CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

ROMANIZAREA DACIEI



Crăciunul în România. Tradiții și obiceiuri din toate colțurile țării -  Stiri regionale Oltenia - Jurnalul Olteniei


Dacia a rămas sub stăpânirea romană ceva mai puţin de 170 de ani (106-275 e.n.), deci timp de vreo cinci generaţii. Totuşi, efectele au fost decisive: în urma aceste stăpâniri s-a născut poporul român.

În alte ţări în care legiunile au stat de două ori mai mult, ca, de pildă, Panonia şi Britania, nu constatăm acelaşi lucru.În acestea din urmă, după retragerea administraţiei romane, locuitorii, vorbind limba latină, nu s-au putut menţine, cu atât mai puţin impune: ei au dispărut, treptat în mijlocul noilor ocupanţi.

În Dacia, dimpotrivă, populaţia romanică s-a păstrat, mai mult chiar, a fost în stare să absoarbă ea pe năvălitorii ce s-au aşezat în ţinuturile din stânga Dunării.
Cum se explică această extraordinară putere a romanismului dacic? Cum s-a putut ca, într-un interval aşa de scurt să prindă el rădăcini atât de puternice?

Răspunsul, după părerea noastră, nu poate fi decât unul singur: romanismul a biruit în Dacia fiindcă el reprezenta o civilizaţie superioară, o creaţie materială şi de cultură care sintetiza o întreagă evoluţie multiseculară şi ca atare a câştigat pe autohtoni.

Aceştia, treptat convinşi şi atraşi de avantajele vieţii romane, au învăţat limba cuceritorilor, şi-au însuşit numele lor şi s-au romanizat.

Dacă romanii nu izbuteau să câştige pentru civilizaţia şi cultura lor pe daci, s-ar fi întâmplat la noi ceea ce s-a întâmplat în Panonia şi în Britania: dispărea treptat romanismul.

Fiindcă numai cu funcţionari şi cu oameni veniţi din altă parte nu poţi imprima unui ţinut un nou aspect, o nouă viaţă. Trebuie să ai neapărat şi concursul băştinaşilor, care să se simtă atraşi spre această nouă viaţă.

Să urmărim aşadar cum s-a petrecut procesul de romanizare a dacilor.
El a început cu oraşele. Se ştie că, în general, populaţia oraşelor e mai puţin conservatoare decât aceea a satelor.

Apoi în oraşe, romanii alcătuiau, aproape peste tot, majoritatea. Viaţa confortabilă orăşenească, având atâtea elemente de strălucire, de lux, de distracţie, a impresionat cu siguranţă pe dacii care locuiau în ele.

În relaţiile cu administraţia, cu armata, cu coloniştii, ei au început a deprinde latineşte. Negustorii şi meşteşugarii daci, mai ales, erau profesional obligaţi s-o facă. Altfel, n-ar fi putut să-şi continue afacerile.

Aceia dintre autohtoni care voiau să ajungă a juca un rol în administraţie în conducerea oraşului de pildă, de asemenea trebuiau să înveţe latineşte.

Să mai adăugăm şi modaspiritul de imitaţie, care, în toate vremurile şi la toate popoarele, a găsit adepţi. Pentru unii dintre autohtoni a vorbi latineşte a început a fi, de la o vreme, şi un semn de distincţie, aşa încât, ţinând seamă de toate aceste elemente, nu-i de mirare că în centrele urbane procesul de romanizare s-a produs mai repede.
Mai încet a mers lucrul la sate. Aci dacii formau, mai ales în primele timpuri după cucerire, imensa majoritate a poporului.

Cu vremea, însă, au început să se aşeze şi romanii în sate. Venea câte un colonist, îşi făcea o aşezare sau o villa, cum se spunea atunci, împrejurul ei se ridicau cu vremea alte aşezări, ale copiilor, ale muncitorilor, până ce villa ajungea un adevărat vicus sau pagus, adică un sat care purta, de cele mai multe ori, numele întemeitorului.

Întâlnim o sumă de sate de acestea în Dobrogea. Astfel era satul lui Clement sau al lui Clemenţian (vicus Clementinus) la Caramuratul de astăzi; satul lui Casius (vicus Casianus) la Şermet; satul lui Verobrittus (vicus Verobrittianus) la Sarai, lângă Hârşova. În ţinutul cetăţii Histria, era satul lui Celer (vicus Celeris), al lui Quintio (vicus Quintionis) şi al lui Secundinus (vicus Secundini). Lângă Tomis se pomeneşte satul lui Narcisus (vicus Narcisianus). Tot aşa s-a îmtâplat şi în Dacia.

Muncitorii daci care lucrau pe moşiile acestor colonişti cu atât mai mult cei care le luau în arendă, au început a deprinde latineşte. Le folosea şi pentru a se înţelege cu autorităţile, cu perceptorii, cu funcţionarii administrativi, cu toţi cei carei reprezentau statul.
În romanizarea satelor, au avut un rol important veteranii, atât cei de origine romană sau romanizaţi, cât şi cei proveniţi din băştinaşi.

Cum serviciul militar dura mult – 25 de ani – o bună parte dintre legionari erau căsătoriţi; soţiile şi copii aveau de altfel voie să locuiască în imediata apropriere a taberei sau castrului, în aşa-zisele canabe. Legiunile şi diferitele corpuri de trupă auxiliare stând însă permanent în Dacia, este evident că multe dintre soţiile soldaţilor vor fi fost autohtone, dace.

La eliberare, legionarul, numit acum veteranus, căpăta – dacă nu avusese de mai înainte – dreptul de cetăţenie pentru el şi întreaga lui familie, precum şi o bucată de pământ spre a o cultiva. Copii veteranilor şi ai dacelor deveneau aşadar cetăţeni romani şi vorbeau latineşte; cei mai mulţi vor fi ştiut şi limba dacă, limba mamei.

Copii copiilor însă, aşadar nepoţii veteranilor, erau de obicei deplin romanizaţi. În două, cel mult trei generaţii, urmaşii acestor căsătorii mixte, între veteranii romani şi femeile dace, uitau limba băştinaşilor.
În ce priveşte pe veteranii de origine dacă, şi aici a avut loc un proces de romanizare.

După ce stătuseră 25 de ani sub arme, după ce văzuseră întinderea şi puterea imperiului, de la Tigru şi Eufrat, unde făcea de pază acum o „vexillatio Dacorum Parthica”, până în Britania, unde îşi avea reşedinţa o altă trupă de daci, după ce deprinseseră, în timpul lungului serviciu militar, limba romanilor, şi avuseră prilejul să cunoască măcar civilizaţia dacă nu şi cultura acestora, după ce deveneau, la eliberarea „onestă” din armată, cetăţeni deplini, cu toate drepturile şi cu pământ, era firesc să se simtă legaţi de această nouă situaţie şi să caute a atrage spre ea şi pe alţii. Dacii care au servit în armata romană au fost şi ei întocmai ca şi ceilalţi veterani, elemente active de romanizare.
Numărul veteranilor aşezaţi în Dacia trebuie să fi fost considerabil, de vreme ce, în limba română, noţiunea de om în vârstă, cu ani mulţi, este exprimată tocmai de acest cuvânt. Fiindcă bătrân nu e altceva decât veteranus, modificat după regulile limbii noastre. În alte limbi romanice, în franţuzeşte, de pildă, sau în italieneşte, se întrebuinţează pentru a exprima noţiunea de bătrân, cuvinte care derivă din corespunzătorii latini vetus (vieux, vecchio) sau senex.

Numai la noi a biruit acest termen militar veteranus, ceea ce dovedeşte frecvenţa cuvântului, deci şi a celor care se numeau astfel, în Dacia. De altfel, această frecvenţă a veteranilor nu trebuie să mire, deoarece procesul aşezării lor în Dacia a durat vreme îndelungată, şi anume tot atât cât au stat trupele romane aici.

Nu e vorba deci de o singură împroprietărire a veteranilor din vremea lui Traian, ci de o serie continuă de asemenea împroprietăriri, ale tuturor veteranilor de după 106, care au vrut să se aşeze în Dacia.

Aşadar elementul militar sporea mereu.
Şi orăşenii trebuie să fi fost mulţi, de vreme ce un cuvânt reprezentativ de al lor, pavimentum, care înseamnă pavaj, podea, a ajuns să fie întrebuinţat pentru a exprima o noţiune tocmai caracteristic rurală, pământul. Evident şi orăşenii şi sătenii din Dacia au cunoscut şi cuvântul aşa de obişnuit, terra.

De ce însă în timp ce în celelalte limbi romanice, solul e designat prin termeni ce provin din acest cuvânt, la noi s-a impus termenul orăşenesc de pavimentum, terra rămânând cu înţelesul derivat de ţară?

Explicaţia credem a fi următoarea: Ca să ajungă a birui, pentru exprimarea unei noţiuni fundamentale şi de întrebuinţare permanentă, termenul – impropriu de fapt – pavimentum, a trebuit să fie întrebuinţat de un număr considerabil de la care să-l fi luat ruralii.

Acesta a fost cazul însă atunci când oraşele Daciei, fiind ameninţate de năvălitori, care le vizau în primul rând, populaţia lor s-a retras prin locuri mai ferite, prin satele şi pădurile vecine.

Chiar dacă însă generalizarea acestui cuvânt şi formarea înţelesului său actual se va fi petrecut în alte condiţiuni, nu e mai puţin adevărat că el constituie un indiciu al însemnătăţii pe care a avut-o în romanismul dacic elementul orăşenesc.

Un alt indiciu în acest sens este cuvântul cetate, din latinul civitas. Pentru a numi un loc sau o aşezare întărită, strămoşii noştri nu s-au folosit aşadar de un termen militar cum ar fi fost arx sau castellum, ci au recurs chiar la cuvântul care designa aşezarea urbană, oraşul. Alegere explicabilă dacă ne gândim la epoca mai târzie a apărării militare romane, când împotrivirea la atacul barbarilor se făcea mai ales din dosul zidurilor oraşelor fortificate.

Un exemplu ni-l oferă chiar colonia Romula, din Oltenia, care mulţumeşte împăratului Filip şi fiului său fiindcă au întărit-o printr-un zid circular.
Asupra teritoriului dintre Carpaţi, Olt şi Dunăre (viitoarea Muntenie), ca şi asupra sudului şi vestului Moldovei, influenţa Romană s-a exercitat încă înainte de expediţiile lui Traian, dovadă numeroasele tezaure monetare, romane, unele dintre ele cuprinzând chiar emisiuni republicane.

Această difuzare a monedei romane are drept urmare încetarea baterii monedelor dacice proprii, care au fost astfel înlocuite ân schimburile curente de mărfuri.

Faptul este semnificativ şi arată cuprinderea teritoriilor dacice, atât cele intracarpatice cât şi cele din Muntenia şi Moldova, în aria de iradiere a civilizaţiei latine, înainte de războaiele lui Traian. După cucerire, procesul de romanizare are loc şi aci, aceste teritorii fiind străbătute de drumuri romane şi păzite de castre romane.

Aici, în câmpia munteană, şi anume în ţinutul păduros dintre cele două stepe – Bărăganul şi Burnasul – au găsit slavii o numeroasă populaţie romanică şi de aceea au zis acestui ţinut Vlaşca, adică ţara vlahilor, şi Vlăsia, care are acelaşi înţeles.
Procesul de romanizare al Daciei a fost rapid.

El se observă în înseşi numele localnicilor, care în câteva generaţii ajung curat romane.

Iată câteva exeple caracteristice: cu prilejul unei năvăliri a costobocilor, este ucis dacul Dazius Comozoi (adică al lui Comozous) din Tropaeum Traiani.

Copii lui îi pun o inscripţie funerară din care putem urmări procesul de romanizare a numelor. Aşadar pe tatăl celui ucis îl chema Comozous: nume dac; fiul său poartă de asemenea un nume dac: Daizus.

Copii acestora din urmă însă, deci nepoţii lui Comozous, se numesc Justus şi Valens, ca cei mai autentici romani.

Al doilea exemplu îl avem tot din cetatea Tropaeum: o inscripţie latină pomeneşte o altă familie de daci, şi anume iarăşi trei generaţii; bunicul se numeşte Mucaporus, tatăl se numeşte Scoris şi are ca soţie pe Aurelia Eftepir, copiii, adică nepoţii lui Mucaporus, poartă numele curat romane de Aurelius, Sabina, Valens şi Sabinianus.

Dacă bunicul şi tatăl îşi păstrează numele dacice, mama copiilor are prenumele roman, Aurelia, iar copii poartă cu toţii nume romane.

Procesul de romanizare apare şi aci evident. S-a petrecut în Dacia romană un fenomen similar aceluia care va avea loc mai târziu în Principatele Române: în curs de câteva generaţii, elementele străine vor fi asimilate de masa românească.

Andronic Cantacuzino, contemporan cu Mihai Viteazul, era grec. Fiul lui, Constantin Cantacuzino, ia ca soţie pe fiica lui Radu Şerban, fostul domn, şi ajunge fruntaşul boierimii muntene.

Copiii lui Constantin, aşadar nepoţii lui Andronic, sânt membrii cei mai imporanţi ai partidei naţionale româneşti; unul dintre ei Şerban, ajunge domn al Munteniei; un altul scrie o cronică a românilor, în sensul cel mai larg al noţiunii de român.

Asimilarea Cantacuzinilor era deplină; ea se făcuse în curs de două generaţii. În Dacia romană asimilarea a fost tot aşa de rapidă şi completă: se poate afirma ca pe la jumătatea secolului al III-lea, deci înainte de retragerea legiunilor, Dacia era o ţară deplin romanizată.

Atât în oraşe, cât şi în state, se vorbea acum latineşte: bineînţeles, nu latina literară, aceea a lui Tacit, Horaţiu şi Pliniu, ci latina populară, aşa cum o vorbea poporul, cu o gramatică aproximativă şi cum o scria el, nerespectând întodeauna terminaţiile şi ortografia.(Constantin C. Giurescu, Dinu C. Giurescu, „Istoria românilor din cele mai vechi timpuri si până astăzi”, 1975, editura Albatros , pag. 127).

22/12/2021 - Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , ,

16 comentarii »

  1. Cam suspect articolul de subiectivism cras. Nu ]ncepe cu o propozitie de bun simt de felul noi presupunem, sau măcar dorim să construim un posibil model social de conviețuire. Poate autorii ”au trăit din timpurile acelea până în zilele noastre” și au competențe serioase.
    Istoria este valabilă doar de la Dumnezeu, ce scriu oamenii, mai ales unii semeni de-ai noștri este asemănătoare cu istorisirea unui histrion

    Apreciază

    Comentariu de Rubinescu-Ostriceanu Fideliu | 22/12/2021 | Răspunde

    • Te-ai uitat cine semnează articolul? Te crezi mai deștept de cât acad C. Giurescu:? Constat că ai prostul obicei de a arunca vorbe, fără să încerci măcar să răspunzi cu date concrete în sprijinul năzdrăvăniilor pe care le susții…
      Aștept să văd ce argumente serioase ai când spui prostiile pe care le spui… Ești capabil să prezinți argumente, sau îți place pur si simplu să te bagi in seamă?

      Apreciază

      Comentariu de cersipamantromanesc | 22/12/2021 | Răspunde

  2. Ce mare minciună !!!

    Apreciază

    Comentariu de Chiș Petrică | 22/12/2021 | Răspunde

  3. Am înțeles, te sperii de nume. Chiar dacă sunt nume consacrate, contează etica, sau modul de abordare dacă vrei. Adevărul nu contează? Sau pui și tu întrebarea cheie ”Ce este adevărul?„ Acum ai o șansă mare să descoperi ce n-ai știut, cu condiția să fii onest cu tine însuți, nu cu mine sau alții. Lucrările de cercetare sunt construite pe ipoteze, care nu pot înlocui adevărul pe care nu-l cunoști pentru că practic nu ai cum. Aceste ipoteze conduc la un șablon abstract care are șansa sau nu să se potrivească cu realitatea la care generația care studiază nu avea cum să fie martoră. Nu ai ceva complet și atunci corect este să spui că ai presupus pe baza datelor o posibilă realitate.
    Nu mi-am propus să te chem la o lecție, dar cât trăiește un om învață, dacă, nu cumva prejudecățile i-au trântit ușa în nas. Să ai o zi frumoasă

    Apreciază

    Comentariu de Fideliu Rubinescu-Ostriceanu | 23/12/2021 | Răspunde

    • N-ai spus nimic. Ai pretenția că ai descoperit ceea ce mari istorici nu au știut și nu stiu?
      Spui că ești onest cu tine însuți, sau îi îndemni doar pe alții să fie?Te crezi deținătorul adevărului? De ce nu ni-l spui degrabă și nouă, pă cătoșilor?

      Apreciază

      Comentariu de cersipamantromanesc | 23/12/2021 | Răspunde

  4. Marii istorici știu că de fapt nu știu nimic. Micii istorici sunt convinși că știu totul. Păcătoși suntem toți, adică și eu. Nu asta este o problemă, pentru că este evident. Sunt goluri mari în istoria universală, pe care istoricii le-au umplut așa cum au crezut de ”cuviință”. Problema umană generală este aceea de a recunoaște că timpul nu-i ajută, că sunt limitați și orice mărturie este poleită cu subiectivism încă de la începutul evenimentului produs iar peste timp oricum se alterează pentru că mai ”apar” și alte păreri.. Te întreb ce punct de reper poți să iei și să ai pretenția că ești exact în relatarea ta? Cum spuneam, firul istoriei se află în mâna lui Dumnezeu, oamenii se pricep doar să pretindă că știu deși este destul de caraghios ceea ce fac.

    Apreciază

    Comentariu de Fideliu Rubinescu-Ostriceanu | 23/12/2021 | Răspunde

    • D-ta știi că oamenii se pricep doar să pretindă că știu. În același timp, d-ta te detașezi și susții că știi totuși ceva, anume că ei nu știu nimic…
      Prin urmare, dacă oamenii (printre care trăiești, dar cu care nu te identifici), se pricep doar să pretindă că știu, deși ”este destul de caraghios ceea ce fac”, concluzia care se desprinde ar fi aceea că ce faci d-ta e caraghios !
      După cum spunea Boethius, -„si tacuisses, philosophus mansisses”!

      Apreciază

      Comentariu de cersipamantromanesc | 23/12/2021 | Răspunde

      • Din ce se desprinde concluizia că ceea ce fac este caraghios? De identificat mă identific cu oamenii prin natura păcătoasă, însă prin personalitate sunt totuși distinct, nu fac parte dintr-o masă amorfă cu o gândire amorfă, în traducere îmi permit să gândesc dincolo de orice șablon impus. La școală, la facultate sunt impuse astfel de șabloane ca metodă pedagogică, dar cine rămâne strict în aceste șabloane face parte din masa amorfă, nu se poate distinge printr-o gândire liberă; ”adică ce să mai zic dacă au zis alții e bine și gata.” Eu cred, personal, fără nici o urmă de impunere, eu cred că un adevărat intelectual trebuie să aibă o gândire liberă și un schimb de păreri la fel de libere. O părere diferită fie ea și greșită nu trebuie să constitue un prilej de supărare. Nu suntem pe aceeași lungime de undă, avem repere diferite, considerate corecte de fiecare din noi. Unde este problema de nerezolvat? Mai spun ceva. În cercetare nu există o metodă singulară de abordare, altfel nu ești un cercetător, ești executant. Și când te afli în postura de executant, chiar taci. Eu preferă să-mi exprim părerile, nu subscriu la tăcere și oricum fără filosofie nu există raționament și asta chiar în matematică.
        Personal consider că orice om are o valoare aparte și nu-mi permit să fac aprecieri în acest sens. Însă fiecare are dreptul să privească din punctul lui de vedere un fenomen, un eveniment și chiar o lucrare, abordată și ea dintr-un anumit punct de vedere.

        Apreciat de 1 persoană

        Comentariu de Rubinescu-Ostriceanu fideliu | 24/12/2021

      • „Un popor care nu-și cunoaște istoria e ca un copil care nu-și cunoaște părinții.”, scria cu ani în urmă marele nostru istoric Nicolae Iorga.

        Ca să fie clar despre ce vorbim, atunci când ne referim la știința istoriei, trebuie să avem clară definiția a ceea ce este o știință?
        Acordul general spune că știința este studiul obiectiv și sistematic al unui domeniu bine definit cu ajutorul unor mijloace și metode de investigație proprii.
        Este acceptată existența a trei tipuri de științe: formale, ale naturii și științele sociale, care se ocupă cu studiul societății și al relațiilor dintre indivizi în cadrul societății: sociologie, economie, istorie, lingvistică etc. și perla coroanei științele politice.
        Denumite și științe umaniste s-au desprins una după cealaltă din iubirea de înțelepciune a vechilor greci.

        Așa ajungem la una din definițiile istoriei: știința care examinează și analizează evenimentele din trecut, urmărind să stabilească în mod obiectiv structurile de tip cauză-efect în desfășurarea lor.
        Istoria înseamnă „cunoștințe dobândite prin investigație”, care este un mod de a descrie ceea ce fac istoricii.
        Istoricii și arheologii sunt ca detectivii, investighează ce s-a întâmplat – și de ce – folosind dovezi clare și reale, care îi ajută să construiască o înțelegere a trecutului.
        Pentru a înțelege ce este Istoria, trbuie să să știm că aceasta este știința care studiază evoluţia omenirii din cele mai vechi timpuri şi până astăzi, bazându-se pe izvoare (surse) istorice:

        Izvoarele istorice sunt clasificate în două categorii:

        a. izvoare scrise: inscripţii, documente vechi, cărţi, hărţi, ziare, monede, scrisori.
        b. izvoare nescrise: ruinele unor construcţii, morminte, unelte, arme, bijuterii, vase de ceramică, picturi rupestre.
        Istoria este completată prin informaţiile oferite de ştiinţele auxiliare (ajutătoare): arheologia (se ocupă cu descoperirea şi studierea urmelor materiale ale trecutului), epigrafia (studiul inscripţiilor), numismatica (studiul monedelor).
        Spun toate acestea, pentru că am văzut cu uimire cum d-ta decretai într-o postare recentă că: ”Lucrările de cercetare sunt construite pe ipoteze, care nu pot înlocui adevărul pe care nu-l cunoști pentru că practic nu ai cum.
        Aceste ipoteze conduc la un șablon abstract care are șansa sau nu să se potrivească cu realitatea la care generația care studiază nu avea cum să fie martoră. Nu ai ceva complet și atunci corect este să spui că ai presupus pe baza datelor o posibilă realitate.”

        Uite cum, în doar câteva cuvinte care reflectă adânci prejudecăți, dar mai ales o adâncă neștiință, d-ta încerci să ștergi cu buretele memoria omenirii pe care Istoria luptă să o păstreze vie pentru viitorime.
        ”Cei care uită trecutul sunt condamnați să îl repete”, spunea George Santayana,iar Hegel ne avertizează că ”Istoria lumii este o curte de judecată”.
        Oamenii de azi înfruntă viitorul cu trecutul lor.
        D-ta ai mai afirmat ritos undeva și că ”Marii istorici știu că de fapt nu știu nimic”, citându-l probabil inconștient pe marele filosof antic Socrate, care ne-a lăsat peste veacuri faimosul adagiu : ” Știu că nu știu nimic, și nici măcar asta nu știu”.
        Numai că tot marele filosof Socrate spunea că ”Adevărata înțelepciune înseamnă să-ți recunoști propria ignoranță”…
        Ce zici, ai puterea să recunoști că ești un ignorant în fața măreției istoriei?

        Apreciază

        Comentariu de cersipamantromanesc | 24/12/2021

      • Am observat criteriul de apreciere a celor scrise de mine, cu destulă zgârcenie, pentru că nu mi-am propus să scriu așa de mult. Pentru materialul informativ pe care mi l-ai trimis și presupun că ai crezut că habar n-am ce este istoria și care sunt metodele investigative, mi-au stârnit un fel de zâmbet. E ca și cum ai fi rămas blocat în anul întâi de studiu la facultatea de istorie și mi se pare cam puțin pentru o abordare complexă…; astea sunt niște informații preliminare, pentru învățăcei. Devine important ce faci cu ele și ce se poate integra din aceste surse auxiliare sau primare. Dacă ai așa ceva la îndemână ești sigur că sursele îți compun o realitae corectă? Obiectivismul îl găsești de obicei în matematică, fizică, chimie și alte științe exacte. De obicei un inginer lucrează cu așa ceva, iar un istoric nici habar nu are, deși aceste date de-abia îi urcă raționamentul pe ceva solid. Și chiar și aceste științe au erori, dar pentru asta trebuie să înveți ceva special, adică matematică, fizică, chimie, biochimie, biofizică, mecanică, construcții. Când deja știi câte ceva din aceste materii poți aborda serios aceste probleme legate de istorie, de trecut și probabil și viitor
        Ce a spus Socrate toți cercetătorii o știu și aceia nu lucrează cu eșantioane, lucrează la modul concret, prin metoda observației și metoda experimentală cu științe exacte.
        Aici este vorba și de înțelepciune și de putere morală în a pune cap la cap niște date și a crea un model abstract, foarte important fiind experiența proprie aplicată la un model social, chiar și peste veacuri, Deja am făcut un pas spre subiectivism. Observi că nu se poate altfel, de aceea abordarea trebuie să fie cinstită și nu mergi cu exactitate tocmai la istorie când practic nu poți măsura precis o distanță dintr-un punct în altul.
        Istoria este măreață, aș putea afirma, dacă dorești să mă înțelegi, dureros de măreță, iar eu nu sunt tocmai un ignorat, dar îmi exprim neputința de a o cuprinde și de a o înțelege de la începuturile ei și până astăzi (fără să vreau am dat o definiție a istoriei) pentru simplul și adevăratul fapt că sunt om limitat ca timp biologic și mai mult, pentru că natura păcătoasă mă împinge la subiectivism, deși chiar doresc să fiu obiectiv.
        Mi-aș dori să ne cunoaștem, ai o abordare simpatică, deși uneori cam pătimașă. Și nu uita, nu poți cunoaște cât ai vrea și nu te poți exprima obiectiv oricât te-ai strădui chiar din ce cunoști.

        Apreciază

        Comentariu de Fideliu Rubinescu-Ostriceanu | 27/12/2021

      • Stimate domn,
        Ce spui d-ta aici este lipsit de substanță și place cu siguranță indivizilor care încearcă să împingă în derizoriu istoria, în numele unei filosofii redundante.
        Aflăm de la d-ta că ”nu are rost să studiem trecutul, pentru că acesta oricum nu poate fi cunoscut decât de Dumnezeu”… (sic !).

        Te-ai întrebat vreodată cine ar putea avea interesul ca noi să rătăcim prin vremuri, fără să știm cine ne sunt părinții și cine suntem ?
        Crezi că dacă acesta ar fi fost planul Creatorului , am mai fi putut vorbi până în zilele noastre despre Historia magistra vitae ?

        Asta să fie oare vrerea Divinității ?

        Historia est Magistra Vitae, expresia latină folosită de Cicero în De Oratore , transmite ideea că studiul trecutului ar trebui să servească drept lecție pentru viitor și a rămas de-a lungul timpului o idee fundamentală a istoriografiei.
        Citatul complet spune:
        Historia vero testis temporum, lux veritatis, vita memoriae, magistra vitae, nuntia vetustatis, qua voce alia nisi oratoris immortalitati commendatur? (Cicero, De Oratore , II, 36).
        Te las să aprofundezi spusele acestui uriaș al gândirii care, așa cum vezi, a rămas în ISTORIE, fără să ceară acceptul nimănui !

        Apreciază

        Comentariu de cersipamantromanesc | 30/12/2021

  5. Muțumesc pentru răspuns.
    Ce spun nu este lipsit de substanță. Este punctual și întrunește criteriile cercetării. Fără fizică, biofizică, chimie, biochimie, matematică, toate descoperirile și toată acțiunea de ”detectivi” cu specializare istorie este echivalent cu zero. Detectivii sunt obligați să probeze realitatea speculată, altfel devin martori mincinoși. Istoricii cum o probează, doar o speculează? Cui dau socoteală pentru acele ” țesături” cu rang de cărți de specialitate istoricii? Este etic să compui fără fond diverse explicații de dragul de a completa ”istoria” pe care dorești să o susții?
    Ideea de a specula e veche; de la egipteni cel puțin și până astăzi au fost aranjate favorabil evenimentele produse în favoarea claselor conducătoare, invocând uneori chiar spirit patriotic (definiție neam-țară-istorie națională). Asta nu ține la un om intelectual. Apreciez citatele transmise, îmi plac și pot fi aplicate , sunt utile. Istoria este foarte importantă doar atunci când istoricii au abordări cinstite, prezentând lacunele și nu totul ca pe o curgere impecabilă a unui trecut cu mărturii puține sau deloc.
    Cicero era avocat și flosof. Nu era istoric, dar, a scris istorie prin el însuși. Eu nu aș numi indivizi niște semeni de-ai noștri. Este o atribuire neelegantă pentru omul înzestrat cu rațiune, care are personalitate și în concluzie este persoană. Termenul de individ este folosit în special de biologi și se referă la insecte, animale și chiar plante. O persoană care studiază o știință umanistă, nu are voie să folosească asemenea termen în dreptul unor persoane cu opinii diferite, bune sau greșite.
    Eu pot să greșesc și nici nu pot evita greșeala și totuși sunt o persoană prin ceea ce simt, prin gîndire, discernământ. Sunt convins că un absolvent de litere s-ar exprima mai bine ca un istoric și chiar atunci când compune ceva după un model abstract își asumă ficțiunea, scrie cu talent și nu are pretenția de detectiv.
    Noblețea unui om intelectual este dată de recunoașterea că nu face un compromis cu etica de dragul specializării pe care o are pentru a ”trage” de un rezultat, pentru a mulțumi nu știu pe cine sau a apăra scrierile cuiva, fie el și savant. În fața lui Dumnezeu toți scriem istorie prin ceea ce facem și nu prin ceea ce ni se spune să facem, Trebuie să fim noi înșine ca Cicero, sau mai bine ca Isus Hristos, modelul nostru divino-uman. Chiar acest model trebuie urmat ca să conștientizăm că suntem persoane și să scriem istorie în consecință.
    Personal doresc să aveți un an nou cu sănătate, proiecte noi și încredere că Dumnezeu conduce istoria și să deveniți un discipol al Lui prin istoria pe care o veți scrie în lumina Adevărului.

    Apreciază

    Comentariu de Fideliu Rubinescu-Ostriceanu | 31/12/2021 | Răspunde

    • Aflăm de la domnia ta, că ”fără fizică, biofizică, chimie, biochimie, matematică, toate descoperirile și toată acțiunea de ”detectivi” cu specializare istorie este echivalent cu zero”.
      Așadar, ajungeți să argumentați cu sofisme și truisme….

      MUTATIS MUTANDIS, se înțelege că nu are rost să studiem și să prețuim știința Istoriei, și că singurul reper pe care îl avem pentru evaluarea lumii care ne înconjoară fiind doar Știința !
      Nu ne spui nimic despre rolul științei în validarea adevărului istoric ?
      Nu contează pentru d-ta faptul că multe din descoperirile istorice se datorează științei și nici faptul că și în cazul unor științe așa zis ”exacte”au fost evidențiate cu stupoare (uneori foarte târziu) falsuri și înșelătorii ordinare, care au compromis cercetările în multe domenii?
      Cu timpul multe dintre ele au fost corectate sau înlăturate și omenirea a progresat în continuare.
      Cu toate acestea, d-ta rămâi neabătut în susținerea faptului că adevărul in Istorie este fie necunoscut, fie imposibil de aflat, chiar dacă erori și falsuri apar și in cercetarea stiințifică.
      Mai mult,d-ta invoci Divinitatea atunci când enunți imposibilitatea cunoașterii adevărului istoric, dar nu aplici aceleași criterii de judecată atunci când vine vorba de cercetarea științifică …
      Capcana apare atunci când ajungi să eludezi o problemă critică , anume stabilirea faptului în ce măsură corpul actual de cunoștințe științifice poate fi considerat drept un indicator a ceea ce este „adevărat” în acceptarea cunoașterii istorice.

      Așadar, conceptual, d-ta ești un sceptic fiind convins că noi, ființe trecătoare, nu știm nimic.

      Mai mult, conform concepțiilor afișate de d-ta , oricine poate emite păreri asupra valabilității unor fapte petrecute în istorie, numai filosoful Cicero, nu. De ce ? Pentru că era un filosof și un orator de geniu, dar nu era istoric?
      Atunci când d-ta, scepticul, afirmi că oamenii nu știu nimic, ignori paradoxul scepticismului care afirmă pe scurt că, dacă într-adevăr oamenii nu știu nimic, atunci scepticul nu poate ști că oamenii nu știu nimic.
      D-ta spui totuși că știi !
      Noul An să vă aducă numai bucurii !

      Apreciază

      Comentariu de cersipamantromanesc | 02/01/2022 | Răspunde

    • PS
      Observ cu uimire că pentru d-ta cuvântul ”individ” este jignitor.
      Cercetând semnificația acestui etimon intrat în limba noastră prin franceză, constatăm că individul este o ființă în sens spațial și temporal.

      În general, un individ este o entitate singulară care poate gândi și mai ales o entitate cu conștiință.
      Asta suntem noi toți, indiferent dacă ne considerăm jigniți sau nu..

      Apreciază

      Comentariu de cersipamantromanesc | 02/01/2022 | Răspunde

      • Bun găsit în noul an. Dorinţa mea este ca acest an să ne aducă onestitate şi energie ca să putem contribui la dezvoltarea unei societăţi sănătoase prin corecturile care se impun şi mai ales să învăţăm unii de la alţii ce este bun.
        Mă simt dator cu un răspuns la cele scrise. Sunt câteva erori care mi-au fost atribuite cu privire la Cicero şi la ştiinţele exacte.
        Eu nu am spus nimic că Cicero este lipsit de drept în a face afirmaţii despre istorie şi nu mi-aş permite mai ales că el era şi avocat şi filosof. Însă nu pot priva de libertate pe nimeni în a-şi exprima o părere cu privire la un eveniment, fenomen sau lucrare apărută. Nu aş vrea să apară o încurcătură tocmai aici pentru că nu sunt eu autorul ei, ci , mai degrabă este o interpretare personală a domniei voastre.
        Referitor la ştiinţele exacte, îmi cer scuze dacă greşesc, dar cred că este un teren alunecos pentru dumneavoastră, absolvent de istorie. Ştiinţele exacte au produs acele „erori” la cererea unor istorici. Mă refer la datări prin metoda izotopilor radioactivi şi propulsarea unor documente sau mai bine zis fragmente de documente pentru cauze „nobile” propuse tot de istorici. Odată dovedite ca falsuri tot de comunitatea ştiinţifică şi nu de istorici care nu ştiu cum stă treaba, au fost rectificate.
        Acum ştiinţa nu dă informaţii despre anul, luna, săptămâna, ziua şi ora, ci propune un interval de timp în care s-ar putea situa evenimentul, documentul sau fragmentul în analiză. Celelalte demersuri revin istoricilor care ţes evenimentele după „repere imbatabile” ca adevăraţi detectivi, uitând că testul esenţial, proba, care confirmă realitatea, nu au cum să-l aibă la îndemână. Că pretenţiile sunt mari din partea istoricilor stârnind zâmbetul comunităţii ştiinţifice este altceva.
        Nu sunt sceptic, apreciez istoricii care sunt corecţi în aprecieri situându-se în postura de cronicari (cu tot subiectivismul inerent) şi nu de detectivi.
        În legătură cu termenul de individ, acest termen devine jignitor când este aplicat de un absolvent de ştiinţe umaniste. Biologul poate face aceasta exprimând generalităţi asupra comunităţilor de insecte, plante, animale şi chiar oameni din anumite zone geografice studiate (fenotip, genotip). Când un absolvent de ştiinţe umaniste foloseşte acest termen, nu înţelege că tocmai omul cu psihicul său în interacţiunile sociale se defineşte obligatoriu ca persoană. Este o lecţie de învăţat pe care eu o transmit ca pe o carte deschisă în care vă apreciez ca persoană.
        Nu ar trebui să uitaţi că fără ştiinţă nu aveţi nimic ca istoric, puteţi deveni colecţionar de obiecte sau puteţi să „ţeseţi” fără reper, după bunul plac, orice lucrări doriţi, dar fără valoare. Cred că aţi conştientizat că „asul din mânecă”, adică ştiinţa care v-ar putea susţine interpretările, l-aţi cam şifonat şi trebuie să vă purtaţi cu maximă atenţie, altfel s-ar putea să nu mai dorească să vă ajute tocmai când aveţi mai mare nevoie, chiar şi pentru un fals pe care s-ar putea să vi-l doriţi în scopuri nobile (strămoşi-neam-ţară). Nu doresc să pun pe nimeni în dificultate pentru neştiinţa de care dă dovadă, aşa că îmi cer scuze, pentru stilul ofensiv, ştiind că Dumnezeu priveşte la toţi cu îngăduinţă, pentru că toţi suntem lipsiţi de vrednicie şi rămaşi în urmă în cele esenţiale vieţii şi asta o spun în special în dreptul meu.

        Apreciază

        Comentariu de Fideliu Rubinescu-Ostriceanu | 02/01/2022


Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

%d blogeri au apreciat: