CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Trei momente de reflux major al Rusiei care au coincis cu salturi înainte ale statului român

Întoarcerea Rusiei. Ziua în care răgazul nostru a luat sfârşit

Trei au fost, în ultimele secole, momentele de reflux major al Rusiei. Toate cele trei perioade au coincis cu salturi înainte ale statului român.

Cu o precizie de ceasornic, de fiecare dată, la capătul acestor pauze de respiro a urmat un nou asalt al colosului din Est, citim pe blogul https://mateiudrea.wordpress.com.

Într-un astfel de punct pare să fi ajuns acum, iar, Istoria și doar necunoașterea trecutului așa cum a fost el – al nostru și al lumii – ne poate împiedica să vedem acest ritm pulsatoriu.

Unirea Principatelor Române: Temelia modernizării României a fost  construită de arhitecţii Unirii din 1859 - Mesajul președintelui Klaus  Iohannis - CursDeGuvernare.ro

Momentul 1: Reculul rușilor de după războiul Crimeei a dus la Mica Unire și la apariția României ca stat

În 1859, la trei ani după ce Imperiul Ţarist fusese învins de Franţa, Anglia şi Turcia în războiul Crimeei şi obligat să accepte o repliere, ţările române se uneau sub tutela francezilor şi a englezilor (țările garante erau mult mai multe, dar acestea două contau), dornici să aibă un stat-tampon între ruşi şi victima lor preferată, sultanul de la Istanbul. Aproape două decenii, până în 1877, Rusia învinsă şi slăbită a fost ţinută în frâu. Teama că francezii şi englezii vor interveni din nou pentru a-l ajuta pe „bolnavul Europei“, Imperiul Otoman, l-a determinat pe ţar să se mărginească la jocuri de culise, comploturi şi atentate, concomitent cu sporirea cheltuielilor pentru armată.

Cu sprijin francez (mai ales) şi englez, la gurile Dunării s-a edificat, în acest timp, un stat nou. O lovitură în forţă cu mercenari, rebeliuni ale unor nobili şi militari autohtoni şi mai multe atentate la viaţa premierilor au fost organizate în Moldova şi Ţara Românească, acestea devenind treptat – cu toată opoziţia Rusiei şi a Austro-Ungariei – o singură ţară cu domnitor german, cu Parlament, cu armată şi poliţie proprii.
Înfrângerea Franţei de către Prusia în 1870, schimbarea raportului de forţe în Europa şi retragerea diplomatică a Imperiului Britanic au dat Rusiei ocazia mult-aşteptată să revină în joc pe flancul balcanic. Războiul cu Turcia din 1877-1878, la care România a luat parte ca aliat al Rusiei pentru a-şi obţine independenţa oficial, era cât pe ce să coste existenţa ţării noastre ca stat de sine stătător.

După victoria din 1878, armatele ţarului Alexandru al II-lea au „uitat“ să părăsească teritoriul românesc şi cei doi aliaţi au fost în pragul unei confruntări armate. Presiunile politice ale puterilor Europei şi situaţia de moment, în care pe teritoriul Principatelor armata română deţinea superioritatea numerică, tehnică şi logistică (un rol capital în înzestrarea ei l-a jucat efortul lui Carol I), i-au determinat pe ruşi să părăsească, plini de regrete, Principatele Unite (viitorul Regat al României).

Nu însă cu mâna goală, pentru că victoria asupra Turciei şi slăbiciunea Franţei învinse de armatele lui Bismark le-au permis ruşilor să joace tare.
Într-un acord semnat la Berlin peste capul ţării noastre – neinvitată la negocieri deşi fusese parte combatantă – s-a decis ca două judeţe cu ieşire la Marea Neagră, în Sudul Moldovei, să fie cedate către Rusia. România a primit, la schimb, Dobrogea, provincie care aparținuse Turciei. (Ca fapt divers – nu că acum ar mai conta –, în acel moment României i s-a propus Dobrogea cu porțiunea de litoral până la Varna. Carol I a vrut să accepte, premierul Brătianu a refuzat.)

După acest episod, Rusia ţaristă a rămas principalul inamic al României într-o perioadă în care nici Imperiul Austro-Ungar nu nutrea sentimente deosebite faţă de proaspătul regat. Până la începutul Primului Război Mondial, agenţii veniţi de la răsărit au organizat două răscoale ţărăneşti (1888 şi 1907), mai multe atentate la viaţa premierilor (Ion Brătianu şi Ionel Brătianu), au infiltrat în ţară militanţi bolşevici şi anarhişti, au finanţat campanii de presă împotriva regelui și a statalității (contestând unirea), a parlamentului şi a guvernului. (Din nou ca o curiozitate relevantă față de ce se petrece azi, rușii au susținut puternic mișcările naționaliste locale, moldovenismul și pe cei care considerau că Iași ar trebui să fie capitala statului.)

De fiecare dată, în preajma crizelor pregătite în România, la graniţă au fost masate forţe armate ruseşti gata să intervină pentru a „restabili ordinea“. Aşa se şi explică de ce, atât în 1888, cât şi în 1907, guvernul român a reacţionat dur la tulburările provocate în ţară.

Momentul 2: prăbușirea Imperiului Țarist din 1917 s-a soldat cu Marea Unire

Marea Unire din 1918 - Marginile Marii Uniri

Dacă primul moment de slăbiciune a imperiului de la răsărit a coincis cu Unirea Mică, al doilea colaps al colosului rusesc, cel din 1917, a permis următorul salt înainte al României: Unirea Mare. Pe fondul înfrângerii suferite de Rusia în Primul Război Mondial şi al revoluţiei bolşevice, Vechiul Regat a reuşit în primăvara lui 1918 să alipească partea de est a Moldovei, ocupată de trupele ţarului în 1812. Dizolvarea Imperiului Austro-Ungar a făcut posibilă şi alipirea Transilvaniei şi a Bucovinei la Regatul Român. Doar extraordinara conjunctură istorică a făcut ca ţara să reunească toate provinciile cu populaţie vorbitoare de limba română înglobate în imperiile vecine intrate în colaps.

A fost o acţiune aproape miraculoasă, ţinând cont că, statistic vorbind, şansele ca Imperiul Rus şi Imperiul Austro-Ungar să se prăbuşească simultan puteau fi considerate foarte mici, iar cu nici măcar un an mai devreme cauza părea complet pierdută. În plus, Franţa, Marea Britanie şi SUA au fost foarte iritate de acţiunile guvernului Brătianu, acest lucru fiind consemnat de stenogramele discuțiilor confidențiale ale tratativelor de la Paris, din 1919. Practic, România Mare s-a făcut peste capul marilor puteri, silite în final să consfințească situaţia de pe teren.

România ar fi arătat altfel azi dacă Rusia câștiga Primul Război Mondial – și asta nu e doar o banalitate. Cunoscând antecedentele, nu e deloc sigur că rușii învingători ar mai fi părăsit teritoriul țării noastre. Chiar dacă ar fi făcut-o, Basarabia n-ar fi revenit acasă nici măcar pentru acea scurtă perioadă de 22 de ani. Bucovina ar fi mers, foarte probabil, tot la ruși, ținând cont că, la tratativele de pace de la Paris, din 1919, s-a stabilit să revină României „pentru că nimeni altcineva n-o cere“ (Nicolae Titulescu, „Documente confidențiale“, Editura Academiei, 1992). Este improbabil ca Transilvania și Banatul să fi fost alăturate Regatului României, având în vedere că, în momentul semnării tratatului secret din 1916, dintre Antantă și guvernul român, aliații se arătau indignați de pretențiile teritoriale ale lui Brătianu. Reprezentantul Italiei, baronul Fasciotti, aprobat categoric de miniștrii Rusiei și ai Franței, a afirmat răspicat că nu vedea niciun motiv să se țină de cuvânt față de România după război.

Trăgând linie, evenimentele au evoluat, pur și simplu, în așa fel încât Aliații au fost aproape obligați de situația din teren, impusă de guvernul român, să recunoască noile granițe. Iar pe lângă înfrângerea Puterilor Centrale, rolul primordial în Marea Unire l-a jucat disoluția Imperiului Rus.

Pe de altă parte, chiar şi aşa, aflat în plin război civil, colosul rus a încercat să reacţioneze în 1918-1920. Nici „roșiii“, nici „albii“ nu au renunțat la pretențiile asupra României. În Est, bandele bolşevice au testat frontiera de pe Nistru şi doar prezenţa masivă a trupelor armatei române a ţinut pe loc mareea roşie. (De dincolo de graniță, unde se petreceau scene de o atrocitate inimaginabilă, au venit în România valuri de refugiați. Foarte mulți dintre ei aveau să joace, în anii următori, un rol important în fragilizarea țării, comunizându-se și sabotând din interior țara de adopție.)

Clemenceau, președintele Franței, îi scria amiralului Kolceak, comandantul naționaliștilor care luptau contra revoluționarilor sovietici, și îi promitea „părțile neromânești din Basarabia“. „Deci, pentru aliații noștri, Franța și Anglia, în cea mai românească provincie, care este Basarabia, sunt și părți neromânești, ce trebuie restituite Rusiei“, relata, șocat, Nicolae Titulescu într-o scrisoare adresată Regelui Carol al II-lea, în 1939.

În Vest, propaganda bolşevică a prins și în Ungaria, unde – cu sprijinul nemijlocit al Rusiei Roşii – s-a instalat un regim comunist. Războiul româno-maghiar din 1918-1919 a stopat pătrunderea bolşevicilor către inima Europei după ce diviziile Ungariei sovietice au fost înfrânte decisiv pe Tisa şi Budapesta ocupată de trupele ţării noastre – din nou, în ciuda opoziţiei marilor puteri, care au făcut tot ce le-a stat în putere să evite acest deznodământ.

Rusia sovietică n-a uitat niciodată afrontul din 1918-1919. În ciuda iluziilor lui Nicolae Titulescu şi a încercărilor acestuia de a obţine o recunoaştere a frontierelor de către noul imperiu roşu, tensiunile au crescut treptat.

În 1936, după ani de tratative, Titulescu a fost cât pe ce să semneze cu Litvinov, ministrul de externe sovietic, un tratat care consfinţea, practic, recunoaşterea de către Uniunea Sovietică a frontierei de pe Nistru. Fraza-cheie care ne-ar fi dat, chiar și azi, un argument uriaș în plan diplomatic se regăsea în Articolele 3 și 4 ale tratatului negociat de Titulescu cu Litvinov (și semnat de acesta din urmă).

Articolul 3: „Guvernul URSS recunoaște că în virtutea diferitelor obligațiuni de asistență trupele sovietice nu vor putea niciodată să treacă Nistrul fără o cerere formală a guvernului regal român în acest scop, după cum guvernul regal al României recunoaște că trupele române nu vor putea niciodată să treacă Nistrul spre URSS fără o cerere formală a guvernului URSS“.

Articolul 4: „La cererea guvernului regal al României, trupele sovietice vor trebui retrase imediat din teritoriul românesc la est de Nistru după cum la cererea URSS trupele române vor trebui retrase imediat din teritoriul URSS la vest de Nistru“.

Actul trebuia dat publicității în septembrie 1936, la Geneva, în Adunarea Ligii Națiunilor, dar Titulescu a fost demis pe 29 august, exact înainte să vină în ţară cu textul tratatului, şi negocierile au căzut brusc.

Acesta mărturisea, ani mai târziu, că rușii aflaseră înaintea lui că a fost schimbat din funcție, ceea ce spune totul atât despre modul în care se desfășurau jocurile de culise de la București, dar și despre gradul în care Imperiul Sovietic era implicat în structurile de putere din jurul lui Carol al II-lea.

Litvinov a fost înlocuit cu Molotov şi, pe măsură ce URSS progresa în planul său de înarmare şi creştea ca imperiu („scopul nostru este revoluția mondială“, îi spunea deschis Litvinov lui Titulescu), problemele României interbelice au sporit şi ele.

Rusia a acţionat în perioada 1920-1940 prin mijloacele sale dintotdeauna: corupţia, serviciile secrete, politica de forţă şi ameninţarea – pe toate le regăsim azi în arsenalul lui Putin. Pânda de două decenii a sovieticilor a luat sfârşit când evenimentele istorice au lăsat România fără garanţii săi istorici.

Pe 22 iunie 1940, Franța a capitulat în fața Germaniei. La 4 zile distanță, pe 26 iunie, la București sosea primul ultimatum sovietic în care România era somată să cedeze Basarabia. URSS a ocupat din nou provincia câteva zile mai târziu, în una din cele mai umilitoare secvențe din istoria poporului și a armatei române.

Ţinta era, însă, România cu totul. De acest lucru şi-a dat seama Hitler în urma întrevederii decisive cu Molotov petrecute câteva luni mai târziu, în care acesta l-a întrebat textual pe cancelarul german dacă „garanţiile pe care le-aţi acordat României sunt valabile şi împotriva noastră“.

Hitler a răspuns diplomat: „Nu, pentru că, după ce aţi primit satisfacţie în privinţa Basarabiei, sunt sigur că nu intenţionaţi să atacați România“. Dincolo de această frază, germanul – care trăia cu spaima că sovieticii pun mâna pe câmpurile petrolifere din Valea Prahovei, tăind astfel unica sursă de carburant a țării sale – lua însă decizia definitivă de a lansa Planul Barbarossa.

Momentul 3„Căderea de calciu“ a rușilor din 1990-1991 a însemnat intrarea României în UE, NATO și un PIB de 3,5 ori mai mare. Am ratat însă reîntregirea

Harta Europei de azi

Cea de-a treia „cădere de calciu“ a Imperiului Rus a avut loc la începutul anilor ’90. Aparent neaşteptata prăbuşire şi dezmembrare a URSS, urmată de anii de recesiune economică şi de derută geostrategică a Rusiei, au permis României o nesperată evadare din ghearele vecinului de la Răsărit.

Deşi ţara noastră a intrat în 1990 cu o conducere coordonată de la Moscova, cu agenţi KGB şi GRU în guvern şi la conducerea serviciilor secrete, după colapsul Uniunii Sovietice s-a reuşit o spectaculoasă piruetă către aliaţii tradiţionali ai ţării noastre.

Puternic frânată de influenţii agenţi ai Moscovei rămaşi în poziţii cheie, România s-a apropiat, totuși, de SUA, de NATO şi de Uniunea Europeană.

Oamenii rușilor au reușit să împiedice însă unirea cu Basarabia, posibilă în primii ani după colapsul URSS și acceptabilă în acel moment pentru SUA.

După venirea la putere a agentului KGB Vladimir Putin, în 2000, Rusia a început din nou să îşi manifeste ambiţii de putere mondială, dar tot ceea ce a putut face a fost să îngreuneze drumul României susţinând – ca şi-n perioadele 1878-1914 şi 1918-1944 – mafia organizată, corupţia, confuzia, propaganda anti-occidentală şi interesele grupărilor politice care, conjunctural, luptă de asemenea împotriva apropierii de reperele civilizației vestice (nu întâmplător mesajele grupărilor așa-zis naționaliste și ale PSD coincid azi cu cele ale propagandei ruse).

Până în 2007, însă, România a intrat în NATO şi în Uniunea Europeană, înregistrând un progres economic substanţial (PIB-ul ţării a urcat de la 53,6 miliarde de dolari în 1989 la peste 170 miliarde de dolari în 2015).

O remarcabilă cunoaştere a spațiului ex-sovietic şi o bună intuiţie i-au permis în 1996 lui Caspar Weinberger, secretar de stat al Apărării în guvernarea Ronald Reagan, să previzioneze deosebit de fidel, în cartea „The Next War“, felul în care vor renaşte tendinţele imperiale în Rusia.

Preluarea totală a frâielor de către KGB şi GRU, creşterea nostalgiei după gloria defunctei URSS, ascensiunea unui lider populist şi crud, noua cursă a înarmării, exaltarea naționalismului şi noua ofensivă către Occident, inclusiv renovarea arsenalului nuclear, înarmarea secretă şi născocirea unor noi arme şi tactici militare, toate au fost anticipate cu mare acurateţe în cartea lui Weinberger din 1996.

Fostul politician a greşit doar în estimarea timpului necesar Rusiei pentru a-şi asuma deschis revenirea la vechile obiceiuri.

În scenariul lui Weinberger, războiul cu Occidentul avea să izbucnească în martie 2006 (întâmplător, exact luna în care politicianul a murit).

În realitate, Rusia a avut nevoie de încă opt ani, până în martie 2014, pentru a-şi dezvălui noua față prin ocuparea Crimeei şi a Estului Ucrainei, declanșarea războiului media hibrid, subminarea coeziunii UE și NATO.

Rusia emite pretenţii directe asupra fostelor teritorii ale URSS. A ocupat o parte a Ucrainei, e evident că manifestă un mare interes şi faţă de restul statului. Belarus e deja de mulţi ani o anexă a Moscovei.

Prin diverse pârghii, Kremlinul a reuşit să dinamiteze solidaritatea şi unitatea Uniunii Europene, pentru că ținta e mult mai îndepărtată: recuperarea țărilor ex-socialiste din Estul continentului. Vestul Europei e cuprins acum de spasmele nemulţumirilor faţă de embargoul impus Rusiei, dar şi de conflictele generate de interesele divergente, de criza refugiaţilor şi de mişcările centrifuge.

Ungaria, Grecia şi Cipru au intrat deja într-un tip de relaţii periculos cu Moscova, în timp ce Germania şi Franţa dau impresia că abia aşteaptă să bată palma cu colosul din Est, chiar dacă asta înseamnă sacrificarea unor zone din Uniunea Europeană. Bulgaria şi Moldova tocmai s-au predat, Serbia şi Muntenegru sunt pe buza prăpastiei, Cehia şi Slovacia fac un balet dubios cu euroscepticismul şi cu simpatia faţă de Rusia.

Aflate în prima linie, faţă-n faţă cu expansionismul rusesc, ţările baltice, Polonia şi România dau semne tot mai accentuate de nervozitate. La fel, Turcia – ţară aproape împresurată de Rusia, care are trupe la Nord, în Caucaz, dar şi în Sud-Est, în Siria. Când ești atât de aproape de urs, nu-ți mai arde de poze.

Confesiunea unui general și monștrii dintre noi

Avertisment pentru România: "Armata lui Putin, la Prut!" | Ziarul National

Acesta era fundalul situaţiei din Europa în momentul în care generalul Constantin Degeratu (foto), fost şef al Marelui Stat Major al Armatei române, a făcut în 2015 următoarea declaraţie: „Dacă citiţi ultima Carte Albă a Apărării (document elaborat de Guvern), o să vedeţi că arată dezastrul Armatei Române, din păcate, acum.

Adică, o Armată în care peste 80% din buget reprezintă cheltuieli de personal.

O astfel de Armată este neutralizată din perspectiva capacităţii de apărare. Aşa este Armata română acum.

Adică nu are capacitate de acţiune aeriană, nu are capacitate de acţiune antiaeriană, nu are capacitate de apărare a unui teritoriu sau de eliberare a unui teren. Nu are, pentru că nu sunt bani. Sfârşitul meu de carieră nu corespunde cu împlinirea visului de carieră deloc.

Pentru că am o stare de tristeţe mai mare decât vă imaginaţi în legătură cu situaţia militară actuală a României. (…) Are efective mult inferioare necesarului, deci mult inferioare. (…)

Pentru îndeplinirea misiunilor de luptă de tipul celor «agresiune rusească în Ucraina», nu are înzestrarea corespunzătoare, nu are pregătirea corespunzătoare, nu are suportul corespunzător, nu are nimic de dimensiunea aeriană, aproape deloc (…), din lipsa de alocare bugetară la timpul potrivit. (…) Prima parte, aceea de descurajare, să zicem că ar funcţiona. Dacă ar fi pusă la încercare, problema e complicată pentru România“.

Declaraţia a fost dată în timpul emisiunii „Mic dejun cu un campion“, difuzată la TVR şi care poate fi urmărită aici: http://www.tvrplus.ro/editie-mic-dejun-cu-un-campion-384436 (de la min. 26:35).

Concluziile sunt dure. 25 de ani au fost irosiți. Nu am progresat suficient, nu ne-am organizat îndeajuns, nu am devenit performanți, nu am pus pe picioare armata și economia și nici educația.

Corupția înspăimântătoare ascunsă în burta partidului comunist și a Securității, explodată după 1990 sub Iliescu și FSN-PSDR-PSD, a fost frâna noastră.

3,5 milioane de oameni muncitori și – mulți dintre ei – bine instruiți au părăsit țara, sufocați de mafie: un dezastru absolut, măsurat economic de Ziarul Financiar într-un PIB cu 40 de miliarde de euro mai mic.

I am an Indian-American girl, who speaks Russian — How can this be? | by  Surina Diddi | Surina Diddi | Medium

Revenirea Rusiei la granițele noastre (ultimele declarații ale lui Igor Dodon, președinte al R.Moldova, certifică asta) ne prinde, ca și în 1940, foarte vulnerabili.

Niște lideri ai României inconștienți, fără viziune și forță sau chiar interesați ca țara să bată pasul pe loc, au mizat la infinit pe America, pe Vestul Europei, pe UE și pe NATO. Aceeași greșeală ca și în perioada interbelică, atunci când ne-am închipuit că tratatul semnat cu Anglia și Franța ne va fi un scut etern.

Publicitate

26/12/2021 Posted by | ANALIZE, ISTORIE ROMÂNEASCĂ, LUMEA ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Iubita de suflet a domnului Vlad Ţepeş

Legenda iubirii secrete a lui Vlad Tepes | AFI Brasov

Iubirea de taină a lui Vlad Ţepeş

O cronică transilvană din secolul al XVIII- lea dezvăluie mai multe aspecte legate de marea iubire ce a purtat-o Vlad Tepes, Katharinei, o frumoasă sasoaică din  Brasov.

Se pare ca documentul transilvanean scoate la lumina o „taina de suflet“ a principelui muntean, cunoscut mai mult pentru cruzimea sa, decat pentru romantismul său și dragostea pentru o fată săsoaică din Schei.

Povestea începe aşa …

În anul 1455, lui Vlad Tepes i se încredinţează apărarea flancului sudic transilvănean de năvălirile otomane.

În acelaşi an, spre sfârşit, se arăta în „Cronica transilvană“, Prinţul Vlad Ţepes, guvernator militar si Duce de Fagaraş şi Amlaş, a început în Corona (Brasovul de astazi), o idila cu una dintre cele mai frumoase fecioare ale cetăţii, la mâna căreia aspirau deja trei pretendenţi bine văzuți din Patriciatul Săsesc.

Fermecatoarea săsoaica se numea Katharina, era fata ţesatorului  Thomas Sigmed-Siegal,  venit din Flandra la Brașov pentru a-i învăța pe cei tineri artele textile și a Suzannei Lorencz, o femeie de viță nobilă din familia Frone-Weis.

Katharina s-a nascut, conform documentelor gasite de cercetatoarea Bertha Krauser, la 29 aprilie 1438.

Tatăl ei, Thomas Siegel, ajunsese  zunftmeister (staroste) al breslei tesatorilor din Seilergrasse – Ulita Funarilor, astazi Str. Castelului din Brasov .

Cand Katharina era incă o copila, casa tatălui sau a fost mistuita de un incendiu. Ramaşi săraci, parinţii săi au trimis-o, in 1450, la Mânăstirea Franciscanelor din Mahlersdorf.

A stat acolo 5 ani, dar frumuseţea ei a fost remarcată si i-a dus vestea ca e «fara pereche» în cetatea Brasovului: işi purta parul blond dupa obiceiul sasesc, in lungi cozi impletite, iar ochii sai albaştri si talia zveltă au fermecat multi barbaţi din cetate, dar si pe altii, veniti din Transilvania, din Tara Barsei ori chiar din Flandra. 

Dupa cinci ani, vazând ca era curtata de multi pretendenti, parinţii au  scos-o pe Katharina din manastire. Avea 17 ani.

Se spune ca Vlad Dracula îl cunostea pe  batranul Thomas Siegel, tatal Katharinei, înca din 1438, cînd acesta fusese luat rob la turci, iar tatal sau, Vlad voievodul, insistase pe lânga bey sa-l elibereze.

Sarac, bolnav şi rămas fara casă, fostul staroste al ţesatorilor locuia acum împreuna cu familia sa la rudele soţiei, Susanna, născută Fronius, în aşa-numitul imobil „Tartler“.

Ca o paranteză, casa există şi astăzi şi se află pe strada Poarta Schei nr. 14.

Întîlnirea cu Vlad Dracula si Katharina a avut loc într-o dimineata geroasă de decembrie.

Asa cum era obiceiul în cetate la acea vreme, fiecare familie trebuia sa asigure prin rotatie si hrana soldatilor si aparatorilor bastionului breslei de care apartinea.

În acea dimineata era rîndul familiei batrînului Siegel. Katharina se chinuia sa traga la deal o sanie mare si încarcata cu vîrf, la care împingeau si verisoarele ei.

Cînd a vazut-o sus la Bastion, Vlad Dracula, care tocmai se afla atunci acolo cu ofiterii sai, a sarit s-o ajute, spre uimirea tuturor. Desi era speriata din cauza grozaviilor pe care le auzise despre celebrul principe, fata a fost impresionata de gestul sau… Adevarul a fost ca Vlad – la vederea frumoasei tinere cu ochii ei mari si albastri si cozile aurii, foarte lungi si bogate, a fost lovit de o dragoste atît de napraznica încît nu a mai luat în considerare sfaturile apropiatii sai care îl avertizau despre implicatiile si pericolele la care se expune prin aceasta legatura. Se pare ca, tot din acel moment, a uitat si de toate celelalte aventuri pe care le întretinea în cetatea Coronei“, printre care Ursulla (din Schassburg / Sighisoara), Erika (din Bistrita) si Lize (din Hermannstad / Sibiu), povesteste  fosta profesoara de istorie Bertha Diana Krauser, cea care a pus cap la cap toate detaliile cronicii transilvanene.

Ea i-a înmuiat inima crudului voievod Vlad Ţepeş! Katharina, femeia în fața  căreia tiranul nu scotea decât vorbe mieroase. Lovea cu sabia în jur, dacă  un bărbat îi făcea avansuri ei! |

Idila lui Vlad cu Katharina a creat mare nemulţumire în rândul patriciatului săsesc, mai ales ca familiile care şi-ar fi dorit-o drept noră pe frumoasa Katharina erau dintre cele mai importante în comunitatea săsească. Katharina fusese promisă de familia ei, încă din copilărie, conform unor cutume săseşti, vicecomitelui sibian, viitor primar, «Thomas Altemberger», având însă o mulţime de alţi pretendenţi din mica nobilime, chiar secuiască”.

Din cercetările istoricului Diana Krausser reiese că: „Se pare că a fost o dragoste pasională princiară interzisă într-un mare oraş cosmopolit transilvan care depindea, politic, de trei mari regalităţi vecine şi de alte două occidentale.

„Într-o zi de la începutul lunii decembrie 1455, ea l-a fermecat pe Prinţul «Dragula» sau «Tzepeşchi» (cum era numit pe atunci de către locuitorii din «Podragu» şi «Șcheii Braşovului»), seniorul prepotent militar şi judecătoresc al întregului comitat Ţara Bârsei (germană «Burzeland»; latină «Burcia»), fiind deja vestit pentru bogăţia sa şi faptele eroice de peste munţi împotriva năvălitorilor turci şi tătari.

Conform cercetării documentaţiei arhivistice regale a oraşului, cel aşa-numit «Vlad Țepeş» era trecut de prima tinereţe şi locuia sus, «PE COASTĂ», (în «CIOCRAQ»), cu o parte din familie şi Curtea sa, în străvechiul «Castel din Cotun» de la rădăcina muntelui (germană „Obere Vorstatt” – arealul Laceacu străzile în pantă din Curcani până la Pajişte).

Aleea care ducea de «Subtâmpa» la Castelul său (incendiat cu întreaga citadelă de tătari în 1688, demolat şi reconstruit în 1850 – azi „Liceul Silvic”) era numită a «Țintaşilor» (Arbaletierilor), a «Protectorului», a «Poliţistului» (germană «der Schutzherr») sau doar «Regală».

Intriga amoroasă

Potrivit documentaţiei, „Dracula” ar fi răpit-o şi, apoi, ar fi sedus-o pe Katharina, fapt ce a produs un mare conflict, pe care îl redăm în continuare:

„Prin fapta sa reprobabilă de răpire şi – ulterior – de seducere a fetei, «Dracula» a declanşat un conflict grav cu patriciatul german al oraşului care s-a finalizat în marea revoltă antiregală, din 1467, împotriva familiei «CORVIN»!

Cei «41 de tineri saşi», despre care se spune că ar fi fost ucişi de «Țepeş», pe colina de la Bartholomeu (Braşov), fuseseră trimişi de primarul sibian, având misiunea de a destabiliza zona prin intrigi şi îndemnuri de a nu mai asculta de conducătorul militar al regiunii, să nu mai respecte legile vamale şi de ordine internă reglementate de el.

Putem spune, astfel, că duşmănia dintre Braşovul aşa-zis «francofon» şi Sibiul – de unde a pornit în 1550 reforma lutherană în Transilvania – ar putea fi urmare a acestei intrigi amoroase!… Scandalul «Dracula» – Țepeş a constituit, de fapt, primul «TABLOID» medieval iar legenda sa, cu origini pur braşovene, este – aşa cum se vede – nemuritoare!”.

In ultima zi a lui aprilie 1459, Vlad Dracul a tras in ţeapa un grup de negustori din cetatea Coronei, pe care-i bănuia de multe intrigi.

In timpul carnajului, la urechile lui Tepes a ajuns o veste care l-a infuriat cumplit: nevestele negustorilor atacasera familia Siegel, o batusera pe Katharina, care astepta al doilea copil, o pusesera la Stalpul Infamiei (in actuala Piata a Sfatului din Brasov) si-i taiasera cozile.

Atunci, Tepes a amenintat că va da foc întregii cetăți dacă i se va mai face vreun rău Katharinei și familiei sale.

Ca s-o scape pe femeia iubita, i-a eliberat pe ceilalti negustori saşi ce urmau a fi omorâţi.

Legenda spune ca Ţepes ar fi reusit sa recupereze una dintre cosiţele Katharinei, pe care o păstra pe o pernuţă, intr-un dulap.

Intr-o zi, când a surprins-o pe soția sa ca umbla in dulap, s-a suparat foc si a batut-o.

In vara lui 1460, Vlad Tepes coresponda intens cu noul Suveran Pontif, Papa Pius II, căruia i-a adresat, pentru a doua oara, rugamintea de acordare a unei scrisori de indulgenta pentru a i se anula casatoria cu prima sotie (Anastasia Holszanska, nepoata Sofiei a Poloniei).

Vroia să o ia in casatorie pe Katharina, dar rigorile religiei nu îi permiteau.

Legendele locale relatează că în 1462, Anastasia s-a sinucis, aruncandu-se dintr-un turn in râul ce inconjura cetatea.

Ramas văduv, Vlad a avut de gând sa o ia de nevastă pe frumoasa Cetaţii, cu care avea deja trei copii: Vladislav „Laszlo” (n. 1456), Catherina (n. 1459) si Christian (n. 1461), dar nu şi-a mai putut duce planul la bun sfîrsit, din cauza complotului caruia i-a cazut victima şi care s-a finalizat cu arestarea si întemniţarea sa de către regele Ungariei, Mathias Corvin, de unde a fost eliberat cu condiţia sa o ia in casatorie pe matusa acestuia, Elisabeta Corvin de Hunyadi.

Astfel, Tepes a ratat oficializarea relaţiei sale cu Katharina. Insa a mai avut cu aceasta inca doi copii – Hanna (n. 1463) si Sigismund (n. 1468).

Katharina însa i-a ramas aproape lui Vlad Tepes chiar si dupa caderea acestuia de pe tron, in 1462, iar Ţepes s-a ingrijit copiii sai, Vladislav, Catherina, Christian, Hanna si Sigismund,lăsându-le mostenire pamânturi si case, asa cum atestă carţile funciare din 1850 ale familiilor Draguly, Laszlo (Ladislau) sau Siegel (numele de fata al Katharinei).

Asasinarea voievodului muntean in decembrie 1476 sau ianuarie 1477, a pus capăt celei de-a doua domnii, dar şi dragostei dintre el si Katharina.

Istoricul Krauser presupune că frumoasa Cetaţii Coronei, ajunsă la  39 de ani, s-ar fi întors la mănăstire, iar din cei 22 de ani dedeagostea mistuitoare dintre cei doi, a ajuns până în zilele noastre o poveste superbă despre iubirile acelei vremi.

În casa din Brasov, Strada Poarta Schei nr. 14, funcţioneaza astăzi o gradiniţă.

Bibliografie:

Articolul „Iubirea lui Vlad Dracula din Brasov” de Bianca Poanca Popa, publicat în Monitorul Expres din 14.04.2004.

Articolul „Marea iubire a unui sângeros voievod”, de Tatiana Dabija, publicat în Jurnalul National din 7.06.2004.

26/12/2021 Posted by | ISTORIE ROMÂNEASCĂ | , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

MIRACOLUL DE CRĂCIUN DIN TIMPUL PRIMULUI RĂZBOI MONDIAL

Good Will Toward Men: The Great War's Christmas Truce | Headlines and Heroes

Unul dintre cele mai mari miracole de Crăciun din istoria lumii

În Belgia, pe Frontul de Vest venise Crăciunul anului 1914. Războiul începuse deja de câteva luni când, în plin măcel mondial, armatele beligerante au luat decizia de a înceta focul şi a sărbători Crăciunul.

Circa 100.000 de militari francezi, britanici şi nemţi au petrecut împreună.

În ajunul acestei mari sărbători creștine, cele două tabere inamice au lăsat armele deoparte, rămânând definitiv în istorie.

Așa cum aveau să relateze soldații părtași la acest armistițiu de neconceput, „cerul s-a făcut mai albastru ca niciodată, iar stelele și luna au strălucit toată noaptea ca printr-un mare miracol.”

În tranșee era un frig cumplit, iar unii soldați nu-și mai puteau ține nici armele în mâini.

Era ajunul Crăciunului și dintr-odată se aude din tabăra inamică, refrenul unui colind. „Stiiilleeee naaacht, heeil’ge nacht…”

Englezii credeau că visează… Li se părea că nu aud bine, dar refrenul a fost imediat reluat. „Silent night, holly night/all is calm, all is bright.”

Între cele două tranșee inamice era o zonă a nimănui și cele două tabere erau pe cale să fratenizeze și să intre pentru totdeauna în istoria lumii.

Vine o noapte în care nu se mai aud mitralierele, ci doar colindele. Aceeași colindă în două limbi diferite.

În ziua de Crăciun miracolele continuă. Cele două tabere au ținut un serviciu funerar comun, chiar între liniile tranșeelor. Rugăciunile pentru cei morți au fost ținute în limbile germană și engleză. Mai întâi în engleză, de către un preot aflat pe front, apoi de student teolog din tabăra germană.

La finalul slujbei comune în acel loc al nimănui, un comandant le urează tuturor Crăciun Fericit! Fiecare își îngroapă morții creștinește.

Riflemen Andrew and Grigg

Foto: Soldați britanici și germani fraternizând în timpul Primului Război Mondial pe frontul din Belgia (Sursa: Imperial War Museum).

Sute de scrisori ale soldaților părtași la aceste evenimente au rămas mărturie peste timp.

Multe au fost publicate în ziare englezești în chiar la începutul anului următor. Altele mult mai târziu. Unele sunt ținute în muzeele de istorie.

Caporalul Leon Harris din batalionul 13, regimentul Londra (Kesington), era de 8 săptămâni în luptă și le scria părinților din Exeter :

„A fost cel mai frumos Crăciun pe care l-aș fi putut avea. Eram în tranșee în ajunul Crăciunului, iar pe seară s-a încetat focul. Apoi germanii au început să strige spre noi, urându-ne Crăciun Fericit, urcând din tranșeele lor sute de brăduleți cu candele aprinse.

Câțiva dintre ai noștri s-au întâlnit cu ai lor la jumătatea drumului, iar inițial câțiva ofițeri au aranjat să încetăm cu toții focul până la miezul nopții de Crăciun. Dar armistițiul a continuat până de anul nou și toți am ieșit din tranșee și ne-am întâlnit unii cu alții între cele două linii și-am schimbat diverse suveniruri- nasturi, tutun și țigări.

Câțiva germani vorbeau limba engleză. Toată noaptea am cântat împreună colinde. A fost ceva deosebit, iar vremea a fost cu adevărat glorioasă atât în ajun, cât și în ziua de Crăciun – un cer luminos ziua, strălucitor și cu o lună clară și stele noaptea. Cerul a fost mai albastru ca niciodată, iar stelele și luna au strălucit ca printr-un mare miracol.”

Tot atunci, 1914, lângă Armentières, o altă întâmplare avea să rămână în memorie. Soldații germani au luat în primire stocurile unei faimoase berării locale.

În dimineața de Crăciun, după ce au strigat <<nu trageți!>>, nemții au rostogolit un butoi cu bere și au împărțit-o cu englezii.

Nemții și englezii au jucat și câteva partide de fotbal. Multe dintre acele momente au fost suprinse și în fotografii ale reporterilor de pe front.

Un soldat a publicat o nouă scrisoare pe 8 ianuarie 1915, în Carlisle Journal.

„Cele mai uimitoare scene din acest război au avut loc între tranșee. Ai noștri și germanii au ieșit din tranșee și s-au împrietenit, au făcut schimb de țigări și de cadouri. Ba chiar câțiva dintre ai noștri au mers la ei în tranșee și au stat acolo și s-au distrat împreună.

Această imagine are atributul alt gol; numele fișierului este armistitiu4-640x400.jpeg

Colonelul și adjutantul Regimentului 107 au venit la noi și au vorbit într-un mod atât de prietenos. Toți am cântat la comun colinde, iar în final s-a cântat God Save the King, iar nemții cântau cel mai tare. Asta este absolut adevărat. Unul dintre camarazi a primit o sticlă cu vin pentru a bea în cinstea regelui. Regimentul nostru chiar a jucat un meci de fotbal cu germanii, meci câștigat de ei cu 3-2. ”

Imaginile cu soldații germani și englezi stând împreună apareau la începutul anului 1915 în Mirror, pe prima pagină, strânind un val de reacții, cele mai multe pozitive, în toată lumea. Episodul din 1914 a fost reluat, sporadic, până la finalul Războiului.

Armistitiul de Craciun a durat in unele portiuni ale frontului pana in jurul Anului Nou. Nu doar soldatii simpli au participat, ci si ofiterii. Comandamentele trasmiteau ordine de incetare a oricarei pactizari cu inamicul, dar fara rezultate.

Generalii au fost nevoiti sa vina in prima linie si sa ordone redeschiderea focului sub amenintarea executarii oamenilor pentru tradare.

Pentru a evita orice alte fraternizari, rotatia trupelor a devenit obișnuită, iar unitatile cunoscute pentru astfel de acte au fost trimise in alte portiuni ale teatrului de razboi, unde se dădeau lupte acerbe.

Informatiile legate de Armistitiul de Craciun au fost suprimate de guvernele tarilor participante in razboi, dar scrisorile soldatilor au ajuns in mâna presei, aceste evenimente putand fi aduse astfel la cunostința publicului larg.

In unele portiuni ale frontului, ostilitatile au inceput la fel de emotionant ca in zilele in care se hotarase armistitiul. Capitanul James Dunn al Fusilierilor Galezi Roiali aminteste ca a tras trei focuri in aer si a ridicat un steag pe care scria „Craciun fericit!”.

Germanii au raspuns cu un „Multumesc” măzgalit pe o bucata de pânza, iar căpitanul acestora s-a ridicat si el pe parapet. Amandoi s-au salutat si apoi s-au adapostit in transee. Căpitanul german a tras la randu-i doua focuri de arma in aer. Razboiul reincepuse.

Mulţi soldaţi au fost atunci ameninţaţi că vor fi executaţi, deoarece refuzau să se întoarcă pe front. În cele din urmă între cele două părţi luptele au fost reluate iar până la sfârștul măcelului mondial în 1918, numărul morților ajunsese la milioane de oameni, militari si civili.

După război, povestea acestui armistițiu neoficial de Crăciun a fost dată uitării pentru o vreme , a urmat o criză economică mondială, un nou Război, însă miracolul petrecut atunci a fost revenit la suprafață în anii 60, după lansarea piesei și a filmului „Oh, what a lovely war”.

După două decenii, celebrul muzician britanic Paul McCartney şi-a ilustrat videoclipul piesei „The Pipes of Peace”, din 1984, cu o punere în scenă a Crăciunului din 1914.

S-au făcut multe filme și au fost construite monumente în cinstea eroilor care au ales să renunțe la arme în seara de ajun ca să celebreze miracolul nașterii lui Iisus.

Surse:

Imperial War Museum/AP

-https://www.g4media.ro/unul-dintre-cele-mai-mari-miracole-de-craciun-din-istoria-lumii

-https://adevarul.ro/miracolul-craciun-petrecut-razboi-mondial-roia-oameni-ofiteri-ambelor-parti-dandu-si-mana

26/12/2021 Posted by | ISTORIE | , , , , , , , | Lasă un comentariu

   

%d blogeri au apreciat: