CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

STATISTICI COMPARATE : Ortodoxia rusă și Ortodoxia română


Patriarhul Kiril printre pinguinii din Antarctida. 2016

Patriarhia Moscovei și Patriarhia Română sunt cele mai mari Biserici autocefale locale în ansamblul Ortodoxiei (14 Biserici locale).

Un diferend canonic istoric opune cele două Patriarhii în teritoriul național al României anexat de URSS în 1940 și 1944.

O diferență majoră dintre cele două Patriarhii constă în modul lor de autodefinire, bazat pe moduri diferite de gândire, unul bisericesc (BOR) și altul lumesc (BORu).  

Blogul https://cubreacovblog.wordpress.com/ortodoxia-rusa-si-ortodoxia-romana-statistici-comparate, propune să aruncăm o privire asupra corpului social al fiecăreia dintre cele două Biserici autocefale.

RUSIA

Patriarhia Moscovei se autodefinește drept ”Biserică multinațională” (termen absent în dreptul canonic ortodox) și nu-și asumă statutul canonic de Biserică națională a neamului rus – după cum ar sugera titulatura Biserica Ortodoxă Rusă și cum ar trebui să fie potrivit sfintelor canoane ale Ortodoxiei. Conceptul moscovit de ”Biserică multinațională” este relativ recent la scară istorică, datează din perioada comunismului postbelic și nu vizează enoria ortodoxă din Federația (multinațională) Rusă, ci o enorie aflată, în mare parte, în alte state, în special post-sovietice, precum și două Biserici Autonome: a Japoniei și a Chinei.

E un soi de ”Ortodoxie originală”, cu autodispensă de la norma canonică ortodoxă. Dacă ești multinațională înseamnă că nu mai ești rusă, iar dacă ești rusă înseamnă că nu mai ești multinațională. Trebuie să optezi.

În cazul Bisericii Ortodoxe Ruse, multă lume confundă ansamblul populației Federației Ruse cu enoria ortodoxă din această țară. Or, se știe, Federația Rusă este în continuare un stat cu o pondere ridicată a ateilor și agnosticilor, iar populația neatee nu este nici pe departe omogenă religios și confesional. Din 1917 până în prezent Federația Rusă nu-și chestionează populația, în cadrul recensămintelor generale, la capitolul convingeri religioase sau apartenență de cult.

Este adevărat că s-au efectuat, după căderea URSS, multiple sondaje de opinie printre cetățenii ruși, dar, de multe ori, rezultatele acestora sunt contradictorii și ne prezintă, de regulă, imagini mai mult sau mai puțin deformate ale realităților religioase și confesionale din această țară.

BORu nu a efectuat niciodată o recenzare internă a propriei sale enorii din Federația Rusă și nici nu publică statistici privind demografia bisericească.

Singurele informații statistice disponibile și certe sunt cele furnizate de către stat privind numărul de entități religioase și părți componente ale acestora înregistrate, în ordinea stabilită prin lege, de către organele de stat abilitate.

Astfel, la 1 ianuarie 2015, Biserica Ortodoxă Rusă avea în Federația Rusă:

  • 14 960 parohii și filii în 136 072 localități existente real în țară
  • 524 așezăminte monahale (mănăstiri, schituri și metocuri)
  • 39 unități de învățământ teologic funcționale din 56 înregistrate
  • 168 eparhii
  • 114 748 916 credincioși estimați (sau 80% din populație)
  • 12 622 380 credincioși reali, care merg la biserică măcar o dată pe an (11%)
  • 102 126 535 ”credincioși” fictivi, care nu merg deloc la biserică, mulți nu sunt cununați, iar alții nici botezați (89%).

Media matematică este de 89 de parohii pentru 1 eparhie ortodoxă din Rusia. De asemenea,  fiecărei eparhii îi revin în medie 3,11 mănăstiri. O unitate de învățământ teologic funcțională revine unui număr de 5,6 eparhii sau, inversând termenii, unei eparhii îi revin 0,23 școli teologice. Teoretic, ca medie matematică, o parohie ortodoxă din Rusia ar trebui să cuprindă 7 670 de credincioși. În realitate, pragul fiecărei biserici fiind trecut măcar o dată pe an de 843 de credincioși.

ROMÂNIA

Patriarhia Română se autodefinește drept ”Biserică națională”, statut recunoscut oficial de Statul Român (cu excepția hiatusului istoric comunist: 1948-1989).

Spre deosebire de Rusia, în România populația este liberă să-și declare apartenența religioasă și confesională cu ocazia recensămintelor generale ale populației, astfel încât avem statistici în domeniu.

Fișier:Organizarea Bisericii Ortodoxe Romane 2009.svg - Wikipedia

În România, la 1 ianuarie 2015, Biserica Ortodoxă Română dispunea de:

  • 13 853 parohii și filii în 13 787 localități existe în țară
  • 748 așezăminte monahale (541 mănăstiri, 192 schituri și 15 metocuri)
  • 51 unități de învățământ teologic funcționale
  • 29 eparhii
  • 17 304 611 credincioși, majoritatea absolută mergând la biserică măcar o dată pe an.

Media matematică este de 515 parohii pentru 1 eparhie ortodoxă din România. De asemenea,  fiecărei eparhii îi revin în medie 25,79 mănăstiri. O unitate de învățământ teologic funcțională revine unui număr de 0,56 eparhii, adică în fiecare eparhie există, ca medie matematică, 1,75 unități de învățământ teologic.

O parohie ortodoxă din România cuprinde în medie 1 249 de credincioși, cu circa 1/3 mai mult decât parohiile din Federația Rusă.

RUSIA ȘI ROMÂNIA. DIFERENȚE

Diferențele majore dintre cele două Biserici constau în:

Disproporții mari în ceea ce privește raportul numeric credincioși/episcop  sau parohii/eparhie (inflație de episcopi  în Rusia). În raport cu episcopii ortodocși din România sau din Grecia, episcopii ruși au o pregătire puțin spus slabă, fiind văzuți mai degrabă ca factori de putere administrativă și control spiritual decât ca prinți ai Bisericii emanați de enorie.

Apropo, în Biserica Rusă episcopii nu sunt aleși, ci… numiți, adică desemnați de sus (…nu de Sus);

Disproporții majore privind numărul de unități de învățământ teologic raportat la numărul de credincioși (normal în România, insuficient în Rusia). Acesta este unul dintre indicatorii formali, de suprafață, ai gradului de instruire/luminare a clerului (inclusiv a ierarhiei) din cele două Biserici;

Gradul de frecventare a bisericii (foarte scăzut în Rusia, normal în România). Populația realmente bisericească din Rusia este inferioară numeric celei din România;

Lipsa misiunii interne din Rusia, confirmată prin faptul că în cel puțin 89% din localitățile țării (121 112 localități) nu există biserică ortodoxă și nici preot.

Apetitul Patriarhiei Moscovei pentru statutul de Biserică multinațională în detrimentul celui canonic de Biserică națională ar putea fi explicat printr-o necesitate de a compensa în exteriorul țării efectele dezastruoase ale lipsei de misiune ortodoxă internă și ale eschivării de la îndeplinirea funcțiilor de mamă spirituală a poporului rus.

Cine nu are puncte de sprijin în interior le caută în afară. Elanul imperial orientat către exterior este atât de mare încât Patriarhia Moscovei a inițiat ”misiunea ortodoxă” până și în Antarctida, dar uită că dintre limbile celor peste 70 de popoare băștinașe din Federația Rusă Sfânta Scriptură este tradusă integral doar în 2 (mordvină și tuvină), iar în 90% din localitățile țării nu există nici urmă de biserică ortodoxă. De aceea umblă Patriarhul Moscovei după potcoave de pinguini morți prin Antarctida, dar nu are nici timp și nici plăcere să meargă la Sinodul Panortodox din Creta.

Ironia sorții, dar între pinguinii antarctici și patriarhii ortodocși Moscova în preferă pe cei dintâi, cărora le acordă mai mult timp și atenție. Neputându-se detașa de modul lumesc și imperial de gândire, Patriarhia Moscovei, drapată cu multinaționalismul ei rusificator și dizolvant, se ține și se va ține cu dinții în continuare și de Basarabia, și de Ucraina, și de Bielorusia.

Mai ales de cuprinzătoarea și mult mai religioasa decât Rusia Ucraină, zonă din cauza căreia, între altele, Biserica Moscovei a boicotat Sfântul și Marele Sinod Panortodox din insula Creta. De altfel, numărul de credincioși reali și numărul de comunități supuse administrativ Patriarhiei Moscovei în afara Federației Ruse este mai mare decât cel al credincioșilor și comunităților ei din interiorul Federației.

Povestea asta propagandistică despre ”Sfânta Rusie” este doar o poveste propagandistică pe care o iau în serios doar naivii și neavizații.

ADDENDA

Biserica Ortodoxă (cunoscută și ca Biserica Ortodoxă Răsăriteană) este o comunitate de credință creștină. Astăzi creștinii ortodocși sunt organizați în biserici ortodoxe autocefale (greacă, rusă, română, sârbă, bulgară, albaneză, poloneză etc.), aflate în comuniune liturgică (euharistică) unele cu altele. Între bisericile ortodoxe autocefale, primatul onorific este deținut de Patriarhia Ecumenică a Constantinopolului.

După numărul de credincioși, ortodocșii formează în lume a doua comunitate creștină, după Biserica Catolică. Numele de Ortodoxie vine din limba greacă, de la ορθο (ortho – drept, corect) și δοξα (doxa – slăvire sau, într-un înțeles mai general, opinie), traducându-se, deci, literal „dreapta-slăvire”, cu înțelesul de „credință, opinie corectă”, sau „dreapta-credință”.

Bisericile Ortodoxe Răsăritene reunesc astăzi o parte importantă a credincioșilor creștini. Istoric și cultural, ele sunt purtătoare ale unei tradiții bogate, dezvoltate de-a lungul a două milenii de viață creștină într-o largă zonă geografică.

 Potrivit unui nou raport publicat în urmă cu 4 ani de Pew Research Center intitulat  „Creștinismul Ortodox în secolul 21”, în ultimul secol numărul de ortodocși a ajuns la aproape 260 milioane, iar în raport cu întreaga lume creștină, numărul lor este în scădere.

Scăderea populației ortodoxe în raport cu celelalte confesiuni are legătură cu faptul că majoritatea creștinilor ortodocși trăiesc în Europa, unde trendul demografic este unul negativ. Europa înregistrează cel mai scăzut nivel demografic și cea mai îmbătrânită populație.

Biserici Ortodoxe în lume

Biserici autocefaleBiserica de Constantinopol | Biserica Alexandriei | Biserica Antiohiei | Biserica Ierusalimului | Biserica Ortodoxă Rusă | Biserica Ortodoxă Georgiană | Biserica Ortodoxă Sârbă | Biserica Ortodoxă Română | Biserica Ortodoxă Bulgară | Biserica Ortodoxă Greacă | Biserica Ortodoxă Cipriotă | Biserica Ortodoxă Albaneză | Biserica Ortodoxă Poloneză | Biserica Ortodoxă Cehă şi Slovacă.
Biserici autonomeBiserica Ortodoxă Sinaită | Biserica Ortodoxă Finlandeză | Biserica Ortodoxă Japoneză | Biserica Ortodoxă Chineză | Biserica Ortodoxă Estoniană (Patriarhia de Constantinopol) | Biserica Ortodoxă Estoniană (Patriarhia Moscovei) | Biserica Ortodoxă Ucraineană (Patriarhia Moscovei) | Biserica Ortodoxă Moldovenească (Patriarhia Moscovei) | Mitropolia Basarabiei (Patriarhia Română)
Biserici necanoniceBiserica Ortodoxă Ucraineană (Patriarhia de Kiev) | Biserica Ortodoxă de Stil Vechi din România | Biserica Ortodoxă de Stil Vechi din Bulgaria | Biserica Ortodoxă de Stil Vechi din Grecia | Biserica Ortodoxă de Stil Vechi din Rusia | Biserica Ortodoxă de Rit Vechi a Lipovenilor.

30/12/2021 Posted by | CREDINTA | , , , , , , , , , | Un comentariu

Planurile de apărare a României în fața pericolului unei invazii concentrate a URSS, Ungariei și Bulgariei în 1968


Pe hartă: Așa era organizată rezistența în 1968 în fața pericolului de invadare a României de către trupele Tratatului de la Varșovia.

 În noaptea de 21 spre 22 noiembrie 1968, când Bucureştiul primea o telegramă de la Ministerul de Externe al Marii Britanii prin care România e anunţată de iminenţa atacului la care va fi supusă din partea trupelor Pactului de la Varşovia. Era precizată şi ora ­ patru dimineaţa. Important de spus că ministrul de Externe de la Londra vizitase deja România, în zilele de 8 şi 9 septembrie, acelaşi an, fiind primit de Nicolae Ceauşescu.

Liderul român a fost informat în detaliu despre concentrările de trupe din apropierea graniţelor noastre, în condiţiile în care NATO începuse deja strângerea de informaţii referitoare la acest aspect, implicate în această operaţiune fiind serviciile speciale franceze, britanice, daneze, olandeze şi greceşti.

tank_victory-celebrates_anniversary-10big

Peste 40 de divizii ne-­au înconjurat ţara

Moscova a mobilizat o imensă armată care înconjurase România. Numai trupele sovietice numărau aproape 20 de divizii, dintre care trei pentru desant aerian. La acestea se adăugau 21 de divizii asigurate de Polonia, Ungaria şi Bulgaria. Fusese pus la punct şi atacul dinspre Marea Neagră, trei divizii sovietice şi bulgare asigurând desantul amfibiu. Forţele terestre erau sprijinite de 890 de avioane ruseşti şi 1.265 de aeronave ale celorlalte trei ţări care urmau să participe la măcelărirea României.

Prea slabi în faţa duşmanilor

Era clar că ţara noastră n­-avea nicio şansă în faţa iadului care i se pregătea. Am fi fost copleşiţi nu doar de numărul imens de soldaţi, dar mai ales de atacul venit din mai multe direcţii, în acelaşi timp. Singura noastră graniţă liniştită era numai cu Iugoslavia. Un document, ce­i drept mai vechi, din 1952, al NATO, arăta că România avea o capacitate militară insignifiantă ­ 260.000 de militari din diverse categorii de arme, la care se adăugau 26.000 de grăniceri şi 30.000 de soldaţi din trupele de Securitate.

Cât priveşte dotarea cu tehnică militară, aceasta era în mare parte de origine sovietică, rămasă la nivelul celui de­al Doilea Război Mondial.

România era tratată ca o ţară de rang inferior în planurile strategice ale Moscovei, în cazul unui război între Est şi Vest.

Liana Radu, a fost primul istoric român care a putut pătrunde în arhivele NATO, descoperind documente de o copleşitoare valoare în legătură cu ce s­-a întâmplat cu 45 de ani în urmă.

SERIAL IUGOSLAVIA Relaţia lui Tito cu Ceauşescu şi libertăţile de care se  bucurau cetăţenii fostei Iugoslavii

Întâlnirea  Ceauşescu – Bodnăraş – Tito

Iugoslavia ne întoarce spatele

Ceauşescu era conştient că ţara noastră va fi în totalitate ocupată, dacă ar fi atacată de „aliaţii” săi. Asta se vedea și din discuţiile pe care liderul de la Bucureşti le-a avut, pe 24 august 1968, în localitatea sârbească Vrsac, cu omologul său iugoslav, Iosip Broz Tito. Stenograma acelei discuţii a fost deja făcută publică, după 1990. Bucureştiul a pus problema ca armata română să se retragă pe teritoriul vecinilor noştri, dar Tito a cerut ca retragerea să se facă fără niciun fel de armament. Tot liderul de la Belgrad sugera românilor s-­o lase mai moale cu ruşii, dacă vor să evite războiul, scrie romanialibera.ro


Această condiţie a ieşit repede la iveală în timpul întrevederii dintre Tito şi Ceauşescu, din 24 august 1968, de la graniţa româno-iugoslavă. Întâlnirea a fost stabilită atât de confidenţial încât nici măcar primul ministru, Ion Gheorghe Maurer, nu a fost informat.

Ceauşescu, însoţit de Emil Bodnăraş, a adus rapoartele informative cu privire la planurile sovieticilor de a interveni în România, şi apoi în Iugoslavia, pornind de la premisa că cei doi „vor trebui să lupte împreună”.

El a evidenţiat  coeziunea internă din România, în ceea ce privea condamnarea acţiunii sovietice, refuzul de a adopta soluţia capitulării asemeni Cehoslovaciei şi rezistenţa militară „în faţa oricărei tentative de pătrundere pe teritoriul ţărilor lor”.
De asemenea, el i-a formulat lui Tito a solicitare precisă. Precizând că „nu e chiar egală corelarea forţelor” şi că ţara sa depinde „într-o anumită măsură” de sprijinul Chinei – care a afirmat de două ori că „România poate conta pe sprijinul poporului chinez pentru apărarea independenţei sale” – Bodnăraş şi Ceauşescu l-au întrebat pe Tito dacă pot conta pe el în ceea ce privea asigurarea unicei căi de aprovizionare.

Bodnăraş: Având în vedere cum au procedat în Cehoslovacia, nu putem exclude posibilitatea ca ei să procedeze la fel cu noi. Aşa cum a explicat tovarăşul Ceauşescu, decizia noastră este fără echivoc. Vom lupta cu armele în mână… În cazul unui atac împotriva României trei frontiere vor fi atacate. Singurul nostru flanc deschis este cel cu Iugoslavia.
Tito: Poate vom fi în spatele frontului.
Bodnăraş: Vom face tot ce ne stă în putinţă, cu toate mijloacele pe care le avem, ca acest flanc să rămână deschis. Avem în vedere sectorul Timişoara – Turnu Severin. În eventualitatea unor evenimente neprevăzute, am vrea să ştim dacă putem conta pe voi că acest culoar va rămâne deschis şi va fi apărat.
Tito: La ce vă referiţi când spuneţi că acest culoar să fie apărat?

Bodnăraş: Dacă se ajunge la asta, nu ştim dacă se vor opri pe teritoriul României. Dispunem de forţe care li se vor opune pe teritoriul nostru. Cu toate acestea, ne temem că poate fi o acţiune surpriză care să cuprindă şi teritoriul Iugoslaviei.
Tito: Nu vom permite un astfel de lucru. Sunteţi convinşi că şi noi suntem vizaţi?
Ceauşescu: Aceasta este problema. Prin urmare, aş vrea să încheiem această discuţie cu asigurarea că avem o legătură sigură cu voi, întrucât este singura rută prin care ne putem aproviziona cu arme, mijloace de luptă şi alte mijloace.

Tito: Este în regulă.
Apoi, Tito a făcut o altă digresiune, punând în discuţie acceptul său privind coridorul de aprovizionare. El a citat acordurile juridice internaţionale privind predarea armelor de către soldaţii români în cazul în care aceştia pătrund pe teritoriul Iugoslaviei, astfel încât  URSS-ului „să nu i se ofere pretextul” de „a ne ataca şi pe noi”, provocând următoarele discuţii:

Bodnăraş: Noi nu intenţionăm să părăsim teritoriul nostru. Vom lupta. Coridorul nu este pentru retragerea noastră.
Tito: Pur şi simplu, vorbesc din perspectiva reglementărilor juridice internaţionale. Mă gândesc la armamentul greu. Cred că putem controla Dunărea.
Bodnăraş: Tovarăşul Ceauşescu s-a referit la această legătură, pentru orice eventualitate. Termenul „coridor” nu este tocmai adecvat. Mai precis, dorim să avem contact cu Iugoslavia socialistă.
Ceauşescu: Desigur, principala problemă pentru noi este că trebuie să luptăm, întrucât am luat decizia de a apăra independenţa ţării noastre, în orice condiţii. Cu siguranţă, acest lucru va necesita eforturi deosebite şi, poate, sub diverse modalităţi. Din multe puncte de vedere, relieful nostru este avantajos, avem Carpaţii…
Tito: Nu discutăm despre asta. Mă refeream doar la eventualitatea retragerii voastre, având armament greu şi analizam această situaţie din perspectiva reglementărilor juridice internaţionale.

Bodnăraş: Nu am cunoştinţă despre nici o lege care să împiedice partizanatul.
Tito: Să nu vorbim aşa, să fim realişti. Mă refer la artileria grea care nu a încăput pe mâinile lor, şi care, atunci când soseşte pe teritoriul nostru, nu trebuie să fie utilizată de noi, pentru a nu le oferi pretextul de a începe un război şi împotriva Iugoslaviei. […]
Ceauşescu: Dacă România va fi atacată, mai devreme sau mai târziu, şi Iugoslavia va fi atacată.
[…] 
Se pare că Tito nu a acceptat concluziile serviciilor române de informaţii, potrivit cărora o pătrundere pe teritoriul României va cuprinde şi Iugoslavia, şi nici asigurările lor că linia de retragere era în România, în munţii Carpaţi.

Cu toate acestea, la sfaturile „colaboratorilor săi militari”, el a cerut „restabilirea contactelor dintre serviciile de contra-informaţii” şi instituţionalizarea „schimbului de informaţii”.

Ceauşescu a fost de acord, insistând asupra intenţiilor agresive ale URSS şi asupra necesităţii unei mai ferme cooperări militare româno-iugoslave. Din nou, Tito a amânat un răspuns, spunând că va aştepta „să vadă cum evoluează situaţia în următoarele zile”. Apoi, şi-a exprimat temerile cu privire la invadarea Iugoslaviei de forţele NATO şi ale Tratatului de la Varşovia.
Trebuie să vă spun că pentru noi, situaţia la frontiera cu Italia este foarte dificilă. Trebuie să ne întărim forţele acolo.

Avem informaţii potrivit cărora armata italiană crede că, în cazul în care Iugoslavia are probleme, va putea redobândi teritoriile iugoslave pe care le-am luat de la ei, la sfârşitul războiului… De asemenea, avem informaţii că Italia se bazează pe Albania. În Albania se duce o campanie pro-Kosovo şi trebuie să ne păstrăm trupele acolo, în continuare. Mai mult, trebuie să ne concentrăm forţele împotriva Bulgariei şi Greciei, aşadar situaţia noastră nu este mai bună decât a voastră.

Declasificate abia după anul 2000, documentele NATO referitoare la anul 1968 arată că Alianţa Nord­-Atlantică s-­a poziţionat, într­-o oarecare măsură, de partea României, ţară expusă, culmea, atacului propriilor „fraţi” din Pactul de la Varşovia. Cel mai important moment se petrece în 16 noiembrie, cu numai şase zile înainte de atacul pe care Moscova îl pregătise împotriva ţării noastre. Atunci se desfăşoară Reuniunea Comitetului Militar NATO, de unde rezultă un avertisment, mai degrabă voalat, transmis URSS ­ „Alianţa solicită Uniunii Sovietice, în interesul păcii mondiale, să se abţină de la folosirea forţei şi de la amestecul în afacerile interne ale altor state. În mod clar, orice intervenţie sovietică, directă sau indirectă, afectând situaţia din Europa sau din Mediterana, va crea o criză internaţională cu grave consecinţe”.

Surse:

30/12/2021 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

DIZIDENTUL ANTICOMUNIST RUS ALEXANDR SOLJENIȚÎN FACE O RADOGRAFIE A REVOLUȚIEI BOLȘEVICE ȘI A ROLULUI CHEIE AVUT DE EVREIMEA RUSĂ ÎN CONDUCEREA COMUNISTĂ A ȚĂRII

      

Cunoscutul simbol al rezistenței anticomuniste din Rusia, Alexandr Soljenițîn, explică motivele principale care l-au determinat să scrie o asemenea carte: dorinta de a elimina petele albe din istoria Rusiei, de a spune adevarul despre soarta evreilor din Rusia in ideea asigurarii coexistentei armonioase si colaborarii in continuare a popoarelor rus si evreu.

Scriitorul subliniaza ca in cercetarea sa s-a sprijinit intr-o mare masura pe sursele si publicatiile evreiești.

Imediat dupa apariție, cartea a provocat reactii contradictorii. Unii au salutat-o, au laudat bogatia materialului abordat si analiza profunda si corecta, alții l-au acuzat pe autor de partinire si chiar de antisemitism.

Volumul al doilea trateaza o problema mai putin abordata in istoriografia sovietica si rusa – participarea evreimii rusesti la revoluțiile din februarie si octombrie 1917 si rolul acesteia in proiectul comunist din URSS, aducând cercetarea până în zilele noastre.

“Comunitatea evreiască din Rusia – arata autorul – a obtinut de la Revolutia din Februarie absolut tot pentru ce s-a luptat si, intr-adevar, nu mai avea nevoie deloc de lovitura din Octombrie, cu exceptia acelui tineret evreiesc secularist cu inclinații maximaliste, care impreuna cu fratii lor internationalisti rusi a acumulat un potential de ura fata de oranduirea de stat rusa si nazuia sa aprofundeze revolutia”.

Situatia economică si financiară a țării era foarte grea, și evreii, inclusiv milionarii din străinatate, au participat activ la imprumutul “Libertatea”.

Evreii se inscriau activ in partidele de stanga si de centru. Partidul etnic Bund, aliat al bolsevicilor si promotor al ideii de autonomie evreiasca, se bucura de un succes deosebit.

La Petrograd si Moscova crește numarul populatiei evreiești, aceasta ajungând la 50.000 si, respectiv, la 60 000. Se intorc ca revoluționari numeroși evrei din America (Troțki, cu un pașaport american) și Anglia.

 Multi dintre ei vor ocupa pozitii-cheie, in administratia bolșevică – Volodarski, Uritki (fondatorul CEKA, viitorul NKVD), Larin (artizanul economiei comunismului de razboi), fratele lui Sverdlov, Veniamin, alti camarazi de lupta ai lui Lenin si Trotki.

Soljenitan releva ponderea foarte mare a evreilor in toate partidele politice care in anul 1917 au fost preocupate de “aprofundarea revolutiei” – cele ale bolsevicilor, ale mensevicilor, ale socialist-revolutionarilor (eseri).In vara anului 1917 evreii au avut un mare succes in alegerile locale – la Moscova, Minsk, Saratov si alte orase ei au ajuns in conducerea dumelor locale.

Crește ponderea lor in Sovietele de Deputati ale Muncitorilor si Soldatilor (SDMS) in pofida faptului ca in randurile lor nu se gaseau nici soldati, nici muncitori.

Prezidiul Comitetului Executiv Central al SDMS al Rusiei, principalul organ al puterii din tara, numara noua evrei si doar un singur rus.

Potrivit surselor evreiesti, incepand cu luna mai, din cei 30 de membri ai Comitetului Executiv al Sovietului de deputați al țăranilor, doar trei erau țărani, iar șapte evrei. Acest lucru batea la ochi si provoca o reactie de nedumerire printre masele de oameni.

 Mai mult, evreii continua sa poarte pseudonime rusesti: Sverdlov (Esua), Kamenev (Rosenfeld), Zinoviev (Radomislski), Steklov (Nahamkis), Larin (Lourie)… Oamenii se intrebau: de ce oare?

Deoarece acesti revolutionari nu mai aveau nevoie sa se ascunda de puterea țaristă ca inainte. 

Soljenitin subliniaza caracterul antinational si antirus al Comitetului Executiv Central al Sovietului din Petrograd, dispretul demonstrativ al acestuia față de istoria rusă.

Aceasta orientare este sustinuta si de Guvernul Provizoriu, desi acesta este compus preponderent din rusi. El sustine continuarea cu orice pret a razboiului, punand interesele aliatilor pe primul plan.

Autorul aduce o mărturie interesanta: inaintea Revolutiei din Februarie, antisemitismul in Rusia nu se observase, cu exceptia regiunilor cu ghetouri evreiești.

Dupa revolutie, insa antisemitismul creste din ce in ce mai mult. Populatia este revoltată, vazand peste tot oratori si agitatori evrei si constatand ca ei ocupa pozitii privilegiate in viata (nu stau la coada dupa pâine, merg cu limuzine etc).

Din ce in ce mai des se aud lozinci: “Jos cu jidanii!”. Evreii incep sa fie batuti, spre septembrie multe dintre magazinele si dughenele lor fiind devastate.

Pogromuri popriu-zise nu au existat insă.Evreii renegati au trecut la bolsevism.

Evreii din randurile bolsevicilor, releva Soljenitan, au fost evrei renegati, adica cei care au rupt-o cu comunitatea si oranduiala lor traditionala.

La randul lor, rușii din bolsevism au fost renegati si ei, adica cei care au rupt-o cu traditiile propriului popor.Ei au fost, de fapt, antirusi si antiortodocsi. Exemplul caracteristic, Lenin.

Din intreaga literatura rusă el n-a insusit decat pe revolutionarul Cernîșevski, pe satiricul Saltîkov-Scedrin, pe liberalul Turgheniev si pe denunțătorul tarismului, Lev Tolstoi. El a urât istoria rusa si Volga unde a crescut. In pofida faptului ca era metis, el este un fenomen rusesc, străin insa de spiritul rus. Dar nu putem sa ne dezicem de el, spune scriitorul.

In ceea ce priveste evrei-renegați, la Congresul Partidului Social-Democrat din Rusia (PSDR), partid bolsevic, care s-a tinut in 1907 la Londra, din totalul de 305 delegati, 160 erau evrei.

In vara 1917, la Congresul al Vl-lea al aceluiasi partid in CC au fost alesi 11 membri din care cinci erau evrei – Zinoviev, Sverdlov, Uritki, Sokolnikov si Trotki.

Insa evreii nu au fost uniti. Kamenev si Zinoviev s-au pronuntat impotriva insurectiei armate a bolsevicilor. In schimb, Trotki a fost singurul lider atotputernic, geniul loviturii din Octombrie (Lenin se ascundea si nu s-a manifestat nicidecum in acel moment istoric).

Imediat dupa victoria bolsevicilor, Lenin a folosit potentialul evreilor din ghetouri, unde ei nu s-au mai intors, substituind pe aceasta cale pe functionarii de stat rusi care sabotau puterea bolsevicilor. Un citat a lui Lenin: evreii “au facut un mare serviciu revolutiei”.

Din primele zile bolsevicii i-au chemat pe evrei, pe unii, pentru posturi de comanda, pe altii, pentru munca executiva in aparatul sovietic. Si foarte multi au venit imediat. Si multi dintre ei nu erau membri de partid. A existat si un simplu calcul practic, “insa fenomenul a fost de masa”, remarca autorul.

Soljenitan citeaza si un autor evreu, Sapiro: “Mii de evrei s-au indreptat spre bolsevici, vazand in acestia pe cei mai hotarati aparatori ai revolutiei, internationalistii cei mai de nadejde. Si evreii au fost prezenti din abundenta in straturile inferioare ale structurilor de partid”.

Inaltul grad de organizare a comunistilor a fost asigurat in mare masura de comisarii evrei.Puterea comunista s-a certat cu evreii “Incepand cu finele anilor ‘40 ai secolului XX, se arata in carte, cand puterea comunista s-a certat cu evreimea mondiala, aceasta participare furtunoasa a evreilor la revolutia comunista a inceput sa fie trecuta sub tacere din prudenta, sa fie tainuita – atat de catre comunisti, cat si de catre evrei, iar incercarile de a reaminti acest lucru au fost calificate din partea evreimii drept un antisemitism extrem”.In acest context, unul dintre autorii israeleni, Tirulnikov releva: “La inceputul revolutiei evreii au servit drept baza a noului regim”.

Presedintele tarii a fost evreul Iakov Sverdlov, ministrul de Razboi, evreul Trotki (Bronstein).Alte exemple: Moscova era condusa de Zinoviev; Petrogradul – de Kamenev, Internationala sindicala – de Dridzo-Lozovski, Komsomolul – de Oskar Rivkin etc. Tot anturajul lui Trotki, un internationalist convins si un evreu-renegat, a fost compus exclusiv din evrei.

Departamentul CK pentru combaterea speculei a fost alcatuit, de asemenea, numai din evrei.Evreii, precum Sverdlov, Brodski, Uritki, Gordon, Drabkin au jucat un rol activ in sabotarea si desfiintarea Adunarii Constituante (ianuarie 1918), unde bolsevicii au avut o slaba sustinere.

Autorul aduce zeci de nume ale liderilor bolsevici de la Moscova (Rozalia Zalkind-Zemliacika, Lazar Kaganovici si altii), de la Odessa (Gamarnik), din Belorusia etc. cu numele evreiesti.

Cunoscutul scriitor rus Vladimir Korolenko a remarcat in Administratia Kremlinului “abundența de figuri evreiesti, ceea ce l-a frapat”.

Sursa: Ziua. ro reprodus în BASARABIA LITERARA md.

Doua secole impreuna / Alexandr Soljenitin 2 volume set complet foto

Articol: REVOLUŢIA BOLŞEVICA RADIOGRAFIATĂ DE ALEXANDR SOLJENIŢÂN ÎN CARTEA  SA « DOUĂ SECOLE ÎMPREUNĂ ».

 |

30/12/2021 Posted by | ISTORIE | , , , , , , , , | Lasă un comentariu

   

%d blogeri au apreciat: