CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

COMUNISMUL

Sisteme politice: comunismul - Deștepți.ro


Spre Marea de Sânge

Nimeni nu ştie cum şi când a început comunismul, când au început râurile să se înroşească şi să se verse în aceeaşi Mare de Sânge,scrie profesorul și jurnalistul Adrian Bucurescu în publicația https://epochtimes-romania.com/.

Unii cercetători sunt de părere că idei comuniste apar încă din ”Utopia” lui Thomas Morus, în engleză Thomas More (1478 – 1535), avocat, scriitor şi om de stat.

Utopia (German Edition) eBook : Morus, Thomas, More, Thomas: Amazon.co.uk:  Books

Acest englez era un tip luminat; printre altele, lucru neobişnuit în epoca lui, a depus la fel de mult efort în educarea fiicelor sale precum în educarea fiului său, declarând că femeile sunt la fel de inteligente ca şi bărbaţii.

În anul 1515, Morus a scris cea mai cunoscută şi controversată operă a sa, ”Utopia”, un roman în care un călător, Raphael Hythloday, descrie organizarea politică a unei naţiuni insulare imaginare.

Titlul romanului vine din greacă, unde ou-topos înseamnă ”niciun loc”, dar, ca joc de cuvinte, poate fi apropiat de eu-topos ”loc bun”.

În contrast cu viaţa socială a statelor europene, Morus propune aranjamente sociale ordonate şi rezonabile în Utopia şi în ţinuturile din jurul ei – Tallstoria, Nolandia şi Aircastle. Lucru foarte important, în Utopia nu există proprietate privată şi se practică o toleranţă religioasă aproape absolută.

Mesajul cel mai important al acestui roman este necesitatea, în primul rând, de ordine şi disciplină, mai degrabă decât de libertate. Societatea descrisă este aproape totalitară şi foarte diferită de ceea ce înţelegem astăzi prin libertate. Astfel, în Utopia, încercările de a discuta politicile publice în afara forumurilor oficiale se poate pedepsi cu moartea!

Faţă de statul comunist imaginat mai târziu de Karl Marx, în Utopia lipseşte ateismul obligatoriu, ba chiar există toleranţă pentru diferite practici religioase, căci Morus consideră că, dacă un om nu crede în Dumnezeu sau într-un tip de viaţă după moarte, nu i se poate acorda încrederea că va accepta pe cale logică vreo autoritate sau principiu care să nu derive din propria persoană.

Unii cercetători au fost de părere că Morus şi-a bazat cartea pe comunalismul monahal descris în ”Faptele Apostolilor”. În fine, deşi a fost o mişcare specifică Renaşterii, bazată pe redescoperirea conceptelor clasice de societate perfectă, precum în operele lui Platon şi Aristotel, utopianismul a continuat şi după intrarea în aşa-numita ”Epocă a Luminilor”, zisă şi a Iluminiştilor.

Părerile Iluminiştilor erau diverse. Astfel, Voltaire era teoretician al despotismului luminat, iar Montesquieu considera monarhia constituţională forma de guvernare cea mai eficientă, deoarece puterea executivă, legislativă şi judecătorească erau independente una faţă de cealaltă. Cel mai radical dintre ei era Jean-Jacques Rousseau, care consideră că sursa inegalităţii şi a relelor în societate este proprietatea privată şi, de aceea, ea trebuie limitată.

Forma ideologică a Iluminismului, prin criticile la adresa regimului de atunci, a pregătit, pe plan ideologic, marile răsturnări pricinuite de Revoluţia Franceză (1789 – 1799). Vechiul regim a fost înlăturat şi în Franţa a fost instaurată o nouă orânduire politică şi socială.

Cititorii noştri cunosc, desigur, ce râuri de sânge au curs atunci, când ghilotina tăia neîncetat, cei mai mulţi condamnaţi fiind absolut nevinovaţi. Astăzi pare limpede că Revoluţia Rusă s-a inspirat copios din Revoluţia Franceză.

După căderea Bastiliei, la 14 iulie 1789, în Paris a fost stabilit un nou primar, într-o nouă structură, numită ”comună”, dând astfel şi numele comunismului. La 26 august, acelaşi an, Adunarea Naţională Franceză a publicat ”Declaraţia Drepturilor Omului şi Cetăţeanului”, idealurile revoluţionare fiind rezumate în formularea ”Libertate, Egalitate, Fraternitate”; în acelaşi timp, orice critică la adresa guvernului devenea criminală, iar sângele oamenilor şi cetăţenilor curgea fără oprire!

Francezii îl asasinaseră pe rege, ca, la sfârşitul acestei nebunii, ţara să aibă în frunte un împărat, Napoleon Bonaparte. Apoi, după cum o arată şi denumirea, Comuna din Paris a dus mai departe sloganurile comuniste, prin guvernul care a condus Parisul începând cu 28 martie şi până la 28 mai 1871.

Acest guvern a fost instaurat înaintea rupturii dintre anarhişti şi marxişti, ambele grupuri considerând Comuna din Paris ca prima preluare a puterii de către clasa muncitoare în timpul Revoluţiei industriale.

Marx se lăuda că a fost inspiratorul şi eminenţa cenuşie a Comunei din Paris, dar mulţi istorici de astăzi contestă importanţa lui în declanşarea şi desfăşurarea acelui eveniment.

Karl Marx şi Friedrich Engels — Manifestul Partidului Comunist - YouTube

Este adevărat, celebrul ”Manifest al Partidului Comunist” fusese elaborat încă din noiembrie 1847, cu prilejul întrunirii Ligii Comuniştilor, organizaţie muncitorească internaţională secretă, întrunire care a avut loc la Londra.

Prima ediţie publică a acestui manifest odios, în limba germană, a fost dată la tipar cu câteva săptămâni înainte de declanşarea revoluţiei din februarie 1848 din Franţa. Ediţia în limba franceză, publicată în acelaşi an, a fost pierdută în zilele revoluţiei. Iar dacă n-a influenţat Comuna din Paris, atunci revoluţiile din 1848 nici atât.

Acestea au fost revolte naţionaliste ale burgheziei din Europa, îndreptate împotriva ordinii încă supranaţionale stabilite la Congresul de la Viena (1814 – 1815).

Revoluţiile de la 1848 au dat semnalul deşteptării naţionalismului european, fiind cunoscute de aceea şi sub denumirea de ”primăvara popoarelor”. Or, cum se ştie, deviza ”Manifestului Partidului Comunist” era ”Proletari din toate ţările, uniţi-vă!”, propovăduind ”internaţionalismul proletar”.

În realitate, proletarii nu numai că nu s-au unit niciodată cu cei din altă ţară, dar nici măcar n-au fost vreodată ”clasa conducătoare”, cum îi minţea Marx şi toţi acoliţii lui.


Autorizarea crimelor

Teoretic, principalii responsabili pentru teroarea şi crimele ce vor urma în secolul XX sunt Karl Marx şi Friedrich Engels, coautori ai sinistrului ”Manifest al Partidului Comunist” şi autori ai altor lucrări de acelaşi tip.

Karl Heinrich Marx (1818 – 1883) s-a născut în Germania, fiind fiul unui burghez evreu, convertit la protestantism şi adept al ”Epocii Luminilor”. Culmea e că, din punct de vedere religios, Marx a început ca un creştin fidel, iar idealul comunist l-a îmbrăţişat tot în calitate de creştin, devenind membru al Ligii celor Drepţi, o organizaţie comunist-creştină. Mai târziu, el a devenit ateu şi i-a făcut pe cei din această ligă să se lepede de creştinism, rebotezând-o Liga Comuniştilor! Ca să vezi!

Fiu de burghez, Karl Marx s-a căsătorit cu o aristocrată şi n-a prea avut contact cu clasa muncitoare. El e trecut în lucrări de specialitate ca filosof, economist şi publicist, întemeietor împreună cu Friedrich Engels al teoriei ”socialismului ştiinţific”, teoretician al mişcării muncitoreşti.

Marx a elaborat treptat materialismul istoric ca teorie ştiinţifică a analizei istorice a societăţii. În anul 1864, a devenit principalul conducător al Internaţionalei Socialiste, căreia i-a trasat ca obiectiv abolirea capitalismului.

Pentru el, istoria omenirii se bazează pe lupta de clasă; pentru a se elibera, proletariatul, victimă a exploatării capitaliste, trebuie să se organizeze la nivel internaţional, să cucerească puterea politică şi, în această fază, de dictatură a proletariatului, să realizeze desfiinţarea claselor sociale, ceea ce, într-o fază superioară, va duce de la sine la dispariţia statului şi la întemeierea societăţii comuniste.

Principala operă a lui Karl Marx este ”Capitalul”, pe care se pare că, măcar din cauza imensului ei număr de pagini, nimeni, în afară de autor, nu a citit-o vreodată în întregime. Prietenul său cel mai bun, Friedrich Engels (1820 – 1895), s-a născut tot în Germania, în familia unui mare industriaş de textile, din banii căruia ambii teoreticieni ai răsturnării capitalismului au profitat din plin.

Că tot veni vorba de banii tatălui lui Engels, iată ce scria Karl Marx: ”Legile, morala, religia sunt pentru dânsul (proletariat – n.n.) tot atâtea prejudecăţi burgheze, în spatele cărora se ascund tot atâtea interese burgheze”. Cu alte cuvinte, să nu faci ce face popa, ci ce spune popa, sau una vorbim şi alta fumăm! Friedrich Engels a dezvoltat teoria comunistă şi a fundamentat teoria ”socialismului ştiinţific”, sub denumirea de ”materialism dialectic”.

”Manifestul Partidului Comunist” a fost publicat mai întâi în limba germană, fiind difuzat în Germania, Marea Britanie şi SUA, ajungând în scurtă vreme la 12 ediţii. La început, a fost redactat în engleză, franceză, germană, italiană, flamandă şi daneză.

În engleză a apărut ceva mai târziu, în 1850, la Londra, în ziarul ”Republicanul roşu”, în traducerea lui Helen Macfarlane. În engleză a pătruns şi în SUA, în 1871.

Răspândirea manifestului a fost relativ rapidă, cuprinzând aproape toate mediile muncitoreşti, prin organizaţiile comuniste secrete ale acestora.

În limba rusă, prima ediţie a apărut în traducerea celebrului anarhist Bakunin, în 1869, la Moscova, la imprimeria Kolokol. De-abia de la această dată, documentul acesta a devenit ”Biblia” proletariatului şi a mişcării comuniste internaţionale.

În România, ”Manifestul Partidului Comunist” a pătruns în limbile germană, engleză, franceză şi rusă, din ultima fiind tradus şi în română.

Scopul principal al manifestului, declarat făţiş, este de a distruge prin violenţă ordinea existentă în toate ţările: ”Proletariatul, stratul cel mai de jos al societăţii actuale, nu se poate ridica şi elibera fără să arunce în aer întreaga suprastructură a păturilor care alcătuiesc societatea oficială”; ”Dar burghezia nu a făurit numai armele care îi vor aduce moartea; ea a creat şi oamenii care vor mânui aceste arme, – muncitorii moderni, proletarii”;

”Descriind fazele cele mai generale ale dezvoltării proletariatului, am urmărit războiul civil, mai mult sau mai puţin ascuns, înăuntrul societăţii actuale, până la punctul când aceasta răbufneşte într-o revoluţie deschisă şi când, prin răsturnarea cu forţa a burgheziei, proletariatul îşi întemeiază stăpânirea sa”; ”Scopul imediat al comuniştilor este acelaşi ca şi al tuturor celorlalte partide proletare: constituirea proletariatului ca clasă, răsturnarea stăpânirii burgheze, cucerirea puterii politice de către proletariat”.

Probabil, pe atunci nimeni nu credea că profeţiile lui Marx şi Engels chiar se vor întâmpla vreodată, nici măcar coautorii manifestului.

Cititorii care au trăit în comunism pot aprecia în cunoştinţă de cauză obiecţiile de bun simţ ale filosofilor ”burghezi”, dintre care cele mai multe s-au şi adeverit în secolul XX.

Din motive polemice, unele astfel de obiecţii sunt persiflate în ”Manifestul Partidului Comunist”: ”S-a obiectat că, prin desfiinţarea proprietăţii private, va înceta orice fel de activitate şi că o lenevie generală va cuprinde lumea”.

Gura păcătosului adevăr grăieşte, căci chiar şi cei mai harnici din fire scădeau ritmul, în comunism, considerând, pe bună dreptate, că n-are rost să munceşti pentru alţii, în speţă pentru conducătorii şi funcţionarii de partid, care câştigau imens doar dând cu gura.

Că Manifestul Comunist a avut o mare influenţă asupra proletarilor din secolul XIX n-ar fi prea de mirare. Întrebarea este: ce au păzit ”burghezii” din acel secol când era clar ce vroiau comuniştii?

N-au luat în serios ameninţările? Se ştie, urmaşii lor aveau să plătească scump această lipsă de prevedere.

Finalul ”Manifestului Partidului Comunist” prevede o ”Apocalipsă” care chiar avea să se întâmple:

Comuniştii refuză cu dispreţ să-şi ascundă concepţiile şi intenţiile. Ei declară făţiş că ţelurile lor pot fi atinse numai prin doborârea violentă a întregii alcătuiri sociale de până acum. Să tremure clasele stăpânitoare în faţa revoluţiei comuniste! Proletarii n-au de pierdut în această revoluţie decât lanţurile. Ei au o lume de câştigat. PROLETARI DIN TOATE ŢĂRILE, UNIŢI-VĂ!”

În rest, analiza, din documentul cu pricina, a orânduirilor care s-au perindat prin lume, din epoca de piatră şi până în epoca burgheză, a relaţiilor între clase sociale şi între oameni, este puerilă, fără niciun fundament ştiinţific, aşa că nici Marx, nici Engels nu-şi merită nici pe departe titlurile de filosofi şi teoreticieni cu care apar şi astăzi împopoţonaţi în dicţionare şi enciclopedii.

De terorişti, da!

11/12/2021 Posted by | ISTORIE | , , , , , , , , | Lasă un comentariu

ROLUL BISERICII ORTODOXE ROMÂNE ÎN DESĂVÂRŞIREA ŞI ÎMPLINIREA UNITĂŢII NAŢIONALE A POPORULUI ROMÂN

CONTRIBUŢIA BISERICII ORTODOXE ROMÂNE LA REALIZAREA, DESĂVÂRŞIREA ŞI ÎMPLINIREA UNITĂŢII NAŢIONALE ROMÂNEŞTI…

INTRODUCERE

La promovarea conştiinţei unităţii spirituale a neamului românesc, Biserica Ortodoxă Română a avut o contribuţie majoră. Ea a cultivat în sufletele credincioşilor români conştiinţa trează că ei au aceeaşi obârşie, ca neam, aceeaşi limbă şi aceeaşi credinţă creştină. Mitropoliile Ţării Româneşti şi Moldovei erau în strânse legături cu Mitropolia Transilvaniei, răspândirea cărţilor bisericeşti, ajutorarea frăţească în timp de prigoană, corespondenţa între ierarhi, contacte personale între preoţi, călugări şi credincioşi pelerini fiind adesea practicate de o parte şi de alta a munţilor Carpaţi, scrie Dr. Stelian GOMBOŞ în HTTPS://WWW.GEOPOLITIC.RO.

Încă de la începutul secolului al XV-lea, mitropoliţii Ţării Româneşti aveau şi calitatea de „exarhi ai plaiurilor” pentru teritoriile intracarpatice, aflate pe atunci sub stăpânire străină. În această calitate, ei hirotoneau – la Curtea de Argeş, Târgovişte sau Bucureşti – pe mitropoliţii Transilvaniei. Episcopii de Vad depindeau canonic de Mitropolia Moldovei, mulţi dintre cârmuitorii ei fiind moldoveni, hirotoniţi la Suceava ori la Iaşi. Tot în Moldova au fost hirotoniţi unii dintre episcopii Maramureşului. La rândul lor, câţiva transilvăneni au ajuns ierarhi în Moldova şi Muntenia, ca episcopii Pahomie de la Roman şi Mihail de la Buzău, mitropolitul Iacob Stamati de la Iaşi, toţi în secolul al XVIII-lea, episcopii Filotei şi Dionisie Romano de la Buzău, în secolul al XIX-lea.

Conştiinţa unităţii de neam a fost întărită mai ales prin traducerea şi tipărirea cărţilor bisericeşti în limba română pentru „întreaga seminţie românească”, punându-se astfel bazele limbii române literare, care a consolidat şi mai mult conştiinţa unităţii de neam a tuturor românilor. Biserica a dăruit cărţi de slujbă şi de învăţătură în limba poporului, înţeleasă de toţi, care au circulat în toate provinciile româneşti, afirmând, adesea, în predosloviile acestor cărţi unitatea bisericească şi naţională a tuturor românilor.

Diaconul Coresi, plecat la jumătatea secolului al XVI-lea de la Târgovişte la Braşov, a desfăşurat o bogată activitate tipografică de peste două decenii, tipărind cele dintâi cărţi bisericeşti. El are marele merit de a fi introdus limba română în Biserică. Lui îi datorăm primul Liturghier tipărit în întregime în româneşte (1570).

Apoi Cazania mitropolitului Varlaam al Moldovei, din 1643, intitulată sugestiv „Carte românească de învăţătură”, care s-a răspândit în sute de exemplare în Transilvania, întăreşte şi mai mult conştiinţa unităţii de neam a românilor despărţiţi fără voia lor în provincii separate politic.

În prefaţa acestei cărţi, domnitorul Vasile Lupu al Moldovei exprima vizionar convingerea că, prin carte, Biserica se adresa nu doar cititorilor din principatul moldav, ci „la toată seminţia românească pretutindenea ce se află pravoslavnici într-această limbă”. Şi, într-adevăr, istoria confirmă circulaţia Cazaniei mitropolitului Varlaam în Transilvania şi în toate ţinuturile locuite de români, ajutându-i să îşi păstreze în acelaşi timp credinţa, identitatea şi unitatea etnică.

Nu se poate trece cu vederea tipărirea Noului Testament de la Bălgrad (Alba Iulia), în anul 1648, în predoslovia căruia mitropolitul Simion Ştefan al Transilvaniei exprima ideea unităţii naţionale şi necesitatea stabilirii unei limbi literare pe care să o înţeleagă toţi românii.

De asemenea, mitropolitul Dosoftei al Moldovei scria în predoslovia Liturghierului (său) din 1683 că l-a tradus în româneşte ca „să-nţeleagă toţi”, declarând că săvârşirea sfintelor slujbe în limba înţeleasă de popor este în duhul tradiţiei Sfintelor Scripturi şi al Bisericii Ortodoxe. Liturghia săvârşită pe întreg teritoriul românesc în limba română a devenit, astfel, un factor de unificare spirituală naţională, de dezvoltare a conştiinţei naţionale şi a culturii româneşti.

Pe de altă parte, Şcoala Ardeleană şi Biserica Greco-Catolică au contribuit şi ele la cultivarea conştiinţei unităţii de neam şi limbă, ca bază a realizării unităţii statale de mai târziu.

Aşadar, unirea tuturor provinciilor româneşti într-un stat român naţional a fost încoronarea multor eforturi de afirmare treptată a conştiinţei naţionale şi a dorinţei de unitate naţională.

DEMERSUL CONCRET AL BISERICII ÎN VEDEREA ÎMPLINIRII MARELUI EVENIMENT DE LA 1 DECEMBRIE 1918 DE LA ALBA IULIA

În acest sens, Unirea cea Mare de la Alba Iulia din 1918 a fost precedată şi pregătită treptat de evenimente majore, şi anume de Revoluţia din anul 1848, de Unirea Principatelor Române din anul 1859, de victoria românilor asupra otomanilor în Războiul pentru Independenţă din 1877, de ridicarea României la rang de Regat în 1881, de recunoaşterea Autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române în 1885 şi de victoriile armatei române în Primul Război Mondial, între anii 1916 şi 1918, de proclamarea Unirii Basarabiei cu România, la Chişinău, în 27 martie 1918, şi de proclamarea Unirii Bucovinei cu România, la Cernăuţi, în 28 noiembrie 1918.

În toate aceste etape de înaintare către realizarea Marii Uniri de la 1 Decembrie 1918, Biserica Ortodoxă Română a mers împreună cu poporul, a fost în fruntea lui cu rugăciunea şi cu acţiunea, de luminare şi de încurajare, mai ales săvârşind Sfânta Liturghie şi slujba de Te Deum, folosind predica şi cuvântul tipărit, pentru a cultiva conştiinţa naţională şi idealul luptei pentru libertate şi unitate naţională.

Ierarhi, cărturari, preoţi, diaconi patrioţi, profesori de teologie, studenţi în teologie, călugări, călugăriţe care au îngrijit soldaţii răniţi pe front, parohii şi mănăstiri care au organizat colecte de bani şi alimente, toţi aceştia i-au încurajat moral şi material pe luptătorii români pentru libertate şi unitate naţională, mai ales în timpul Războiului de Independenţă din anul 1877 şi în timpul Primului Război Mondial, între anii 1916 şi 1918. Un rol deosebit în acest sens l-au avut preoţii numiţi „confesori militari”.

În ceea ce priveşte evenimentul însuşi al Marii Uniri de la Alba Iulia din 1 Decembrie 1918, între cei 1.228 de delegaţi oficiali la Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia se aflau şi mulţi slujitori ai Bisericii: ierarhi, profesori de teologie, consilieri eparhiali, preoţi parohi şi chiar studenţi în teologie.

Lucrările Adunării au fost prezidate de marele patriot Gheorghe Pop de Băseşti, împreună cu episcopul ortodox de Arad, Ioan I. Papp, care era şi locţiitor de mitropolit al Transilvaniei, şi de episcopul greco-catolic de Oradea, Demeter Radu.

În Marele Sfat al naţiunii române, ca şi în Consiliul Dirigent, au fost aleşi, de asemenea, slujitori ai Bisericii, iar episcopul ortodox român de Caransebeş, Miron Cristea, viitorul patriarh al României Mari, şi episcopul greco-catolic de Gherla, Iuliu Hossu, au fost aleşi să formeze, împreună cu Vasile Goldiş şi Alexandru Vaida Voievod, delegaţia de patru persoane care va prezenta Regelui Ferdinand Actul Unirii, la Bucureşti, în data de 14 decembrie 1918.

Proclamarea Unirii de la Alba Iulia s-a făcut la 1 Decembrie 1918, într-o zi de duminică. Ea a fost precedată de slujba Sfintei Liturghii şi de Te Deum în toate bisericile româneşti din Alba Iulia, întrucât aceasta era înţeleasă şi trăită ca o lucrare sfântă şi solemnă, ca o Sfântă Liturghie a comuniunii româneşti, a unităţii şi libertăţii naţionale, ca act de recunoştinţă sau mulţumire adusă lui Dumnezeu şi ca act de preţuire şi cinstire a eroilor care au luptat pentru dobândirea libertăţii naţionale şi afirmarea unităţii şi demnităţii naţionale.

În faţa unei mulţimi de 100.000 de români, adunaţi atunci la Alba Iulia, eruditul intelectual arădean Vasile Goldiş, secretar consistorial al Episcopiei Aradului, considerat vizionar şi ideolog al Marii Uniri, a citit Rezoluţia Unirii, prin care a fost proclamată solemn unirea Transilvaniei cu România.

Pentru toate binefacerile Marii Uniri în viaţa şi istoria poporului român, aducem astăzi mulţumire lui Dumnezeu şi pomenim cu recunoştinţă pe toţi eroii români care au luptat pentru libertatea, unitatea şi demnitatea poporului român.

DESPRE IMPACTUL, ECOURILE, CONSECINŢELE ŞI URMĂRILE ACESTUI MĂREŢ MOMENT / EVENIMENT ISTORIC

Deoarece, din nefericire, unitatea teritorială realizată în anul 1918 nu mai este astăzi pe deplin aceeaşi, trebuie să cultivăm mai mult comuniunea cu fraţii noştri români din apropierea graniţelor României, dar şi cu românii de pretutindeni.

Astfel, Ziua Naţională a României va fi mai intens şi mai solemn trăită ca Ziua Unităţii şi Demnităţii Naţionale a Românilor.

În decursul timpului, slujitorii Bisericii Ortodoxe Române s-au identificat mereu cu năzuinţele noastre de dreptate socială, independenţă, libertate şi unitate naţională, au participat, prin „cuvânt şi faptă”, la marile evenimente din istoria neamului nostru, înscriindu-şi numele cu litere de aur în memoria acestui popor.

Astfel, Biserica Ortodoxă din Transilvania şi-a adus contribuţia la realizarea unităţii naţionale prin strădania clericilor, monahilor şi a tuturor credincioşilor săi.

Dintre reprezentanţii ardeleni ortodocşi cei mai de seamă au fost: Episcopul Miron Cristea al Caransebeşului, Episcopul Ioan I. Papp al Aradului; profesorii de teologie Nicolae Bălan (viitor mitropolit) şi Silviu Dragomir de la Sibiu; protopopul Andrei Ghidiu, teologul Petre Barbu sau secretarul eparhial Cornel Corneanu; vicarul Roman Ciorogariu şi secretarul eparhial Aurelian Magieru; protopopul Gh. Popovici de la Lugoj.

După încheierea ostilităţilor Primului Război Mondial, la 17/30 octombrie 1918 a luat fiinţă Consiliul Naţional Român, care îşi va stabili sediul la Arad. Acesta avea drept obiectiv intensificarea activităţii pentru realizarea unirii Transilvaniei cu România. În cadrul acestor acţiuni unioniste, slujitorii Bisericii Ortodoxe şi-au adus o însemnată contribuţie. Curând după aceea, Episcopul Aradului, Ioan I. Papp, împreună cu Vasile Goldiş, secretarul de atunci al Consistoriului Eparhiei Ortodoxe Române a Aradului, au cerut episcopilor români din Transilvania să-şi precizeze atitudinea faţă de Consiliul Naţional Român, nou constituit.

În „actul de adeziune”, din 21 noiembrie 1918, ierarhii români transilvăneni, Ioan I. Papp al Aradului şi Miron Cristea al Caransebeşului, au declarat că vor colabora „din toate puterile la întruparea aspiraţiilor naţionale”.

DESPRE CLERICI ŞI TEOLOGI ROMÂNI ÎN GĂRZILE NAŢIONALE DIN TRANSILVANIA

În vederea asigurării ordinii publice şi a apărării împotriva acelora care ar încerca să împiedice realizarea unităţii statale a neamului nostru, s-au organizat, în întreaga Transilvanie, gărzi naţionale româneşti. De asemenea, s-au ţinut numeroase adunări populare în oraşele şi satele româneşti de aici, în care se cerea cu însufleţire unirea Transilvaniei cu România.

La constituirea acestor gărzi naţionale şi la toate adunările populare s-au numărat la loc de frunte clerici şi teologi ai Bisericii româneşti: Silviu Dragomir şi Nicolae Bălan, profesori de teologie, Episcopul Miron Cristea al Caransebeşului, protopopul Andrei Ghidiu, Petre Barbu, profesor de teologie, Cornel Corneanu, secretar eparhial, Roman Ciorogariu, vicar, Aurelian Magieru, secretar eparhial (viitorul Episcop Andrei), Gheorghe Popovici, protopop, Vasile Suciu, vicar, Alexandru Borza şi Al. Ciura. De asemenea, acţiunile pentru unitate au fost susţinute şi prin periodicele Bisericii româneşti ca: „Telegraful Român” şi „Gazeta Poporului” de la Sibiu, „Biserica şi Şcoala” de la Arad, „Foaia Diecezană” de la Caransebeş şi „Unirea” de la Blaj.

LA MAREA ADUNARE DE LA ALBA IULIA AU PARTICIPAT CINCI EPISCOPI ŞI 129 DE PROTOPOPI ROMÂNI

După ce lucrările au fost pregătite, la 7/20 noiembrie 1918, Consiliul Naţional Român a luat hotărârea de a convoca la Alba Iulia, pentru ziua de 18 noiembrie / 1 decembrie, o Mare Adunare Naţională a românilor transilvăneni, care să exprime dreptul de autoguvernare şi de autodeterminare al poporului român din Transilvania în faţa întregii lumi. La această adunare urmau să fie reprezentate toate păturile sociale, toate instituţiile bisericeşti, şcolare, culturale, economice, reuniunile de femei, de meseriaşi, de învăţători, gărzile naţionale, organizaţiile muncitoreşti, asociaţiile studenţeşti.

La Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia din 1 Decembrie 1918, Biserica românească a avut ca delegaţi de drept: cinci episcopi, patru vicari, 10 delegaţi ai consistoriilor ortodoxe şi ai capitolurilor unite, 129 de protopopi, câte un reprezentant al institutelor pedagogice, câte doi reprezentanţi ai studenţilor de la fiecare institut teologic, preoţi şi învăţători ai şcolilor confesionale, delegaţi din diferite circumscripţii electorale, precum şi numeroşi preoţi împreună cu păstoriţii lor, care au făcut parte din cei peste 100.000 de români transilvăneni prezenţi aici.

În ziua de duminică, 1 Decembrie 1918, clopotele bisericilor româneşti din Alba Iulia chemau la slujba „învierii” şi „unirii” neamului nostru. În fiecare s-a săvârşit Sfânta Liturghie şi slujba de Te Deum. După slujbă s-a întrunit Adunarea Naţională Constituantă, la care au participat cei 1.228 de delegaţi oficiali pentru a vota unirea. După îndeplinirea tuturor formelor de votare (de alegere a comisiei care valida mandatele) a fost ales biroul Marii Adunări Naţionale ce avea trei preşedinţi: Gheorghe Pop de Băseşti, Episcopul Ioan I. Papp al Aradului şi Demetriu Radu al Oradiei.

CÂND SE TRATEAZĂ SOARTA NEAMULUI, CLERUL ŞI POPORUL CREDINCIOS SUNT UNA”

Adunarea a ales apoi Marele Sfat Naţional, care era un fel de Parlament, format din 212 membri, căruia i s-au încredinţat atribuţii administrative şi legislative. După citirea hotărârii de unire, au fost aleşi cu aclamaţii 212 membri ai „Marelui Sfat Naţional” (un fel de Parlament din care făceau parte şi clerici români: episcopi, profesori de teologie, protopopi şi preoţi). La încheierea lucrărilor a luat cuvântul Ioan I. Papp, Episcopul Aradului, care între altele a spus: „Ne-am prezentat… acum in corpore, la această mare sărbătoare naţională ca să dăm probe învederate că de ori câte ori se tratează despre soarta neamului românesc, clerul şi poporul credincios, ca fii adevăraţi, sunt una în cugete şi simţiri, sunt una în dorinţele şi aspiraţiile naţionale”.

Între vorbitorii de la tribunele rânduite pe câmpul lui Horea s-au numărat importanţi slujitori ai Bisericii Ortodoxe. De pildă, Miron Cristea, Episcopul Caransebeşului, amintea de suferinţele românilor transilvăneni şi de lupta lor pentru dreptate, libertate şi unitate, din rândul cărora n-au lipsit nici clericii Bisericii Ortodoxe. După ce ierarhul pomenit arăta că acum nu ne putem gândi la altceva decât „la Unirea cu scumpa noastră Românie”, alipindu-i întreg pământul strămoşesc… şi că… idealul suprem al fiecărui popor ce locuieşte pe un teritoriu compact trebuie să fie „unitatea sa naţională şi politică”, încheie prin mişcătoarele cuvinte: „Simţesc că astăzi prin glasul nostru unanim vom deschide larg şi pentru totdeauna porţile Carpaţilor, ca să poată pulsa prin arterele lor cea mai caldă viaţă românească…”.

În ziua de 1/14 decembrie 1918, delegaţia „Marelui Sfat Naţional” din Transilvania, din care făceau parte, alături de Vasile Goldiş şi Alexandru Vaida Voievod, şi Episcopii Miron Cristea şi Iuliu Hossu, au prezentat la Bucureşti, regelui Ferdinand, Actul unirii Transilvaniei cu România; peste câteva zile (la 11/24 decembrie), acest act se consfinţea legal printr-un decret. Unirea Transilvaniei cu România a fost recunoscută apoi şi de Conferinţa de Pace de la Paris prin Tratatul de la Trianon din 4 iunie 1920.

Pentru noi, românii, anul 1918 a fost un an providenţial. La 27 martie 1918, Basarabia – „lacrima neamului românesc” – revenea la patria-mamă; la 28 noiembrie 1918 era rândul Bucovinei, pentru ca la 1 Decembrie 1918, la Alba Iulia, prin unirea Transilvaniei, Banatului, Crişanei şi Maramureşului cu România să se împlinească unul dintre dezideratele naţiunii române: desăvârşirea statului naţional unitar român. Întreaga Biserică Ortodoxă Română – cler şi popor – şi-a adus contribuţia la lupta de emancipare a naţiunii române şi la îndeplinirea unui ideal vechi de multe veacuri – unirea tuturor românilor într-un singur stat. Oamenii Bisericii au acţionat prin cuvânt şi faptă, prin predică şi pastorală, prin îndemn şi acţiune directă, prin luptă şi implicare la realizarea unirii din 1918.

Astfel, un număr însemnat de slujitori ai Bisericii Ortodoxe Române – episcopi, vicari, consilieri, profesori de teologie şi preoţi de parohie, călugări, s-au aflat în primele rânduri ale luptătorilor pentru unitate.

Marea Unire din anul 1918 a fost rodul luptei tuturor forţelor şi categoriilor sociale, practic a întregului popor. De asemenea, a contribuit la edificarea ei o generaţie importantă de personalităţi precum: regele Ferdinand, Ionel Brătianu, Iuliu Maniu, Vasile Goldiş, Ion Nistor, Take Ionescu, Ion Inculeţ, Pantelimon Halippa, Nicolae Iorga şi mulţi alţii. Acestora li s-au alăturat un număr însemnat de slujitori ai Bisericii româneşti – episcopi, vicari, consilieri, profesori de teologie şi preoţi de parohie, călugări etc. – care s-au aflat în primele rânduri ale luptătorilor pentru unitate. De exemplu, pentru Transilvania amintim aici numele profesorilor teologi Nicolae Bălan (viitor mitropolit) şi Silviu Dragomir de la Sibiu; la Caransebeş pe Episcopul Miron Cristea, protopopul Andrei Ghidiu, teologul Petre Barbu sau secretarul eparhial Cornel Corneanu; la Oradea pe vicarul Roman Ciorogariu şi secretarul Aurelian Magieru; la Arad pe Ioan Papp; la Lugoj protopopul Gh. Popovici etc.; din rândul clerului greco-catolic transilvănean amintim pe Iuliu Hossu, Dimitrie Radu, Valeriu Frenţiu, Ioan Bob, Vasile Hossu, Victor Mihali şi alţii.

Pentru unitate naţională militau şi periodicele vremii: „Telegraful român” (Sibiu), „Biserica şi şcoala” (Arad), „Foaia diocezană” (Caransebeş), „Cuvântul Moldovenesc” (Chişinău), „Glasul Bucovinei” (Cernăuţi) şi altele.

Altfel spus, întreaga Biserică românească – cler şi popor – şi-a adus contribuţia la lupta de emancipare a naţiunii române şi la îndeplinirea unui ideal vechi de multe veacuri – unirea tuturor românilor într-un singur stat. Oamenii Bisericii au acţionat prin cuvânt şi faptă, prin predică şi pastorală, prin îndemn şi acţiune directă, prin luptă şi implicare la realizarea Unirii din 1918.

Delegaţii Bisericii la Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia

Aşa după cum am mai spus şi în rândurile anterioare, la Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia din 1 Decembrie 1918, Biserica românească a avut ca delegaţi de drept: 5 episcopi, 4 vicari, 10 delegaţi ai consistoriilor ortodoxe şi ai capitolurilor unite, 129 protopopi, câte un reprezentant al Institutelor pedagogice, câte doi reprezentanţi ai studenţilor de la fiecare institut teologic, preoţi şi învăţători ai şcolilor confesionale, delegaţi din diferite circumscripţii electorale, precum şi numeroşi preoţi împreună cu păstoriţii lor, care au făcut parte din cei peste 100.000 de români transilvăneni prezenţi aici.

CÂTEVA CONCLUZII, DEZBATERE ŞI ACTUALIZARE

După cum am mai spus, de-a lungul timpului, vrednicii slujitori ai Bisericii româneşti Ortodoxe s-au identificat mereu cu năzuinţele poporului nostru de dreptate socială, independenţă, libertate şi unitate naţională, au participat, prin „cuvânt şi faptă”, la marile evenimente din istoria neamului nostru, înscriindu-şi numele cu litere de aur în „Cartea vieţii” poporului român.

Astfel, sub pelerina Bisericii cultura şi spiritualitatea românească au putut creşte, aducând roade bune la vremea cuvenită; în tinda Bisericii, pentru o lungă perioadă de timp, şcoala românească s-a putut dezvolta; sub oblăduirea ei, patrioţii români şi-au exprimat ideile; cu rugăciunea şi binecuvântarea ei soldaţii români şi toţi luptătorii pentru unitate au reuşit să ducă la îndeplinire idealurile lor.

Atunci când poporul şi ţara au cerut-o, Biserica noastră străbună şi-a adus contribuţia, depunând toată strădania, clericii, monahii, înalta ierarhie în frunte cu Mitropolitul Pimen – devenit atunci şi Preşedinte al Sfântului Sinod -, Miron Cristea, pe atunci Episcop al Caransebeşului, Nicolae Bălan, profesor de teologie la Sibiu în acea vreme, şi alţii.

În ziua de duminică, 1 Decembrie 1918, clopotele bisericilor româneşti din Alba Iulia chemau la slujba „învierii” şi „unirii” neamului nostru; aici s-au săvârşit Sfânta Liturghie şi Te Deum-uri. După slujbă s-a întrunit Adunarea naţională constituantă, la care au participat cei 1.228 delegaţi oficiali pentru a vota unirea. După îndeplinirea tuturor formelor de votare (de alegere a comisiei de validare a mandatelor) a fost ales Biroul Marii Adunări Naţionale ce avea trei preşedinţi: Gheorghe Pop de Băseşti, Episcopul Ioan I. Papp al Aradului şi Demetriu Radu al Oradiei.

Între vorbitorii de la tribunele rânduite pe câmpul lui Horea se numără şi slujitori ai Bisericii româneşti. De pildă, Miron Cristea, Episcopul Caransebeşului, amintea de suferinţele românilor transilvăneni şi de lupta lor pentru dreptate, libertate şi unitate, din rândul cărora n-au lipsit nici clericii Bisericii româneşti. După ce ierarhul pomenit arăta că acum nu ne putem gândi la altceva decât la „Unirea cu scumpa noastră Românie”, alipindu-i întreg pământul strămoşesc… şi că… idealul suprem al fiecărui popor ce locuieşte pe un teritoriu compact trebuie să fie „unitatea sa naţională şi politică”, încheie prin mişcătoarele cuvinte: „Simţesc că astăzi prin glasul nostru unanim vom deschide larg şi pentru totdeauna porţile Carpaţilor, ca să poată pulsa prin arterele lor cea mai caldă viaţă românească…”.

Într-adevăr, prin acest important moment istoric s-a împlinit dorinţa de veacuri a românilor de a fi uniţi într-o singură ţară, iar mai târziu liberi şi independenţi, stăpâni pe propriile lor idealuri şi destine.

În această memorabilă zi de 1 Decembrie 1918 în toate localităţile din Transilvania, clerul Bisericii româneşti a săvârşit slujbe, arătând credincioşilor lor importanţa marelui act înfăptuit în cetatea lui Mihai Viteazul, Alba Iulia.

Marea Unire, manifestarea unităţii de credinţă a românilor

Biserica românească a fost întotdeauna legată de soarta poporului român. Este uşor de remarcat faptul că ori de câte ori în viaţa poporului român a existat un moment de răscruce, ori când s-au împlinit idealuri scumpe tuturor românilor, atunci şi în viaţa Bisericii româneşti au avut loc mutaţii ce au generat emulaţii spirituale şi împliniri bisericeşti. Astfel, întemeierea statelor feudale româneşti a fost urmată în plan bisericesc de întemeierea mitropoliilor româneşti, la Suceava şi Argeş. Aşa cum unirea Moldovei şi Ţării Româneşti din anul 1859 a fost imediat urmată de unirea celor două Biserici Ortodoxe sub un mitropolit primat.

Iar cucerirea independenţei naţionale în 1877-1878 şi recunoaşterea ei internaţională a fost urmată în anul 1885 de recunoaşterea autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române. Un fapt cu semnificaţii asemănătoare s-a întâmplat şi după Marea Unire din 1918, care a fost urmată de unificarea Bisericilor Ortodoxe surori din teritoriile reunite cu Ţara şi din Vechiul Regat şi de ridicarea Bisericii Ortodoxe Române la statutul de Patriarhie (1925).

Se observă foarte clar că fiecare obiectiv politic realizat de români este urmat în mod expres şi de unul pe linie bisericească, pentru ca în felul acesta Biserica Ortodoxă Română să fie alături de statul naţional românesc în demersurile acestuia de unitate şi propăşire. Mai mult decât atât, nicio realizare politică sau socială nu ar fi intrat la inima poporului român dacă aceasta nu ar fi fost completată şi de o împlinire bisericească.

De asemenea, în istorie, statornicia şi puterea unui stat era recunoscută şi prin puterea bisericească a poporului său. În istoria noastră mitropolitul ţării se afla în permanenţă de-a dreapta Domnului, sfătuindu-l şi sprijinindu-l.

Aceeaşi simfonie a relaţiilor Stat – Biserică va putea fi observată şi la momentul 1 Decembrie 1918, precum şi ulterior.

Anul 1918 a reprezentat în istoria poporului nostru anul marilor sale realizări pe tărâm naţional, încununarea victorioasă a unui lung şir de aşteptări şi de renunţări, de lupte şi de sacrificii pentru un crez, pentru un ideal: desăvârşirea statului naţional unitar. Înfăptuitorul Marii Uniri din anul 1918 a fost poporul român, iar Biserica Ortodoxă Română a contribuit la înfăptuirea acestui ideal naţional.

DESPRE UNITATEA DE CREDINŢĂ, DE NEAM ŞI DESPRE CEA NAŢIONALĂ

Celebrarea Anului omagial al unităţii de credinţă şi de neam reprezintă, pentru Biserica Ortodoxă Română, expresia comuniunii şi mărturisirii sale de credinţă, rămase neschimbate în decursul istoriei.

Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a stabilit ca, în cadrul conferinţei pastoral-misionare semestriale a preoţilor din primăvara anului 2018, să fie analizată unitatea de credinţă şi de neam prin reliefarea următoarelor teme: Unitatea de credinţă – temelie a unităţii Bisericii; unitatea Bisericii în faţa persecuţiilor; unitatea Bisericii în faţa ereziilor; unitatea Bisericii în faţa curentelor filosofice şi ideologiilor politice; şi contribuţia Bisericii la promovarea conştiinţei naţionale a poporului român şi la făurirea statului român unitar modern.

În primele secole creştine, în special în perioada articulării învăţăturii de credinţă de până la perioada Sinoadelor Ecumenice, Biserica a fost confruntată cu două pericole majore care ameninţau unitatea ei.

Din exterior au acţionat, împotriva armoniei ecleziale, persecuţiile îndreptate oficial împotriva creştinismului de către autoritatea romană şi populaţia păgână, care considerau „noua” credinţă drept o manifestare îndreptată împotriva politeismului şi a structurii statale existente la vremea respectivă.

Din interior, s-au ridicat împotriva unităţii Bisericii „bărbaţi, grăind învăţături răstălmăcite, ca să tragă pe ucenici după ei” (cf. Fapte 20, 30), aşa cum prevăzuse înainte Sfântul Apostol Pavel, iar aceştia au creat diferite schisme şi erezii, toate având nevoie de decizii clare şi ferme îndreptate împotriva lor din partea ierarhiei bisericeşti.

În faţa politeismului păgân, creştinismul a propus, încă de la început, o credinţă unitară, o mărturisire comună şi o slujire liturgică respectând aceleaşi reguli şi principii pentru toate comunităţile care alcătuiau Biserica. Sinoadele Ecumenice au cristalizat, ulterior, învăţătura de credinţă, în faţa pericolului reprezentat de ereziile şi schismele apărute pe parcurs, iar această stare de fapt s-a păstrat în decursul istoriei creştine până în prezent şi va rămâne astfel până la sfârşitul veacurilor.

În prezent, dificultăţile care ameninţă unitatea Bisericii s-au modificat simţitor faţă de cele din primele veacuri. Dacă în secolul al XX-lea s-a produs fenomenul „secularizării”, cu efecte negative asupra lucrării Bisericii în societate, în secolul al XXI-lea ne confruntăm cu o reală „decreştinare” progresivă la toate nivelurile: social, politic, cultural. Situaţiile în care simbolurile religioase sunt, efectiv, excluse din spaţiul public devin tot mai dese, iar la nivel cultural, moştenirea creştină europeană este fie trecută cu vederea, fie îi este atribuit un rol redus, minimal ca importanţă.

Această nouă stare de fapt, în special în Occident, este rezultatul final al accentului masiv pus pe capacitatea omului de a se încrede exclusiv în forţele proprii şi de a realiza toate aspectele privitoare la viaţa sa prin intermediul propriei raţiuni. Tendinţa raţionalistă conduce însă, în cele din urmă, la clivaje politice, la o stare de tensiune persistentă în toate straturile societăţii, la slăbirea unităţii naţionale, precum şi la diminuarea demnităţii naţionale.

În anul în care statul român îşi sărbătoreşte Centenarul, trebuie să subliniem în mod deosebit că România Mare este şi o împlinire a Bisericii Ortodoxe Române, care, în toată istoria ei, a apărat unitatea de credinţă a românilor şi, implicit, a cultivat conştiinţa unităţii de neam. „Românii – scria marele istoric Nicolae Iorga – au trăit într-o comunitate religioasă, care a avut drept consecinţă o comunitate culturală de cel puţin 300 de ani, şi aceasta a produs în ceea ce priveşte sentimentul general de unitate românească cel mai mare efect”.

Biserica, prin predică şi tipar, a cultivat cu stăruinţă în sufletele credincioşilor români conştiinţa că au aceeaşi origine, ca neam, aceeaşi limbă neolatină şi aceeaşi credinţă creştină. Cu alte cuvinte, în cazul neamului nostru, conştiinţa unităţii de credinţă s-a împletit întotdeauna cu cea a unităţii de neam sau, mai exact, unitatea de credinţă a întreţinut, a cultivat şi consolidat conştiinţa unităţii de neam.

Unitatea de credinţă şi de neam erau atât de strâns unite, încât credinţa sau „legea”, în limbajul medieval, era numită „românească”

Prin predică şi prin tipărirea cărţilor bisericeşti şi difuzarea lor în toate provinciile locuite de români, mai cu seamă în Transilvania, unde se manifesta prozelitismul altor culte, Biserica Ortodoxă a vestit adevărul unităţii de neam şi de credinţă, astfel încât românii de pe ambele părţi ale Carpaţilor au fost convinşi că „sunt de o limbă şi de o lege”, „de un neam şi de o credinţă”. Tipăriturile bisericeşti se adresau tuturor românilor („rodului nostru românesc”, „neamului nostru românesc”), întărind conştiinţa unităţii de neam a fraţilor despărţiţi de graniţe nefireşti, ajutându-i, totodată, pe cei care se aflau sub stăpâniri străine să îşi păstreze credinţa creştină ortodoxă.

În prefaţa Cazaniei Sfântului Mitropolit Varlaam al Moldovei (1632-1653), tipărită în anul 1643, intitulată Carte românească de învăţătură, domnitorul Vasile Lupu al Moldovei (1634-1653) exprima convingerea că se adresa „la toată semenţia românească, pretutindeni ce să află pravoslavnici într-aceasta limbă”.

În prefaţa Bibliei din 1688 adresată domnitorului Constantin Brâncoveanu (1688-1714), semnată de patriarhul Dositei al II-lea Notaras al Ierusalimului (1669-1707), Sfântul Voievod era considerat un luminător al întregului popor român: „vrednic de mii de laude eşti Măriia ta, care la un norod întreg dai cuvântul lui Dumnezeu, ca oarece lumină fiind până acum supt acoperemânt şi o pui în sfeşnic, ca să lumineze celor den casă ai Besericii noroade: rumânilor, moldovenilor şi ungrovlahilor”.

În predosloviile sau prefeţele tipăriturilor importante găsim adeseori exprimată  ideea unităţii de credinţă şi de neam. În 1645, Sfântul Mitropolit Varlaam al Moldovei se adresa în predoslovia Răspunsului împotriva catehismului calvinesc (1645) „iubiţilor săi fii” din Ardeal, pe care îi considera: „credincioşi pravoslavnici şi adevăraţi fii ai sfintei noastre Beseareci apostoleşti, iubiţi creştini şi cu noi de un neam români, pretutinderea tuturor ce să află în părţile Ardealului ce sunteţi cu noi într-o credinţă”.

Unitatea de neam şi de credinţă a românilor era evidentă chiar şi celor de alt neam. În 1629, patriarhul ecumenic Chiril Lucaris era convins că încercările de atragere a românilor transilvăneni la protestantism sunt zădărnicite de „legătura de sânge şi de simţiri care trăieşte, deşi în mod tainic, dar cu atât mai puternic, între românii din ţara Transilvaniei şi între locuitorii Ţării Româneşti şi Moldovei. Principii acestor ţări vecine nu se vor învoi în niciun caz [pentru atragerea românilor la protestantism – n.ns.], ci mai mult ca sigur se vor opune, dacă nu cu armele, cel puţin prin îndemnuri tainice”.

Pentru că românii trăiau în formaţiuni politice diferite, Biserica a manifestat o preocupare constantă pentru mărturisirea credinţei într-un grai înţeles de toţi. În Predoslovia către cititori a Noului Testament de la Alba Iulia, din anul 1648, Sfântul Simion Ştefan, Mitropolitul Transilvaniei între anii 1643 şi 1656, deplângea faptul că „rumânii” sunt „răsfiraţi printr-alte ţări, de şi-au amestecat cuvintele cu alte limbi, de nu grăiescu toţi într-un chip”, fapt pentru care a folosit în traducerea sa acele cuvinte pe care spera că le vor înţelege toţi.

Liturghia săvârşită în limba română în toate provinciile locuite de români a devenit un factor esenţial de unificare spirituală etnică, de dezvoltare a identităţii şi conştiinţei naţionale, dar şi a culturii româneşti.

În acest sens, Părintele Profesor Dumitru Stăniloae spune următoarele: „Forţa principală, prin care Biserica poporului român s-a manifestat ca una şi a contribuit în cea mai mare măsură la unitatea acestui popor, a fost identitatea slujbelor bisericeşti, având ca centru Liturghia. Aceeaşi Sfântă Liturghie, aceleaşi slujbe, săvârşite în toate satele româneşti – şi în Ardeal numai în satele româneşti -, au păstrat aceste sate într-o unitate spirituală între ele şi cu românii de peste Carpaţi. Liturghia şi slujbele răsăritene au rămas trăsătura bisericească de unire între toţi românii, chiar când între românii ardeleni s-a produs o separaţie din punct de vedere administrativ-bisericesc. Se poate vorbi de o permanentă şi neîntreruptă unitate religioasă liturgică a poporului român. Întreg poporul român a rămas înlăuntrul aceleiaşi vieţi liturgice răsăritene”.

Această limbă liturgică a dobândit statutul de limbă de cultură şi civilizaţie creştină când Sfânta Liturghie şi Sfânta Scriptură au fost traduse în limba vie a poporului.

Aşadar, Biserica, prin intelectualii săi, a avut o contribuţie determinantă la „creşterea limbii româneşti”, componentă fundamentală a fiinţei şi identităţii poporului român.

Mihai Eminescu, cunoscând rolul Bisericii şi al credinţei creştine în dezvoltarea culturii şi a limbii române ca veşmânt viu al învăţăturilor de credinţă şi al cultului, a numit Biserica Ortodoxă Română „maica spirituală a neamului românesc, care a născut unitatea limbii şi unitatea etnică a poporului”.

Biserica Ortodoxă a slujit întotdeauna neamul românesc şi a sprijinit aspiraţiile lui. În acest sens, marele istoric Nicolae Iorga scria:

„Mitropoliţii, episcopii, egumenii şi aşa de adesea ori şi smeriţii călugări ori umilii preoţi de mir au dat poporului, ei singuri aproape, toată învăţătura, au înzestrat neamul cu o limbă literară, cu o literatură sfântă, cu o artă în legătură cu gustul şi nevoile lui, au sprijinit Statul fără să se lase a fi înghiţiţi de dânsul, au călăuzit neamul pe drumul pământului fără a-şi desface ochii de la cer […], dând istoriei noastre cărturari, caligrafi, sculptori în lemn, argintari, oameni de Stat, ostaşi, mucenici şi sfinţi”.

Cultivând conştiinţa unităţii de credinţă şi neam, Biserica Ortodoxă Română a pregătit condiţiile pentru înfăptuirea marilor evenimente din istoria românilor – Unirea Principatelor din 1859, obţinerea Independenţei de stat a României (1877-1878) şi Marea Unire din 1918.

Totodată, Biserica Ortodoxă a participat la toate aceste momente definitorii din istoria neamului nostru prin clerul care a militat pentru unirea românilor într-un singur stat, dar şi prin preoţii săi eroi, care i-au însoţit pe soldaţii români şi i-au întărit duhovniceşte, împărtăşind cu ei toate nenorocirile războiului şi jertfindu-şi uneori viaţa. Preoţii care nu au fost mobilizaţi i-au consolat şi întărit pe cei rămaşi acasă şi le-au insuflat speranţă.

La 10 aprilie 1918, generalul de Corp de Armată adjutant Constantin Prezan, fost Şef al Statului Major General, însărcinat cu comanda Armatei Române, aflat în vizită la Serviciul Religios al Armatei Române, menţiona că: „Preoţii şi-au făcut mai mult decât datoria şi este o cinste pentru cler, care alături de ostaşi, a făcut mai mult decât i-am cerut noi pentru ţară şi neam […]. Rugaţi-vă lui Dumnezeu ca să ne dea cât mai mulţi patrioţi de care ţara are mare nevoie. Transmiteţi tuturor preoţilor de armată mulţumirile calde pentru inimosul lor concurs ce mi-aţi dat pentru apărarea ţării”.

Suntem chemaţi, deci, mai ales acum, în acest an special Centenar, să evidenţiem şi să comemorăm „pe toţi acei români care, prin cuvânt şi faptă au fructificat Marea Unire de la 1918 şi până în prezent: ctitori de biserici şi mănăstiri, promotori ai educaţiei creştine româneşti şi ai culturii române din ţară şi străinătate, susţinători ai operei social-filantropice a Bisericii, apărători ai spiritualităţii româneşti”. Realitatea unităţii de credinţă şi de neam a conferit poporului român o identitate particulară în istorie şi ea trebuie cunoscută şi valorificată de contemporani.

ÎNCHEIERE

Creştinat, adică unit cu Hristos prin Botez, de când se forma în istorie, poporul român poartă în sufletul său pecetea tainei Crucii şi a Învierii lui Hristos, trăind ritmic istoria ca pe o Cruce şi o Înviere, suferinţă şi speranţă, întristare şi bucurie.

Taina Crucii care se înalţă în slava Învierii este înscrisă pe stema României, ca simbol al dăinuirii noastre şi program spiritual al comuniunii întru Hristos. De aceea, vulturul de pe stema României poartă Crucea în plisc, arătând că ne-am apărat patria, am dăinuit ca neam şi am păstrat unitatea şi demnitatea noastră ca Stat naţional, prin credinţă şi iubire jertfelnică.

Românii au cultivat permanent conştiinţa unităţii de credinţă şi de neam. Credinţa creştin-ortodoxă a constituit, alături de latinitate sau romanitate, un element fundamental, care i-a unit pe români, chiar şi atunci când împrejurările le-au fost potrivnice, ei trăind în state politice separate.

În acest sens, Părintele Profesor Dumitru Stăniloae afirma că poporul român are simţul misterului din tradiţia creştină ortodoxă răsăriteană şi luciditatea latină: „Spiritul de sinteză complexă al neamului nostru nu se explică numai din persistenţa lui din veacuri imemorabile în spaţiul de mijloc între Occident şi Orient, ci şi în îmbinarea în el a caracterului latin şi a creştinismului ortodox”.

Biserica Ortodoxă, care a însoţit şi a slujit poporul român de la naşterea sa în istorie, a cultivat permanent în sufletele credincioşilor români conştiinţa că au aceeaşi obârşie, limbă romanică (neolatină) şi credinţă creştină.

Adevărul originii daco-romane şi al latinităţii limbii sau adevărul „romanităţii românilor” a fost conştientizat în Biserică şi transmis de ierarhi, preoţi şi diaconi prin predică, dar şi prin tipărirea cărţilor bisericeşti, răspândite apoi în toate provinciile locuite de români, întrucât ele au fost adresate întregii „seminţii româneşti”.

Suntem singurul popor neolatin care-şi afirmă originea romană prin numele său, de popor român. Numele de „români” apare prima dată într-o scriere bisericească, mai precis în prefaţa Paliei de la Orăştie (1582)9, o traducere parţială în limba română a Vechiului Testament. Conştiinţa că românii, deşi trăiau separaţi în mai multe state, vorbeau aceeaşi limbă şi aveau aceeaşi origine şi credinţă, este confirmată şi mărturisită şi de Sfântul Mitropolit Varlaam al Moldovei, în Predoslovia Răspunsului împotriva catehismului calvinesc (1645).

Biserica Ortodoxă Română a iubit şi a slujit întotdeauna poporul român, a binecuvântat aspiraţiile lui de libertate şi unitate şi a participat la momentele semnificative ale istoriei naţionale, precum Unirea Principatelor din 1859, obţinerea Independenţei de stat a României (1877-1878) şi Marea Unire din anul 1918.

Centenarul Marii Uniri este o sărbătoare a unităţii de neam şi de credinţă, întărită prin jertfă şi biruinţă. În urmă cu un secol s-a înfăptuit România Mare, cu preţul unor mari sacrificii, prin unirea Basarabiei cu Regatul României, hotărâtă de Sfatul Ţării de la Chişinău la 27 martie / 9 aprilie 1918, a Bucovinei, decisă de Congresul General al Bucovinei la 15/28 noiembrie 1918, şi a Transilvaniei, hotărâtă de Marea Adunare Naţională din 18 noiembrie / 1 decembrie 1918, convocată la Alba Iulia.

Statul întemeiat în anul 1918, prin unirea Basarabiei, a Bucovinei şi a Transilvaniei cu Regatul României, a primit recunoaştere internaţională prin tratatele care au constituit sistemul de la Versailles (1919-1920).

Deşi nedreptăţile istoriei au făcut ca unele dintre teritoriile româneşti unite în 1918 să fie mai târziu desprinse din trupul ţării (nordul Bucovinei şi Basarabia, în 26 iunie 1940; Ardealul de Nord, în 30 august 1940 – Dictatul de la Viena; Cadrilaterul – Dobrogea de Sud, în 7 septembrie 1940), totuşi fraţii nu pot fi separaţi de graniţe, iar sentimentele de dragoste şi frăţietate nu pot fi înăbuşite.

Comemorăm în acest an pe făuritorii Marii Uniri din 1918, îndeosebi pe basarabenii Ion Inculeţ, Pantelimon Erhan, Pantelimon Halippa, Ion Buzdugan şi Ioan Pelivan, pe bucovinenii Iancu Flondor, Ion Nistor, Sextil Puşcariu, Dionisie Bejan şi Doru Popovici, pe transilvănenii Vasile Goldiş, Ştefan Cicio-Pop, Alexandru Vaida-Voievod, Iuliu Maniu, Octavian Goga, Ion Flueraş şi Vasile Lucaciu.

Totodată, evidenţiem contribuţia multor clerici români la înfăptuirea Marii Uniri din 1918, în frunte cu Episcopul Miron Cristea al Caransebeşului, viitorul Patriarh al României.

Biserica Ortodoxă Română a susţinut mai întâi Unirea Principatelor Române (1859), realizarea Independenţei de Stat a României (1877-1878) şi a Marii Uniri din anul 1918, iar apoi a militat pentru recunoaşterea drepturilor şi demnităţii ei pe plan extern, şi anume: dobândirea Autocefaliei, în anul 1885, şi ridicarea la rang de Patriarhie, în anul 1925.

Un simbol al înfăptuirii întregirii României, realizată prin jertfa ostaşilor noştri şi prin purtarea de grijă a lui Dumnezeu, este construirea Catedralei Naţionale.

După încheierea Războiului de Independenţă din 1877-1878, poetul Mihai Eminescu şi scriitorul Ioan Slavici au fost printre primii intelectuali români care au susţinut ideea construirii unei catedrale naţionale, un edificiu bisericesc cu valoare de simbol naţional, ca semn de mulţumire adusă lui Dumnezeu.

Apoi, după Marea Unire din 1918, Patriarhul Miron Cristea a susţinut şi a promovat importanţa construirii Catedralei Mântuirii Neamului.

Încă din anul 1920, la o şedinţă solemnă a Sfântului Sinod, denumirea de Catedrală a Mântuirii Neamului a fost adoptată cu entuziasm.

Ea face referire la izbăvirea sau eliberarea poporului român de orice dominaţie străină şi la realizarea unităţii într-un singur Stat naţional.

Cum arată acum Catedrala Mântuirii Neamului. Când va avea loc marea  inaugurare, după finalizarea completă a lucrărilor - IMPACT

Aşadar, Catedrala Mântuirii Neamului sau Catedrala Naţională, cu hramul principal Înălţarea Domnului şi Ziua Eroilor, uneşte simbolic iubirea faţă de Dumnezeu a unui popor creştin, jertfelnic şi darnic, cu recunoştinţa pe care o datorăm permanent Eroilor Neamului.

Comemorarea făuritorilor Marii Uniri şi a contribuţiei istorice majore a acestora la realizarea idealului naţional de unitate constituie o ofrandă de recunoştinţă, dar şi prilej pentru generaţia actuală de a cunoaşte mai bine virtuţile lor, de a le preţui şi a le pune în valoare, fiind chipuri de lumină şi întărire spirituală pentru viaţa şi lucrarea Bisericii în contextul actual.

11/12/2021 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

CONTRIBUŢIA BISERICII ROMÂNE UNITE CU ROMA LA PREGĂTIREA ŞI DESĂVÂRŞIREA ACTULUI MARII UNIRI DE LA 1 DECEMBRIE 1918

Motto: „Ceea ce s-a realizat la 1 Decembrie 1918, Marea Unire, este rodul unui ideal şi ale unor îndelungate şi diverse forme de acţiune ale românilor de dincoace şi de dincolo de Carpaţi. Izvoarele vremii dovedesc că în acel moment crucial, românii de pe tot cuprinsul românesc gândeau la fel, cu toţii doreau realizarea unităţii politice.” Gheorghe Pop de Băseşti

Foto : 1 decembrie 1918. Episcopul greco-catolic Iuliu Hossu, participant de frunte la marea Adunare Națională de la Alba Iulia, dă citire Declarației privind Unirea Transilvaniei cu Țara mamă- România .

INTRODUCERE

În decursul istoriei sale tricentenare, Biserica Română Unită cu Roma, Greco-Catolică (BRU), a contribuit la prefigurarea şi pregătirea drumului spre Marea Unire de la 1918 prin formarea umană, spirituală şi culturală a tinerelor generaţii de transilvăneni , până la realizarea idealului unităţii românilor într-un stat unitar autonom şi independent.

În peisajul social al Principatului Transilvaniei, Biserica Unită a avut o influenţă decisivă la afirmarea, evoluţia şi cristalizarea sintagmei de „natio romena” pentru populaţiile româneşti majoritare în zonă, Dr. Stelian GOMBOŞ în https://www.geopolitic.ro.

În timp sintagma a evoluat, s-a răspândit în popor prin Biserică, şcoală şi documente oficiale, ajungând să genereze o adevărată conştiinţă de apartenenţă la acelaşi neam, cu aceleaşi origini şi aceeaşi limbă.

În acest context, se poate afirma că „rădăcinile” formării elitelor intelectuale transilvănene în structuri de masă publice şi interconfesionale, trebuie căutate mai întâi în „pământul sfânt al Blajului”.

«LECŢIUNEA» EPISCOPULUI INOCHENTIE MICU KLEIN

Afirmarea drepturilor „naţiunii valahe din Transilvania”, în secolul al XVIII-lea, începe cu „lecţiunea” oferită de Episcopul clarvăzător Ioan Inochentie Micu Klein (1692-1768), care în perioada studiilor sale descoperă că acele populaţii care sunt la est şi la sud de Carpaţi sunt „de aceeaşi gintă” cu cei din Transilvania şi, apoi, devenind «episcopul românilor ardeleni», militează pe plan politic şi ecleziastic pentru drepturile românilor transilvăneni.

Revendicările sale adresate autorităţilor locale şi imperiale, prin viu grai – în Dietă sau în audienţe la Viena, prin memorii şi petiţii, devin platforma unui adevărat program politic de emancipare naţională a românilor ardeleni.

Calea dezvoltării conştiinţei naţionale este continuată de Episcopul Petru Pavel Aron (1709-1764), care înţelege că lupta pentru afirmarea ca naţiune nu se poate duce doar pe plan politic şi ecleziastic, ci este nevoie de formarea unei elite intelectuale care să sprijine cultural acest demers, să înveţe şi să călăuzească masele populare.

În acest sens, la 1754 (împlinind visul ilustrului său predecesor) Arhiereul Petru Pavel Aron deschide Şcolile Blajului, ce reprezintă prima formă organizată de şcolarizare gratuită din Transilvania, în limba română, deschisă pentru tineri de orice confesiune. Aceste instituţii s-au dovedit în timp adevărate «fântâni ale darurilor», «actul de naştere al învăţământului românesc modern» (cf. Ion Buzaşi).

ŞCOALA ARDELEANĂ, DESCHIDERE SPRE UNIVERSALITATE

Consecinţa imediată a acestui important act cultural este afirmarea curentului spiritual, cultural, iluminist, cu un profund caracter social-naţional, numit «Şcoala Ardeleană», care îşi va lua ca motto «Virtus romana rediviva». Corifeii ei, Samuil Micu (1745-1806), Gheorghe Şincai (1754-1816), Petru Maior (1761-1821), Ion Budai-Deleanu (1760-1820), absolvenţi ai Şcolilor Blajului, reîntorşi de la studiile în marile centre universitare europene catolice (Roma şi Viena), redescoperă latinitatea poporului român, originea latină a limbii române şi continuitatea existenţei românilor la nordul Dunării.

Acestea sunt cele trei argumente ce vor deveni principalele linii de cercetare şi afirmare a conceptului de „naţiune” aplicat românilor transilvăneni. Prin remarcabilele lor lucrări de pionierat în domeniul istoriei românilor, al filologiei limbii române, al istoriei BRU şi al ştiinţelor, ei continuă şi aprofundează opera de formare umană, spirituală şi culturală, în cadrul Şcolilor Blajului, îngemănând catedra cu amvonul şi punându-le împreună în slujba intereselor Bisericii şi ale Naţiunii Române, pe trei direcţii principale: lupta pentru drepturi naţionale, pentru limba şi credinţa străbună şi pentru unirea românilor într-o singură ţară.

Astfel, ideea Episcopului vizionar Micu Klein referitoare la comunităţile de dincolo de Carpaţi este reafirmată şi demonstrată, devenind fundamentul luptei pentru unitatea naţională, pentru dreptul la autodeterminare şi autonomie.

Direcţiile de gândire ale primei generaţii a Şcolii Ardelene se concretizează prin redactarea unor memorii adresate Împăratului de la Viena, în care se prezintă idealurile românilor transilvăneni. Astfel: „Supplex Libellus Valachorum”(1791)document de importanţă crucială pentru românii din Transilvania, redactat în timpul Episcopului Ioan Bob (1739-1830), este gândit pe liniile prestabilite de călugărul Inocenţiu Micu Klein.

A DOUA GENERAŢIE A ŞCOLII ARDELENE

La începutul sec. al XIX-lea se afirmă o nouă generaţie de mari personalităţi de înaltă cultură, între care Simion Bărnuţiu (1808-1864); George Bariţiu (1812-1893); Andrei Mureşanu (1816-1863); Timotei Cipariu (1805-1887), August Treboniu Laurian (1810-1881); Alexandru Papiu Ilarian (1827-1877), care, preluând liniile de gândire ale dascălilor şi formatorilor lor, continuă lupta acestora pe plan cultural, spiritual şi social-naţional, ca o „a doua generaţie a Şcolii Ardelene”, fiind consideraţi printre artizanii Adunărilor Naţionale din aprilie, mai şi septembrie 1848 de la Blaj. Acolo, pe Câmpia Libertăţii, la umbra Catedralei lui Inochentie Micu Klein, poporul a dat glas dorinţei de veacuri a înfăptuirii unităţii naţionale, prin memorabilele cuvinte: «Vrem să ne unim cu ţara!». După Revoluţia de la 1848, situaţia dificilă din Transilvania determină elitele intelectuale să revină la tactica petiţiilor adresate Vienei.

ÎNTEMEIEREA MITROPOLIEI BLAJULUI, RECUNOAŞTERE ŞI INTEGRARE EUROPEANĂ

În cadrul revendicărilor Revoluţiei din 1848 se afirmă şi dezideratul independenţei jurisdicţionale a Bisericilor româneşti şi al restaurării Mitropoliei naţionale autonome cu ierarhie proprie.

La sfârşitul anului 1850, Împăratul Francisc Iosif I decide reactivarea Mitropoliei unite de Alba Iulia şi înfiinţarea a două eparhii sufragane, la Lugoj şi Gherla. Anul 1853 marchează recunoaşterea de către Sfântul Scaun a Mitropoliei de Alba Iulia şi Făgăraş cu sediul la Blaj şi întemeierea celor două episcopii, prin trei bule pontificale. Aceste documente promulgate de Papa Pius al IX-lea creionează o frontieră a teritoriilor locuite de români, deja la 26 noiembrie 1853. Între acestea, documentul pontifical de întemeiere a Eparhiei de Cluj-Gherla vorbeşte explicit despre «naţiunea românilor din Transilvania». 

Cu alte cuvinte, la 1853, Roma intuieşte frontierele ce vor fi recunoscute prin actul de la 1918 şi menţionează printr-un document oficial existenţa credincioşilor de naţiune română în Transilvania (înainte de Unirea Principatelor de la 24 ianuarie 1859).

Acesta este rodul luptei duse pe plan ecleziastic pentru emanciparea BRU de sub jurisdicţia primatului Ungariei, pentru recunoaşterea europeană şi mondială a acesteia, şi, implicit, a naţiunii române din Transilvania: începând de la 25 noiembrie 1853 în Anuarele pontificale din întreaga lume vor figura în rândul diecezelor catolice şi cele patru eparhii greco-catolice pentru credincioşii naţiunii române din Transilvania.

Putem afirma că este o adevărată integrare europeană «avant la lettre»!

MEMORANDUMUL DE LA 1892

Unirea Moldovei cu Ţara Românească de la 24 ianuarie 1859 dă un nou impuls şi o nouă perspectivă luptei pentru unitatea naţională. În Transilvania continuă mişcarea petiţională prin efortul conjugat al ierarhilor celor două Biserici româneşti, se extinde reţeaua şcolară la diferite niveluri şi specialităţi, iar în 1861, se dobândeşte recunoaşterea autonomiei Marelui Principat al Transilvaniei şi se constituie ASTRA.

Un alt moment remarcabil în drumul luptei pentru unitatea naţională îl reprezintă «Memorandul românilor din Transilvania şi Ungaria» din 1892, un memoriu de protest înaintat Împăratului de către fruntaşii Partidului Naţional Român, printre care vrednicii reprezentanţi ai BRU: Ioan Raţiu (1828-1902) – Preşedintele PNR, Gheorghe Pop de Băseşti (1835-1919) şi părintele Vasile Lucaciu (1852-1922) – vicepreşedinţi PNR, Teodor Mihali (1855-1934), ş.a.

Documentul este considerat ca fiind cel mai important act politic din Transilvania de la sfârşitul secolului al XIX-lea, elaborat de către fruntaşii mişcării de emancipare naţională a românilor, având un caracter novator şi democratic.

Chiar dacă documentul nu a dus la ameliorarea statutului românilor din Transilvania şi unii dintre liderii politici au fost ulterior judecaţi şi condamnaţi, documentul a avut consecinţe importante pe planul solidarităţii naţionale şi al intensificării luptei pentru recunoaşterea naţiunii române şi a drepturilor ei legitime, în cadrul Imperiului Austro-Ungar («existenţa unui popor nu se discută, ci se afirmă!» afirma dr. Ioan Raţiu, de pe banca acuzaţilor la procesul memorandiştilor).

Refuzul Memorandului din 1892 din partea autorităţilor de la Viena şi Budapesta a creat «o undă de şoc» ce a avut ca rezultat Declaraţia de autodeterminare citită de către Alexandru Vaida-Voevod în Parlamentul de la Budapesta, moment hotărâtor în pregătirea actului Marii Uniri de la 1 decembrie 1918. Suntem astfel în faţa celei de-a treia generaţii de elite intelectuale ce continuă simbolic tradiţia Corifeilor Şcolii Ardelene şi care participă nemijlocit la pregătirea şi făurirea actului de la 1918, de la Alba Iulia: Gheorghe Pop de Băseşti, Ştefan Cicio Pop (1865-1934), Alexandru Vaida-Voevod (1872-1950), Iuliu Maniu (1873-1953), Teodor Mihali ş.a.

Aceştia, împreună cu mari personalităţi ale clerului ortodox, adevărate elite spirituale şi culturale ale intelectualităţii româneşti, au meritul de a fi înţeles la timpul potrivit necesitatea modificării arhetipului istoric despre unitate. De la ideea conştiinţei naţionale a românilor transilvăneni ca o naţiune autonomă cu drept la autodeterminare în cadrul Imperiului Austro-Ungar, la aceea a Unirii «inter-naţionale» a românilor din Transilvania cu fraţii lor de sânge şi de gintă latină de dincolo de arcul carpatic, „de la Nistru pân’ la Tisa”.

Astfel profeţia Episcopului vizionar Inochentie Micu Klein devine realitate.

ROLUL IERARHILOR GRECO-CATOLICI

Ierarhii greco-catolici, începând de la Ioan Inochentie Micu Klein, Ioan Lemeni, Şterca Şuluţiu şi până la «Episcopii Unirii» Valeriu Traian Frenţiu (1875-1952), Iuliu Hossu (1885-1970) şi Demetriu Radu (1862-1920), s-au situat «in corpore» în fruntea luptei pentru pregătirea, realizarea şi desăvârşirea actului Marii Uniri de la 1918.

Aceşti arhierei, prin predici, conferinţe, mesaje pastorale şi circulare mobilizatoare, au educat, au informat şi au însufleţit credincioşii pentru a putea înţelege importanţa şi urgenţa realizării idealului unităţii naţionale. Au dezvăluit însemnătatea «orei astrale» a românilor transilvăneni, pentru a-i mobiliza să participe la acest eveniment, alăturându-se prin comuniune de rugăciune, dar mai cu seamă prin prezenţa la Alba Iulia (în pofida gărzilor maghiare care împiedicau sosirea delegaţiilor ce doreau să participe la marele eveniment).

Între ierarhii Bisericii Greco-Catolice, Episcopul Iuliu Hossu (1885-1970), cel mai tânăr arhiereu, de numai 33 de ani, din încredinţarea Marelui Sfat al Naţiunii, a fost cel care a dat glas voinţei poporului, citind, de pe esplanada ridicată pe câmpul lui Horea din Alba Iulia, Rezoluţiunea aprobată în sala Consiliului Unirii.

În cuvântul premergător lecturii documentului, Arhiereul Gherlei rostea cu emoţie memorabilele cuvinte: «De acum o Românie Mare, întemeiată pe dreptatea lui Dumnezeu şi credinţa poporului său (…) Dreptate şi adevăr la temelia României întregite (…) Trăiască România Mare, una şi în veci nedespărţită! Amin». După acest istoric moment a urmat frăţeasca îmbrăţişare cu Preasfinţitul Miron Cristea (1868-1939), Episcopul ortodox de Caransebeş, în faţa mulţimilor entuziasmate care aclamau şi plângeau de bucurie. Preasfinţia Sa a adăugat cuvintele: „Pe cum ne vedeţi aici îmbrăţişaţi frăţeşte, aşa să rămână îmbrăţişaţi pe veci, toţi fraţii români!”.

Ilustrul Arhiereu a făcut parte împreună cu Episcopul Miron Cristea, Vasile Goldiş şi Alexandru Vaida-Voevod, din Delegaţia ce a prezentat, la Bucureşti, Regelui Ferdinand I şi Guvernului României, hotărârea Unirii Transilvaniei cu Regatul României.

CONCLUZII

În câteva idei am încercat să punctăm etape din evoluţia formulării conceptelor de naţiune şi de conştiinţă naţională, prin contribuţia unor ilustre personalităţi arhiereşti şi cu sprijinul unor generaţii de elite intelectuale, ce au intuit, au argumentat, au afirmat şi susţinut aceste idei, pe plan intern şi apoi, treptat, în diferite structuri politice şi la diferite niveluri pe plan extern.

În tot acest demers, un rol esenţial l-a avut BRU, prin ierarhii vremii, prin elitele intelectuale şi culturale (clerici şi laici), izvorâte din acele «fântâni ale darurilor» de la Blaj (ca adevărate şcoli de formare spirituală şi a conştiinţei de neam), iluştri lideri de opinie pentru masele populare, alături de remarcabile personalităţi ale ierarhilor, clerului şi laicilor ortodocşi.

Catedrala Blajului, Câmpia Libertăţii şi Câmpul lui Horea de la Alba Iulia reprezintă trinomul luminos ce aminteşte peste veacuri românilor de pretutindeni şi indiferent de confesiune de unde a răsărit cu adevărat soarele românilor: Marea Unire de la 1918.

Marele savant Mircea Eliade sintetiza poetic rolul esenţial al Şcolilor Blajului pentru naţiunea română: „Făclia aprinsă la Blaj acum 200 de ani n-a mai putut fi stinsă de atunci -, şi nici nu se va stinge vreodată. Episcopul Inochentie Micu Klein n-a trecut-o numai în mâinile vrednicului său urmaş, Petru Pavel Aron; el a încredinţat-o sutelor şi miilor de tineri ardeleni care au învăţat de atunci în Şcoalele Blajului. Odată trezită conştiinţa latinităţii noastre, nimeni şi nimic n-a mai putut-o nimici; de generaţii, ea face parte din însăşi conştiinţa noastră de Români. Limba, literatura şi cultura românească modernă poartă pecetea făurită de Blaj – cu câte lacrimi, cu cât sânge şi cu cât geniu o ştie numai istoricul care şi-a închinat viaţa cercetând această epocă eroică.

Asemenea creaţii spirituale n-au moarte, căci ele s-au identificat cu însuşi geniul neamului care le-a dat naştere”

11/12/2021 Posted by | CREDINTA, ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , | Un comentariu

%d blogeri au apreciat: