Să nu uităm ce făceau Iliescu și FSN în anii ’90…

Publicaţia „Gazeta noastră”, apărută imediat după Revoluţie sub „îndrumarea” FSN, dar şi din ambiţia liderilor sindicali şi directorilor de pe platforma industrială a combinatului siderurgic de la Galaţi (unde lucrau circa 50.000 de oameni) de a-şi arăta forţa, reprezintă unul dintre cele mai relevante exemple de manipulare din perioada de după 1989 (cel puţin până la extinderea Facebook), scrie https://adevarul.ro.

Ziarul, tipărit pe banii combinatului siderurgic din Galaţi (societate aflată sub control de stat la acea vreme), incita oamenii să se alăture minerilor „pentru a face ordine” şi propunea strângerea de semnături pentru alungarea din ţară a lui Ion Raţiu şi Radu Câmpeanu.

Gazeta a fost, în esenţă, prima publicaţie gratuită din România cu apariţie periodică (a apărut câţiva ani ca săptămânal, apoi lunar, iar după vreo 15 ani a dispărut) şi a jucat un rol foarte important în toate campaniile electorale din perioada 1990-1996.

De altfel, publicaţia (la fel ca alte câteva zeci de astfel de fiţuici apărute sub patronajul FSN) au avut o contribuţie determinantă la şubrezirea încrederii populaţiei în presă şi a dat tonul pentru avalanşa de instrumente media „poziţionate politic”, care fac ravagii în zilele noastre.

Trebuie spus că publicaţia a fost susţinută financiar, cel puţin până în 1996, în cea mai mare parte din banii daţi de administraţia combinatului (societatea era pe atunci cu capital de stat), dar şi de sindicatul de pe platformă.

De-abia după 1996, FSN (convertit în PDSR) fiind nevoit – pe fondul pierderii alegerilor în faţa CDR – să-şi susţină o vreme publicaţia, care a dispărut ulterior.

„Gazeta noastră” şi mineriada din 13-15 iunie 1990

În dimineaţa zilei de 13 iunie 1990, „Gazeta noastră” apărea într-o ediţia specială (a 16-a din istoria ei) în care incita populaţia Galaţiului să meargă la Bucureşti pentru a împrăştia „bandele legionare care devastează Bucureştiul”.

Apelul a fost făcut chiar în momentul în care minerii se îndreptau deja spre Bucureşti, însă tipărirea fiţuicii, în numai puţin de 80.000 de exemplare, s-a făcut în cursul nopţii, ceea demonstrează caracterul remeditat politic al mineriadei amintite.

Prima pagină începea cu un text halucinant:

„Preşedintele ales al României, Ion Iliescu, este în pericol! Bandele legionare devastează Bucureştiul! Gălăţenii pleacă spre Bucureşti! Încercare de întoarcere spre dictatura fascistă! De ce Poliţia nu-şi face datoria?” După cum observaţi, întrebarea din ultimul rând al apelului induce ideea că forţele de ordine au pactizat cu „fasciştii” şi l-au lăsat pe Ion Iliescu singur în faţa urgiei.

Scenariul seamănă izbitor cu cel al evenimentelor din jurul datei de 10 august 2018, când „manifestanţii atacau Guvernul” şi de aceea au fost reprimaţi cu brutalitate.

Foto: Aşa arăta ziarul care incita românii la război civil

Pagina a doua iese din zona sloganului pur şi apelează la subtilităţi în arta manipulării. Astfel, redactorii publicaţiei (s-a aflat ulterior că textul a fost scris de Daniela Buruiană, fostă deputată PSD şi apoi la PRM) explicau cititorilor „cine sunt instigatorii”

Cităm: „Ciocoi pribegi şi înfumuraţi au venit să ne înveţe democraţia. Au venit şi cu bancote verzi crezând că România este de vânzare. S-au găsit şi vânzătorii de ţară, intelectuali care până mai ieri îi cântau în strună lui Ceauşescu. Au apărut şi profitorii de moment, unii extrem de bronzaţi”.

Evident, mesajul continuă cu substrat politic: „După încercarea de rebeliune legionară, care urmărea să răstoarne preşedintele ales al României, ne punem întrebarea: asta să fie democraţia pe care Raţiu, Câmpeanu şi Coposu vor să ne-o impună?”

Ca orice mesaj bolşevic care se respectă, apelul se încheie cu nişte concluzii şi cu propunerea de măsuri ferme: „Concluzia e una singură: Raţiu şi Câmpeanu – afară din ţară! (N.R.: surprinzător, pe Coposu l-au „pierdut” pe parcurs din vedere).

La sediile FSN Galaţi s-au deschis registre pentru strângerea de semnături a celor care doresc expulzarea din ţară a lui Raţiu şi Câmpeanu”.

Circa 200 de gălăţeni au plecat spre Bucureşti, pe 13 iunie, cu un tren pus la dispoziţie gratuit.

În ciuda distribuirii la scară mare a publicaţiei (cum spuneam, au fost 80.000 de exemplare tipărite) şi s-au la dispoziţie, pe 13 iunie 1990, două trenuri speciale gratuite pentru transport în Capitală, numai 200 de gălăţeni (toţi angajaţi ai Sidex) au avut curajul să facă deplasarea, aşa că a fost folosită doar o singură garnitură (despre care procurorii care investighează Mineriada n-au stabilit nici cine a comandat-o, nici cine a suportat costurile. 

Judeţul era condus la acea vreme de Nicolae Beuran şi Traian Mândru (nici unul nu mai este în viaţă), sub supervizarea preşedintelui FSN Galaţi Ilie Plătică Vidovici (ajuns senator pentru mai multe mandate) În schimb, după două luni FSN anunţa că a strâns peste 50.000 de semnături contra lui Raţiu şi a lui Câmpeanu, însă demersul a fost ulterior abanadonat pentru că i s-au mai alăturat doar câteva judeţe, printre care Vrancea, Teleorman, Olt şi Hunedoara.

În ceea ce priveşte „luptele cu fasciştii” ale muncitorilor din Galaţi, operaţiunea s-a dovedit un fiasco.

Oamenii au povestit ulterior că la coborârea pe peron (pe 14 iunie, pe la 5,00 dimineaţa), au primit pachete cu pâine caldă, salam, brânză cu roşii, după care li s-au dat indicaţiile despre cum ar trebui să participe la „restabilirea ordinii în Capitală”.

Cei mai mulţi dintre ei nici măcar n-au părăsit zona Gării de Nord (trenul s-a întors la Galaţi în seara aceleaşi zile), iar puţinii care au avut curaj să plece spre centrul Bucureştiului au luat bătaie de la mineri, care i-au considerat parte a „bandelor fasciste”.

Mai multe declaraţii ale unor participanţi la evenimente au fost consemnate ulterior de „Ziarul de Investigaţii”, sub semnătura lui Tudor Bălănescu.

Este de spus şi că un gălăţean pe nume Sterian Munteanu a depus o plângere penală împotriva FSN, pe motiv că prin amintita publicaţie a instigat la război civil, însă plângerea a fost casată în anul 2000 pe motiv că „Gazeta noastră” a acţionat „în interiorul libertăţii de opinie”.

Publicitate

Experimentul de la Pitești, cea mai cumplită operațiune de distrugere psihică și de lichidare prin tortură a rezistenței morale a deținuților politici anticomuniști, din toate țările comuniste

FOTO. Imagine din filmul „Între chin și amin”, de Toma Enache

6 Decembrie 1949. Debutul Experimentului de la Pitești, cea mai cumplită operațiune de brainwashing în masă din toate țările comuniste

Începută ca o aplicare a prevederilor Directivei NKVD pentru țările ocupate de soviete, respectiv continuarea stoarcerii de informații și după finalizarea anchetelor și condamnarea prizonierilor politici, operațiunea a mers lmai departe la penitenciarul Pitești, urmărind în mod evident distrugerea personalității umane și transformarea indivizilor în instrumente docile ale noului regim totalitar.

În perioada anilor 1949-1952, la penitenciarul din Pitești, asupra deținuților politici s-au desfășurat – sub coordonarea autorităților comuniste și sub titulatura de “reeducare” – acțiuni în cadrul cărora au fost utilizate metode de tortură fizică și psihică neîntreruptă, întinse pe perioade îndelungate și diabolic elaborate, scrie https://ortodoxinfo.ro/6-decembrie-1949-debutul-experimentului-de-la-pitesti-cea-mai-cumplita-operatiune-de-brainwashing-in-masa-din-toate-tarile-comuniste.

Cel mai mare și mai agresiv program de spălare a creierului prin tortură din întreaga Europă de Est, caracterizat de Soljenițîn drept “cea mai mare barbarie a lumii contemporane”, reeducarea prin tortură de la Pitești a avut drept scop, conform principiilor leniniste, lepădarea convingerilor politice și religioase ale deținuților, precum și alterarea pesonalității acestora până la punctul obedienței absolute.

Scopul torturilor, bătăilor continue, umilințelor, a fost, în primă instanță, continuarea obținerii de informații și după finalizarea anchetei de la prizonierii politici condamnați deja, conform prevederilor directivelor NKVD pentru țările ocupate de URSS. Spre deosebire de celelalte țări comuniste, doar în România, la Pitești, obținerea informațiilor nu presupunea oprirea cruzimilor, acestea continuând până la anularea completă a personalității deținuților.

François Furet, membru al Academiei Franceze, a vorbit despre fenomenul Pitești ca despre “una dintre cele mai cumplite experiențe de dezumanizare pe care le-a cunoscut epoca noastră”.

Din cei peste 1000 de studenți implicați ca victime, cea mai mare parte au fost tineri studenți membri ai Mișcării Legionare și organizației Frățiile de Cruce, restul fiind membri ai partidelor istorice, în special Partidul Național Țărănesc, dar și fără apartenență politică.

Ei fuseseră arestați și condamnați pentru implicare activă în organizarea structurilor de rezistență armată anticomunistă din întreaga țară, dar și în acțiunile clandestine menite să asigure pe teritoriul României ocupate de sovietici un adevărat sistem de informații în favoarea serviciilor secrete americane, cu care se aflau în directă colaborare.

Metode dintre cele mai barbare de tortură psihică au fost aplicate tinerilor deținuți, cu scopul de a-i face să se maltrateze și să se umilească reciproc. Victimele fiind transformate în călăi, deținuții erau torturați chiar de camarazii lor apropiați.

Câteva exemple din larga gamă de torturi psihice aplicate la Pitești sunt concludente pentru oricine. Cei care refuzau să facă “autodemascarea” (să dea informațiile cerute de torționari) sau bănuiți numai că ar mai putea ascunde informații despre participanții la rezistența anticomunistă, erau băgați cu capul în tineta cu dejecții, bătuți până la desfigurare, înfometați, obligați să stea într-o poziție incomodă fixă câte 17 ore pe zi, fiind bătuți cu bâta la cea mai mică mișcare. Erau forțați să bea urina, să-și mănânce fecalele, să bea apă foarte sărată și apoi să înseteze timp îndelungat.

Deținuții erau forțați să scuipe în gură pe șeful organizației anticomuniste din care făceau parte. Umilirea publică se continua cu batjocorirea, în fața celorlalți deținuți, a tot ceea ce iubeau sau respectau mai mult, precum mama, soția, convingerile religioase sau politice.

Deținuții erau obligați să simuleze săvârșirea sfintelor taine cu urină și fecale, cu care apoi îi împărtășeau pe ceilalți camarazi, precum și să participe, în Săptămâna Patimilor, de Paști sau de Crăciun, la organizarea unor orgii în cadrul cărora erau blasfemiate simbolurile creștine legate de Nașterea, Patimile sau Învierea lui Hristos.

După ce deținutul își făcea „demascarea”, trebuia, la rândul său, să devină torționar și să convingă pe alții să se lepede „de putregaiul burghez”, să-și însușească ideologia comunistă. Torturați neîncetat și nemaiputând suporta chinurile continue, neavând nici posibilitatea sinuciderii, ca urmare a supravegherii continue, deținuții cedau, mai devreme sau mai târziu, transformându-se în niște roboți spălați pe creier, anafectivi, devenind ei înșiși călăi. Cel mai mic semn de solidaritate sau compasiune față de cei chinuiți îi făcea din nou ținta torturilor. Trăind într-o teroare permanentă, suspectându-se unii pe alții, experimentau o permanentă alienare psihică, fără posibilitate de revenire.

Este interesant faptul că autoritățile represive comuniste au încercat transplantarea experimentului și în alte închisori și lagăre (Gherla, Ocnele Mari, Târgul Ocna, Canalul Dunăre-Marea Neagră etc.), prin transferarea deținuților reeducați și punerea în scenă a acelorași metode de tortură și despersonalizare, toate sfârșindu-se cu eșecuri.

Nici măcar în Uniunea Sovietică nu a existat ceva similar experimentului de la Pitești, singurul stat comunist unde se pare că ar fi existat încercări similare de reeducare – mai îndelungate, dar nu atât de intense precum la noi – fiind China din perioada lui Mao Tse-Dung.

Conform uneia dintre victime, profesorul Radu Ciuceanu, Occidentul a aflat despre ororile de la Pitești prin intermediul evreului Vintilă Weiss, fost ofițer în Ministerul de Interne, devenit indezirabil și ajuns în temnițele comuniste, unde a cunoscut pe pielea sa ororile practicate împotriva deținuților. Eliberat și ajuns în lumea liberă, el s-a ținut de cuvânt, devoalând cele aflate despre experimentul reeducării de la Pitești.

În aceste condiții, regimul comunist, prin organul său represiv, Securitatea, a încercat să mușamalizeze acest macabru experiment, lansând o diversiune pe cât de aberantă, pe atât de penibilă. S-a înscenat o farsă judiciară, conform căreia conducerea Mișcării Legionare refugiată în Occident, în frunte cu Horia Sima, ar fi transmis în România ordinul ca legionarii deținuți în închisorile comuniste să se tortureze între ei până la distrugere, pentru a compromite astfel regimul communist de la București.

În cadrul anchetei preliminare rocesului, victimele au fost torturate până când au semnat declarațiile dinainte concepute de securiști. Însă la proces, o parte dintre ei, printre care viitorul preot Gheorghe Calciu-Dumitreasa, au expus în instanță adevărul, arătând că au făcut declarațiile respective sub tortură.

În ciuda dezvăluirii adevărului, au fost condamnați la moarte 22 de deținuți politici, în frunte cu Eugen Țurcanu, care în urma torturilor de la Pitești deveniseră torționari și fuseseră folosiți de Securitate pentru administrarea reeducării.

16 dintre ei au fost executați, iar restul au fost exterminați lent, fiind practic zidiți de vii într-un spațiu anume amenajat dintr-o hrubă a Fortului 13 Jilava. Cadrele Securității însărcinate cu conducerea experimentului au fost judecate și ele, primind sentințe foarte ușoare și fiind repede puse în libertate.

Numeroși cercetători au încercat, fără rezultat, să găsească o explicație rațională faptului că, dintre toate țările ocupate de soviete în care a fost aplicate prevederile directivei NKVD NK/003/47 (ne referim în special la practica continuării stoarcerii de informații și după condamnarea deținuților, așadar după încheierea oficială a anchetei), doar în România a fost posibilă împingerea acestor practici până la tratamentele dezumanizante aplicate în timpul ororilor de la Pitești. Cercetările efectuate în arhivele Securității, după anul 2010, de una din victimele reeducării de la Pitești, dr. ing. Constantin Iulian, au relevat un adevăr cutremurător.

Dintr-un număr de 45 de ofițeri încadrați în Direcţia a V-a – Cercetări Penale, care în anii 1949-1951, în timpul reeducării de la Pitești, a coordonat acțiunile de stoarcere a informațiilor de la deținuții deja condamnați, 31 (aproape 70%) erau evrei şi doar 8 români, restul de 6 fiind de alte naţionalităţi.

Însuși șeful Direcției a V-a Cercetări Penale, Mihai Dulgheru (născut Mișu Dulberger), era evreu și a emigrat și el în Israel, iar el era în legătură directă de subordonare cu șeful adjunct al Securității, Alexandru Nicolschi (născut Boris Grunberg), evreu. Chiar și ministrul de interne, Teohari Georgescu (născut Burah Tescovici), avea aceeași origine etnică.

În perioada torturilor de la Pitești, legătura cu conducerea penitenciarului era ținută de șeful Serviciului Inspecţii din cadrul Direcţiei Generale a Penitenciarelor, Tudor Sepeanu, la rândul său evreu, și el emigrat mai târziu în Israel, acesta fiind secondat în activitate de mr. Moise Senater şi cpt. Avram Solomon, ambii evrei.

Directorul închisorii Pitești în acea perioadă a fost ofițerul Ion Marina, care după unele surse ar fi avut origini evreiești.

Cum majoritatea covârșitoare a tinerilor deținuți la Pitești proveneau din rândurile Mișcării Legionare, răzbunarea sadică exercitată abuziv asupra unor vechi adversari deveniți prizonieri și aflați la discreția torționarilor, poate constitui o explicație asupra căreia cercetătorii ar trebui să se aplece onest.

Semnificațiile Zilei Naționale a României și ale Tratatului de la TRIANON în viziunea prof. Ilie Bădescu, directorul Institutului de Sociologie al Academiei Române

Profesorul Ilie Bădescu: Ce ne spun 1 Decembrie 1918 și Trianonul

Profesorul Ilie Bădescu, directorul Institutului de Sociologie al Academiei Române, a fost invitat în urmă cu un an de Ziarul Bursa să comenteze asupra semnificației Zilei Naționale a României. Redăm în continuare analiza sa, valabilă și azi, desigur:

În 2020 s-a încheiat un ciclu secular. Anii 1918-1920 au marcat un triumf spiritual de amploare civilizațională: în drumul lor spre dreptate și libertate, popoarele Europei Centrale, mișcate de o energie morală și un „pasionarism etnic” extraordinare, își atinseră ținta trecând peste trei obstacole ce păreau insurmontabile: pandemia de gripă spaniolă (care a contaminat 500 milioane de oameni, 1/3 din populația lumii la epoca respectivă, în România pierind atunci de gripă circa 100.000 de persoane), războiul mondial și imperiul de substituție, în tripla sa înfățișare: dualist, țarist și otoman.

Nimic nu i-a oprit din drumul lor pe transilvănenii și bănățenii care au alergat pe Câmpul lui Horea, înfruntând spectrul ucigătoarei epidemii, cu toate că figuri monumentale ale momentului, precum Regina Maria, fuseseră aproape doborâte de grozăvia bolii, iar unii chiar au pierit atunci, precum generalul Eremia Grigorescu.

La 100 de ani de la pragul acela, omenirea se află, iată, în fața unei alte pandemii teribile prin efectele ei directe și prin cele provocate de valul de frică indus de media pe toate canalele ei, și, precum atunci, se confruntă și azi cu spectrul unui imperium mundi, mai teribil decât imperiile cele vechi

. Ca să înțelegem în profunzime semnificația datei de 1 Decembrie 1918 încununată prin Tratatul de la Trianon, semnat pe 4 iunie 1920, ar fi necesare câteva lămuriri mai generale legate de înțelesurile legilor ascunse care guvernează dinamica societății omenești. Una dintre legile care au guvernat și atunci dinamica masei umane pe întinderea a jumătate din continentul european este legea egalității ascunse și a dreptății nepieritoare.

Această lege este inteligibilă printr-o noțiune corelativă, cea de „densitate dinamică sau morală” (E Durkheim) „ascunsă”, comprehensibilă prin analogie cu noțiunea din fizică de „masă ascunsă” a Universului.

Noțiunea de „densitate morală ascunsă” prin care definim fondul bun, comunitarist, moral, al oricărei societăți, ne avertizează că oricât de strâmbă ar fi organizarea unei societăți, ea nu poate anihila un tip de ordine mai adâncă, în care predomină deopotrivă dreptatea și egalitatea. În orizontul acestei legități, oamenii se „pre-simt” egali unul cu altul, buni de la Dumnezeu, frați întru omenie, dar organizarea socială îi face inegali, îi împinge de la egalitate la inegalitate, de la bunătate la strâmbătate, la egoism și răutate etc.

Același om, în profunzimea lui este bun, egal întru ființă cu semenii săi, dar în actele lui adese­ori săvârșește răul. Explicația ține de conflictul, când latent când manifest, dintre legea organizării ierarhic-inegalitare și legea egalității și a bunătății (dreptății), a faptului că, în fondul său (latența lui sufletească), omul este bun prin făptură (ca ființă creată de Dumnezeu), dar în manifestările sale ascultă de legile organizărilor sociale, inechitabile, injuste, ierarhice etc. În studiile comparative elaborate împreună cu sociofizicianul Joseph Livni am formulat ipoteza legii egalității ascunse conform căreia, istoricește, societățile pornesc de la o stare originară de egalitate și evoluează spre o stare de inegalitate, de la comunitarism și egalitate la ierahie și inegalitate.

Omul, deci, poate coborî în slujba păcatului, fără a-l pierde, prin aceasta, pe Dumnezeu în adâncurile sufletului său, adâncuri ca­re-i pot deveni ele însele așa de teribil inaccesibile că putem mărturisi despre omul acela că e un „om fără suflet”. Încât omul poate fi fără suflet, dar sufletul nu poate fi fără de Dumnezeu. Aceasta este una dintre descoperirile la care ne-a condus teoria latențelor. Iar omul fără suflet e mort, a trecut de la viață la moarte chiar de aici, fiind încă dincoace de mormânt. Și tot astfel se cuprinde în aventura vieții lui putința trecerii de la moarte la viață: „Va veni ceasul. Acum este …”.

Organizările ierahice, precum cele ale imperiilor și ale statelor de ocupație, au eliminat aproape complet ordinea societăților comunitariste sau covenantale, ale egalității și dreptății nepierioare, care devine astfel una latentă, adânc scufundată în sufletul colectiv (năzuințele popoarelor). Istoricește, societățile au „evoluat” (fenomen involuționar, de fapt) de la legea divină (ilustrată pe comunitățile biblice ale Vechiului Testament, guvernate de Legea orală) la legea umană, adică la un tip de organizare care se desparte de ordinea divină, bineplăcută lui Dumnezeu (descrisă prin legământ divin). Societățile comunitariste (sau covenantale) sunt organizate pe baza și după modelul comunităților libere. Acest tip de ordine a intrat în conflict cu organizările istorice ale societăților bazate pe principiul inegalității și al ierarhiei dominatoare. Forme de ierarhie există și în societățile comunitariste doar că aici este vorba despre o ierarhie slujitoare nu despre una domina­toare.

Principiul ierarhiei slujitoare este explicat de Iisus Domnul ucenicilor la Cina cea de taină, când Învățătorul le spală picioarele ucenicilor Lui. O putem denumi și societate a fraților. Ordinea bazată pe principiul frățietății, al societății fraților (a celor de același neam biologic sau spiritual) nu poate fi anihilată, păstrându-se ca tendință latentă a sufletului omenesc oricât ar fi de strâmbă organizarea manifestă a vieții sociale. Manifestările de credință, folclorul, mitologia, actul creator, în genere, preiau această tendință păstrătoare de ființă. Ceea ce strică istoria păstrează cultura adeverind propagarea prin vremuri a năzuințelor secrete, adânc scufundate, ale popoarelor, ceea ce i-a îndrumat pe marii filosofi, în frunte cu Hegel și Herder, să formuleze noțiunea de suflet al popoarelor, „volksgeist”, adăpostit în duhul limbile naționale și în marile creații colective. Mitologia evocă ordinea divină stabilită în illud tempus, în aion, când cerul era unit cu pământul și aștrii se mișcau (pășeau) printre oameni.

Aceasta este starea alfa a societăților și ea corespunde stadiului paradisiac al evoluției omenirii. Din clipa în care principiul alterității a fost interpretat și folosit ca principiu al inegalității, s-a născut un tip nou de organizare bazat pe principiul dominației în locul principiului slujirii, pe substituirea chipului cu masca (înfățișarea) etc. Ordinea divină și organizarea istorică au intrat în conflict. Ce înțeles are, din acest punct de vedere, data de 1 Decembrie 1918? Atunci s-a încheiat procesul istoric dintre statul dominator și națiunea dăinuitoare, adică dintre organizarea bazată pe principiul supunerii popoarelor față de ordinea ierarhică, dominatoare, a unei împărății și ordinea bazată pe principiul egalității și dreptății popoarelor.

Pentru prima dată în istorie, translatio imperii, adică actualizarea ordinii vechi romane, bazată pe principiul cives romanus sum, al cetățenilor egali, a preluat forma nouă a „patriei comune”, patria communis, în locul formei vechi a imperiului de substituție, cum l-a denumit Iorga. În partea a doua a războiului mondial patria communis a intrat în ciocnire directă cu imperiul și a repurtat prima victorie a noului principiu național în istoria Răsăritului.

În lupta dintre ordine și organizare, dintre principiul dreptății și principiul inegalității, a ieșit victorioasă ordinea divină și acest triumf a fost confirmat prin cel dintâi model de „pace prin drept”, cum o numește încă la 1848 N.Bălcescu, din istoria regiunii (prima pace prin drept a fost, pentru Europa Occidentală, cea de la Westfalia, de la 1648).

În război se înfruntau principii opuse de ordine și organizare a lumii: principiul național (al suveranității și dreptății poporului) versus principiul imperialist (al subordonării popoarelor față de organizarea opresoare a imperiului) – națiuni versus imperii -, principul ierahiei dominatoare, încorporat în statul vechi, contra principiului egalității comunitariste, încorporat în naționalitate, în formațiunile naționale. D. Gusti, sociolog de geniu, a înțeles lucrul acesta atunci când a scris: „Anul 1919, scria D. Gusti, întemeietorul unei noi științe europene – știința și pedagogia națiunii -, va însemna o dată memorabilă în istoria universală. În acest an s-a dat sentința definitivă în uriașul proces istoric între stat și națiune, care, deschis de decenii, s-a judecat în cursul războiului mondial.

Asistăm la înscrierea unui însemnat capitol istoric: la o înmormântare și la o înviere. Statul vechi, veșnic agresiv și cuceritor, bazat, înăuntru și în afară, pe simpla putere brutală, a murit, iar statul nou, întemeiat pe o idee, pe ideea națională și democratică, i-a luat locul. În esență, la baza războiului stăteau față în față două concepții. Puterile centrale afirmau că statul este singura și adevărata unitate socială, iar războiul mondial a fost ocazia de a ilustra această teză și de a consacra deci sfârșitul epocii naționalismului.

Acestei concepții tradiționale, conservatoare, a statului, i s-a opus una revoluționară, aceea a puterilor înțelegerii (s. n.), care afirmă că singura și adevărata unitate socială este națiunea și nu statul. În lupta crâncenă dintre aceste două concepții a ieșit victorioasă aceea a puterilor înțelegerii. Victoria finală a principiului național înseamnă începutul unei noi ere de legislație internațională (…). Toate aspirațiile naționale bine definite – declară solemn Wilson în punctul 4 al mesajului din 12 februarie 1918 – vor trebui să primească satis­facția cea mai completă. Întregul program al păcii, care s-a încheiat la Versailles, este cuprins aici (…). Astfel s-a născut o Europă nouă”¹. În Carta Națiunilor Unite „principiul autodeterminării este formulat ca Jus cogens, ca drept al popoarelor de a-și stabili singure, în mod suveran, soarta și regimul politic” etc.²

Anunțând cele 14 puncte ale Programului său, din 8 ianuarie 1918, Wilson afirma: „Aspirațiile naționale trebuie să fie respectate; poporul poate de acum să fie guvernat numai pe baza propriului său consimțământ. Auto-determinarea nu este o simplă expresie; ea este un principiu imperativ de acțiune”³. Principiul autodeterminării popoarelor a fost inclus și în Carta Atlanticului. Iată ce citim în Clauza nr. 3 a Cartei Atlanticului: „În al treilea rând se respectă dreptul popoarelor de a-și alege forma de guvernământ sub care vor să trăiască; și se respectă dorința ca drepturile suverane și auto-guvernarea să fie restituite celor care au fost silnic deprivați de ele”⁴.

Dincolo de limitele actelor și documentelor conferințelor internaționale, principiul a fost reiterat, iată, cu sensul său complet, adică sub înțelesul de „autodeterminare a popoarelor”. Rădăcina acestui concept trebuie căutată, precum am mai precizat și precum se menționează în exegezele riguroase, tocmai în documentele Păcii de la Westfalia (1648), atestând astfel nu doar o remarcabilă continuitate a conștiinței juridice europene în materie de drept internațional, ci și un ax geopolitic și geostrategic al ordinii europene și transatlantice. Conceptul de suveranitate politică a devenit unul axial în spațiul gândirii internaționale a europenilor culminând cu Tratatul de la Trianon. Axul care leagă cele două tratate, de la Westfalia și de la Trianon este unul dintre axele marii construcții europene și fără de acesta Europa s-ar dezaxa, adică ar aluneca sub riscul unor războaie identitare ca cele care au măcinat vreme de 30 de ani Apusul până la Pacea de la Westfalia.

Fără de acest ax, Europa ar aluneca în turbulențe și finalmenete s-ar dezintegra ori ar trebui să reintroducă ordinea subimperialistă a vechilor imperii de imitație care au condus la cele două războaie mondiale. Chestiunea devine așa de stringentă dacă ne uităm pe scena mișcării puterilor concurente pentru poziții hegemonice, subimperialiste, fondate pe subalternizarea popoarelor. Ridicarea unora sau altora nu este nici măcar doar efectul distribuției puterii economice a respectivelor state, ceea ce ne arată că un stat- candidat la hegemonie se poate ridica prin încordări politico-militare cu sărăcirea popoarelor somate astfel să susțină asemenea încordări.

Trianonul și lecția lui se dovedesc, așadar, esențiale pentru prezentul și viitorul Uniunii Europene. Trianonul nu este un aranjament regional, ci atestatul unui triumf european în legătură cu cea mai teribilă provocare a popoarelor prin elitele lor: organizarea păcii. Europa unită formată din națiuni suverane a ieșit, nu întâmplător, din plebiscitul zilnic al popoarelor europene.

Vreme de 100 de ani și, dacă ținem seama de faptul că la Pacea de la Westfalia a participat Principatul Transilvaniei, fiindcă Ungaria nu exista ca stat după Mohacs (1526), atunci putem spune că vreme de aproape 400 de ani, cu un platou în ultimii 100 de ani, România s-a situat între statele defensive ale acestei Ordo Europea Christiana în Răsăritul și Centrul Europei. Acesta este înțelesul manifestărilor românești la 100 de ani de la 1 Decembrie 1918 și de la momentul încheierii Tratatului de la Trianon, încât putem spune azi că centenarul național al Marii Adunări de la Alba Iulia din 1 Decembrie 1918 este confirmat de „centenarul internațional”⁵ al unei păci încheiate la 4 iunie 2020 și legitimate prin participarea celor trei Europe într-una singură: Europa Occidentală, America Europeană și Europa Orientală (și Japonia).

Acest fenomen de consens transcontinental ne îngăduie să vorbim despre o sinteză pe care o putem denumi Europa Trianonului și pe care o vom aniversa mereu, ca simbol al idealului identitar împlinit la 1 Decembrie 1918 și adeverit acum 100 de ani, la 4 iunie 1920, prin voința consensuală a statelor Noii Europe la Versailles și coborât în fraze clare în cadrul acestei capodopere a gândirii juridice mondiale care este Tratatul de la Trianon.

Pe aceiași latură a densității morale profunde, trebuie subliniat că procesul de perpetuă construcție lămuritoare a geografiei interioare a Europei după Trianon a datorat enorm ordinii eclesiale, ca sursă de simboluri, învățături, ghiduri de conduită pentru elite, astfel că putem conchide alături de D. Gusti că la Versailles a triumfat odată cu suveranitatea națiunilor și ideea Bisericilor autocefale pe fondul unității de credință. În toată Europa Centrală și în cele două imperii, țarist și austro-ungar, se acumulaseră stări noi, fenomene cu totul distincte, între care cel mai grav era îndepărtarea elitelor de ghidul spiritual creștin, ceea ce va crea terenul înaintării primelor formațiuni ale secularismului⁶ a instaurării primului stadiu al nihilismului, care vor ecloza în cadrul marii deflagrații a Revoluției din Octombrie, de esență anarho-nihilistă. Unitatea de neam a fost precedată, așadar, în actele care însoțesc ciclul vieții, de unitatea eclesială a celor de aceeași credință, comunitatea fraților în Hrisos, unitate care ni se descoperă astfel ca unitate precursoare⁷.

Astfel înțelegem persistența ideii eclesiale inclusiv în mentalul pașoptiștilor, participarea decisivă a preoților și a ierarhilor bisericii ortodoxe și a celei greco-latine în toate momentele cheie ale istoriei poporului român⁸. În chestiunea consensului, Gusti face o remarcabilă precizare: „În timpul războiului mondial, unanimitatea lumii politice luase poziție împotriva concepției imperialiste a puterilor centrale (s. n.) de apărare a dreptului vechi public, care cuprindea, pe lângă nedreptatea exploatării politice a națiunilor și nedreptatea protectoratelor statelor mici din partea statelor mari”⁹.

Ori, dacă acesta este procesul obiectiv al istoriei, el trebuie să reprezinte baza interpretării obiective a „istoriei moderne a Transilvaniei”. Fenomenul marelui război a fost, de fapt, dovada neputinței imperiilor de a liniști insurecțiile națiunilor central-europene ridicate împotriva cadrelor vechi, ale imperiilor de substituție, care, pe lângă faptul că erau nedrepte, deveniseră cu totul parazitare și cumplit de împovărătoare și deci stânjenitoare pentru manifestarea liberă a popoarelor și pentru creativitatea elitelor naționale.

Ciocnirea imperiilor și simpla insurecție a popoarelor n-ar fi putut conduce la o nouă ordine dacă aceasta n-ar fi existat deja în principiu, ca virtualitate spirituală în modelul ordinii de substrat întemeiată pe principiul dreptății și al libertății colective. Așa se face că atât personalitățile istorice cât și forțele colective (de la elite la categorii sociale și popoare întregi) trec, se strămută cu o viteză uluitoare, ca prin minune, din dispozitivele și structurile imperiale de acțiune (administrative, militare etc.) în dispozitive și structuri naționale, atunci când împrejurările o cer (cum s-a întâmplat cu marii ardeleni în faza a doua a primului război mondial).

Am denumit, în altă parte, acest fenomen densitate noologică, prin analogie cu cel de densitate morală a societății, termen construit de către sociologul Emile Durkheim¹⁰. Aceasta este ceea ce am denumit, mai sus, legea densității morale ascunse sau latente. Oare este întâmplător că într-o Vienă amenințată de anarhia bolșevică, doi români, Maniu și generalul Boeriu, vor restitui capitala, în deplină ordine, noii sale administrații? „Ioan Boeriu, împreună cu Iuliu Maniu, au preluat comanda celor 60.000 de soldați români din fosta armată imperială, care erau singura forță organizată din Viena ce fusese deja cuprinsă de febra unei revoluții bolșevice. După ce au depus jurământul de credință față de națiunea română, soldații lui Ioan Boeriu au ocupat Viena și Praga. Au restaurat ordinea și au predat puterea celor în drept, apoi au plecat spre Transilvania.”¹¹

Să reținem, așadar, că, în lumina abordării neo-analitice, orice cadru geopolitic este, totodată, un spațiu semantic controlat de imagini, simboluri și mituri geopolitice^*, însă, dincolo de toate acestea, deasupra și dedesubtul lor, persistă o unitate spirituală, care apără lumea și popoarele de la derive fatale. Prin vehiculul acestor geografii interioare se trasează frontiere, după cum se pot întoarce și vechi frontiere.

„Frontierele sunt locuri ale memoriei, prin excelență, și bifurcarea istorică invită la solicitarea memoriei, chiar dacă aceea a popoarelor și a națiunilor este accentuat selectivă”¹². În ultimele două secole, cum remarcă geopoliticianul francez, M. Foucher, schimbările de frontieră au fost legate de război. „A face războiul, scria Ratzel la finele secolului al XIX-lea, înseamnă a-ți plimba frontiera pe teritoriul altuia”¹³. În general, în materie de frontieră, intră în joc: actori (precum state, națiuni, popoare), „chestiuni dureroase, reprezentări, percepții și discursuri asupra spațiului”¹⁴.

Problema nesesizată de Foucher este că aceste discursuri și reprezentări falsificatoare se fixează adeseori în corpuri teoretice, își găsesc refugiul în teorii geopolitice, în stereotipuri etc., și pot intra în conflict cu cadrele spirituale ale existenței. Or, Sistemul Versailles și Tratatul de la Trianon, cum bine demonstrează Gusti, consemnează victoria Ideii Naționale și triumful legii densității morale ascunse, mai exact confirmarea la suprafața a unui pasionarism moral pe cvare popoarele l-au păstrat în adâncurile lor sufletești ca avuție netransferabilă și nepieritoare.

Ilie Bădescu

Sursa: https://www.bursa.ro/editie-speciala-dedicata-zilei-nationale-a-romaniei-intai-decembrie-ce-ne-spun-1-decembrie-1918-si-trianonul

NOTE:

1 – Cf. D. Gusti, Sociologia națiunii, în Opere, vol. IV, p. 10.

2 – Chapter I – Purposes and Principles of Charter of the United Nations. Vezi ?i: Jörg Fisch (9 December 2015). A History of the Self-Determination of Peoples: The Domestication of an Illusion. Cambridge University Press. p. 118. ISBN 978-1-107-03796-0. („It states that a people, based on respect for the principle of equal rights and fair equality of opportunity, have the right to freely choose their sovereignty and international political status with no interference”)

3 – ” February 11, 1918: President Wilson’s Address to Congress, Analyzing German and Austrian Peace Utterances (Delivered to Congress in Joint Session on February 11, 1918)”. http://www.gwpda.org/1918/wilpeace.htmlgwpda.org. Descărcat pe 1 noi. 2018. („Having announced his Fourteen Points on 8 January 1918, on 11 February 1918 Wilson stated: „National aspirations must be respected; people may now be dominated and governed only by their own consent. ‘Self determination’ is not a mere phrase; it is an imperative principle of action, which statesmen will henceforth ignore at their peril.”)

4 – „Clause 3 of the Atlantic Charter reads: „Third, they respect the right of all people to choose the form of government under which they will live; and they wish to see sovereign rights and self government restored to those who have been forcibly deprived of them”). https://www.loc.gov/law/help/us-treaties/bevans/m-ust000003-0686.pdf (descărcat pe 1 oct 2018)

5 – Idea aparține străluciților juriști de la Academia Română, prof univ. dr. Alexandru Duțu și dr. Tudor Avrigeanu, care au lămurit definitiv înțelesurile juridice ale celor două momente în cartea editată în 2020, fiind dedicată anului centenar al Trianonului. Cf. „Fundamentele dreptății naționale. Tratatul de la Trianon și conștiința juridică românească”, Universul juridic, 2020.

6 – Secularismul se referă la noile tendințe ale evoluției societăților europene între care și cea definitorie pentru acest concept și anume separarea statului de biserică. Chiar și fenomenul acesta arată cât de mult datorează statul însuși bisericii nu doar ca ghid spiritual ci și ca tipar instituțional. Nu toate societățile admit un asemenea trend secularist. Lumea islamică i se sustrage, de pildă. În Arabia Saudită, „daily life is focused on Islamic religious rituals. Businesses close several times a day for 30 minutes or more at a time to allow for prayer. And in schools, approximately half of the school day is dedicated to teaching​religious material. Almost all books published within the nation are religious books” (cf. https://www.thoughtco.com/secularization-definition-3026575). Asupra problematicii secularizării cf.: Inglehart, Ronald (2004). Sacred and Secular. Religion and Politics Worldwide.Cambridge University Press.

7 – Conceptul de „comunitate a fraților” în Hristos și cu Hristos a fost propus de către Max Weber pentru a explica nota distinctivă a religiei creștine. Cf Max Weber, The Sociology of Religion, Beacon Press, 1993. Asupra unei prezentări etichetarde a teoriei lui Max Weber asupra comunității fraților cf si Roslyn Wallach Bologh,Love or Greatness, Max Weber and Masculin Thinking, Routledge, 2010, p 148

8 – Cum se știe, statele voevodale au fost state de apărare a frontierei în fața valului de otomanist și de religiozitate islamică, și astfel înțelegem apariția figurilor de militari și de martiri în personalitatea unor mari domnitori români, precum Sf Voevod Ștefan cel Mare, Sf Martiri Brâncoveni, Constantin Brâncoveanu cu cei patru fii, Constantin, Ștefan, Radu și Matei și a sfetnicului Ianache, sau prezența într-un moment de mare criză a Mitropolitului Miron Cristea în fruntea guvernului român.

9 – ibid, p. 27

10 – Cf Emile Durkheim, La division du travail sociale, Plon, 1893

11 – https://m.rfi.ro/cultura-98388-pagina-de-istorie-generalul-ioan-boeriu-romanul-ocupat-viena-praga-budapesta

^*România se află la intersecția a trei sau patru mari curente geopolitice cu putere modelatoare asupra marelui spațiu: a) curentul sintetic redat de geopolitica lui MackInder, conform căreia spațiul românesc face parte din „Crescentul interior”, sau, cu termenul lui Spykman, din Rimland; b) curentul ilustratla vârf de geopolitica lui K. Haushofer, conform căreia, România este situată sub influența a cel puțin trei panidei: ideea pangermanică; ideea panslavă; ideea paneuropeană; c) curentul exemplificatde geopolitica „statului de dominație”, emanație a celor patru imperii istorice din regiune; d) curentul pe care-l intuim în oglinda geopoliticii „Europei Comune” sau unite. Toate acestea înfățișează, într-altfel, o Europă unită dar după modelul unei clădiri cu două etaje, iar țările de la Vișegrad au cerut chiar o Europă rezidită la trei etaje. Acest model spațial a mobilizat un consum uriaș de mituri și imagini geopolitice. În general, grupurile care inițiază un curent geopolitic pun în mișcare un asemenea aparat de mituri și imagini geopolitice, de hărți mentale, de simboluri și narațiuni abil filtrate în tipuri de discurs etc. La rândul lor, servitorii panideilor inițiază și proliferează o întreagă literatură subversivă la adresa miturilor, credințelor, simbolurilor și adevărurilor istoriei naționale pentru a le șubrezi puterea de rezistență și deci de luptă contra respectivelor panidei și a subimperiilor care-și fac o nouă încercare.

12 – Foucher, Michel (1991) Fronts etfrontières. Un tour du monde géopolitique. Paris, Fayard, 2e édition, p. 472-73.

13 – ibidem

14 – Ibidem, p 473