CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

POVESTEA CELEBRULUI CÂNTEC CREȘTIN ”STILLE NACHT, HEILIGE NACHT”- NOAPTE DE VIS. VIDEO

Stille Nacht Kapelle in Oberndorf bei Salzburg

Foto: Capela din Oberndorf, Austria, locul nașterii cântecului „Stille Nacht”. Sursa: https://www.dw.com.

24 decembrie 1818, a fost ziua în care a fost compus celebrul cantec Stille Nacht, heilige Nacht (“(Noapte liniștită, noapte sfântă”, în traducere exactă).

Între cântecele de Crăciun asociate astăzi marii sărbători, acesta ocupă un loc cu totul special: este cântat în nenumărate versiuni instrumentale, de artiști din toate genurile, în 300 de limbi și dialecte în toată lumea.

Predicatorul Joseph Mohr (1792-1848) a scris versurile cântecului, în 1816, la Mariapfarr – un sătuc din regiunea Lungau. S-a aflat abia în 1996 când a fost descoperit un document ce i-a aparţinut diaconului Mohr.

Franz Xaver Gruber, partitura cântecului „Stille Nacht”

În 1817, când Joseph Mohr s-a stabilit aproximativ 100 de kilometri mai departe la Oberndorf, în regiunea Salzburg, a luat şi textul cântecului în bagaj. Pe atunci, Oberndorf era localitate de graniţă în care trăiau plutaşi săraci şi marinari.

În Oberndorf, Mohr l-a cunoscut pe profesorul austriac de şcoală primară şi organist Franz Xaver Gruber (1787-1863). Curând au început să formeze o echipă unită.

Ani mai târziu, Gruber scria cum s-a născut cântecul „Stille Nacht”:

„Era 24 decembrie anul 1818 când pe atunci diaconul, domnul Josef Mohr, de la noua parohie „Sf.Nicola” din Oberndorf i-a înmânat organistului Franz Gruber o poezie pentru care să găsească melodia potrivită ce ar putea fi interpretată pe două voci solo, cor şi acompaniament de chitară.”  

 Cântecul a fost interpretat în primă audiţie la Liturghia de Crăciun de la miezul nopţii, pe 24 decembrie 1818, dar a fost mai mult o improvizaţie. Mohr era tenorul şi chitara, Gruber era bass-ul.

S-au cântat 6 strofe, nu cele 3 cunoscute în ziua de azi. A fost un succes total, se menţionează în documentele vremii.

Prima parte a creaţiei „Stille Nacht, heilige Nacht” a rămas până în ziua de astăzi hit-ul numărul 1 în perioada Crăciunului. „Mântuitorul a sosit”, acesta a fost mesajul  cu care Joseph Mohr şi Franz Xaver Gruber au vrut să ajungă la inimile credincioşilor.

Asa a inceput acum 200 de ani istoria acestui cantec, nelipsit in intreaga lume la sarbatorile Craciunului, un cântec creștin ce a depăşit graniţele Bisericii creştine. Site-uri din SUA care cataloghează numărul de înregistrări ale unui cântec atestă că „Silent Night” este cea mai înregistrată melodie de Crăciun în limba engleză, cu peste 137.000 de versiuni, urmată de „White Christmas” și „Jingle Bells”.

 Un amănunt inedit: în 1912, sculptorul și pastorul Joseph Mühlbacher, care dorea să creeze un monument dedicat duo-ului care a făcut posibil cântecul „Stille Nacht”, a remarcat că Mohr nu fusese niciodată pictat în timpul vieţii, aşadar nu i se cunoştea înfăţişarea.

A cerut din acest motiv exhumarea acestuia – însă, pentru că la vremea respectivă tehnica de reconstituire a unui chip nu era la fel de avansată ca astăzi, „recrearea” lui Mohr este, probabil, relativă.

După acest moment, craniul nu a mai fost readus la mormântul lui Mohr din Wagrain, ci a fost zidit în peretele Capelei Stille Nacht din Oberndorf,  inaugurată în 1937 pe locul bisericii inițiale în care s-a născut povestea.

Ea are și două vitralii reprezentându-i pe Joseph Mohr şi Franz Xaver Gruber. În fiecare an, la ora 17:00, în seara Ajunului, o slujbă în memoria celor doi creatori este ținută în fața monumentului situat lângă capelă.

Din anul 2002,slujba este transmisă și live pe internet.  

În 2011 Austria a trecut „Stille Nacht” pe lista UNESCO a moştenirii culturale imateriale, scrie https://www.dw.com/ro.

Publicitate

20/12/2021 Posted by | ISTORIE | , , , , , , | 2 comentarii

Care este frecvența cuvintelor moștenite de limba română din latină


În articolele precedente am arătat câte cuvinte a moștenit româna din latină. Pentru a sublinia specificul acestui vocabular, l-am discutat din perspectivă romanică. Am constatat că 500 din cele 2.000 de cuvinte moștenite la noi au fost păstrate în toate cele nouă limbi romanice, așa-numitele cuvinte panromanice, că pe cele mai multe le găsim în română și în alte (2 – 7) limbi romanice și că aproximativ 100 există numai în română.

În sfârșit, am amintit și faptul că multe cuvinte nu s-au păstrat în română. Dintre acestea, circa 200 sunt moștenite de toate limbile romanice cu excepția românei.

În concluzie: am prezentat problemele lexicului românesc moștenit din latină dintr-o perspectivă istorică în care au fost puse pe același plan cuvinte cu valoare diferită în ansamblul limbilor romanice: alături de cuvinte cu o largă răspândire, care se caracterizează printr-o mare bogăție semantică și familie numeroasă am luat în discuție cuvinte păstrate numai în anumite variante diacronice (cuvinte vechi sau învechite), geografice (cuvinte dialectale) sau diastratice (păstrate numai în anumite terminologii). În acest episod mă ocup de valoarea elementelor latinești moștenite la nivelul limbii române actuale.

Frecvența cuvintelor moștenite

Importanța frecvenței ca factor component al valorii cuvintelor a fost subliniată pentru prima dată de B.P. Hașdeu (foto jos) prin teoria circulației cuvintelor.

Hașdeu a arătat că valoarea cuvintelor stă în „circulația”, frecvența lor, mai exact în apariția lor în lanțul vorbirii. Cuvinte întrebuințate zilnic (și cu valori multiple) sunt, așa cum spunea mitropolitul Simion Ștefan în prefața la Noul Testament de la Bălgrad din 1648, ca banii.

În termenii actuali ai economiei de piață, ele sunt ca valuta forte, care are putere de circulație mai mare.

Se știe că teoria lui Hașdeu a fost un răspuns la cei ce căutau să facă o statistică „mecanică” pe baza dicționarului etimologic al lui A. Cihac pentru a arăta că numărul cuvintelor împrumutate de română este mai mare decât al cuvintelor moștenite din latină.

Cuvintele cu o întrebuințare zilnică multiplă sunt ,,banii buni” ai limbii, ele formează ,,stocul de aur care ridică valuta” (S. Pușcariu). Ele sunt, în cele mai multe cazuri, moștenite din latină. S. Pușcariu a reluat teoria lui B.P. Hașdeu în cunoscuta sa carte Limba română. vol. I. Privire generală (1940; ed. II 1994), care a fost și este ,,biblia” lecturilor mele (am citit-o de cel puțin șase ori, la vârste diferite, de fiecare dată găsind alte idei din gândirea celui mai mare lingvist român din toate timpurile). Iată câteva dintre exemplele oferite în această carte. A consultat volumul Balade și idile al lui G. Coșbuc și, pe o pagină deschisă la întâmplare, dintre cele 117 cuvinte existente, 102, deci 88 % erau de proveniență latină.

O situație identică a întâlnit pe o pagină din Legendele sau basmele românilor ale lui P. Ispirescu (din 363 de cuvinte numai 30, deci 9% erau străine). Chiar în Poveștile lui I. Creangă se păstrează aceeași proporție (din 233 de termeni numai 18, adică 8% nu sunt latinești). S. Pușcariu a făcut un sondaj similar și pentru franceză la o pagină din Le crime de Sylvester Bonnard a lui Anatole France unde, pe un text de factură în parte diferită, a găsit același raport între elementul latin moștenit și împrumuturi.

Cea mai tulburătoare constatare a fost făcută de D. Mazilu care a analizat cele 98 de strofe ale capodoperei eminesciene Luceafărul. Din cele 1907 cuvinte ale acestei poezii, 1658 sunt de origine latină, deci 88,60%; 13 strofe au numai cuvinte moștenite din latină, iar în strofele care conțin momentul culminant al poemului proporția este de 95%.

Experiențe similare au făcut și alții: B.P. Hasdeu a publicat două poezii populare, Th. Capidan, o poezie aromână, S. Pușcariu un fragment de 120 de cuvinte din Palia de la Orăștie 1582, în care toate cuvintele erau moștenite din latină.

Lexic fundamental

Frecvența sau/și statistica lingvistică nu este suficientă pentru a detașa un inventar de cuvinte importante în vocabularul unei limbi pentru că rezultatele statistice pot fi diferite în funcție de natura corpusurilor utilizate. În lingvistica românească, începând din a doua jumătate a secolului trecut s-au propus diverse criterii pentru datașarea unui inventar de cuvinte importante în vocabularul românesc.

O primă încercare de acest fel a făcut fostul meu profesor Al. Graur în Încercare asupra fondului principal lexical al limbii române (1954), unde, folosind trei criterii de selecție, vechimea, bogăția semantică și puterea de derivare, a stabilit un inventar de 1419 elemente. Între acestea a identificat trei categorii: nucleul –964 cuvinte în care 645 de termeni, adică 66%, sunt moșteniți din latină.

Mai recent (1988), într-o lucrare colectivă pe care am inițiat-o și coordonat-o la Institutul de Lingvistică, Vocabularul reprezentativ al limbilor romanice, am aplicat principiile stabilite de Al. Graur la ansamblul limbilor romanice, supunând investigației vocabularul lor de bază actual. Este vorba de circa 2500 de cuvinte pentru fiecare limbă (spre deosebire de lucrarea fostului meu profesor, în această cercetare am ținut seama și de criteriul frecvenței).

Am constatat că termenii latinești moșteniți sunt importanți și în celelalte limbi romanice, în sensul că sunt mai frecvenți, au o bogată încărcătură semantică și au multe derivate, deci ocupă o poziție centrală în structura lexicului romanic.

În română, la fel ca în celelalte opt limbi romanice (sardă, italiană, retoromână, franceză, occitană, catalană, spaniolă, portugheză) termenii moșteniți din latină ocupă rangul I. 146 de cuvinte selectate în toate vocabularele reprezentative sunt latinești.

Câteva exemple (dau etimonul latinesc): aqua, arbor, auricula, barba, battuere, bene, bonus, caballus, camisa, campus, capra, caput, carnis, cocere, cognoscere, cooperire, cornu, costa, culus, currere.

Cele 146 cuvinte panromanice reprezintă elementul de unitate între limbile romanice la nivelul vocabularului și în același timp partea cea mai importantă.

În încheiere, semnalez că există cuvinte moștenite de toate limbile romanice, deci cuvinte care au fost cunoscute în toată istoria limbilor romanice din Antichitate până astăzi, care n-au fost selectate în niciun vocabular reprezentativ romanic.

Lista lor cuprinde 23 de elemente, cele mai multe fiind nume de plante (carpinus, fraxinum, hedera, iuniperus, laurus, menta, salvia, sambucus).

Au fost și sunt cuvinte care aparțin părții de lexic numite de obicei vocabular disponibil: sunt cunoscute, dar nefolosite curent, deci nu au frecvență mare, nu au sensuri numeroase și nici nu constituie baze pentru derivate. Din aceste cauze n-au fost selectate în niciun vocabular reprezentativ.

Sursa: Historia.ro
Autor: acad. Marius Sala

20/12/2021 Posted by | ANALIZE | , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

 Acad. Marius Sala – Elementul de unitate între limbile romanice

Limbile romanice


Istoria limbii române: Care este elementul de unitate între limbile romanice

Româna, la fel ca celelalte limbi romanice, a moștenit din latină aproximativ 2000 de cuvinte-bază scria acad. Marius Sala în articolul precedent reprodus de https://cersipamantromanesc.wordpress.com.

Dacă ținem seama de felul cum s-au transmis aceste cuvinte diverselor limbi romanice, constatăm că aproximativ 500, adică o pătrime, au fost moștenite de toate limbile romanice. Sunt cuvintele panromanice.

Este vorba de cuvinte ce denumesc noțiuni importante, fundamentale, care erau folosite în mod curent în Antichitate de majoritatea, dacă nu de totalitatea, vorbitorilor limbii latine.

Acest fond lexical permitea tuturor locuitorilor Imperiului să se înțeleagă, să abordeze problemele esențiale ale vieții cotidiene. Cu alte cuvinte, acest fond lexical reprezintă elementul de unitate între limbile romanice.

 Cuvintele panromanice

Majoritatea termenilor panromanici fac parte din vocabularul curent: unelte gramaticale (de, în, nici, pe, spre), pronume (eu, tu, el, noi, nostru); adjective (bun, cald, drept, dulce, larg, lung) și adverbe (mai, când, ieri, mâine, nu, unde), numeralele de la unu la zece și mie, verbe cu valori multiple și generale (a avea, a fi, a sta).

Cele mai multe cuvinte panromanice sunt substantive referitoare la om (auzi, cap, deget, dinte, dormi, lacrimă, limbă, mână), la familie (fiu, frate, noră, părinte, socru, văduv), la îmbrăcăminte, podoabe (cămașă, coase, curea, fașă, pieptene, veșmânt), la alimentație (cină, coace, crud, făină, must, pâine, sare, seu, vin), la locuință (casă, curte, fereastră, masă, perete, poartă); sunt panromanici termeni relativi la: cer și atmosferă (cer, lună, nea, stea, vânt), timp (an, iarnă, mai, noapte, timp, zi), pământ (apă, argint, aur, câmp, creastă, fier, lac, mare, marmură, munte, piatră, râu, sare, țară „pământ”, undă, val, vale), floră (arbore, cânepă, fân, floare, frasin, ghindă, grâu, iarbă, iederă, ienupăr, in, lemn, linte, mei, mesteacăn, nucă, pai, piersic, pin, soc, spic, tei, ulm, urzică), faună (arici, asin, bou, cal, capră, cerb, corb, corn, furnică, iepure, lup, mierlă, muscă, ou, pană, pădure, păun, pește, porc, purice, șarpe, taur, urs, vacă, vier, vierme, viespe), trei nume de culori (alb, negru, verde).

Însușirile realității exterioare și perceperea lor de către om sunt denumite prin termeni panromanici ca aspru, cald, foc, fum, greu, întreg, jos, macru, mărunt, măsura, miez, moare, nou, parte, părea, plin, sec, tăciune, acțiuni cu caracter general: ajuta, coperi, face, frânge, întinde, lega, muia, roade, tăia, unge; transport: car, căpăstru, duce, muta, roată, trage; agricultură, morărit, viticultură: ara, cerne, culege, furcă, moară, vie; creșterea vitelor, agricultură: ceară, fân, jug, miere, mulge, păstor; armată: arc, armă, învinge, prăda, săgeată; acțiuni artizanale: cheie, foale, fus, iță, mai, nod, oală, par, sac, toarce, ramă, țese,urzi, vas; cultura: carte „scrisoare”, cânta, coardă, joc, scrie, suna; societatea (inclusiv viața religioasă): ajuna, cumpăra, domn, înger, jude, lege, oaspe, păcat, Paști, preț, vecin, vinde, v. rom. zeu (cf. Dumnezeu).

Am exemplificat această categorie cu mai multe cuvinte pentru a arăta că este vorba de cuvinte importante, frecvente în vorbirea noastră de toate zilele. Ele au fost însă frecvente și cunoscute în tot cursul istoriei limbilor romanice, fapt ce implică păstrarea lor până astăzi în toate aceste limbi. Unele dintre cuvintele panromanice nu mai sunt însă folosite azi decât în graiurile românești (ai „usturoi”, lard „slănină”) sau în dialectele sud-dunărene (arom. căstâñ „castan”, fauă „linte”, mur „zid”, marț „martie”, mes „lună”, tumbă „mormânt”).

… și excepția românei

În aceeași ordine de idei, semnalez faptul că 200 de cuvinte s-au păstrat în toate limbile romanice cu excepția românei. Categoria respectivă a fost semnalată de S. Pușcariu în discursul de recepție la Academia Română (1920) intitulat Locul limbii române între limbile romanice și ulterior (1964) analizată în profunzime de I. Fischer.

Cum se explică situația din română? Există două cauze: una lingvistică și alta, mai bine zis altele, de natură externă.

Dacă analizăm ce există în română în locul cuvintelor păstrate în toate limbile romanice, dar absente în română constatăm că în unele cazuri cuvintele uzuale au fost înlocuite prin propriile lor derivate latine, tendință specifică ansamblului Romaniei adică teritoriului în care se vorbesc limbile romanice. Este știut că diminutivele auricula, genuculum au luat locul, în latina vulgară, vechilor cuvinte auris „ureche”, genu „genunchi”. Diminutivele stau la baza formelor romanice (rom. ureche, genunchi).

Latinei dunărene, care stă la baza limbii române, îi sunt specifice o serie de astfel de cazuri concrete, între care unele exemple de diminutive care au luat locul unor cuvinte vechi: lat. musculus devenit în română mușchi a preluat și sensul cuvântului latin nederivat muscus „mușchi” (plantă), lat. picula > păcură a înlocuit pe lat. pix „smoală”. În astfel de cazuri, pierderea unor cuvinte latinești nu separă structural româna de celelalte idiomuri romanice, ci numai punctual, în realizarea diferită a acelorași tendințe.

Au existat și unele cazuri determinate de cauze externe, de natură socioeconomică (părăsirea, temporară sau prelungită, a unor îndeletniciri, absența unei organizații religioase comparabile cu cea din Occident, dispariția la un moment dat a învățământului latin etc.) care au acționat mai profund asupra componenței unor terminologii.

Navigația, de exemplu, nu mai este reprezentată în română decât prin luntre din lat. lunter, animalele acvatice, numai prin denumirea generică pește din lat. piscis, toate celelalte cuvinte, în primul rând terminologia marinărească, dispărând (ancora „ancoră”, navis „corabie”, portus „port”, ostreum „stridie”, puppis „pupă”, velum „velă” sunt cuvinte păstrate în toate limbile romanice cu excepția românei).

La fel stau lucrurile și cu unii termeni din lexicul creștin: se păstrează cuvintele fundamentale (lat. crucem > cruce, lat. paganus > rom. păgân, lat. legem > rom. lege, lat. credentia > rom. credință), dar dispar cei care denumesc mai ales organizarea bisericească (abbas „stareț”, monachus „călugăr”, ambii panromanici; de precizat că monah vine la noi din slavonă).

Au dispărut numele unor obiecte de lux, ale obiectelor de civilizație, în condițiile rusticizării vieții din Dacia (lat. purpura – termenul românesc purpură este împrumutat în secolul 19 din latină, termenul curent era înainte de acest împrumut porfiră luat din greacă -, lat. lampas „lampă”, lat. lima „pilă”).

Majoritatea acestor cuvinte panromanice cu excepția românei sunt termeni tehnici ai diverselor profesiuni: marină, armată (hasta „suliță”, lancea), comerț: (alumen „alaun”, saeta „păr țepos”) sau termeni de civilizație (ars, lectus „pat”, littera), absența lor din română reflectând schimbarea îndeletnicirilor, precum și întreruperea contactului cu lumea occidentală.

Izolarea de Imperiu a făcut ca o serie de cuvinte din limbajul curent transmise celorlalte limbi romanice să fie înlocuite prin sinonime vulgare sau familiare (pater / tata) sau să fie compensate prin perifraze (negare / a spune (că) nu, nullus / niciun (ul).

Nu există totdeauna explicații pentru dispariția unor cuvinte latinești din română. Probabil că în condițiile izolării latinei dunărene de restul României, tendința de sărăcire și de simplificare observată pe tot teritoriul României să fi fost mai profundă aici, ceea ce a putut duce la eliminarea mai rapidă a elementelor literare din vocabularul latin.

De exemplu, două cuvinte ce denumeau noțiunea de „mare” transmise tuturor limbilor romanice (amplus și grandis) sunt eliminate, la fel ca termenul clasic magnus, dispărut din toate limbile romanice.

Se pare că mare provine din lat. mas, maris „mascul”, evoluția fie de origine expresivă (posibilă echivalare a ideii de virilitate cu cea de mărime sau ca folosire inițială a adjectivului în limbajul crescătorilor de animale), fie datorită paronimiei cu un cuvânt din limba traco-dacă.

În sfârșit, româna nu are termenul general romanic deoarece el este o inovație petrecută mai târziu în latină; datorită ruperii legăturii cu Occidentul, inovația nu a ajuns în Dacia.

Astfel sunt sapere „a ști” sau infans „copil”, pentru care româna păstrează termenul vechi latinesc scire devenit ști, pe care celelalte limbi romanice nu l-au moștenit, sau îl are pe copil, probabil din substrat, și pe prunc, cuvânt cu etimologie mult discutată.

VA URMA

20/12/2021 Posted by | ISTORIE ROMÂNEASCĂ | , , , , , , , , | Lasă un comentariu

%d blogeri au apreciat: