CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Acad. Marius Sala: Cum și când a apărut limba română?


Foto: Scene de pe Columna lui Traian de la Roma care au imortalizat războaiele dacilor cu romanii

Regretatul acad. Marius Sala, scria într-un articol publicat în https://timpul.md., că răspunsul pe care l-ar da la eventuala întrebare: „Când și cum au apărut cuvintele românești?”, ar fi acela că această întrebare derivă dintr-una cu sferă mai largă: „Cum și când a apărut limba română?”

Limba latină

În puținele ore de istorie a limbii române predate la școală, se învață că limba română provine din latină. Nu se prea explică însă cum s-au petrecut lucrurile.

Despre modul cum a ajuns latina în Dacia se știu mai multe de la orele de istorie: în urma războaielor dintre Decebal și Traian, Dacia a fost cucerită, în anul 106 d.H., și a fost transformată în provincie romană. Imperiul Roman era, la acea vreme, un stat unitar, în care limba latină servea drept mijloc de comunicare între toți locuitorii Imperiului.

Latina s-a instalat și în noua provincie, odată cu administrația și cu armata romană. La fel ca în celelalte provincii cucerite, într-o primă fază, dacii au fost siliți de nevoile practice ale vieții să adopte latina ca limbă secundară, folosind- o în relațiile lor cu administrația, cu armata și cu coloniștii romani.

Se știe din scrierile latinești că în Gallia, de exemplu, cei care au adoptat la început limba latină au fost nobilii și comercianții. Primii și-au trimis copiii la școli romane pentru că numai astfel puteau promova în magistratura Imperiului.

Comercianții aveau și ei interes să o învețe, fiindcă latina era limba comerțului din întregul Imperiu.

În a doua fază, latina a devenit mijlocul de comunicare principal; vechile populații și-au abandonat limba maternă, a cărei sferă de utilizare s-a restrâns din ce în ce mai mult (mai era folosită, probabil, ca limbă de conversație în familie).

Acest proces de adoptare a limbii latine și de părăsire a limbii materne se numește romanizare și a avut loc în toate regiunile cucerite de romani. Latina introdusă în Dacia, vorbită de locuitorii acestei provincii, s-a modificat, cum s-a întâmplat și în celelalte provincii romane; după destrămarea Imperiului (secolul 4), latina s-a dezvoltat în varietăți ce devin, cu timpul, limbile romanice.

Timp de câteva secole a avut loc o evoluție lentă, care a făcut ca latina să sufere schimbări așa de mari încât în secolul 8 se poate vorbi de apariția limbii române, în urma unui proces îndelungat de transformare a limbii latine.

Elementele care dovedesc că în toate provinciile romane se dezvoltă limbi noi (fapte fonetice, forme gramaticale sau cuvinte diferite de cele din latina clasică) apar în textele latinești din Occident încă din secolul 6, ele fiind mai numeroase în tot cursul secolului 7 și la începutul secolului 8: latina din aceste texte nu mai este latină, dar nu este încă nici limbă romanică (română, franceză, italiană, spaniolă).

Într-o excelentă lucrare, Latina dunăreană, I. Fischer a arătat că postularea unei faze romanice, de tranziție între latină și limbile romanice individualizate, are un echivalent în logică, citând în acest sens forma dată celebrului tip de raționament antic numit sorit de filozoful grec Chrysippos: care e momentul când firele de nisip devin prin acumulare o grămadă de nisip?

Pentru a determina momentul când acumularea cantitativă a firelor de nisip devine o nouă calitate, grămada, filozoful stoic propune o perioadă de „repaus”, de abținere de la o afirmație; după acest „repaus”, se poate constata neîndoielnic apariția „grămezii”. Or, perioada de „repaus” între limba latină și fiecare dintre limbile romanice individualizate corespunde fazei latinei romanice din fiecare provincie.

Singura limbă de civilizație până în secolul XII

Primul care a observat că s-a petrecut ceva cu latina a fost împăratul Carol cel Mare (768-814), inițiatorul Reformei carolingiene” care promova „salvarea” latinei scrise prin întoarcerea la normele latinei clasice. El a adus din Anglia un călugăr savant, Alcuin, pentru a preda latina la mânăstirea Saint-Martinde-Tours. Împreună cu alți călugări învățați din Irlanda, Anglia și Italia, care știau latinește, a realizat o „purificare” a limbii latine scrise, religioase și administrative, eliminând haosul fonetic și gramatical care cuprinsese limba scrisă sub influența practicării ei orale. Pentru acest demers a luat ca model latina literară, operele autorilor creștini cultivați și tratatele de gramatică ale Antichității.

Această limbă, cunoscută sub numele de latina medievală, a constituit în Evul Mediu limba bisericii, a administrației și a culturii, singura limbă de civilizație până în secolul 12. Din aceeași epocă avem o altă dovadă, de data aceasta directă, că latina vorbită ce stă la baza limbilor romanice se deosebea de latina clasică. În 813, Conciliul de la Tours recomandă, în scopul sporirii accesibilității, traducerea predicilor din latină în rustica Romana lingua.

Textul este deosebit de clar în ceea ce privește motivația: quo facilius cuncti possint intellegere quae dicuntur „ca să înțeleagă cu toții mai ușor ce se spune”.

După 30 de ani, la 14 februarie 842, este redactat textul Jurămintele de la Strasbourg (Les Serments de Strasbourg), cel mai vechi document de limbă romanică păstrat până astăzi.

Substratul romanic

Am prezentat pe larg cum au apărut limbile romanice, deci și româna, evocând fapte mai puțin cunoscute cititorului român. Precizez astfel că, de fapt, primele cuvinte româna le are de la mama ei, latina. Într-un episod următor o să arăt tot ce este esențial pentru istoria primelor cuvinte românești, cele moștenite de la limba-mamă: câte cuvinte avem din latină, legătura dintre istoria românilor și limba lor, evoluția în română a cuvintelor moștenite, dispariția unor cuvinte latinești, urme ale unor cuvinte latinești dispărute etc.

Spre deosebire de alte studii consacrate istoriei lexicului românesc moștenit din latină, în încercarea mea de a face cât mai clară această istorie, voi compara, ori de câte ori va fi posibil, cele petrecute în română cu situația din celelalte limbi romanice-surori. Pentru a satisface curiozitatea unor eventuali cititori, spun de pe acum că româna a moștenit din latină aproximativ 2.000 de cuvinte-bază (în numărul acesta nu sunt incluse cuvintele derivate); același număr de cuvinte s-a păstrat în fiecare dintre limbile romanice.

Unele dintre aceste cuvinte (500) au fost moștenite în toate limbile romanice, sunt panromanice; altele s-au conservat numai în una sau în unele dintre limbile romanice. Am arătat mai sus cum s-a produs romanizarea lingvistică, cum vechile populații și-au abandonat limba în favoarea latinei. Adaug acum că limbile vechilor populații au lăsat urme în lexicul latinei din diversele provincii ale Imperiului. Este firesc ca băștinașii daci romanizați să fi denumit, vorbind latinește, prin cuvinte din limba lor unele noțiuni pentru care, din diverse motive, nu aveau la îndemână cuvinte latinești.

Termeni referitori la flora și fauna regiunii sau la forme de relief de mici dimensiuni, precum și termeni speciali din domeniul unei profesiuni importante la daci, păstoritul, acestea erau cuvintele cele mai potrivite spre a fi adoptate de lexicul latinei dunărene. Istoria acestora este deosebit de interesantă, mai ales dacă se compară cu situația cuvintelor similare din celelalte limbi romanice.

Toate sunt cuprinse sub denumirea de substrat romanic. Istoria lor este tulburătoare, pentru că limbile preromane nu sunt cunoscute direct, spus altfel, nu avem texte dace, celtice, iberice. Spre a fi detectate se folosesc metode speciale.

Și pentru ca lucrurile să fie și mai provocatoare, semnalez că latinii, popor indo-european venit în Europa cu 6 milenii în urmă, au o serie de cuvinte (vinum, oleum „ulei”, rosa „trandafir”) care nu se pot explica decât printr-un substrat mediteraneean. Și despre istoria lor sunt multe de spus.

Latina „îmbogățită”

Înainte de a deveni limba română, latina din Dacia s-a îmbogățit și cu unele cuvinte vechi grecești. Este vorba de cuvinte specifice latinei dunărene, transmise apoi limbii române, inexistente în celelalte limbi romanice.

Dacă în Occidentul romanic vechea influență greacă s-a produs prin intermediul grecilor stabiliți pe litoralul mediteraneean (grecii n-au pătruns în interiorul continentului), în latinitatea orientală, care a fost învecinată direct cu o zonă elenofonă compactă, au pătruns cuvinte care prin formă arată că sunt împrumuturi populare, transmise pe cale orală.

Dintre termenii proveniți în latina dunăreană din greacă (cu etimologie sigură sau cu un înalt grad de probabilitate), transmiși limbii române, amintesc pe a amăgi, broatec „brotac”, cir „terci”, jur (din locuțiuni adverbiale ca în jur), martur, a măcina, mesteacăn, mic, papură, proaspăt, putină, stup, stur „țurțure”. Până la „apariția” limbii române (secolul 8), diverse populații migratoare au trecut prin provinciile dunărene ale fostului Imperiu Roman.

De pildă, vizigoții, popor vechi germanic, sunt amintiți în unele manuale școlare, împreună cu regele lor Atanaric, ca fiind cei care și-au îngropat celebrul tezaur Cloșca cu puii de aur (Tezaurul de la Pietroasele) la venirea hunilor (375 d.H.).

Tot despre ei se relatează că au avut un episcop numit Wulfila (Ulfila), care a tradus aici prima Biblie într-o limbă germanică.

Limba română nu are însă niciun cuvânt care să fie unanim acceptat ca vechi germanic. Despre elementele vechi slave, care constituie superstratul limbii române, tot într-un episod viitor.

Publicitate

20/12/2021 Posted by | ISTORIE ROMÂNEASCĂ | , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Politicienii din Ungaria și cei maghiari din țara noastră, au fost și sunt angajați într-o campanie permanentă de contestare și revizuire a Tratatului de la Trianon

Horthy készült rá, hogy lelövi Hitlert | 24.hu

Foto: dictatorii Horthy Miklos și Adolf Hitler

Horthy Miklos a fost amiral şi guvernator al Ungariei în perioada 1 martie 1920 – 15 octombrie 1944. El a instaurat un regim autoritar de dreapta, inclusiv în Transilvania de Nord, în perioada de după 1940, ocupată în urma Dictatului de la Viena, fiind acuzat că ar fi permis deportarea a sute de mii de evrei în lagărele naziste şi ar fi fost responsabil de atrocităţile comise împotriva românilor din această zonă.

Horthy a abdicat în anul 1944, iar la finalul celui de-al doilea Război Mondial a fost arestat şi citat ca martor în Procesul de la Nurnberg. Nu a fost, însă, judecat drept criminal de război. A murit în 1957 la Estoril, în Portugalia.

În 1993, rămăşiţele sale pământeşti au fost aduse în Ungaria şi reînhumate în oraşul natal, Kenderes.

Horthy Miklos a fost reabilitat la sfârşitului anului 1993, printr-o decizie a Parlamentului Ungariei.

Politicieni ai minoritarilor maghiari şi secui din România susţin obiectivul anti-Trianon al politicii revizionist-revanşarde inaugurate de Miklos Horthy.

Cei mai mulţi dintre noi leagă numele lui Miklos Horthy de regimul barbar, caracterizat prin crimele bestiale, greu de imaginat în secolul XX, săvârşite de regimul acestuia împotriva românilor şi evreilor din timpul ocupaţiei  României de nord-vest, între 1940-1944.

Mai puţini sunt însă cei care cunosc faptul că Horthy este autorul unui plan revizionist-revanşard prin care Ungaria declanşa politica sa extremist-revizionist-şovină împotriva statelor care, în urma Primului Război Mondial, se desprinseseră din fostul Imperiu Austro-Ungar, subliniază colonelul r. prof. Claudiu Aiudeanu într-un articol publicat de https://foaienationala.ro.

În „Memorandumul” conceput, în luna octombrie 1919, Horthy considera România ca principal duşman şi stabilea ca obiectiv startegic distrugerea statului naţional unitar român. Pentru realizarea acestui scop, Horthy a trasat ca sarcină principală chiar declanşarea unei campanii militare împotriva României în anul 1921.

Fie şi o analiză simplă a situaţiei politico-militare europene de la aceea dată denotă orice lipsă de judecată şi realism din partea lui Horthy, întrucât era imposibil ca o ţară învinsă şi zdrobită, fără drept de apel, în timpul războiului să iasă învingătoare într-un conflict cu România care dispunea, la acea dată, de o puternică forţă militară.

Mai mult, în  dorinţa sa furibundă, ce i-a întunecat judecata, de a reocupa Transilvania, Horthy omitea faptul că numai cu două luni înaintea redactării „Memorandumului” armata română eliberase, în pas de defilare, Ungaria de bolşevismul lui Bella Kun, înlăturând astfel pericolul constituirii primului stat bolşevic din Europa Centrală, iar opinca românească “fluturase” pe Parlamentul Ungariei.

Nu mai vorbim de faptul că el făcea abstracţie de hotărârea Marii Adunării de la Alba Iulia, de la 1 Decembrie 1918.

Lipsa de discernământ politic şi ura fanatică faţă de România l-au determinat să creadă, în pofida tuturor evidenţelor, că va reuşi să zădărnicească  recunoaşterea internaţională a unirii Transilvaniei cu România şi garantarea noilor frontiere ale statului naţional român de către puterile aliate prin Tratatul de la Trianon parte a sistemului Tratatelor de pace de la Versailles.

Din cuprinsul programului respectiv elaborat de Horthy împotriva României  se distinge cu uşurinţă că obiectivul fundamental al politicii externe a Ungariei trebuia să fie, până la semnarea tratatelor de pace, izolarea politică a României.

În acest scop, diplomaţia ungară trebuia să aplice o divesitate de acţiuni menite să exploateze, în interes propriu, disensiunile existente între ţările membre ale Antantei cu ţintă directă de a reocupa Transilvania.

În acelaşi timp, pentru atingerea obiectivului respectiv în „Memorandum” era stipulată şi sarcina diplomaţiei ungare de a profita de divergenţele dintre România, Cehoslovacia, Polonia şi Rusia Sovietică.

Quotes about the Treaty of Trianon by famous non-Hungarian people - Daily  News Hungary

Foto:Afiș de propaganda maghiară anti-Trianon

Pentru sprijinirea acţiunilor revizionist-revanşarde antiromâneşti gândite şi iniţiate de Horthy în programul său a fost  inclusă şi organizarea de acţiuni diversioniste şi destabilizatoare pe teritoriul României, de spionaj şi de înfiinţare a unor formaţiuni paramilitare, din rândul etnicilor maghiari şi secui, menite de a acţiona în Transilvania.

Coordonarea acestor acţiuni subversive era asigurată de Biroul special din cadrul Comandamentului Armatei Ungare, înfiinţat în noiembrie 1919.

Totodată, pentru realizarea planului revizionist-revanşard antiromânesc, Horthy a dispus chiar şi elaborarea unui plan militar concret, cu numele de cod „Zorile”, care prevedea atacarea României şi ocuparea Transilvaniei.

Această intenţie nu a putut fi pusă în practică datorită evoluţiei ulterioare a evenimentelor politice rezultată din efectele tratatelor de pace încheiate la sfârşitul Primului Război Mondial.

Începând cu martie 1920, după numirea lui Horthy ca regent al Ungariei, acesta şi-a readaptat politica revizionist-revanşardă şi şovină la adresa României trasând ca sarcină principală anihilarea efectelor Tratatului de la Trianon prin obţinerea revizuirii  acestuia în scopul reocupării Transilvaniei. 

Idee la fel de actuală şi azi susţinută bezmetic de politicieni udemerişti, pecemişti şi pepemetişti!

Din acest moment diplomaţia Ungariei horthyste a căutat în permanenţă să inducă opiniei publice internaţionale ideea necesităţii revizuirii Tratatului de la Trianon.

Azi, această idée este readusă în discuţie, nuanţat, de revizioniştii şi extremiştii şovini unguri, maghiari şi secui dar în realitate este vizat acelaşi scop: revizuirea prin orice mijloace a Tratatului de la Trianon.

Orice comentariu cu privire la similititudinea dintre acţiunile anti-Trianon trecute şi cele prezente – toate negând apartenenţa de drept a Transilvaniei la România – sunt inutile!

România nu a manifestat însă întotdeauna espectativă, în nici un caz una suspectă ca în prezent, în faţa revizionismului-revanşard anti-Trianon al Ungariei sau al minoritarilor alogeni maghiari, iar perioada interbelică este o dovadă în acest sens.

Iată ce afirma în plenul Adunării Deputaţilor, în anul 1934, marele Constantin I. C. Brătianu:

Se duce de unguri o campanie activă pentru revizuirea Tratatului de la Trianon. Ungaria nu vrea să accepte consecinţele războiului ce a pierdut. Această acţiune tulbură adânc atmosfera de pace…Experienţa din trecut ar trebui să-i fie lecţie pentru viitor…Naţiunea română care a suferit mai multe secole de cotropire străină, care şi-a menţinut, cu toate persecuţiile la care a fost supusă, simţământul unităţii naţionale şi limba ei neschimbată, care a avut fericirea să vadă că jerfele ei sunt răsplătite prin înfăptuirea unităţii neamului, nu poate admite nici un moment ca această unitate să fie pusă în discuţie (s.n.)”.

Este mai presus de orice evidenţă că toţi cei care în prezent susţin, iniţiază, organizează şi participă la acţiuni şi manifestări anti-Trianon nu sunt altceva decât adepţi ai politicii programatice revizionist-revanşarde antiromâneşti inaugurate de criminalul de români şi evrei Miklos Horthy şi continuatorii din zilele noastre ai acestei politici.

 

20/12/2021 Posted by | ISTORIE ROMÂNEASCĂ, POLITICA | , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Acad. Ioan-Aurel Pop, Preşedintele Academiei Române despre distrugerea memoriei colective

Acad. Ioan-Aurel Pop: „Pentru copii, nu există alta mai de folos zăbavă  decât ascultatul și cititul poveștilor.” - bunatate.ro

În general, societățile care au dărâmat statui, au ars cărți ori au creat indexuri ale operelor interzise au avut în frunte regimuri totalitare sau au cunoscut crize cronicizate. Firește, au existat și cazuri când, după eliberarea de dictatură sau de criză, lumea a trebuit să elimine, în mod justificat, simbolurile acelor vremuri de tristă amintire.

Dar marii demolatori au fost tiranii, văzuți și nevăzuți, mai ales cei situați pe poziții politice extreme.

Astăzi, explicația distrugerii memoriei colective curente este discriminarea bazată pe culoarea pielii și care, în aproape toate țările, în timpuri mai mult ori mai puțin îndepărtate, a făcut numeroase victime.

O asemenea țară este America – oficial, Statele Unite ale Americii – care, începând cu perioada colonială și până în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, a statuat oficial, prin legi și reglementări cu putere de lege, sclavia negrilor.

Este mai greu de înțeles pentru contemporanii noștri, care au, de multe ori, o cultură generală și istorică săracă, în ce fel s-a putut ca, de la intrarea în vigoare a Constituției S.U.A. (1787) și până la finele Războiului Civil (1865), Statele Unite să fie o țară sclavagistă.

Este greu de înțeles și pentru faptul că, mai peste tot în lume, Constituția S.U.A. (cu sau fără amendamentele ulterioare) rămâne un model al democrației, este dată ca exemplu, este preamărită ca etalon de libertate, de stabilitate, de sobrietate.

Mult mai grav este faptul că, de la interzicerea sclaviei în SUA (1865) au trebuit să treacă o sută de ani până la îndepărtarea ultimelor legi discriminatorii în fostele state ale Confederației (1963). Simptomatic este faptul că ambii președinți implicați în acest îndelungat proces – Abraham Lincoln, care a eliminat oficial sclavia și John Fitzgerald Kennedy, care a eliminat ultimele discriminări rasiale oficiale – au pierit asasinați.

În practica vieții cotidiene însă, nici până astăzi discriminările de tot felul, inclusiv cele bazate pe culoarea pielii, nu au dispărut complet, nici în Statele Unite și nici în alte regiuni. Evident, gradul lor de extindere și forța lor de manifestare diferă foarte mult, de la un continent la altul, de la țară la țară, de la comunitate la comunitate.

Azi, trăim o criză profundă în societate, accentuată de pandemia cu acest nou virus Corona, dar cronicizată de câteva decenii și accentuată de perspectivele sumbre de după încheierea molimei. În timpul crizelor de amploare mare au avut loc întotdeauna și manifestări violente, de stradă, cu baricade, incendieri, jafuri, busculade, agresiuni fizice, omoruri etc.

Scânteia manifestărilor violente de astăzi a pornit de la asasinarea de către un polițist american alb („caucazian”) al unui cetățean de culoare („afroamerican”), bănuit de o faptă ilegală. Întâmplarea nu avea cum să nu capete conotații rasiste, date fiind împrejurările.

Cu mult înainte ca justiția să-și intre în rol, vestea a făcut ocolul S.U.A. și al lumii, declanșând, după cum era normal, puternice reacții de solidaritate cu victima și cu afroamericanii în general. Sclavia a revenit în atenție – deși puțini îi cunoșteau istoria – fiind scoasă în prim plan drept cauză a tuturor relelor.

Populația revoltată nu s-a mulțumit cu cererea de reformare a lumii contemporane și viitoare – pentru a o scăpa de asemenea discriminări – ci a început, în urma unor  acțiuni bine orchestrate din umbră, un război cu trecutul, cu valorile trecutului, sublimate în statui, opere literare, filme etc.

Astfel, s-a găsit cu cale să se retragă din oferta unuia dintre cele mai cunoscute canale de televiziune filmul „Pe aripile vântului”, făcut după romanul omonim al Margaretei Mitchell (1900-1949).

Pentru acest roman (cu titlul originar „Gone with the Wind”, apărut în 1936, autoarea a primit Premiul Pulitzer, în anul 1937, iar în anul următor a fost candidată la Premiul Nobel pentru literatură.

Filmul cu același nume, din anul 1939, cu Vivien Leigh și Clark Gable în rolurile principale, este unul din filmele de mare succes ale tuturor timpurilor. La fel, s-a găsit cineva să interzică romanul „Coliba unchiului Tom”, de Harriet Beecher Stowe (1811-1896), o înfocată aboliționistă.

Romanul (apărut în 1852), care înfățișează viața african-americanilor sub sclavie, a fost foarte bine primit în nordul SUA și în Anglia, dar și-a atras ura celor din sudul Statelor Unite care erau în favoarea sclaviei.

Când a întâlnit-o pe Stowe, Abraham Lincoln i-a spus: „Deci dumneavoastră, o doamnă așa de mică, ați pornit un război așa de mare!”.

 Harriet Stowe a fost considerată mereu un simbol al luptei contra sclaviei negrilor. Președintele Lincoln era împotriva sclaviei, dar nu dorea egalitatea deplină între albi și negri.

Atât a putut să meargă înainte spiritul lui vizionar, care, în mod categoric, era deasupra vremurilor sale și prevestea viitorul.

Oare toți oamenii de pe planetă să se fi înșelat când au cinstit și apreciat aceste opere, considerate nemuritoare, acești oameni și acești autori plini de talent?

Oare generații de tineri, de maturi și de seniori, care le-au admirat și i-au admirat de-atunci încoace, să fi fost orbi? Oare valoarea artistică în sine a acestor opere să nu aibă nicio relevanță?

În vârtejul revoltei de-acum, a fost dată jos de pe soclu o statuie a lui Cristofor Columb (1451-1506), descoperitorul, fără să fi știut vreodată cert, al Americii (numite astfel după moartea lui). Columb nu a ajuns niciodată în America de Nord propriu-zisă, ci doar pe insule și în Panama și nu a făcut niciodată comerț cu sclavi negri.

El a crezut că ajunsese în India, adică în Asia, pe care o căuta, gândind logic că dacă navighează spre vest își va atinge ținta.

Aud că s-a dărâmat o statuie a lui George Washington, la Portland, în Oregon, că o statuie a lui Winston Churchill a fost vandalizată și ea și că un primar din Suedia a cerut înlocuirea statuii regelui Carol al XII (trăitor pe la 1700) cu statuia luptătoarei pentru protecția mediului Greta Thunberg și chiar condamnarea memoriei lui Carl Liné (1707-1778), părintele taxonomiei (clasificarea speciilor) și al ecologiei moderne.

În ritmul acesta, se va ajunge în curând la interzicerea lui Aristotel (384-322, î. Hr.), trăitor acum circa 2300 de ani și unul dintre cei mai mari filosofi ai lumii din toate timpurile, pentru afirmația că „sclavul este o unealtă vorbitoare”.

Ceea ce se întâmplă nu este deloc o dovadă de luciditate a lumii, nici o mărturie a luptei contra discriminării și nici o probă de vigilență pusă în serviciul valorilor universale. Ceea ce se întâmplă este pur și simplu o dovadă de manipulare crasă, produsă pe fondul lipsei de educație și de cultură a populației.

Toți cei care fac școală serioasă și care acumulează destule cunoștințe de cultură generală – nu neapărat istorică – știu că fiecare epocă istorică are propriile valori și propriile prejudecăți.

De multe ori, ceea ce fusese perfect moral și legal în trecut, devenise imoral și ilegal în epocile mai noi. De exemplu, legea talionului („ochi pentru ochi, dinte pentru dinte”) a guvernat omenirea primitivă sute de mii de ani.

Războiul a fost o practică morală în tot Evul Mediu, turnirurile și duelurile au fost prilejuri de manifestare a onoarei cavalerești, iar asuprirea și prigonirea unor grupuri marginale ale societății o datorie a autorităților și a unora dintre indivizi. Firește, cu vremea lucrurile s-au schimbat treptat, pe etape. În momentul în care a intervenit justiția modernă, răzbunarea sângelui a fost interzisă.

„Declarația drepturilor omului și ale cetățeanului” a fost adoptată la începutul Marii Revoluții Franceze (1789), „Declarația universală a drepturilor omului” după Al Doilea Război Mondial (1948), de către O.N.U., iar anumite legi împotriva discriminărilor de multiple tipuri abia în deceniile din urmă. Prin urmare, chiar dacă ceva este imoral și ilegal în epoca noastră, nu înseamnă că a fost la fel și în trecut.

Lumea medievală s-a axat pe ierarhie, supunere, privilegiu, credință, onoare cavalerească și nu pe libertate, egalitate, democrație, frăție, liberalism etc. Dacă ajungem să îi judecăm pe oamenii medievali după valorile care s-au afirmat în lume după moartea lor, comitem nu numai o mare eroare istorică, dar și o eroare logică. Cum să-l condamnăm pe cineva că nu a făcut ceea ce nu știa, ceea ce nu exista pe vremea lui?

Este la fel cum l-am aresta, judeca și condamna pe cineva pentru o faptă din anul 2000, pe baza unei legi apărute în 2020. Cum să acuzi pe cineva pentru nerespectarea unor legi și principii morale care nu existau în vremea sa?

Față de epocile în care au trăit și față de gândirea curentă a lumii în care au trăit, Harriet Beecher Stowe, Margaret Mitchell, Cristofor Columb, Churchill, Carol al XII-lea (trecător prin Țara Moldovei), Carl Liné au fost niște vizionari.

Ei au revoluționat, fiecare în felul său, societatea contemporană lor și au pregătit un viitor bun. Cu toții au fost ieșiți din comun în sensul cel bun și, tocmai de aceea, au lăsat în urmă opere monumentale și, tocmai de aceea, li s-au făcut statui. Cu ce drept – în afară de dreptul forței brute, al ignoranței și al manipulării – ne ridicăm noi contra memoriei lor?

Faptele acestea din ultima vreme amintesc de Nero, de Inchiziție, de Lenin, de Stalin, de Hitler, de Mao Zedong și de toți dictatorii care au distrus lumi, care au interzis universuri reale ca să construiască lumi și universuri false.

Comunismul a distrus, totuși, cele mai multe statui, iar în Rusia Sovietică a topit chiar șine de cale ferată, din simplul motiv că acestea erau făcute de „capitaliști”. Nu ne putem război de fiecare dată cu istoria ca să construim o lume dreaptă.

Supărarea pe istorie este ridicolă. Cele mai multe dintre relele societății contemporane zac în însăși societatea contemporană.

Pentru prejudecățile și faptele noastre nu au cum să fie vinovate cărțile, filmele, statuile sau oamenii din trecut, ci educația greșită, primită în familie și în școală, anturajul nepotrivit, ignoranța și prostia.

Superioritatea noastră față de polițistul care a omorât prin sufocare o ființă omenească nu constă în forța de distruge, ci în arta de a construi. Câți dintre aceia care au interzis un film, care au condamnat o carte, care au dat jos o statuie știu să vorbească în chip armonios despre acel film, despre acea carte, despre acea statuie?

Un popor fără cultură este un popor ușor de manipulat”, avertiza demult Immanuel Kant. Câți dintre noi pot cântări știrile care ne asaltează clipă de clipă prin toate mijloacele de informare în masă? Foarte puțini dintre noi au în minte informațiile necesare ca să poată face asta. Majoritatea nici nu se străduiesc să aibă astfel de baze date.

Iar memoria calculatorului sau a telefonului degeaba le are, dacă nici măcar nu ne străduim să căutăm. Pe această lipsă de discernământ mizează și „formatorii de opinie” manipulatori contemporani.

Sunt forțe care vor să ne transforme în demolatori, fără să ne creeze  premise de a fi și arhitecți/ constructori. De planurile de construcție se ocupă alții. Pe vremuri, eram învățați că cine stăpânește informația stăpânește lumea.

Azi știm că nu este așa, din moment ce manipularea informației devine mai puternică decât informația însăși.

Spre a ne deștepta nu avem nevoie de nimic foarte scump și foarte complicat, ci doar de o educație pusă în serviciul omului și al omenirii, de o educație bazată pe virtuți, pe valori și pe încredere. Printr-o astfel de educație, vom ști că o crimă nu se pedepsește printr-o altă crimă, ci prin aplicarea justiției și că o distrugere nu trebuie urmată de alte distrugeri, ci de creații durabile, puse în slujba adevărului și a dreptății.

În plus, ca istoric, sunt convins că mărturiile din vremuri trecute – mai ales creațiile spirituale – chiar dacă exprimă alte idei și idealuri decât ale noastre, sunt părți din viața omenirii, cu toate avatarurile sale și merită tezaurizate cu grijă.

Nu-mi iese din minte o imagine recentă, din teritoriul dominat vremelnic în Orientul Apropiat de către un pretins stat, imagine în care tineri vânjoși mascați distrugeau cu ciocanele basoreliefuri, statui și ziduri vechi de mii de ani, ca să dovedească ce altceva decât primitivism, forță brută, dispreț față de oameni!

Ca să nu se mai întâmple aceste lucruri tragice, ca să nu mai ajungă rațiunea să fie dominată de fanatism, avem nevoie de responsabilitate și demnitate, iar acestea se dobândesc prin educație serioasă, prețuitoare a creației umane din toate timpurile.

20/12/2021 Posted by | ANALIZE | , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

%d blogeri au apreciat: