Creștinismul dispare din viața publică în Europa de Vest

Fostă biserică romano-catolică din Olanda transformată în loc de joacă pentru copii ( Foto: THE WALL STREET JOURNAL).

Creștinismul dispare din viața publică în Europa de Vest, în timp ce, în același timp, „dictatura opiniei” devine tot mai puternică, a declarat recent Gergely Gulyás, șeful de cabinet al premierului Ungariei, potrivit relatărilor din publicațiile Hungary Today și https://tribuna.us.

Într-un discurs rostit la ceremonia de sfințire a unei noi biserici reformate în orașul Rakamaz, în nord-estul Ungariei, Gulyás a declarat că la mai bine de trei decenii de la căderea dictaturilor comuniste din Europa Centrală „se pare că materialismul triumfă în Europa de Vest”.

„Dacă vrem să vedem ce fel de viitor așteaptă țările care abandonează creștinismul, nu trebuie să ne uităm mai departe de bisericile din Europa de Vest”, a spus Gulyás. „Putem vedea cum sunt demolate și cum în locul lor se construiesc mine de cărbune, benzinării și centre comerciale.”

„Putem vedea cum sunt transformate în săli de concerte, hoteluri, restaurante de tip fast-food și cum sunt preluate de musulmani.”, a mai adăugat Gulyás.

Dispariția creștinismului din viața publică vest-europeană duce, de asemenea, la dispariția înțelegerii, precum și la creșterea „dictaturii opiniei” și la „obligativitatea unor constrângeri incompatibile cu viața, cum ar fi ideologia de gen”, a adăugat el.

Ceea ce în urmă cu două decenii era considerat „umor absurd” a devenit acum nu numai realitate, ci și „o ideologie de stat obligatorie în statele sociale din Europa Occidentală”.

În aceste vremuri, credința devine cu atât mai importantă pentru supraviețuire, a spus Gulyás. „Nu trebuie să mutăm munții din loc, ci doar să punem pietre și cărămizi unele peste altele pentru a construi mici comunități”.

Construirea bisericilor este o dovadă de credință în viitor, a mai adăugat el.

Publicitate

Brazilianul JOAO DE DEUS – un fenomen în domeniul chirurgiei și vindecării spirituale

VINDECĂRILE PARANORMALE ALE LUI JOAO DE DEUS

Săptămânal, mii de oameni din toată lumea se adună într-un sătuc aflat la o oră de mers cu mașina de capitala Braziliei. Toți aceștia au un singur lucru în comun: o boală fizică sau mentală, pe care medicina convențională n-a putut-o vindeca.

Speranța lor este un bărbat care, după toate standardele, este considerat un fenomen în domeniul chirurgiei și vindecării spirituale.

Acesta se numește Joăo Teixeira de Faria, mai cunoscut însă drept Joăo de Deus (Ioan al lui Dumnezeu), nume pe care-l împarte cu alte două figuri istorice portugheze – un mistic din secolul al XVI-lea și un mare poet din secolul al XIX-lea.

Toți trei au devenit celebri în ciuda indiferenței lor față de opinia publică sau de cultivarea unei faime personale.

Joăo (foto sus) s-a născut în 1942, într-un orășel din statul Goias, Brazilia. Familia sa era foarte săracă și fără prea multă educație – tatăl croitor și mama casnică. La 16 ani, neavând nicio slujbă și pierzând timpul degeaba, s-a dus să se scalde într-un golfuleț de lângă Campo Grande. Acolo a auzit o voce de femeie chemându-l.

A văzut la umbra unui copac o femeie frumoasă și a vorbit cu ea un timp. Când s-a întors spre casă, a auzit vocea femeii spunând: „Joăo, trebuie să te duci la Centrul spiritual Redemptor din Campo Grande. Te aștept acolo”. Ioan s-a dus unde i s-a indicat și a fost întâmpinat de un om care i-a spus că era așteptat.

Apoi și-a pierdut cunoștința. S-a trezit 3 ore mai târziu lângă niște oameni care-l felicitau pentru că vindecase mai multe persoane. Așa a început cariera lui de vindecător, ce avea să continue pentru următorii 60 de ani.
Joăo a rămas la centru timp de 3 luni, decizând că aceasta era misiunea lui în viață. A călătorit apoi din loc în loc, plecând atunci când medicii, dentiștii sau preoții chemau poliția, pentru a-l acuza de fraudă medicală. Acum povestește că nici nu mai ține minte de câte ori a fost arestat pentru practicarea ilegală a medicinii, deși nu făcuse niciodată vreun rău.

Când, după revoluția braziliană din 1962, a venit la putere un guvern militar, Joăo a mers în noua capitală, Brasilia, pentru a se angaja ca croitor al armatei (meserie învățată de la tatăl său). În paralel, însă, și-a continuat discret munca de vindecare în barăci. Dar, după ce a operat piciorul unui medic care s-a vindecat remarcabil de repede, secretul său a fost dezvăluit, primind recunoașterea autorităților militare și civile, ca vindecător spiritual. În tot acest timp, a fost protejat de orice persecuție, călătorind împreună cu armata prin întreaga Brazilie.
Într-un final, și-a construit o clinică permanentă în satul Abadiania, în 1978. Mii de persoane vin acolo pentru vindecare. Joăo de Deus a primit grade onorifice și premii din partea multor oameni faimoși, guverne și instituții.

Președintele statului Peru, de pildă, i-a acordat medalia de onoare a țării sale pentru că i-a vindecat fiul. Clinica lui Joăo, numită Casa lui Dom Inacio, este o clădire mică, albă. Joăo ocupă aici o cămăruță decorată cu picturi reprezentând pe Iisus, Fecioara Maria și Dom Inacio, entitatea spirituală care lucrează prin el.
Vindecările încep zilnic la ora 8 dimineața și continuă până noaptea. Joăo își începe ziua chemând una dintre cele 33 de entități spirituale, spunându-i să intre în el. Entitățile respective sunt spirite ale unor medici decedați, chirurgi, tămăduitori, psihologi sau teologi care au avut un suflet atât de elevat, încât nu mai au nevoie să se reîncarneze în plan fizic, dar continuă să vină din planul spiritual.

După ce entitatea intră în el, Joăo de Deus își începe lucrarea. Dar entitățile pot vindeca pacienți și fără să intre în corpul lui. Atunci când pacientul ajunge în fața lui, entitatea din interiorul lui apreciază viețile trecute ale acestuia, condiția medicală, conștiința spirituală și situația prezentă. În funcție de natura cazului, entitatea îi recomandă diverse tratamente, printre care remedii din plante și operații vizibile sau invizibile. Plantele sunt oferite de farmacia clinicii, iar cei care au nevoie de operații invizibile se duc într-o altă cameră.

Cazurile grave se întind în pat și intră în comă, în acest caz entitățile operând asupra lor. Robert Pellegrino-Estrich, autorul cărții „Omul-miracol”, rezultatul a 7 ani de cercetare a vindecătorului brazilian, spune: „Echipele științifice au găsit în radiografiile ulterioare acestor operații invizibile urme de incizii și cusături interne”.

Foto: Oprah și Joăo de Deus în timpul unui interviu
Într-un hol spațios, Joăo de Deus duce la bun sfârșit operațiile vizibile. Pacienții intră mai întâi în camera principală, unde rămân o jumătate de oră, pentru meditație.

Apoi, Joăo îi conduce pe unii dintre ei în holul principal, unde sunt operați vizibil. Joăo, posedat de spirite ale unor entități cu diferite specialități medicale, realizează operații cu instrumente chirurgicale de genul scalpelului.

Pellegrino-Estrich scrie despre Joăo: „Degetele lui lucrează cu mare precizie, chiar și atunci când are capul întors sau când i se distrage atenția. Multe dintre rutinele lui chirurgicale nu pot fi făcute de chirurgi obișnuiți. Joăo spune: „Nu eu sunt cel care vindecă. Dumnezeu e tămăduitorul. Eu sunt doar un executant”.

Pacienții care trec prin astfel de operații, sub influența unui tip de anestezie spirituală, nu simt nicio durere. Joăo posedă, de asemenea, o putere mistică antiseptică. Nu a existat niciodată vreun caz de infecție în casă, după sutele de mii de operații din ultimii 30 de ani. Și o altă caracteristică bizară a acestor operații, care presupun uneori incizii profunde, este cantitatea infimă de sânge care curge. Toate operațiile sunt înregistrate pe casete, iar acestea pot fi vizionate și studiate la clinică sau cumpărate. La sfârșitul zilei, Joăo ține o ședință cu toți mediumii asistenți, iar apoi îi îngăduie entității să-i părăsească corpul.
Vindecările lui Joăo de Deus au fost studiate de mulți oameni de știință. Un grup de medici și savanți de la Facultatea de biofizică clinică a Universității Dr. Bezerro de Menezes din Brazilia, condus de dr. Arlete Savaris, l-a observat și testat timp de doi ani. Rezultatele studiului, în favoarea autenticității tămăduirilor, au fost publicate în cartea Curas Paranormais Realiyadas por Joăo da Faria, disponibilă la biblioteca universității, însă numai limba portugheză.

Dr. Klaus Schubert din Germania a făcut și el o serie de investigații asupra activității lui Joăo, împreună cu un grup de savanți. Concluziile acestei echipe au fost, de asemenea, pozitive. Un rezultat al acestei cercetări a fost filmul documentar intitulat Medium Joăo de Deus.
Un alt set de teste a fost făcut de Alexander Moreira, Tatiana Moreira și Angela Maria Gollner, profesori la Facultatea de medicină a Universității Federale Juis de Fora, din Brazilia. Autorii, care au ales să se concentreze pe operațiile vizibile, afirmă: „Am filmat și fotografiat o serie de intervenții. Pacienții au fost intervievați și examinați, iar substanțele organice au fost recoltate și supuse testelor patologice la universitate.

Concluzia a fost aceea că niciunul dintre pacienți nu primise vreo formă de anestezic și numai unul dintre ei a declarat că a simțit o ușoară durere în timpul operației… Nu am depistat nicio formă de antiseptic… Concluziile noastre susțin faptul că operațiile au fost autentice, iar testele patologice au relevat faptul că substanțele prelevate aparțin exclusiv țesutului uman”.
Legătura dintre intervenția chirurgicală vizibilă și vindecare este uneori misterioasă. Una dintre tehnicile lui Joăo este aceea de a introduce clești chirurgicali în nasul pacientului, pe care apoi îi răsucește.

Ciudat este că această manevră este folosită pentru a vindeca orice parte a corpului. Pellegrino-Estrich consemnează: „Această tehnică a fost folosită pentru a pune la loc șase fracturi de la piciorul unui bărbat. Omul a venit la centru în genunchiere și a plecat pe propriile picioare. S-a întors la muncă într-o săptămână”.
Bineînțeles că operațiile invizibile interesează mai mult, căci ele reprezintă o dovadă mai puternică a modificării formei biologice prin metode paranormale. Medicului brazilian Klaun, absolvent al Facultății de Medicină, i s-a descoperit o tumoare la creier. A mers în Statele Unite pentru a urma un tratament.

Acolo i s-a spus că operația era posibilă, dar cu numai 50% șanse de supraviețuire. Iar dacă ar fi trăit, cel mai probabil ar fi paralizat de la brâu în jos. Tatăl lui Klaun era de asemenea medic, lucrând la Ministerul Sănătății. Auzise de Joăo de Deus, pentru că primise plângeri de la medici care-l acuzau de incompetență medicală, dar și mărturii ale pacienților vindecați. Familia Klaun a decis atunci să meargă la clinica lui Joăo din Abadiania.

În noiembrie 1994, dr. Klaun a ajuns aici împreună cu tatăl său și cei doi doctori care-i puseseră diagnosticul. Klaun a fost așezat într-o cameră de terapie intensivă și a intrat în comă trei zile, timp în care a fost operat de spirit. Timp de trei zile și trei nopți, corpul său a avut toate funcțiile închise – fără mâncare, fără eliminare și fără mișcare.

După ce s-a trezit, a fost sfătuit să-și facă din nou o radiografie. Enorma tumoare dispăruse complet. Dr. Maureso de Veta, de la Ministerul Sănătății brazilian, care-și dăduse opinia asupra inoperabilității tumorii, a declarat că aceasta dispăruse cu adevărat, fără vreun semn de intervenție chirurgicală pe craniu.
În mod surprinzător, unii dintre inamicii lui Joăo de Deus au devenit pacienții lui satisfăcuți. Pe 3 iulie 1996, de pildă, el l-a zărit printre pacienții care așteptau la rând pe Firto Franki, unul dintre procurorii care-i întocmiseră dosar. Joăo i-a spus: „M-ai urmărit 10 ani. Mi-ai făcut viața un iad, iar acum vii la mine să te-ajut? Știai că munca mea e autentică, pentru că ți-ai trimis prietenii la mine și i-am vindecat. Cu toate acestea, ai continuat să mă persecuți. Ți-am arătat acum, o dată pentru totdeauna, că nu sunt un șarlatan. Recunoști azi, în fața acestor martori, că ai mințit?” Franki a fost de acord și a afirmat public că vindecările lui Joăo de Deus sunt reale.

Sursa: Michael Cremo – Involuția umană, Editura MAR, 2007 prin https://frumoasaverde.blogspot.com/2017/08/vindecarile-paranormale-ale-lui-joao-de

Un raport german din 4 noiembrie 1940 în care se stabilea strategia de acţiune a Germaniei naziste pentru acapararea României

Textul de mai jos este un fragment dintr-un raport german din 4 noiembrie 1940. Autorul acestui text stabileşte strategia de acţiune a Germaniei naziste în România, la două luni de la alungarea regelui Carol al II lea şi la puţină vreme de la sosirea misiunii militare germane în țara noastră.

Documentul se găseşte la Arhivele Naţionale ale României, Fondul Microfilme SUA, rola 258 cadrul 1405523.

Raportul a fost recuperat din arhivele naziste de armata americană, însă din păcate nu a fost înregistrată provenienţa lui. Actualitatea acestuia nu este dată de observațiile istorice (câteva judicioase, dar cele mai multe profund eronate) ci de viitorul colonial pe care ni-l pregătea, la momentul acela, Germania.

Raportul nazist vorbește despre România ca despre un „Spaţiul colonial”, „care nu este capabil să trăiască într-un mod propriu şi este influenţat de formele exterioare” care totuși era constituit în state independente încă din 1330 (Ţara Românească) şi 1359 (Moldova).

Autorul raportului nu ştie nimic despre asta, şi nici despre momentele de glorie europeană ale unor domnitori români, dar cunoaşte în schimb foarte bine istoria Ţărilor Române de la 1710 încoace (începutul perioadei fanariote) şi pe această cunoaştere îşi fundamentează toată analiza. Cu toate acestea, raportul are o importanţă documentară incontestabilă şi scoate la lumină adevărata părere a naziştilor faţă de legionari.

Cât despre viitorul rezervat României, lucrurile scrise în raport sunt de o halucinantă actualitate, pentru că este exact viitorul pe care ni-l preconizează Uniunea Europeană: „o colonie furnizoare de materii prime şi forţă de muncă”. De ce? Pentru că, mai scrie în raport, „există destul capital în Reich, care caută oportunităţi şi care, printr-o organizaţie centrală de intermediere în mod planificat, să fie orientat către România”. (Miron Manega, în Certitudinea.ro.)

Raport german din 4 noiembrie 1940

România de pe cele două părţi ale Carpaţilor reprezintă două entităţi deplin diferite. Transilvania şi Banatul sunt marcate de Europa Centrală; Valahia, Moldova şi ţinuturile de la gurile Dunării sunt mai degrabă oriental-asiatice. Încă din secolul al X lea, cultura ţărănească şi orăşenească a Imperiului a ajuns până la arcul carpatic. De cealaltă parte a Carpaţilor nu s-a putut clădi ceva asemănător, de aici începe un spaţiu colonial care nu este capabil să trăiască într-un mod propriu şi este influenţat de formele exterioare.

Valahia şi Moldova au fost dependente de imperiile german, turc şi rus şi din păcate la dorinţa acestor puteri au devenit state „independente”. „Naţiunea română” nu este nici în ziua de azi nimic altceva decât o legendă a istoriografiei. Până în secolul al XIX lea nu a existat de fapt decât o viaţă vegetativă a micului popor de ţărani şi păstori valahi care număra cu puţin peste un milion de oameni care niciodată nu au avut o clasă conducătoare proprie ci nişte profitori patriarhali care se schimbau adesea.

Înmulţirea de zece ori a acestei populaţii în secolele XIX şi XX s-a reuţit prin apariţia sistemului industrial european, care a transformat stepele în terenuri agricole. Această mare şansă economică s-a transformat, ca la toţi primitivii, într-o creştere a populaţiei. De aici a rezultat un număr mai mare şi o clasă de mari proprietari lacomi care nu aveau nici o legătură cu pământul şi cu masele muncitoare; fără să existe un popor şi cu atât mai puţin o naţiune.

Puţinul care are legătură cu voinţa poporului vine din Transilvania. În cercurile românilor emigraţi aici ca forţă de muncă, în urma contactului strâns cu cultura mărcilor de graniţă ale Imperiului a apărut dorinţa de a da o viaţă mai bună neamului propriu.

Însă până în ziua de azi s-a rămas la stadiul de dorinţă.
Aceasta nu putea să fie altfel, spune Garda de Fier, deoarece clasa conducătoare străină orientată doar spre câştig a nimicit toate încercările de îmbunătăţire. Faptul că turcii, grecii, evreii şi alţi străini au devenit zeii idealului îmbogăţirii fără limite şi acceptarea corupţiei ca sistem au făcut ca aceste dorinţe idealistice să nu aibă nici o şansă. Abia revoluţia din 1940 a dat ocazia unei renaşteri a poporului român pentru o viaţă de naţiune independentă.

Ar fi o greşeală acceptarea necritică a acestei teze a Gărzii de Fier. Este adevărat că mişcarea lui Codreanu este cea mai puternică expresie de sănătate şi voinţă proprie care a apărut în rândurile populaţiei României. Putem astfel vedea că există aici substanţe ale unei rase vrednice. Este însă îndoielnic că acestea sunt destul de puternice pentru a crea un stat şi a transforma o populaţie într-un popor.

În primul rând nu există un conducător şi nici o clasă conducătoare. Codreanu şi 17.000 de comandanţi subordonaţi au fost înlăturaţi şi „poporul” nu s-a mişcat. Revoluţia nu a fost făcută de Garda de Fier, ci de Antonescu, un general despre care se poate spune că este un bărbat curajos. Lovitura de stat i-a reuşit deoarece inamicii săi au fost nişte nemernici laşi. Şi chiar şi aşa Antonescu nu ar fi reuşit nimic, dacă prăbuşirea politicii externe a vechiului sistem nu i-ar fi pus în mână toate atuurile. Revoluţiile adevărate au drept urmare modificarea politicii externe.

Noua Românie însă trăieşte de la început pe baza atotputernicei bunăvoinţe a Axei, chiar şi din punctul de vedere al politicii interne. Anume nu împotriva unor puteri străine a trebuit Antonescu să cheme trupele germane, ci împotriva propriei sale armate şi împotriva rezistenţei din cadrul aparatului de stat pentru că, într-adevăr, nu avea la îndemână forţe proprii care să-i fie alături. Într-o ţară ai cărei ofiţeri, funcţionari şi intelectuali aproape fără excepţie sunt obişnuiţi să trăiască din trădare, acest bărbat care, înainte de toate, pretinde cinste, s-a confruntat imediat cu o duşmănie crescândă. De asemenea trebuie evitată luarea drept realitate a viselor gardiştilor. Noua Românie va avea nevoie pentru totdeauna, din punct de vedere al politicii externe, de sprijinul trupelor germane, iar din punctul de vedere al politicii interne pentru cel puţin câteva decenii.

Garnizoanele germane din România îi dau Reichului garanţia că nu vor apărea dezordini în sud-estul spaţiului său vital care ar fi păguboase din punct de vedere politic şi pentru situaţia aprovizionării sale. Mulţumită capacităţii populaţiei româneşti de a răbda de foame, mica supraproducţie agrară a României va fi la dispoziţia Reichului şi petrolul îşi va găsi drumul spre Reich câtă vreme acesta va curge. Astfel prin aceste exporturi româneşti se pare că vor asigurate lipsurile industriei germane.

Apare acum întrebarea dacă Reichul trebuie să se mulţumească cu atât. Nu ar fi mai degrabă în interesul său să folosească pe deplin bogăţiile naturale şi forţa de muncă din această ţară apropiată? Recolta medie la hectar în România este doar puţin mai mare decât jumătate din media Reichului, în ciuda faptului că terenul este în general cu mult mai bun decât cel din Germania. De asemenea nu sunt folosite nici pe departe toate oportunităţile agricole ale României. Tratatul Wohlthat a indicat numeroase căi prin care să fie folosite puterile economice ale României şi să fie însufleţite schimburile comerciale. Tratatul este în continuare în vigoare şi piedicile politice care se opuneau punerii lui în aplicare au dispărut. Fără îndoială că mijloacele prevăzute în tratat pot fi folosite acum mai bine, însă este nevoie de un discipol dornic de învăţătură şi care să fie capabil de dezvoltare, asupra căruia să se facă simţite efectele pedagogice. Însă această viziune trebuie mai întâi analizată în mod corect.

Întreaga dezvoltare istorică pasivă de până acum a României vorbeşte împotriva unei posibilităţi de acest fel. Cunoscătorii ţării ne asigură că populaţia României nu este una ambiţioasă şi că, în mod oriental-slav, se mulţumeşte cu astâmpărarea foamei în loc să se străduiască să îşi asigure toate cele necesare. Religiozitatea moartă a bisericii ortodoxe îi întăreşte în această atitudine. Faptul că credinţa ortodoxă se găseşte alături de ideea naţională şi de cea de ordine în ideologia Mişcării Legionare ne face să nu ne aşteptăm la nici un fel de schimbare.

Dacă se doreşte ca România să nu fie doar păstrată, ci să fie folosită pe deplin, acest lucru nu poate avea succes doar prin consiliere, ci prin metode coloniale. Pentru aceasta, este nevoie ca în locul proprietăţilor ţărăneşti minuscule prost exploatate să apară mari moşii care să fie administrate după metode moderne sub conducere germană. Apoi, trebuie ca forţa de lucru care acum leneveşte să fie ocupată intensiv pe model colonial cu agricultura şi trebuie alcătuite mari armate de muncitori care să refacă sistemul de drumuri extrem de înapoiat. Industriile care necesită forţă de muncă intensivă trebuie să fie transferate din Reich în România.

În acest fel i se va da poporului german din România o şansă de implicare care să îi dea şi conştiinţa că joacă un rol important în cadrul Reichului. Poporul german din România a devenit de puţină vreme o corporaţie de drept public. Ei se pot alătura drapelului Reichului şi pot să îşi satisfacă serviciul militar în regimente proprii. Prin aceasta se reuşeşte ca Reichul să nu cedeze acest vechi post de graniţă, ci să îl păstreze şi, cum este de dorit, să îl dezvolte. Ţara de dincoace de Carpaţi poate, prin munca saşilor transilvăneni, să primească din nou caracterul unui district german. De asemenea, grupul etnic german oferă o rezervă necesară de oameni cunoscători ai ţării care să fie folosiţi pentru rezolvarea problemelor de cealaltă parte a Carpaţilor.

Aceste sarcini pot fi îndeplinite fără să fie atinsă suveranitatea formală a României (caracteristicile cele mai importante ale suveranităţii oricum îi lipsesc acestui stat) şi fără ca să fie blocate posibilităţile de dezvoltare ale puterilor vrednice din rândul populaţiei româneşti. Modalitatea de acţiune trebuie să fie o impunere pe cale paşnică. Nu ar trebui să fie dificil de obţinut sprijinul guvernului român pentru înfiinţarea unor moşii model şi, treptat, numărul acestor mari moşii să fie crescut. De asemenea nu ar trebui să fie întâmpinate obstacole de netrecut pentru punerea sub regie germană a construcţiilor de drumuri şi canale. Nu este nevoie de mijloace violente pentru penetrarea industrială. Există destul capital în Reich care caută oportunităţi şi care printr-o organizaţie centrală de intermediere în mod planificat să fie orientat către România.

Printr-o politică românească bazată pe realităţi – şi nu pe programul imposibil de realizat al unei minorităţi de gardişti – fiecare va primi ceea ce i se cuvine: masele capabile de dezvoltare o mai bună supraveghere şi alimentare ca până acum, germanii vor primi conducerea în ceea ce priveşte interesele Reichului şi foloasele cuvenite pentru contribuţia şi responsabilitatea lor politico-militară, forţele vrednice de origine românească vor primi participarea la guvernare şi administrare, conducerea producţiei şi a comerţului.
Misiunea militară germană din România trebuie să apere ordinea, astfel încât să nu mai fie posibile dezordinile. 

Reichul german nu trebuie să lase să îi scape posibilităţile coloniale care se găsesc la uşa sa. 

4 noiembrie 1940