecției colectivităților cărora doar ei le aparțin.

De aici mai departe nu prea văd cale de întoarcere la drepturile omului, așa cum le știam. Câtă vreme state democratice vor să impună, în ropotele de aplauze ale majorității, obligativitatea unui vaccin ca modalitate de combatere a unei pandemii despre care tot nu se știe mare lucru, cum nu se știe nici despre vaccin, este evident ca drepturile colective vor avea întâietate asupra celor individuale.

Nu pot să nu remarc, cu tristețe, felul insidios în care s-a ajuns aici: felul în care OMS și statele lumii și-au propus să lupte cu pandemia, nu cu virusul. Pentru a combate virusul ar fi fost suficient un tratament adecvat. Din păcate, el nu e nici azi disponibil pentru toată lumea.

Pentru a combate pandemia au fost utilizate restricții severe ale libertății de mișcare, închideri de țări și activități, carantine, izolări, internări forțate, vaccinuri și, din nou, după un an restricții severe ale libertății de mișcare, închideri de țări și activități, carantine, izolări, rapeluri peste rapeluri de vaccin. Si nu e sigur că s-a terminat.

Au mai fost, în ultimii 75 de ani, și alte epidemii care au avut nevoie de abordări complexe, inclusiv de campanii de vaccinare, de exemplu contra poliomielitei, contra tuberculozei, contra rujeolei, dar niciodată până acum nu a fost folosită agresivitatea colectivă pentru impunerea lor.

Când drepturile colective sunt astfel susținute și impunerea lor se face prin constrângere, directă sau indirectă, cele individuale deja au murit. Mi-as dori să nu am dreptate. Niciodată nu mi-am dorit atât de mult să nu am dreptate.

05/01/2022 Posted by | analize | , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

%d blogeri au apreciat: