CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Cele mai importante țări producătoare de vin din lume

Cricova - Perla vinificației din Republica Moldova - Coltisor de Romania

Un raport din 2013 publicat de Organizația Națiunilor Unite pentru Alimentație și Agricultură (FAO) a explorat producția de vin în țări din întreaga lume.

Conform raportului, producția anuală mondială de vin a fost de 27, 421 milioane de tone, iar 96% din producția globală a venit din primele 15 țări producătoare de vin, consemnează https://ro.history-hub.com.

Italia

Conform statisticilor furnizate în raportul FAO, Italia este cel mai mare producător de vin din lume, cu o producție anuală de vin de 4, 796 milioane de tone de vin. Vinul italian este renumit în întreaga lume pentru finesajele sale de clasă mondială.

Strugurii, principalele ingrediente ale vinificației, sunt cultivate pe plan local, iar țara are un climat ideal pentru cultivarea strugurilor. Există peste un milion de podgorii amplasate în fiecare regiune a țării. Consumul intern de vin în Italia este de aproximativ 42 de litri pe cap de locuitor, un testament al popularității mărfii la nivel local. Istoria vinificației în Italia se întinde pe mii de ani, după cum anii romani practicau vinificația comercială și cultivarea de struguri pe scară largă.

Spania

Spania este o țară producătoare de vinuri și este pe locul al doilea în producția anuală de vinuri, producând 4, 607 milioane de tone pe an. Producția de vinuri din Spania are o istorie bogată care trasează mii de ani, deoarece arheologii au stabilit prezența viticulturii între 4000 î.Hr. și 3000 î.Hr. Țara are cea mai mare suprafață cultivată cu struguri din lume, cu peste 1, 17 milioane de hectare cultivate. Consumul intern de vin este, de asemenea, relativ ridicat, consumul mediu anual de vin pe cap de locuitor fiind de 5.706 galoane. Vinul produs în Spania se caracterizează printr-un gust distinct, iar vinificatorii spanioli subliniază aroma.

Franţa

Statisticile din raportul FAO indică faptul că Franța, cu o producție anuală de vin de 4, 293 milioane de tone, este al treilea producător de vinuri din lume, în spatele Italiei și Spaniei. Vinul produs în Franța variază în calitate, vinurile de ultimă generație exportate pe piețele externe, în timp ce vinurile de calitate inferioară sunt consumate local.

Din punct de vedere istoric, majoritatea vinurilor produse în Franța au fost consumate la nivel local, totuși prețurile crescute au determinat o scădere constantă a consumului intern, consumul scăzând cu aproximativ 20% la sfârșitul secolului al XX-lea. Acest declin a fost asociat cu vinuri de calitate scăzută. A existat o creștere a cererii de vinuri de calitate de-a lungul anilor.

Statele Unite

Statele Unite sunt un nou producător de vinuri, cu o viticultură de aproximativ 300 de ani. Cu toate acestea, SUA este un lider mondial în producția de vin cu o producție anuală de vin de peste 3, 3 milioane de tone, devenind astfel al patrulea cel mai mare producător de vin din lume. Suprafața de producție a strugurilor din țară este estimată la peste 1, 1 milioane de hectare, a șasea din lume.

În timp ce vinul este produs în toate cele 50 de state americane, 89% din producția totală provine din California. Puțini soiuri de struguri sunt originari din America de Nord și majoritatea vinurilor americane provin din soiuri de struguri din Europa, în special „Vitis vinifera”. Vinerea E și J Gallo este cel mai mare producător de vin din Statele Unite și al doilea ca mărime la nivel mondial, reprezentând un sfert din totalul vânzărilor americane.

Declinul producției globale de vin

Un raport al Organizației Internaționale a Viei și Vinului arată că producția mondială de vinuri a înregistrat un declin, atribuit schimbărilor climatice legate de încălzirea globală. Țările din America de Sud au înregistrat cel mai puternic declin, în special Argentina și Chile.

Cele mai importante țări producătoare de vin din lume

RangȚarăProducția de vin (în tone), 2013
1Italia4796600
2Spania4607850
3Franţa4293466
4Statele Unite3300000
5China1700000
6Argentina1498380
7Chile1214000
8Australia1186343
9Africa de Sud1146006
10Germania920200
11Portugalia603327
12România378283
13Grecia334300
14Rusia327400
15Noua Zeelanda320400
16Brazilia273100
17Ungaria258520
18Austria199869
19Serbia198183
20Moldova149850

Cele 3 crame subterane ale Republicii Moldova - Travel with a Smile

Foto: Beciurile cramei Cricova de lângă Chișinău

La 11 kilometri de Chişinău, în anul 1952, a fost deschis cel mai mare complex subteran, cunoscut în întreaga lume pentru labirinturile sale imense şi pentru vinurile excelente.

În 2003, oraşul de sub pământ, de la Cricova a fost declarat obiectiv al patrimoniului cultural. Doi ani mai târziu a intrat în Cartea Recordurillor pentru că adăpostea 30 de milioane de litri de vin.

Aici, temperatura şi umiditatea sunt constante tot timpul anului şi permit păstrarea sticlelor de vin în cele mai bune condiţii.

În prezent, la Cricova sunt depozitate peste 1 milion de sticle şi peste 20 de miloane de litri de vin, îmbuteliate în butoaie speciale.

În plus, colecţia naţională de vinuri cuprinde peste 200 de mărci istorice, care nu pot fi vândute sau băute, pentru că fac parte din patrimoniul naţional al Moldovei. 

În oraşul subteran de la Cricova sunt păstrate peste 200 de soiuri de vin, multe dintre ele foarte rare, unice în lume.

Câţiva dintre cei mai puternici oameni de pe Planetă, Vladimir Putin sau Angela Merkel de pildă, îşi păstrează în beciurile străvechi colecţiile personale.

Şi tot în crama din Republica Moldova se învechesc şi câteva sute de sticle care i-au aparţinut mareşalului nazist Hermann Goering.

România ocupă locul 13 la consumul de vinuri

Un top publicat în 2021 relevă că în anul 2020 pe locul întâi s-a aflat Portugalia, care a avut consumul cel mai ridicat de vin per capita din lume. Media este de 62 de litri pe persoană în fiecare an.

România se află pe locul 13 la consumul de vinuri pe cap de locuitor. Datele organizației arată că românii au consumat în medie cam 23 de litri pe an, echivalentul a 2,5 l pe lună.

29/12/2021 Posted by | analize | , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Limbă şi Identitate la aromâni şi români

aromani | ConstantaTV

Despre aromâni şi români

Aromânii, care între ei se numesc armâni, sunt cunoscuţi totodată ca vlahi sau macedo-români şi reprezintă una din cele mai vechi populaţii ale peninsulei Balcanice. Tradiţional, ei ocupau centrul peninsulei şi erau cu precădere păstori şi comercianţi, de cele mai multe ori vânzând propriile lor produse.

Ei se învecinau cu grecii la sud, care ocupau cu precădere regiunile litorale, cu ilirii la vest, și cu rudele de aceeași origine etnică din nordul peninsulei şi din Dacia. Peste aromâni au venit însă slavii și bulgarii care i-au împins spre sud, dar de la sud îi presau grecii şi îi împingeau spre nord. Aromânii nu au avut unde se refugia decât la munte, unde mai pot fi găsiți și acum. Ocuparea peninsulei de către otomani a complicat şi mai mult existenţa populaţiei aromâne.

Pe lângă naţiunile care îi inconjurau, îi învidiau şi jinduiau la pământurile lor, aomânii au început să sufere şi presiunea turco-musulmană.

Mirela Roznoveanu descrie cu multă migală şi cu lux de amănunte complexitatea vieţii în Imperiul Otoman şi se concentrează pe evoluţia clanurilor de aromâni. Lectura cărţii oferă cititorilor un tablou bogat al existenţei şi al eforturilor aromânilor menite să le asigure autonomia şi supravieţuirea. Eforturile lor îi poartă zeci şi zeci de ani pe la porţile Vienei, la Veneţia, la Constantinopol şi în final la Bucureşti.

La sfârşitul Primului Război Mondial, Imperiul Otoman s-a dezmembrat şi în Peninsula Balcanică au luat fiinţă state naţionale noi şi independente. Macedonia istorică, unde locuiau numeroşi aromâni, a fost împărţită între Grecia, Bulgaria, fosta Iugoslavie şi Albania.

Una din cele mai vechi etnii din peninsulă, vlahii, a rămas astfel fără un stat propriu şi aşa este şi azi. Dintr-o minoritate relativ puternică într-un imperiu vast şi multinaţional, aromânii au ajuns minoritari în state naţionale mici şi intolerante care toate au urmărit să-i deznaţionalizeze.

În perioada interbelică România a tratat cu Grecia şi Albania şi a înfiinţat şi susţinut şcoli şi biserici româneşti în cele două ţări. Limba acelor şcoli a fost însă limba română literară, ceea ce a creat o discrepanţă între ce învăţau elevii la şcoală şi cum vorbeau ei acasă. Acele şcoli au început să creeze probabil şi o nouă identitate naţională, care însă nu s-a generalizat şi care practic a fost sugrumată de noile autorităţi postbelice.

Acele şcoli şi biserici româneşti au fost desfiinţate după cel de-al Doilea Război Mondial. Între timp, autorităţile comuniste instalate în ţară în 1946, i-au abandonat pe aromâni şi acelaşi lucru l-au făcut şi toate guvernele postdecembriste. Aromânii care au emigrat în România de-a lungul timpului s-au integrat uşor în noua societate, s-au asimilat, s-au simţit români, şi mulţi dintre ei s-au impus în lumea intelectuală. Cine sunt însă aromânii şi care e soarta lor actuală?

Aromanii din Balcani azi

În romanul Vlachica, Roznoveanu descrie evoluţia aromânilor în diferite perioade istorice şi în special în peroada de la sfârşitul veacului al 18-lea când principalele aşezări urbane vlahe din Macedonia au fost distruse. Şi pentru a se documenta asupra situaţiei actuale, în anii din urmă ea a călătorit prin toate ţările Balcanice unde şi-a întâlnit rudele şi a stat de vorbă cu mulţi confraţi. Citind cu deosebit interes romanul şi dorind să aflu noi amănunte am rugat-o pe autoare să descrie pe scurt călătoriile, impresiile şi constatările ei la faţa locului. Unde a întâlnit aromâni? Cum trâiesc ei azi? Ce simt şi ce gândesc? Iată câteva din răspunsuri:

Armânii sunt peste tot, din Croația până la Salonic… În una din călătorii, taximetristul care mă trecea granița dintre Albania și Grecia s-a oprit undeva pe drum ca să bem o cafea. Cel ce servea ca și stăpânul cafenelei pierdute în acea pustietate erau armâni. Vorbim și nu îmi vine să cred..!

Apoi ajung într-o stație auto si aștept autobuzul spre Salonic. Un batrân trist stătea singur la o masă în cafeneaua învecinată. Îl servesc cu o cafea și aflu că este armân. Vorbim armânește și începe să lăcrimeze, deplângând jalea pierderii limbii materne în tânăra generație… Tinerii, spunea bătrânul, nu sunt încurajați să își mențină limba maternă, armâna.  Ca să îi alin sufletul, i-am dat o revistă în armânește pe care o primisem în dar în Girokaster. Menționez că în acea vară, am subvenționat o săptămână de școală de învățare a limbii armâne a copiilor armâni, cu abecedare și cărți de povești în armână.

Altă dat, plimbându-mă pe strada principală din Ioannina, am intrat într-o librărie căutând cărți despre armâni. Nu existau în nici o limbă. Vânzătorul mi-a destăinuit în schimb că era armân. Putea citi ce scriu armânii din Franța și armânii din România pe Facebook pentru că învățase alfabetul latin la clasele de limbă engleză. Copiii armâni din Grecia învață numai alfabetul grec.

La Aminciu, o comună armânească de lângă Ioanina, totul este armânesc. Bătrânii încă se întâlnesc în centru și stau la taclale ca în vremurile de demult. Câteva femei dintr-un magazin cu dulciuri m-au întrebat cum este lumea de dincolo de Aminciu, nu ieșiseră niciodată în afara satului.

La Veria, în nordul Salonicului, toți cei întîlniți, de la brutăria din centru la restaurantul unde am mâncat și vânzătoarele din magazinele prin care am trecut erau armâni, și regret și azi că nu am ajuns la biserica armânească din oraș.

La Bitola, Macedonia de Nord, la biserica armânească (unde din păcate slujba se ține mai mult în macedoneană, probabil pentru că astea sunt directivele oficiale) am găsit tineri excepționali dornici să scrie și să vorbească limba maternă… Cimitirul Armânesc din Bitola sau Mănăstirile reprezintă o istorie concretă a armânilor de pe acele meleaguri…

Acțiunile guvernului român în țările balcanice, au înrăutățit practic situația armânilor. Pe de o parte, cei mai inteligenți tineri armâni sunt atrași cu burse spre România și ei nu se mai întorc în țările lor. Armânii din Balcani sunt deprivați de cei mai inteligenți tineri care ar putea lupta pentru drepturile armânilor. Pe de altă parte, susținând că armânii sunt români, guvernul României pune în pericol comunitățile de armâni de la sud de Dunăre astfel percepute (de ţările respective) drept comunități trădătoare…

Deoarece grecii au o politică represivă împotriva vlahilor/armânilor. Armânilor le este teamă în Salonic să își proclame identitatea națională. Asta am văzut la rudele mele din Salonic. Mai nou armânii sunt calificați de grecii integrați în EU drept – naziști – deoarece țin la familie, biserică şi identitatea vlahă/armână. Am avut numeroase dispute pe tema asta cu familia mea din Salonic…

Şi totuşi, armânii de azi oriunde i-am întâlnit se consideră pe ei înșiși mai întâi armâni/vlahi și după aceea cetățeni ai țărilor în care locuiesc, fie că este Croația, Macedonia de Nord, Bulgaria, Grecia, sau România… a raspuns Mirela Roznoveanu.

Limbă şi identitate

Îi port mult respect autoarei şi o admir pentru că a făcut pentru aromâni mai mult decât oricine alt cineva în ultimele decenii. Nu suntem însă de acord în ce priveşte limba şi identitatea confraţilor noştri din Balcani. Şi fac această afirmaţie pentru că sunt doctor geograf şi am studiat geneza formării limbilor şi a etniilor. Şi în acelaşi timp sunt preocupat de soarta confraţilor noştri de pretutindeni.

Roznoveanu susţine că aromâna nu ar fi un dialect, ci o limbă tot de origine latină ca şi româna, dar diferită de aceasta. Eu cred că pentru a evita orice contradicţie, trebuie definită mai întâi noţiunea de limbă. Nu sunt lingvist, dar se pare că distincţia dintre limbă şi dialect este cumva arbitrară. În Germania, Italia, Spania, Marea Britanie, de exemplu, se vorbesc multe dialecte din care unele sunt neinteligibile între ele.

Şi totuşi, germanii se simt germani, italienii sunt italieni, şi aşa mai departe. Iar în unele din marile ţări ale lumii ca India şi China se vorbesc limbi complet diferite, ceea ce nu împiedică majoritatea vorbitorilor să se simtă altceva decât indieni sau chinezi. Limba reprezintă o componentă importantă a identităţii naţionale, dar nu e determinantă. Elementul eşenţial este conştiinţa apartenenţei la un etos comun. Şi conştiinţa naţională se formează încet şi în timp îndelungat.

Asemănări lingvistice

Să  revin însă la aromânii din ţară, din Occident şi din Balcani. Cum se identifică ei şi ce limbă maternă vorbesc? Mai întâi, rămâne totuşi întrebarea dacă aromâna sau macedo-româna este o limbă sau un dialect. Studiile de specialitate susţin că este un dialect al limbii strămoşilor noştri comuni, dar care s-a dezvoltat separat şi izolat de limba română. De fapt, romanul Vlachica oferă multe asemănări dintre aromână şi română.

Mă refer la nume proprii sau cu rezonanaţă veche şi istorică: Puica, Doru, Puiu, Balaure, Gruia, Corbu, Negoi sau Mânzu şi Murgu… Mă refer la asemenea toponime ca Grădiştea, Clisura, Valea Caldă, Valera Rea. Mă gândesc la cuvinte cu rezonanţe arhaice, dar şi actuale, precum şi la fraze asemănătoare limbii române nestandardizate de acum câteva sute de ani: ghine (bine), nevasta, preaspa (prispa), poala, striga-strigoi, gios (jos), bucuria, Cashu de Kavalia (Cascaval?). 

Mă refer la unele propoziţii menţionate în carte: „Cum eşti? Di dorlu’a tău lea vruta mea, Dultsea loclui, Deschlide gione ochiu ca di amura…” Cât de frumos sună expresia de acum 500 de ani „vruta mea”, adică iubita mea!

Desigur, unele cuvinte comune sunt de origine slavă pentru că au intrat în limba română veche odată cu slavii care s-au aşezat în mijlocul nostru. Alte cuvinte comune există şi în limba albaneză, pentru că provin din fondul lexical iliro-tracic, după cum altele sunt cuvinte greceşti şi chiar turceşti. Şi totuşi, nici o limbă din Balcani nu se spropie de limba română aşa cum se apropie limba sau dialectul aromân.

O contribuţie personală

Pe la începutul anilor ’80 ai secolului trecut au apărut în presa din fosta Iugoslavie unele articole care au suscitat interesul pentru vlahii sau aromânii din Balcani.

La scurt timp după ce le-am citit am abordat şi eu chestiunea dezbătută şi în septembrie 1985 am publicat în revista americană East European Quarterly articolul Daco-Romanians and Aromanians.

Pornind de la cele scrise de presa iugoslavă am făcut o scurtă prezentare istorică a aromânilor şi am încercat să aduc subiectul la zi. În cele 22 de note bibliografice de subsol ale articolului am menţionat câteva surse şi unele din numele proeminente care au studiat subiectul: A.D. Xenopol, Dimitrie Găzdaru, Alexandru Graur, Constantin Giurescu, Eugene Keefe, Iorgu Iordan, Maria Manoliu, Tache Papahagi…

Toţi susţin, ca de altfel şi unii cercetători străini, că aromâna este un dialect al limbii române. Cu toate acestea, aşa cum am afirmat mai devreme, distincţia între limbă şi dialect nu e tocmai clară.

Ce m-a frapat când am scris articolul a fost însă asemănarea conjugării verbelor de bază pe care se dezvoltă gramatica unei limbi. Şi dacă lexicul se schimbă în timp, cuvintele de bază şi gramatica se schimbă extrem de lent ori pur şi simplu nu se schimbă.

Iată căteva verbe din aromănă. Indicativ prezent:

A avea: Eu am, tine ai, el (ea) are, noi aem, voi aetz (avetz), el’i eale.

A fi: Eu hiu (him, escu), tine hii (esti), el easte, noi him, voi hitz, el’i sântu, (suntu).

A vrea: Eu voi, tine vrei, el (ea) va, noi vrem, voi vretz, el’i vor…

Verbele auxialiare învârtesc limbile şi dialectele. Împreună cu vocabularul de bază şi gramatica verbele auxiliare determină apartenenţa unei limbi la o familie lingvistică sau apartenenţa unui dialect la o anumită limbă.

Limba unei populaţii este obiectivă şi acolo unde e cazul indică origini comune. Identitatea este însă subiectivă şi poate creea confuzii personale şi naţionale.

Oameni şi idei

Literatura, arta, cultura românească abundă în personalităţi care au fost şi sunt de origine aromână. Ce se considerau asemenea personalităţi şi cum se identificau? Şi îmi vin în minte asemenea personalităţi şi nume ca: Iorga, Murnu, Onciu, Simu… Şi mai recent lingvistul Tache Papahagi şi actorii Toma Caragiu şi Ion Caramitru.

Când marele nostru istoric Nicolae Iorga s-a întâlnit cu preşedintele academiei elene, probabil ca să-l impresioneze, i-a spus că familia sa ar avea rădăcini greceşti. La care acesta i-a replicat. „Ce interesant domnule Iorga, eu am rădăcini româneşti!”

I-am cunoscut bine pe mulţi macedo-români şi am avut vecini, colegi, profesori şi prieteni dintre ei. Cu fraţii Guliu din Bucureşti, de exemplu, mă revăd ori de câte ori mă întorc în ţară. În America m-am împrietenit cu mulţi fraţi aromăni: Aurel Ciufecu, Zahu Pană, Jean Moscopol, Nicolae Chiahu, Cola Chirani. Nea Cola ne povestea cât de încântat a fost el când a ajuns prima oară în ţară şi a constatat că un întreg popor vorbea limba lui natală, o limbă cumva diferită, dar pe care a deprins-o foarte repede. Toţi se simţeau şi armâni şi români şi nu vedeau nici o contradicţie în această dublă identitate.

În întregul meu exil de 53 de ani am întâlnit un singur aromân din Grecia care nu se mai considera român şi care susţinea că şi grecii şi-au schimbat atitudinea şi acum tind să-i considere o naţiune aparte. Ar putea fi un nou cal troian menit să ducă la accelerarea deznaţionalizării.

Recent, am mai întâlnit totuşi trei macedo-români tineri, proveniţi din Grecia, Albania şi Macedonia de Nord, a căror identitate etnică era de acuma confuză. Identitatea şi conştiinţa naţională se formează în timp de multe generaţii. Conştiinţele sunt de natură psihologică iar identităţile nu se stabilesc prin decret.

Faptul că noi şi macedo-românii am fost despărţiţi de slavi a dus într-adevăr la evoluţii diferite. Rădăcinile comune nu se pierd însă chiar dacă uneori ele nu se mai văd. Şi în această idee îmi amintesc un fragment de poezie scrisă de Radu Gyr învăţată în închisoare:

…Am fost candva o cetina’mândoi/ Şi amândoi acelaşi conifer;/ Ne-au smuls vântoase grindine şi ploi,/ Azi alte crengi cresc dincolo de noi,/ Dar rădăcina ne-a rămas în cer!… Rădăcina e comună!

Noi tendinţe…

Se pare totuşi că în prezent există o tendinţă reală şi onestă de creare sau de declarare a unei identităţ aromâne separată de cea română. De altfel, recent am urmărit un discurs ţinut în parlamentul României de către deputatul Costică Canacheu. Acesta pleda cu mult bun simţ, aş spune cu dragoste frăţească, pentru recunoaşterea etniei aromâne. Între timp problema a ajuns la Consiliul Europei unde se fac presiuni pentru recunoaşterea internaţională a aromânilor.

Nu se ştie câţi aromâni sau vlahi există în peninsula Balcanică, dar trebuie să fie câteva milioane din care câteva sute de mii încă vorbesc limba maternă. Autorităţile actuale de la Bucureşti au o atitudine indiferentă faţă de ei, dar ar fi bine ca repezentanţi ţării să studieze istoria şi să-şi consulte conştiinţa.

Personal, nu mă pot pronunţa asupra identităţii aromâne, dar la Alba Iulia, la aniversarea a 75 de ani de la Marea Unire din 1918, am întâlnit doi tineri aromâni din Albania care vorbeau perfect româneşte şi care m-au întrebat îngânduraţi: 

De ce nu pleacă minoritarii din România ca să venim noi acasă? Acasă! Ei afirmau că la vremea respectivă existau în Albania câteva sute de mii de aromâni, dar între timp mulţi dintre ei au plecat în Grecia pentru a scăpa de sărăcie.

Grecii susţin că aromânii sunt greci latinizaţi şi le oferă automat acte de identitate greceşti…

Identitatea ţine în primul rând de conştiinţă, dar în acelaşi timp este de mare importanţă politică şi geo-politică.

Aromânii speră probabil că dacă îşi declară o identitate proprie, ţările din Balcani îi vor recunoaşte şi le vor respecta drepturile. E posibil, dar puţin probabil.

Nu ştiu ce surprize ne rezervă viitorul, dar istoria ne arată că etniile au rădăcini adânci şi uneori renasc în mod cu totul neaşteptat.

Un studiu de Nicholas Dima publicat de https://ziarulnatiunea.ro

NOTĂ:

Why Italy Is Moving Right (Dreamstime) - GeoPolitica

Nicholas Dima, doctor al Universității Columbia din New York a desfășurat o activitate binecunoscută care include 20 de ani de muncă pentru prestigiosul post de radio Voice of America (VOA) din Washington.

A predat zece ani la colegii, universități și școli militare americane.

 Printre realizările sale cele mai pline de satisfacții au fost întâlnirile avute cu regi, președinți și prim-miniștri în calitate de reporter și editor VOA, predarea unor cursuri ofițerilor americani (în timpul în care a lucrat ca profesor și director pentru studii europene în armata SUA, la JF Kennedy Special Warfare, la Center and School, Fort Bragg, NC., 1985-1988).  

29/12/2021 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , | Lasă un comentariu

RUSIA ȘI INTERESELE EI ÎN ROMÂNIA

România va fi cucerită de Rusia” - Previziunea îngrijorătoare care urmează  să vină peste câteva luni - IMPACT

Interesele Rusiei în România

Cât de „ocupată“ este România, în acest moment, de foştii securişti şi cât de puternic este prezentă Rusia pe teritoriul ţării noastre?

Acestea sunt problemele reale la care trebuie să ajungem dezbătând cazul „trădarea lui Pacepa“, atât de vehiculat în ultimele săptămâni. Generalul de Securitate care a fugit la americani în 1978 e acuzat acum, de istorici precum Larry Watts şi Cristian Troncotă, dar şi de foşti securişti precum Ioan Talpeş, că a fost agent KGB.

El ar fi „defectat“ la comanda sovieticilor, cu scopul de a strica imaginea României şi a lui Nicolae Ceauşescu.
Prin cele spuse, cei de mai sus confirmă, de fapt, că ruşii au avut permanent o puternică agentură în România, agenţii lor fiind infiltraţi până la cel mai înalt nivel,constată https://mateiudrea.wordpress.com/ interesele-rusiei-in-romania/

Războiul agenturilor

Succesiunea de evenimente din decembrie 1989, dar mai ales ceea ce a urmat, indică faptul că serviciile de spionaj sovietice au amplasat fie agenţi, fie oameni agreaţi, în cele mai înalte funcţii ale statului român.

Ce şi cât s-a schimbat de atunci? Aceasta este întrebarea esenţială şi al cărei răspuns ar putea să ne dea explicaţii pentru situaţia în care se află acum România.

O serie de întâmplări, analogii şi raţionamente ne pot ajuta să ne apropiem de realitate, chiar dacă informaţiile explicite sunt sărace, iar autorităţile, inclusiv serviciile secrete româneşti, nu discută niciodată subiectul.
România este, în acest moment, zonă de graniţă a lumii occidentale şi a structurilor politice, sociale şi militare atlantice. Dintotdeauna, ţările de frontieră au fost ţinta predilectă a activităţii de spionaj (vezi Stockholm, Elveţia şi Istanbul în Al Doilea Război Mondial, Berlinul de Vest, RF Germania şi Austria în timpul Războiului Rece, Liban, Siria şi Iordania acum, în contextul conflictului israeliano-arab).

Nu există niciun motiv ca să credem că România este ocolită de acest fenomen, atât timp cât guvernele ţărilor baltice, de exemplu (de asemenea, zonă de graniţă a UE şi NATO cu sfera de influenţă rusească), au acuzat, uneori deschis, amestecul serviciilor de spionaj de la Moscova.

Semnele că Moscova e activă

Chiar dacă, între timp, România a intrat sub umbrela americană şi a Uniunii Europene, SRI şi SIE au pornit la drum, în 1989, cu oameni agreaţi şi chiar decoraţi de KGB (vezi numirea lui Mihai Caraman la conducerea Serviciului de Informaţii Externe). La fel, conducerea statului român. Destui dintre politicienii influenţi de acum (inclusiv premierul Victor Ponta) au fost formaţi la şcoala lui Ion Iliescu şi a lui Petre Roman – amândoi, încă activi politic.
La începutul anilor 2000, guvernul lui Adrian Năstase le-a cedat ruşilor aproape întreaga industrie siderurgică. Printre combinatele date în condiţii dezastruoase – şi cele pe care acum Mechel le vinde la fier vechi.

Lipsa oricăror prevederi contractuale care să protejeze România de astfel de acţiuni distrugătoare pentru economia naţională reprezintă una dintre responsabilităţile de care fostul premier şi acoliţii săi de atunci nu vor scăpa niciodată.
Absenţa reacţiei din partea guvernului de acum în faţa acţiunii ruşilor la Mechel arată că, între timp, lucrurile nu s-au schimbat. De asemenea, combinatele de aluminiu au fost date, de foarte mult timp, tot companiilor ruseşti.

Există, mai ales în ultimul an, un discurs anti-occidental tot mai puternic şi pe din ce în ce mai multe voci, sprijinit şi popularizat de mijloace mass-media.

Sferele de influenţă: cine şi cât ia

Ceea ce se întâmplă în România sugerează, mai degrabă, o împărţire a sferelor de influenţă ale Occidentului şi Rusiei în România.

O parte a industriei a fost preluată de Rusia, o alta – de firme din Occident. La fel, resursele naturale.

O altă parte a industriei a fost dezactivată, iar o altă „felie“ a încăput pe mâna foştilor securişti şi activişti de partid.
Situaţia din prezent seamănă destul de bine, la nivel macro, cu cea în care România a ajuns la finalul perioadei interbelice: un stat slab, corupt, cu afacerişti autohtoni „făcuţi“ din afacerile cu bugetul, industria şi resursele exploatate de companii străine, clasă politică incompetentă, iar marile puteri – foarte active la nivelul agenţilor de influenţă.

Bătălia vizibilă se dă în plan mediatic, pentru a se influenţa opinia populaţiei sau pentru a se crea impresia că există anumite curente de opinie.

Iar aici România e forfecată între campanii purtate de cercuri financiare din Occident (cum ar fi cea plătită cu zeci de milioane de euro pentru pornirea exploatării la Roşia Montană şi a zăcămintelor de gaze de şist) şi campanii care se potrivesc mănuşă cu interesele Moscovei (cum ar fi cea de convingere a românilor că toate relele li se trag de la Uniunea Europeană).

29/12/2021 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

   

%d blogeri au apreciat: