CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

DEBARCAREA LUI HRUSCIOV A FOST PENTRU CEAUȘESCU O LECȚIE ÎN URMA CĂREIA ȘANSELE CA ARMATA ROMÂNĂ SĂ SCHIMBE REGIMUL AU DEVENIT NULE


Nicolae Ceaușescu și generalul Vasile Milea

Nicolae Ceaușescu și generalul Vasile Milea

Debarcarea lui Hrușciov, o lecție pentru Ceaușescu.

Istoricul Lavinia Betea consideră că în decembrie 1989 nu a existat nicio posibilitate ca Armata României să schimbe regimul iar Nicolae Ceaușescu controla întreaga structură. 

Nicolae Ceaușescu, comandant suprem al forțelor armate, a ordonat în decembrie 1989 deschiderea focului împotriva celor care protestau în stradă, la finalul unei decade în care Cortina de Fier se prăbușea, iar România socialistă trecea printr-o criză fără precedent din dorința irațională a dictatorului de a achita datoria externă.

Cu o Românie izolată complet, atât de est, cât și de vest, Ceaușescu și-a condamnat poporul la frig și foame. 

Nu a putut fi schimbat printr-o lovitură politică, asemenea altor lideri comuniști din regiune, ci a fost nevoie de sânge. Iar acest lucru e cauzat și de faptul că Nicolae Ceaușescu s-a înconjurat de personaje obediente și avea controlul absolut asupra țării, în ciuda faptului că suferea de paranoia și își pierduse încrederea în aproape toată lumea.

Debarcarea lui Hrușciov a fost o lecție pentru Ceaușescu

Istoricul Lavinia Betea, care va lansa pe data de 20 iunie la editura Corint, două noi volume „Viața și epoca lui Nicolae Ceaușescu” și „Tovarășa”, o biografie a Elenei Ceaușescu, într-un interviu acordat DC News, spune că debarcarea liderului sovietic Nikita Hrușciov a fost o lecție pentru Ceaușescu. 

„Ceaușescu a modificat statutul partidului în maniera în care el nu mai putea fi înlocuit statutar. Comandanții noștri de armată nu erau comandanții sovietici din perioada lui Hrusciov, care veneau înnobilați de victoriile pe fronturile celui de-al Doilea Război Mondial”, a explicat Lavinia Betea.

Istoricul spune că Ceaușescu se „înconjurase de oameni care aveau pete negre la dosar”. Ea l-a dat exemplu pe generalul Vasile Milea care era pe punctul de a fi demis pentru „ceea ce azi am numi deturnări de fonduri”.

„În ce bătălii se remarcase Vasile Milea sau Victor Atanasie Stănculescu? Ce credit aveau aceștia?”, se întreabă, retoric, Lavinia Betea.

Ceaușescu a avut un control deplin asupra Armatei. Generalii români, erau numiți politic, nu pentru geniu militar.

Ea a subliniat că niciunul din generalii lui Ceaușescu nu aveau capacități militare. Toți au fost ridicați în grade sub motivații politice. Se remarcaseră doar din punct de vedere politic nu prin ceva care să-i nimbeze ca oameni care ar fi avut un geniu militar.

Nici vorbă de așa ceva”.

Acesta a fost unul din motivele pentru care Armata nu putea avea nicio inițiativă care să ducă la schimbarea regimului, a subliniat Lavinia Betea.

„Nu armata, ci situația internațională a fost punctul nevralgic al lui Ceaușescu și contextul în care se produceau schimbările din vecini. Asupra Armatei el avea control deplin.

 Subliniez din nou, între comandanții noștri din structurile militarizate și comandanții sovietici din vremea lui Hrușciov care au dus la înlocuirea dictatorului sovietic, e o distanță ca de la cer la pământ”, a punctat Lavinia Betea, care a subliniat însă că Armata nu l-a părăsit pe Ceaușescu, dar după Timișoara toată lumea, inclusiv Armata, și-a dat seama că acesta este sfârșitul regimului.

La toate acestea se adaugă situația din România. Citându-l pe Lenin, el spunea că pentru a se produce o Revoluție trebuie să existe o situație revoluționară.

Ori România era atunci în conformitatea cu teoria respectivă”, a mai adăugat istoricul.

„Ultima perioadă a lui Nicolae Ceaușescu e una de profundă degenerare a sa. Și fizică și psihică.

Dacă îi urmărești discuțiile din stenograme din CPEx îți dai seama că felul în care el reacționa nu era al unui om normal”, a mai precizat Lavinia Betea care a conchis, arătându-și speranța că niciodată în istoria României o singură persoană nu va mai avea în mâini întreaga putere, așa cum s-a întâmplat cu dictatorul comunist.(https://www.defenseromania.ro/debarcarea-lui-hrusciov-o-lectie-pentru-ceausescu-sansele-ca-armata-sa-schimbe-regimul-au-fost-nule_610867.html)

NOTĂ

Ziua în care Ceaușescu putea evita revoluția și ulterior execuția sa. Ultimul avertisment pe care i l-a transmis Gorbaciov

La 4 decembrie 1989, Nicolae Ceaușescu era singurul șef de stat din blocul comunist care nu fusese schimbat de sovietici. Imaginile de la acea întâlnire îl arată pe Nicolae Ceaușescu uimit, când nu-și mai cunoștea foșii parteneri.

Ultimii în care a avut încredere, alături de care voia să salveze soarta comunismului erau germanul Erich Honecker și bulgarul Todor Jivkov, însă erau și ei schimbați de circa o lună cu Egon Krenz, respectiv Petăr Mladenov.

În imaginile filmate la acea dată se vedea cum Ceaușescu încerca să caute din priviri foștii aliați. Nu mai era niciunul, dar nici Ceaușescu nu înțelesese că nu mai are nicio șansă în ceea ce privește opoziția sa la schimbările pornite în est.

ceausescu si gorbaciov

Foto: Ultima întâlnire Ceaușescu- Gorbaciov

După mai multe diligențe făcute la București la sfârșit de noiembrie și început de decembrie, Ceaușescu a obținut o întrevedere privată cu liderul sovietic Mihai Gorbaciov.

Ceaușescu, scrie https://www.newmoney.ro, bănuia la ce rezultat s-a ajuns în urma discuțiilor sovieto-americane, cu atât mai mult cu cât Iulian Vlad, șeful Securității din acea perioadă, îl informase despre intențiile sovieticilor și americanilor, în baza informațiilor primite de la o „iscoadă” din Occident prezentă la întâlnirea de la Malta.

Gorbaciov i-a prezentat lui Ceaușescu starea din Europa de Est, sugerându-i să renunțe la funcțiile deținute în stat și să accepte politicile de Glastnost și Perestroika începute inițial în Uniunea Sovietică și apoi introduse și în statele din blocul comunist., politici care ar fi urmat să fie continuate de un lider acceptat de Moscova.

Decizia de schimbare a lui Ceaușescu era deja luată de sovietici, odată cu demararea schimbărilor în toată Europa de Est.

Nicolae Ceaușescu nu a ascultat sfaturile lui Gorbaciov și a plusat. A cerut o întrevedere la București, la începutul lui ianuarie 1990. Gobaciov nu l-a refuzat ferm dar i-a transmis mesajul: „Să mai trăim noi până atunci, tovarășe Ceaușescu”.

Istoria a arătat că Nicolae Ceaușescu a luat decizia greșită și la doar o săptămână de la întâlnirea cu Gorbaciov, rușii începuseră deja să trimită agenți în România, fenomenul fiind cunoscut ca „invazia turiștilor sovietici”.

Uniunea Sovietică epuizase până atunci toate mijloacele diplomatice pentru o debarcare pașnică a lui Ceaușescu.

După întâlnirea cu Gorbaciov, Nicolae Ceaușescu mai avea să trăiască doar 21 de zile, așa că intenția sa de a organiza o întâlnire la nivel înalt România – Uniunea Sovietică a rămas doar un prilej pentru istorici de a aminti acest lucru atunci când vorbesc despre ultimele erori ale fostului dicator, lider comunist de la București.

22/12/2021 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , | Lasă un comentariu

VIDEO – Un interviu excepțional cu Varujan Vosganian despre încălcarea libertăților în numele luptei împotriva Pandemiei

VARUJAN VOSGANIAN, DEPUTAT ALDE: "Guvernul oferă finanţare doar pentru 75%  dintre salariaţii firmelor aflate în dificultate" - 26.03.2020 | BURSA.RO

Iată știri despre pandemie pe care n-o să le auziți în România (și nici în Uniunea Europeană), scrie Varujan Vosganian pe FB, preluat de Romanian Global News.

Ați auzit, probabil, știrea potrivit căreia în Africa de sud, din cauza variantei Omicron, cazurile de coronavirus au crescut exponențial (de la 8560 de infectări la 1 decembrie la 37 875 de infectări în 12 decembrie).

Agențiile de presă au fost pline de vestea asta pe care au legat-o de expansiunea contagioasă a virusului Omicron, concluzia fiind că trebuie să ne vaccinăm urgent cu doza a treia.

Din ziua de 13 decembrie agențiile de presă europene nu mai scot o vorbă despre evoluția pandemiei în Africa de Sud.

Știrea breaking-news, care nu le mai place, e că, așa cum au crescut exponențial, infectările s-au și redus exponențial, coborând treptat până la 9450 astăzi.

Faptul că într-o săptămână, cazurile de COVID din țara mamă a virusului Omicron s-au redus de patru ori nu e o știre pe placul autorităților politice și sanitare ale Uniunii Europene.

Ați mai auzit, probabil, știrea că Omicron e ceva mai contagios , dar mai puțin periculos decât varianta delta. Știrea pe care n-o s-o auziți în Uniunea Europeană e că Omicron e, potrivit declarației ministrului sănătății din Africa de Sud, de zece ori mai puțin periculos decât Delta, această variantă reducând, proporțional, cu 91% cazurile de spitalizare.
Așa că, dacă vreți să știți ce se întâmplă cu pandemia, nu e destul să citiți presa din Uniunea Europeană (inclusiv, firește, din România)”, spune Varujan Vosganian.

22/12/2021 Posted by | analize | , , , , , , , | Lasă un comentariu

ROMANIZAREA DACIEI


Crăciunul în România. Tradiții și obiceiuri din toate colțurile țării -  Stiri regionale Oltenia - Jurnalul Olteniei


Dacia a rămas sub stăpânirea romană ceva mai puţin de 170 de ani (106-275 e.n.), deci timp de vreo cinci generaţii. Totuşi, efectele au fost decisive: în urma aceste stăpâniri s-a născut poporul român.

În alte ţări în care legiunile au stat de două ori mai mult, ca, de pildă, Panonia şi Britania, nu constatăm acelaşi lucru.În acestea din urmă, după retragerea administraţiei romane, locuitorii, vorbind limba latină, nu s-au putut menţine, cu atât mai puţin impune: ei au dispărut, treptat în mijlocul noilor ocupanţi.

În Dacia, dimpotrivă, populaţia romanică s-a păstrat, mai mult chiar, a fost în stare să absoarbă ea pe năvălitorii ce s-au aşezat în ţinuturile din stânga Dunării.
Cum se explică această extraordinară putere a romanismului dacic? Cum s-a putut ca, într-un interval aşa de scurt să prindă el rădăcini atât de puternice?

Răspunsul, după părerea noastră, nu poate fi decât unul singur: romanismul a biruit în Dacia fiindcă el reprezenta o civilizaţie superioară, o creaţie materială şi de cultură care sintetiza o întreagă evoluţie multiseculară şi ca atare a câştigat pe autohtoni.

Aceştia, treptat convinşi şi atraşi de avantajele vieţii romane, au învăţat limba cuceritorilor, şi-au însuşit numele lor şi s-au romanizat.

Dacă romanii nu izbuteau să câştige pentru civilizaţia şi cultura lor pe daci, s-ar fi întâmplat la noi ceea ce s-a întâmplat în Panonia şi în Britania: dispărea treptat romanismul.

Fiindcă numai cu funcţionari şi cu oameni veniţi din altă parte nu poţi imprima unui ţinut un nou aspect, o nouă viaţă. Trebuie să ai neapărat şi concursul băştinaşilor, care să se simtă atraşi spre această nouă viaţă.

Să urmărim aşadar cum s-a petrecut procesul de romanizare a dacilor.
El a început cu oraşele. Se ştie că, în general, populaţia oraşelor e mai puţin conservatoare decât aceea a satelor.

Apoi în oraşe, romanii alcătuiau, aproape peste tot, majoritatea. Viaţa confortabilă orăşenească, având atâtea elemente de strălucire, de lux, de distracţie, a impresionat cu siguranţă pe dacii care locuiau în ele.

În relaţiile cu administraţia, cu armata, cu coloniştii, ei au început a deprinde latineşte. Negustorii şi meşteşugarii daci, mai ales, erau profesional obligaţi s-o facă. Altfel, n-ar fi putut să-şi continue afacerile.

Aceia dintre autohtoni care voiau să ajungă a juca un rol în administraţie în conducerea oraşului de pildă, de asemenea trebuiau să înveţe latineşte.

Să mai adăugăm şi modaspiritul de imitaţie, care, în toate vremurile şi la toate popoarele, a găsit adepţi. Pentru unii dintre autohtoni a vorbi latineşte a început a fi, de la o vreme, şi un semn de distincţie, aşa încât, ţinând seamă de toate aceste elemente, nu-i de mirare că în centrele urbane procesul de romanizare s-a produs mai repede.
Mai încet a mers lucrul la sate. Aci dacii formau, mai ales în primele timpuri după cucerire, imensa majoritate a poporului.

Cu vremea, însă, au început să se aşeze şi romanii în sate. Venea câte un colonist, îşi făcea o aşezare sau o villa, cum se spunea atunci, împrejurul ei se ridicau cu vremea alte aşezări, ale copiilor, ale muncitorilor, până ce villa ajungea un adevărat vicus sau pagus, adică un sat care purta, de cele mai multe ori, numele întemeitorului.

Întâlnim o sumă de sate de acestea în Dobrogea. Astfel era satul lui Clement sau al lui Clemenţian (vicus Clementinus) la Caramuratul de astăzi; satul lui Casius (vicus Casianus) la Şermet; satul lui Verobrittus (vicus Verobrittianus) la Sarai, lângă Hârşova. În ţinutul cetăţii Histria, era satul lui Celer (vicus Celeris), al lui Quintio (vicus Quintionis) şi al lui Secundinus (vicus Secundini). Lângă Tomis se pomeneşte satul lui Narcisus (vicus Narcisianus). Tot aşa s-a îmtâplat şi în Dacia.

Muncitorii daci care lucrau pe moşiile acestor colonişti cu atât mai mult cei care le luau în arendă, au început a deprinde latineşte. Le folosea şi pentru a se înţelege cu autorităţile, cu perceptorii, cu funcţionarii administrativi, cu toţi cei carei reprezentau statul.
În romanizarea satelor, au avut un rol important veteranii, atât cei de origine romană sau romanizaţi, cât şi cei proveniţi din băştinaşi.

Cum serviciul militar dura mult – 25 de ani – o bună parte dintre legionari erau căsătoriţi; soţiile şi copii aveau de altfel voie să locuiască în imediata apropriere a taberei sau castrului, în aşa-zisele canabe. Legiunile şi diferitele corpuri de trupă auxiliare stând însă permanent în Dacia, este evident că multe dintre soţiile soldaţilor vor fi fost autohtone, dace.

La eliberare, legionarul, numit acum veteranus, căpăta – dacă nu avusese de mai înainte – dreptul de cetăţenie pentru el şi întreaga lui familie, precum şi o bucată de pământ spre a o cultiva. Copii veteranilor şi ai dacelor deveneau aşadar cetăţeni romani şi vorbeau latineşte; cei mai mulţi vor fi ştiut şi limba dacă, limba mamei.

Copii copiilor însă, aşadar nepoţii veteranilor, erau de obicei deplin romanizaţi. În două, cel mult trei generaţii, urmaşii acestor căsătorii mixte, între veteranii romani şi femeile dace, uitau limba băştinaşilor.
În ce priveşte pe veteranii de origine dacă, şi aici a avut loc un proces de romanizare.

După ce stătuseră 25 de ani sub arme, după ce văzuseră întinderea şi puterea imperiului, de la Tigru şi Eufrat, unde făcea de pază acum o „vexillatio Dacorum Parthica”, până în Britania, unde îşi avea reşedinţa o altă trupă de daci, după ce deprinseseră, în timpul lungului serviciu militar, limba romanilor, şi avuseră prilejul să cunoască măcar civilizaţia dacă nu şi cultura acestora, după ce deveneau, la eliberarea „onestă” din armată, cetăţeni deplini, cu toate drepturile şi cu pământ, era firesc să se simtă legaţi de această nouă situaţie şi să caute a atrage spre ea şi pe alţii. Dacii care au servit în armata romană au fost şi ei întocmai ca şi ceilalţi veterani, elemente active de romanizare.
Numărul veteranilor aşezaţi în Dacia trebuie să fi fost considerabil, de vreme ce, în limba română, noţiunea de om în vârstă, cu ani mulţi, este exprimată tocmai de acest cuvânt. Fiindcă bătrân nu e altceva decât veteranus, modificat după regulile limbii noastre. În alte limbi romanice, în franţuzeşte, de pildă, sau în italieneşte, se întrebuinţează pentru a exprima noţiunea de bătrân, cuvinte care derivă din corespunzătorii latini vetus (vieux, vecchio) sau senex.

Numai la noi a biruit acest termen militar veteranus, ceea ce dovedeşte frecvenţa cuvântului, deci şi a celor care se numeau astfel, în Dacia. De altfel, această frecvenţă a veteranilor nu trebuie să mire, deoarece procesul aşezării lor în Dacia a durat vreme îndelungată, şi anume tot atât cât au stat trupele romane aici.

Nu e vorba deci de o singură împroprietărire a veteranilor din vremea lui Traian, ci de o serie continuă de asemenea împroprietăriri, ale tuturor veteranilor de după 106, care au vrut să se aşeze în Dacia.

Aşadar elementul militar sporea mereu.
Şi orăşenii trebuie să fi fost mulţi, de vreme ce un cuvânt reprezentativ de al lor, pavimentum, care înseamnă pavaj, podea, a ajuns să fie întrebuinţat pentru a exprima o noţiune tocmai caracteristic rurală, pământul. Evident şi orăşenii şi sătenii din Dacia au cunoscut şi cuvântul aşa de obişnuit, terra.

De ce însă în timp ce în celelalte limbi romanice, solul e designat prin termeni ce provin din acest cuvânt, la noi s-a impus termenul orăşenesc de pavimentum, terra rămânând cu înţelesul derivat de ţară?

Explicaţia credem a fi următoarea: Ca să ajungă a birui, pentru exprimarea unei noţiuni fundamentale şi de întrebuinţare permanentă, termenul – impropriu de fapt – pavimentum, a trebuit să fie întrebuinţat de un număr considerabil de la care să-l fi luat ruralii.

Acesta a fost cazul însă atunci când oraşele Daciei, fiind ameninţate de năvălitori, care le vizau în primul rând, populaţia lor s-a retras prin locuri mai ferite, prin satele şi pădurile vecine.

Chiar dacă însă generalizarea acestui cuvânt şi formarea înţelesului său actual se va fi petrecut în alte condiţiuni, nu e mai puţin adevărat că el constituie un indiciu al însemnătăţii pe care a avut-o în romanismul dacic elementul orăşenesc.

Un alt indiciu în acest sens este cuvântul cetate, din latinul civitas. Pentru a numi un loc sau o aşezare întărită, strămoşii noştri nu s-au folosit aşadar de un termen militar cum ar fi fost arx sau castellum, ci au recurs chiar la cuvântul care designa aşezarea urbană, oraşul. Alegere explicabilă dacă ne gândim la epoca mai târzie a apărării militare romane, când împotrivirea la atacul barbarilor se făcea mai ales din dosul zidurilor oraşelor fortificate.

Un exemplu ni-l oferă chiar colonia Romula, din Oltenia, care mulţumeşte împăratului Filip şi fiului său fiindcă au întărit-o printr-un zid circular.
Asupra teritoriului dintre Carpaţi, Olt şi Dunăre (viitoarea Muntenie), ca şi asupra sudului şi vestului Moldovei, influenţa Romană s-a exercitat încă înainte de expediţiile lui Traian, dovadă numeroasele tezaure monetare, romane, unele dintre ele cuprinzând chiar emisiuni republicane.

Această difuzare a monedei romane are drept urmare încetarea baterii monedelor dacice proprii, care au fost astfel înlocuite ân schimburile curente de mărfuri.

Faptul este semnificativ şi arată cuprinderea teritoriilor dacice, atât cele intracarpatice cât şi cele din Muntenia şi Moldova, în aria de iradiere a civilizaţiei latine, înainte de războaiele lui Traian. După cucerire, procesul de romanizare are loc şi aci, aceste teritorii fiind străbătute de drumuri romane şi păzite de castre romane.

Aici, în câmpia munteană, şi anume în ţinutul păduros dintre cele două stepe – Bărăganul şi Burnasul – au găsit slavii o numeroasă populaţie romanică şi de aceea au zis acestui ţinut Vlaşca, adică ţara vlahilor, şi Vlăsia, care are acelaşi înţeles.
Procesul de romanizare al Daciei a fost rapid.

El se observă în înseşi numele localnicilor, care în câteva generaţii ajung curat romane.

Iată câteva exeple caracteristice: cu prilejul unei năvăliri a costobocilor, este ucis dacul Dazius Comozoi (adică al lui Comozous) din Tropaeum Traiani.

Copii lui îi pun o inscripţie funerară din care putem urmări procesul de romanizare a numelor. Aşadar pe tatăl celui ucis îl chema Comozous: nume dac; fiul său poartă de asemenea un nume dac: Daizus.

Copii acestora din urmă însă, deci nepoţii lui Comozous, se numesc Justus şi Valens, ca cei mai autentici romani.

Al doilea exemplu îl avem tot din cetatea Tropaeum: o inscripţie latină pomeneşte o altă familie de daci, şi anume iarăşi trei generaţii; bunicul se numeşte Mucaporus, tatăl se numeşte Scoris şi are ca soţie pe Aurelia Eftepir, copiii, adică nepoţii lui Mucaporus, poartă numele curat romane de Aurelius, Sabina, Valens şi Sabinianus.

Dacă bunicul şi tatăl îşi păstrează numele dacice, mama copiilor are prenumele roman, Aurelia, iar copii poartă cu toţii nume romane.

Procesul de romanizare apare şi aci evident. S-a petrecut în Dacia romană un fenomen similar aceluia care va avea loc mai târziu în Principatele Române: în curs de câteva generaţii, elementele străine vor fi asimilate de masa românească.

Andronic Cantacuzino, contemporan cu Mihai Viteazul, era grec. Fiul lui, Constantin Cantacuzino, ia ca soţie pe fiica lui Radu Şerban, fostul domn, şi ajunge fruntaşul boierimii muntene.

Copiii lui Constantin, aşadar nepoţii lui Andronic, sânt membrii cei mai imporanţi ai partidei naţionale româneşti; unul dintre ei Şerban, ajunge domn al Munteniei; un altul scrie o cronică a românilor, în sensul cel mai larg al noţiunii de român.

Asimilarea Cantacuzinilor era deplină; ea se făcuse în curs de două generaţii. În Dacia romană asimilarea a fost tot aşa de rapidă şi completă: se poate afirma ca pe la jumătatea secolului al III-lea, deci înainte de retragerea legiunilor, Dacia era o ţară deplin romanizată.

Atât în oraşe, cât şi în state, se vorbea acum latineşte: bineînţeles, nu latina literară, aceea a lui Tacit, Horaţiu şi Pliniu, ci latina populară, aşa cum o vorbea poporul, cu o gramatică aproximativă şi cum o scria el, nerespectând întodeauna terminaţiile şi ortografia.(Constantin C. Giurescu, Dinu C. Giurescu, „Istoria românilor din cele mai vechi timpuri si până astăzi”, 1975, editura Albatros , pag. 127).

22/12/2021 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , | 16 comentarii

   

%d blogeri au apreciat: