CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

ZIUA DE 25 OCTOMBRIE ÎN ISTORIA ROMÂNILOR

Ziua de 25 octombrie în istoria noastră

1632:  Matei Basarab îl înfrînge pe Radu Alexandru Iliaş, domnitorul numit de Înalta Poartă, în lupta de lângă mănăstirea Plumbuita, obligând astfel Imperiul Otoman să-i acorde firmanul de învestitură pe tronul Munteniei (la 23 februarie 1633).

A fost înmormântat la Tîrgovişte, iar mai târziu rămășițele pământești i-au fost aduse la Mănăstirea Arnota.

Matei Basarab, (n. 1580 –  d.9 aprilie 1654), a fost domnitor al Tarii Româneşti  între 1632-1654.

1781:Împăratul Austriei, Iosif al II-lea, a emis  Patent de toleranță religioasă prin care a acordat libertate religioasă protestanților și ortodocșilor. Aceasta a avut o însemnătate decisivă pentru evoluția raporturilor confesionale din Transilvania. Suveranul urmărea „să transforme creștinismul, pentru toate confesiunile, care se dușmăneau până acum, într-o religie a iubirii”.

1781 Patenta De Toleranță Religioasă_21

Edictele iozefine de toleranță religioasă au fost reglementările prin care Iosif al II-lea a recunoscut cultelor protestante, creștin-ortodoxe și mozaice dreptul de a funcționa nestingherit în țările ereditare ale Habsburgilor (Imperiul Austro-Ungar de mai târziu).

Românilor ortodocși din Transilvania li s-a acordat dreptul de a-și deschide școli și biserici.

În privința Marelui Principat al Transilvaniei, edictele iozefine au completat prevederile Edictului de la Turda.

În 1783 împăratul Iosif al II-lea a înființat la Sibiu o episcopie greco-ortodoxă, precursoarea Mitropoliei Ortodoxe a Ardealului din prezent. În domeniul politicii religioase, Iosif al II-lea a fost adeptul iluminismului, secularizând averile mănăstirești,dar a sprijinit emanciparea parohiilor.

De asemenea, a aprobat construirea a numeroase biserici ortodoxe din piatră în Transilvania.

1846: S-a născut Dimitrie C. Butculescu, arheolog, economist, filolog, filatelist, ziarist şi filantrop, unul dintre precursorii studiilor arheologice în România, deschizător de drumuri în cooperaţie si preşedinte-fondator al Societăţii Filatelice Române (1891).

A decedat in  1916.

Image result for Dimitrie C. Butculescu, photos

A editat trei publicaţii: Cooperatorul Român, Expozantul şi Monitorul Filatelic cu banii proprii, a făcut studii filologice, studiind limbile: getă, dacă, sanscrită, scită, celtă, parthă, khmeră, runică, greaca veche, a întocmit un dicţionar de cuvinte: arabe, persane, turce, slavone, mongole, a efectuat studii privind geografia Daciei, a început un dicţionar mitologic-religios mistic, a efectuat studii de paleografie românească şi sigilografie, a întocmit un repertoar istoric al României.

A scris muzica pentru câteva foiletoane pe texte scrise de vărul său Ion Bujoreanu, a compus un Marş al Cooperatorilor, a vorbit fluent limbile franceză, italiană, germană, engleză şi greacă, avea o colecţie filatelică deosebită cu mărci poştale din majoritatea ţărilor lumii şi făcea schimburi filatelice cu filatelişti din multe ţări.

A fost subprefect de Glavacioc din 1871, apoi din 1884 a fost deputat de Buzău, fiind reales şi în anul 1888.
 Pentru serviciile deosebite aduse ţării prin activitatea sa în atâtea domenii Dimitrie Butculescu a fost recompensat cu mai multe ordine şi medalii:
      -“Steaua României” în grad de cavaler în iulie 1881, “Bene Merenti” clasa I în ianuarie 1888, “Steaua României” în grad de ofiţer în ianuarie 1893 şi “Coroana României” în grad de comandor în mai 1900.

Era apreciat de regele Carol I ca „românul cel mai popular – apostolul patriotismului”.

În 1889, împreună cu Gabriel Lippmann, laureat al Premiului Nobel pentru Fizică, susține la Paris teza de doctorat, intitulată Étude de l’éthérification et de la conductibilité électrique, devenind primul român doctor în fizică. 

Intors in tara, a fost profesor la Catedra de electricitate de la Universitatea din București (1889-1908), unde a organizat un laborator de cercetări.

1858: S-a născut la Botosani, fizicianul Dimitrie Negreanu, autorul unor importante  lucrări de electricitate, magnetism şi mineralogie.

Imagini pentru fizicianul Dimitrie Negreanu,photos"

A fost  membru corespondent al Academiei Române din 1893; (m. 1908).

Tot în anul 1893 a fost ales membru al Societății Franceze de Fizică și al Societății Internaționale de Electricitate din Paris.

1858: A murit, la Botoșani, Dimitrie Ralet, prozator, dramaturg şi poet, membru marcant al partidei naţionale în 1848 şi apoi al Comitetului unionist (1856); (n. 1816 sau 1817, la Constantinopol).

Ralet Dimitrie

RALET Dimitrie, s-a născut în 1817 (?) și a decedat pe 25 oct. 1858, Botosani. Prozator, dramaturg si poet. Fiul spatarului Alexandru Ralet din Botosani si al Mariei, fiica bogatului negustor bucovinean, baronul Teodor Mustata. Dupa informatii secundare, ar fi studiat in Polonia.

Debuteaza in 1837 cu o placheta de traduce Placerea simtirei. Presedinte al tribunalului din Botosani (1841), director al Departamentului Dreptatii sub Grigore Alex. Ghica (1849), Ministru al Cultelor si invatamintului (1854), secretar al Divanului ad-hoc (1857).

A fost un m,embru marcant al Partidei Naționale în 1848 si apoi al Comitetului unionist (1856).

Diletant de talent, Ralet Dimitrie scrie o proza savuroasa, in care acuitatea observatiei este potentata de ironia indulgenta a moralistului: Suvenire si impresii de călătorie in România, Bulgaria, Constantinopole (1858).

1890: S-a născut la Craiova, Eugen Constant (pseudonimul lui Eugen Constantinescu), poet, prozator, dramaturg şi publicist; frate cu scriitorii Paul şi Savin Constant; (m. 27 februarie 1975, Craiova).

1896: S-a născut  graficianul  român Aurel Jiquidi;  (d.4.02.1962).

Aurel Jiquidi în atelier | Modernism

Foto: Aurel Jiquidi, în atelier

A  fost student la Școala de Arte Frumoase din București și, de asemenea, a studiat la Paris și Roma (1920). La sfarsitul anilor 1920, el a inceput sa lucreze pentru presa româneasca.

El a compus o serie de desene despre răscoala țărănească din 1907 și, de asemenea, opere literare ilustrate de I. Creangă și Mihail Sadoveanu.

Lui  Jiquidi  i-a fost decernat Premiul de Stat al Republicii Socialiste România.

1918 (25.X/7.XI): Comitetul Naţional Român Central hotăra înfiinţarea de gărzi naţionale şi de gărzi civile săteşti pe întregul teritoriu locuit de români în Transilvania şi în Ungaria, pentru „păstrarea liniştii şi averii fiecăruia” (la 29 octombrie/11 noiembrie se va forma Statul Major al acestor gărzi).

1920: Se finalizează lucrările Congresului Ostaşilor Moldovei, prezidat de Vasile Cijevschi, în cadrul căruia a fost proclamată autonomia Basarabiei Ţariste fata de Imperiul Rus.

La 20-25 octombrie 1920 avut loc, în Casa eparhială din Chişinău, Congresul Ostaşilor Moldoveni, prezidat de Vasile Cijevschi, în cadrul căruia a fost proclamată autonomia Basarabiei Ţariste fata de Imperiul Rus şi convocat organul suprem – Sfatul Ţării.

Vasile Cijevschi (n.1880-d.1931), Preşedinte al Congresului Ostaşilor Moldoveni 1917, piatră funerară vandalizată, Cimitirul Armeanu, Chişinău, R.Moldova
Image result for vasile cijevschi

Foto: Cimitirul Armeanu din Chişinău, piatra funerară a lui Vasile Cijevski vandalizată de ocupantii sovietici.

Vasile Cijevschi (n. 17 octombrie 1880, com. Zaim, jud. Tighina – d. 14 iulie 1931), a fost delegat în Sfatul Ţării de Congresul Ostaşilor Moldoveni cu mandat din 21 noiembrie 1917 pînă la 27 noiembrie 1918.

La 27 martie 1918, Vasile Cijevshi a votat pentru Unirea Republicii Democrate Moldoveneşti, succesoarea de drept a Basarabiei Ţariste, cu România.

1921 : S-a nascut la Sinaia,  Mihai I, ultimul rege al României. A domnit în două rânduri, între 20 iulie 1927 și 8 iunie 1930, precum și între 6 septembrie 1940 și 30 decembrie 1947.

 A moștenit de la naștere titlurile de principe al României și principe de Hohenzollern-Sigmaringen (la care a renunțat mai târziu).

Cele mai importante momente din viața regelui Mihai | Digi24

 A devenit pentru prima dată rege  în 1927, după moartea bunicului său Ferdinand I, întrucât tatăl său renunțase  la tron și rămăsese în străinătate. Minor fiind, atribuțiile regale erau îndeplinite de o regență, pana la întoarcerea inopinată și ilegală din iunie 1930 a tatălui sau, Carol al II-lea , care nu a intmpinat  rezistență. Detronat de tatăl său, Mihai a primit titlul creat ad-hoc deMare Voievod de Alba-Iulia.

La 6 septembrie 1940, Carol al II-lea a fost obligat de noul prim-ministru, generalul Ion Antonescu, să abdice și să părăsească țara,tronul revenindu-i a doua oară lui Mihai. In timpul Statului National – Legionar si  apoi sub regimul autoritar al lui Antonescu, regele Mihai  nu a avut nici o putere reală de decizie, fiind în permanență sub supravegherea serviciilor de informații. Nu a fost informat în prealabil asupra intrării României în războiul mondial  alături de Germania nazistă.

 Când balanța războiului s-a întors și forțele sovietice  au pătruns pe teritoriul României, regele Mihai a decis să salveze ce se mai putea salva și a înfăptuit sprijinit de partidele istorice si de comunisti la 23 august 1944 o lovitura de stat in urma careia  Ion Antonescu a fost arestat  și a fost  restaurata Constitutia democratica din 1923.

În 1941 a devenit Mareșal al Armatei Române.

Dupa fraudarea de catre comuniști  în 1946,  anul 1947 a marcat interzicerea și decapitarea Partidului National -Taranesc .

La sfârșitul anului a venit rândul instituției monarhice să fie înlăturată: pe 30 decembrie 1947 regele a fost constrâns să semneze decretul de abdicare,în aceeași zi fiind proclamată Republica Populara.

În ianuarie a plecat în exil, unde a încercat să pledeze cauza țării sale, însă s-a izbit de un zid al obtuzității. S-a căsătorit cu principesa Ana de Bourbon – Parma  și s-au stabilit după mai multe peregrinări  in Elvetia.

Cuplul are cinci fiice, principesele Margareta, Elena, Irina, Sofia și Maria. După Revolutia anticomunista din 1989, a fost impiedicat de regimul Ion Iliescu să se întoarcă în țară, cu excepția Paștelui din anul 1992, când a atras mari mulțimi entuziaste venite să-l vadă.

De-abia sub președinția lui Emil Constantinescu, în 1997, și-a primit înapoi cetățenia română. Ulterior i-au fost retrocedate și o parte din proprietăți.

La 10 mai 2011, pe fondul  temerii privind eventuale pretenții ale Hohenzollernilor germani la șefia Casei Regale române,  Mihai a rupt legăturile istorice și dinastice cu Casa princiară de Hohenzollern-Sigmaringen, a schimbat numele familiei sale în „al (a) României” și a renunțat la titlurile conferite lui și familiei sale de către Casa princiară.

Potrivit  Legii salice de succesiune, cu valabilitate în ultima constituție democratică a regatului România, cea din 1923, la moartea regelui Mihai, în absența schimbării constituției  care ar necesita restaurarea monarhiei, succesiunea revine familiei de Hohenzollern-Sigmaringen, șeful acesteia, prințul Karl Friedrich de Hohenzollern, aflându-se pe prima poziție în ordinea de succesiune .

La 30 decembrie 2007, într-o ceremonie privată, Mihai a promulgat noul statut al Casei Regale, intitulat Normele fundamentale ale Familiei Regale a României, un act considerat cu însemnatate eminamente simbolică, în absența aprobării Parlamentului,  în comparație cu Legea vechiului Statut din 1884, pe care încearcă să îl înlocuiască, act prin care a desemnat-o pe fiica sa, principesa Margareta drept moștenitoare a Tronului cu titlurile de Principesa Moștenitoare a României și de Custode al Coroanei României.

Cu aceeași ocazie, Mihai a cerut parlamentului ca, în cazul în care națiunea română și parlamentul României vor considera potrivită restaurarea monarhiei, să renunțe la aplicarea Legii salice  de succesiune.

Mihai I ca Rege al României a fost unul dintre puținii foști șefi de stat din perioada celui de-al Doilea Război Mondial care au trăit și în secolul XXI. A decedat: în ziua de 5 decembrie 2017, la ora 13:00, în urma unei suferințe îndelungate (leucemie și cancer de piele), în locuința particulară din Aubonne, Elveția.

A fost înmormântat, pe 16 decembrie 2017, în noua catedrală arhiepiscopală și regală din Curtea de Argeș, alături de regina Ana, care fusese înmormântată tot aici pe 13 august 2016.

1922: A fost inaugurat, în grădina Cişmigiu din Capitala, Monumentul eroilor francezi căzuţi în războiul din 1916-1918.

Image result for Monumentul eroilor francezi photos
Image result for Monumentul eroilor francezi photos

1925: S-a născut Vasile Parizescu, pictor, desenator şi colecţionar de artă; este fondatorul şi preşedintele Societăţii Colecţionarilor de Artă din România.

1925: S-a născut în orașul Ismail din sudul Basarabiei, atunci în  România, Ioan Chirilă, gazetar sportiv si prozator roman; (m. 20 noiembrie 1999).

 Tatăl său, Ștefan G. Chirilov, era agricultor și industriaș de etnie lipoveană. În perioada României întregite a fost primar al comunei Cairaclia, președinte al Băncii Populare din aceeași comună și va fi decorat cu Meritul Comercial Clasa I, Ordinele Coroana României și Steaua României în Gradul de Cavaler, dovadă de mare contribuție la realizarea dezideratelor românești în această regiune cu populație mixtă, deloc ușor de guvernat de statul român.

FOTO] „Nea Vanea”-Ioan Chirilă, 95 de ani de la naștere! | Radio România  Reșița

Mama sa, Caliopi Alaman, era de origine greacă, familia ei fiind venită în România din Insula Andros. Copilăria în Delta Dunării a fost fascinantă pentru viitorul cronicar, acesta purtând cu el, până în ultima clipa, nostalgia satului copilăriei sale din sudul Basarabiei.

În anul 1940, la vârsta de 15 ani, în condițiile ocupației sovietice a Basarabiei, Ioan Chirilă a trecut Dunărea, împreună cu familia sa, și s-a stabilit în orașul Galați, iar apoi la Brăila, unde a absolvit liceul. Ulterior, s-a mutat la București, unde s-a înscris la Facultatea de Drept, pe care a absolvit-o în anul 1949.

În această perioadă a practicat mai multe sporturi: fotbalul (ca junior la echipa de categorie inferioară Cetatea Ismail, apoi, în timpul războiului, la divizionara B Dacia „Vasile Alecsandri” Galați.

Cariera de fotbalist i-a fost întreruptă de o accidentare gravă, dar în timpul studiilor universitare a jucat volei, tenis și a practicat atletismul (aruncarea greutății).

Din anul 1951 Ioan Chirilă a lucrat ca redactor sportiv la Editura Uniunii de Cultură Fizică și Sport, pentru ca din anul 1959 să activeze ca jurnalist la cotidianul „Sportul popular“ – transformat după Revoluție în „Gazeta sporturilor“.

La acest cotidian sportiv, Ioan Chirilă a îndeplinit pe rând funcțiile de redactor (1959-1961), șef de rubrică (1961-1971), publicist comentator (1971-1978), șef de secție (1978-1993), director general (1993-1999). Din anul 1997 a lucrat ca senior editor la cotidianul „Pro Sport“. A participat la nouă turnee finale ale Campionatului Mondial de Fotbal și la două ediții ale Jocurilor Olimpice de vară.

În anii 1970, a deținut la Radiodifuziunea Română o rubrică permanentă în calitate de comentator.

Cunoscut sub porecla de „Nea Vanea”, Ioan Chirilă este autorul a 27 de volume de publicistică închinate unor sportivi sau evenimente sportive, scrise într-un stil original, colorat („Șepcile roșii“, „World Cup ’66“, „Argentina“ „Și noi am fost pe Conte Verde” etc.). Cărțile sale au fost editate în tiraje foarte mari, cartea „Nadia“ de exemplu vânzându-se în 300.000 de exemplare.

În același timp, Ioan Chirilă a fost și un traducător de excepție. A tradus din limba rusă de la cărți tehnice, până la piese de teatru precum „Turnul de Fildeș” de Viktor Rozov, „Fuga” de Mihail Bulgakov și câteva schițe de M. Zoscenko, pe care le-a dramatizat sub titlul „Când comedia era rege”. Toate s-au jucat pe scena Teatrului de Comedie din București.

Membru al Uniunii Scriitorilor, Ioan Chirilă a scris enorm, lucru pentru care a primit numeroase premii şi distincţii. A fost de departe cea mai importantă personalitate a gazetăriei sportive româneşti, devenit patriarhul cronicarilor sportivi.

A fost căsătorit cu actrița și directoarea de teatru Iarina Demian (mama Danei Vasilescu din filmul Liceenii), cu care a avut doi copii, Ionuț Chirilă (n. 1967) și Tudor Chirilă (n. 1974). Dacă Tudor a moștenit talentul mamei sale, având veleități de artist, Ionuț a fost fascinat încă de mic de lumea în care se învârtea tatăl său, cea a sportului și a presei sportive, întâi ca fotbalist, iar mai apoi ca antrenor.

Tudor Chirilă este un actor, muzician, compozitor și producător, a fost solistul formației „Vama Veche”, apoi a fondat formația „Vama”. Ca actor, a jucat în numeroase filme de scurt și lungmetraj și a interpretat roluri de referință în spectacolele de teatru ale unor regizori români importanți. Ionuț Chirilă este antrenor de fotbal.

1926: S-a născut Christine Valmy (Cristina Xantopol), estetician, consultant şi antreprenor în industria cosmeticelor; supranumită „Regina cosmeticelor”; în 1971, Congresul SUA o elogiază în Congressional Record pentru crearea unei noi industrii şi a unei noi profesii (skin care specialist în SUA).

Image result for Christine Valmy photos
Image result for Christine Valmy photos

De la înfiinţarea în 1965, în SUA, a firmei Christine Valmy Inc şi până în prezent, funcţionează în SUA peste 3000 de saloane de frumuseţe sub marca Christine Valmy şi peste peste 100 de şcoli Christine Valmy în lume; (m. 2015).

1935: A avut loc, la Opera Română din Bucureşti, sub bagheta dirijorului Ionel Perlea, premiera operei bufe în două acte “O noapte furtunoasă”, de Paul Constantinescu (libretul după I. L. Caragiale).

1936: Printr–o circulară a lui Corneliu Zelea Codreanu a fost înfiinţat Corpul Muncitoresc Legionar.

1936b Îndemn Al Lui Horia Sima - Muncitorul Legionar, 1941

Creată în cadrul Mișcării Legionare, această organizație fost condusă, în perioada 1936–1939, de către inginerul silvic Gheorghe Clime, membru fondator al Legiunii, luptător în Spania. CML reproducea structura de organizare a Mișcării. La început s-a format garnizoana București, apoi au fost înființate garnizoane CML în Valea Jiului, Ploiești, Galați, Constanța etc.

În timpul revoltei legionare din 1941, cele mai multe atrocităţi au fost comise tocmai de acest Corp, care, potrivit unor istorici, era infiltrat cu membri ai PCR si agenţi diversionişti ai  NKVD – ului sovietic.

1936: S-a născut pianistul concertist Gabriel Amiraş, unul dintre cei mai importanţi pedagogi ai Conservatoarelor de Muzică din Cluj şi Bucureşti.

1940: Comisia europeană şi Comisia internaţională a Dunării sunt înlocuite cu Comisia dunăreană unică, formată din opt membri (Germania, Italia, Iugoslavia, Slovacia, Ungaria, România, Bulgaria şi Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste.

1940 : Conferința dunăreană de la București.

Noua Conferință dunăreană și-a început lucrările la 24 octombrie 1940, reunind delegați ai României (Vespasian V. Pella), Germaniei (Georg Martius), Italiei (Renato Silenzi) și Uniunii Sovietice (Arkadi Sobolev). Avea scopul de a reglementa cu titlu provizoriu regimul internațional al Dunării de Jos, (în aval de Brăila), până la momentul când cele două regimuri puteau fi unificate.

Delegatul român a propus înființarea unui Consiliu al Dunării Maritime pentru sectorul Brăila–Sulina, în locul Comisiei Europene a Dunării, în care să fie reprezentate România, URSS și Germania, iar delegația sovietică a propus, să se creeze o administrație mixtă româno-sovietică pentru respectivul sector dunărean și să se interzică navigația vaselor militare, cu excepția celor române și sovietice. Lucrările conferinței s-au încheiat la 29 octombrie, Germania acceptând „soluția” sovietică. De fapt, URSS și-a asigurat prin forță, controlul asupra brațului Chilia: la 28 septembrie a preluat ieșirea Canalului Starii Stambul în Marea Neagră; la 28 octombrie, sovieticii au ocupat Ostroavele Tătaru Mic, Dalerul Mic, Dalerul Mare și Măcin; la 5 noiembrie au ocupat grupul de insule dintre Brațul Starii Stambul și Canalul Musura.

1944: Armata română intră în orașul Carei, preluând controlul asupra întregului teritoriu transilvanean ocupat în urma Diktatului de la Viena din 1940, de Ungaria.

1944: Armata română intră în orașul Carei, preluând controlul asupra întregului teritoriu transilvanean ocupat în urma Diktatului de la Viena din 1940, de Ungaria.

Vânători de munte intrând victorioşi în nordul Transilvaniei eliberate (1944) - foto: balcanii.ro

Vânători de munte din Armata Română intrând victorioşi în nordul Transilvaniei eliberate (1944)

1962: S-a născut chitaristul Marian Ionescu (membru-fondator al formaţiei „Direcţia 5”).

Image result for chitaristul Marian Ionescu

 1965 : A luat fiinţă deşi a existat o iniţiativă încă din anul 1932, primul Muzeu al Marinei din România, la Mangalia, cu sediul în localul Staţiunii de pregătire marinărească.

A fost rodul muncii a doi mari iubitori de istorie a navigaţiei, comandorii Filaret Popescu, numit director, şi Dan Nicolaescu.

Prin ordinul Consiliului de Miniştri nr. 1127 din 29 mai 1969, patrimoniul a fost transferat la Constanţa, iar Muzeul Marinei Române, înfiinţat ca instituţie de interes naţional, subordonat Ministerului Apărării Naţionale, a fost organizat în garnizoana Constanţa, în vechiul local al Şcolii superioare de marină.

1968 (25/26): A murit la Bucureşti, marele naist Fănică Luca.

Genurile în care a excelat au fost muzica lăutărească (vocală), populară,  și romanțele.

Imagini pentru Fănică Luca. photos"

Pe numele adevărat Iordache Luca Ștefan (n. 5 aprilie 1894, Ploiești), a fost un naist virtuoz, vocalist și șef de orchestră rom din România, considerat unul dintre cei mai talentați naiști din toate timpurile, fiind apreciat de compozitorul George Enescu drept „cel mai bun suflător pe care l-am auzit până azi (Expoziția Universală de la New York, 1939)”.

A fost și un pasionat profesor de nai, intre elevii care au studiat sub îndrumarea lui numărandu-se naiști de mare talent, precum Gheorghe Zamfir , Radu Simion, Damian Luca (nepotul său), Nicolae Pîrvu.

1976: A murit George D. Florescu, istoric, genealogist (cercetări fundamentale privind boierimea munteană) şi arheolog; (n. 19 mai 1893, la București).

George D. Florescu - Portrete

Pasionat de muzică și de științele exacte, a vrut să urmeze cursuri de inginerie la Zurich, dar după intrarea României în război alături de Antanta (1916), s-a înrolat în armată și a participat la campaniile din Moldova din 1917.

După război a lucrat un timp într-o bancă, apoi s-a căsătorit cu Marga Cantacuzino, nepoată a politicianului și marelui moșier Gheorghe Grigore Cantacuzino, dobândind astfel stabilitate financiară.

Devenind interesat de genealogie, a fost îndrumat în studiul ei de istoricii Ioan C. Filitti și Emanoil Hagi Mosco.

A fost secretar și director adjunct al Muzeului Municipal București, cercetător la institutul de istorie „N. Iorga”(din 1950), membru fondator al Comisiei de heraldică, genealogie și sigilografie (1971), continuatoarea Societății Genealogice (1943-1948), al cărei vice-președinte fusese. Studiile sale genealogice s-au axat, în principal, pe boierimea din Țara Românească.

 1992: A murit Leonida Neamţu, poet şi prozator.

S-a consacrat romanelor poliţiste şi de aventuri ; (n. 1934, la Soroca, azi în R. Moldova).

1991: S-a revenit la timpul legal român (GMT+2);

Prin Ordonanţa de Guvern 20/1997, pe întreg teritoriul României orarul de vară, corelat cu orarul practicat în statele Uniunii Europene, se aplică din ultima duminică a lunii martie până în ultima duminică a lunii octombrie, când ora 4:00 devine ora 3:00; în anul 2020 s-a trecut la ora de vară (GMT+3) la 29 martie.

NOTĂ: În România ora de vară a fost introdusă prima oară în 1932 (între 22 mai – 2 octombrie). Din 1933 şi până în 1940 ora de vară era introdusă în prima duminică din aprilie până în prima duminică a lunii octombrie. Între anii 1941 şi 1979 nu s-a mai folosit ora de vară. Din 1979 până în 1996 (cu mici excepţii) ora de vară se introducea la sfârşitul lui martie până la sfârşitul lui septembrie. Din 1997 se trece la ora de vară începând cu ultima duminică din luna martie până în ultima duminică din luna octombrie. Parlamentul European a votat, la 26 martie 2019, în favoarea unei propuneri de renunţare la obligativitatea trecerii la ora de vară la nivelul Uniunii Europene. Potrivit acestei propuneri, fiecare stat membru al UE va avea dreptul să decidă până în 2021 dacă va păstra actualul sistem sau va renunţa la schimbarea orei.

1998: La Bucureşti au avut loc alegerile pentru postul de primar general al Capitalei.

Dat fiind procentul scăzut de participare la vot – 34,3% , alegerile au fost invalidate.

 1999: A fost efectuat primul transplant de cord din România, la Spitalul Clinic de Urgenţă Floreasca din Bucureşti, donatorul fiind o tânără de 24 de ani, aflată în moarte cerebrală.

Transplantul a fost realizat de o echipă de medici chirurgi din cadrul Clinicii de cardiologie, condusă dr. Şerban Brădişteanu

2004: A fost lansat proiectul “Biblioteca Virtuală Naţională” inițiat de către Ministerul Culturii şi Cultelor, Biblioteca Metropolitană Bucureşti şi firma Softwin.

2011: A decedat marele regizor român de teatru si film Liviu Ciulei;  (n.7 iulie 1923).

 

The Romanian Film Festival in London |Liviu Ciulei

A fost peste 10 ani director artistic al Teatrului Bulandra, între anii 1963 – 1974 , de unde a fost îndepărtat de cenzura comunistă în urma scandalului cu premiera „Revizorul”, montată de Lucian Pintilie, care a fost interzisă de a mai fi reprezentată după doar câteva spectacole. Sub conducerea sa, Teatrul Bulandra devenise cea mai importantă instituție teatrală a vremii,din Romania.

În perioada regimului comunist, Liviu Ciulei a fost urmărit și denunțat la Securitate  printre altii  de către Ion Besoiu  și a avut reclamații făcute de către radu Beligan  la aceeași instituție

A părăsit România în anul 1980, și a lucrat în multe țări din Europa, precum și în SUA, Canada si Australia.  S-a întors în țară după 1980 regizând o serie de piese celebre

Printre numeroasele distinctii primite de-a lungul prodigioasei sale cariere, un loc aparte l-a ocupat premiul pentru regie, la Festivalul cinematografic de la Cannes  in  anul 1965, pentru filmul – Padurea Spanzuratilor. 

 A fost căsătorit cu marea actriță Clody Berthola , cu scenografa Ioana Gardescu  și cu jurnalista Helga Reiter.

Fiul celei de-a treia soții, (fǎcut cu un scriitor din fosta RDG), regizorul Thomas Ciulei, a devenit fiul lui  adoptiv. Trupul său a fost incinerat.

http://youtu.be/CIriIgT9oGM

2018:  Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a aprobat canonizarea episcopului Dionisie Erhan al Cetății-Albe-Ismail (1868-1943), una dintre cele mai marcante personalități eclesiastice basarabene din prima jumătate a secolului trecut, luptător pentru realizarea statului național unitar român.

Imagini pentru episcopu i Dionisie Erhan al Cetății-Albe-Ismail photos"

Sf. Dionisie: scurtă biografie

  • La numai 15 ani, în data de 28 noiembrie 1883, a intrat în obştea mănăstirii Suruceni.
  • În 1908 a fost ales starețul Mănăstirii Suruceni;
  • 80% dintre membrii Sfatului Țării îl aveau ca povățuitor și duhovnic pe starețul Dionisie;
  • A fost hirotonit episcop în anul Marii Uniri;

Trupul episcopului a fost găsit neputrezit în timpul unor lucrări de consolidare efectuate la Mănăstirea Suruceni, în data de 10 iulie 2018; ziua sa de pomenire va fi la 17 septembrie.

Aniversări:

La 25 octombrie 1921 s-a născut Mihai I, rege al Romaniei între anii 1927–1930 şi între 1940–1947.

 25 octombrie este Ziua Armatei Române.

La 25 octombrie 1944,  au fost eliberate ultimele localităţi aflate sub ocupaţie străină: Satu Mare şi Carei, încheind operaţiunile militare de alungare a trupelor  ungare si germane de pe întreg teritoriul României (în luptele pentru eliberarea Transilvaniei au participat 270.000 de militari români, din care au căzut eroic în luptă circa 50.000 de soldaţi şi ofiţeri).

CALENDAR CREȘTIN ORTODOX

Sfinții Mucenici Marcian și Martirie

Sfintii Mucenici Marcian si Martirie  au fost secretarii Arhiereului Pavel, Patriarhul Constantinopolului, din timpul imparatului Constantie (337-361). Marcian a fost citet, iar Martirie a fost ipodiacon in marea Aghia Sofia din Constantinopol.

Sfânții Mucenici Marcian și Martirie din Constantinopol - miniatură din Menologhionul lui Vasile al II-lea Macedoneanul - foto: doxologia.ro

Dupa ce Pavel, patriarhul Constantinopolului, a fost depus din scaun, exilat in Armenia si omorat pentru ca nu a primit erezia ariana, adeptii acestei erezii au incercat sa ii cumpere pe Sfintii Mucenici Marcian si Martirie.

Nereusind, au obtinut uciderea lor. Au fost ingropati la poarta Milandisia din Constantinopol. Potrivit Traditiei, Sfantul Ioan Gura de Aur a inaltat o sfanta biserica purtand hramul lor deasupra sfintelor lor moaste facatoare de minuni.

CITIȚI ȘI: 

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2020/10/25/o-istorie-a-zilei-de-25-octombrie-video/

Bibliografie (surse) :

  1. Acad. Dan Berindei, Istoria românilor, cronologie, editura Cartex, Bucureşti 2008;
  2. Dinu Poştarencu, O istorie a Basarabiei în date şi documente 1812-1940, Editura Cartier Istoric ;
  3. e.maramures.ro ;
  4. Wikipedia.ro.;
  5. mediafax.ro ;
  6. Enciclopedia Romaniei.ro ;
  7.  rador.ro/calendarul- evenimentelor;
  8.  Istoria md.;
  9. istoriculzilei.blogspot.ro;
  10. CreștinOrtodox.ro;
  11. Cinemagia.ro.
Publicitate

25/10/2021 Posted by | ISTORIE ROMÂNEASCĂ | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Un comentariu

CEANGAII ȘI FALSELE PROBLEME RIDICATE DE REVIZIONIȘTII UNGURI

“ Ne straduim sa internationalizam cauza autonomiei maghiare din Transilvania si din Secuime, problemele ceangailor si asa mai departe.”

(Laszlo Tokes, fost vicepresedinte al Parlamentului European).

O falsă problemă: “ceangăii” din Moldova.

 Între multiplele probleme apărute în existenţa românilor după revoluţia din decembrie 1989 se înscrie din nefericire şi falsa problemă a catolicilor, cu antecedente care vin din trecutul istoric, revendicarea de către unguri a romano-catolicilor moldoveni ca maghiari, sub denumirea de “ceangăi”, demonstrează fără dubiu faptul că minciuna şi falsificarea documentelor rămân şi astăzi direcţii de referinţă pentru politica externă ungară.
Cu toate că romano-catolicii din Moldova îşi afirmă din totdeauna identitatea românească, naţionalismul maghiar continuă să-i revendice.
Inovaţie lingvistică a istoriografiei maghiare termenul de “ceangăi-maghiari”, sau “maghiari-ceangăi”, (în franceza Tchangos, în ungureste csangos, în germana Tschangos, în engleza changos), este perceput ca o jignire de către populaţia romano-catolică din Moldova si a creat o falsă problemă etnică ce serveşte guvernului ungar în politica privind protecţia maghiarilor din afara hotarelor.
Bazată numai pe surse “istorice maghiare” falsa problemă a romano-catolicilor din Moldova, a devenit subiect de lucru pentru organismele europene cu atribuţii în domeniu, la iniţiativa guvernului maghiar care s-a folosit în acest sens de câteva asociaţii create artificial şi finanţate pe măsură.

Liderii acestora, un cerc limitat de persoane, care migrează de la o asociaţie la alta (Via Spei, Asociaţia Ceangăilor Maghiari din Moldova, Siret – Cleja, etc.), numărând în total câteva zeci de oameni, reprezintă fie “importuri din Ardeal”, fie persoane şcolite peste noapteîn centre universitare din Ungaria.
Lipsiţi de audienţă, dar având nevoie de o legitimare a acţiunilor întreprinse, au întocmit liste cu semnături pentru diverse ajutoare materiale, folosindu-le ulterior pentru a susţine solicitările de asistenţă educaţională şi religioasă în limba maghiară.
Necunoaşterea acestui aspect a indus astfel în eroare organismele europene cu atribuţii în domeniu care, prin rezoluţiile adoptate în anul 2001 au concluzionat în mod surprinzător, că “ceangăii” ar fi o “minoritate etnică” compactă ca areal geografic, altfel spus, închisă, izolată şi condamnată la dispariţie.

Căzute în această capcană organismele europene au acceptat aprioric „rolul salvator” al asociaţiilor pro-maghiare în privinţa aşa-zişilor “ceangăi” facilitând astfel neo-maghiarizarea catolicilor  moldoveni fapt ce ar putea conduce, în ultimă instanţă, la aberante soluţii teritoriale de tipul “pământuri ceangăieşti”. În acest fel nostalgia “Ungariei Mari” cunoaşte o interesantă metamorfoză adaptată indusiv realităţilor Europei de astăzi.

Precizare: despre așa-zișii ceangăi

Dar cine sunt “ceangăii”?

        Catolicii moldoveni de astăzi sunt urmaşii ardelenilor români, în cea mai mare parte ţărani iobagi, care plecaţi în pribegie s-au aşezat în Moldova şi nu puţini în Muntenia.

 Creşterea neobişnuită a populaţiei catolice din Moldova a dus la apariţia a zeci de sate situate în bazinul mijlociu al Siretului cu accent pe Bacău, Neamţ şi laşi. Această plecare în pribegie apare abia după ce în câteva rânduri românii din Ardeal, scoşi în afara celor trei naţiuni medievale (unguri, saşi şi secui), s-au ridicat cerându-şi drepturile, la Bobâlna (1437),în 1514 sub Gheorghe Doja şi în 1784 cu Horea, Cloşca şi Crişan.

        Adânciţi în grozăviile legilor Tripartitului Werboczi românii erau la 1764 potrivit geografului austriac Hacquet “surghiuniţi de celelalte neamuri din Principat pe pământurile cele mai pustii şi părăsite,… fiecare sas sau ungur putând lua în stăpânire aceste locuri … gonindu-1 pe acesta (românul) în munţi cu toată familia sa, unde nu găseşte decât stânci, sau chiar silindu-1 să iasă din ţară”.
Referitor la denumirea de “unguri” cu care moldovenii ortodocşi îi numeau pe românii transilvăneni, aceasta se datora, potrivit episcopului de Bacău, Stanislau Jezierski la 1763, faptului că erau catolici şi veneau din Ţara Ungurească (Transilvania), pe care o părăseau din cauza deposedărilor de pământ, restrângerii drepturilor şi creşterii obligaţiilor, dar mai ales a lipsei recunoaşterii naţionale.

Românii transilvăneni s-au adăugat comunităţilor catolice deja existente în Moldova medievală (secolul XIII), ca urmare a misionarismului Romei.
Deformata idee, frecvent vehiculată şi din nefericire însuşită de unii, potrivit căreia cel puţin după nume am fi maghiari, îşi are explicaţia în politica naţionalistă maghiară, care a avut ca apogeu Apariţia în 1898 sub controlul Ministeruluide Interne de la Budapesta a “Societăţii Centrale de Maghiarizare a Numelui”.

În virtutea regulamentului acestei societăţi, şi prin intermediul preoţilor catolici maghiari, românii primeau nume ungureşti deoarece “…prin maghiarizarea numelui de familie, adică prin botez naţional cel cu nume străin este primit în Societatea maghiară”.

Fapt istoric de necontestat susţinut de un document oficial, care nu a avut niciodată un echivalent românesc, politica de maghiarizare a numelor constituie un important filon de inspiraţie şi pentru liderii politici ai Ungariei de astăzi.
Ce machiavelism mai mare poate exista dacă ieri ne goneau de pe pământul nostru, iar astăzi ne botează “ceangăi-maghiari” şi ne cheamă înapoi cu certificate de “nobleţe maghiară”!?. Este ca şi cum între victimă şi călău se creează dintr-o dată o asemenea iubire încât victima sărută mâna celui care tocmai i-a furat casa şi pământul.
Pentru că după 1990 au început să apară o serie de emisari ai Budapestei, care solicită nici mai mult nici mai puţin, ca noi, urmaşii pribegilor de ieri, să spunem că suntem maghiari. Botezându-ne “ceangăi”, adică un fel de maghiari corciţi, au devenit dintr-o dată extrem de grijulii faţă de soarta noastră şi declarându-ne o populaţie arhaică lipsită de intelectuali, transformă religia noastră într-un subiect care induce ideea că ceea ce este catolic este automat şi ungur.
De aici şi până la transformarea catolicilor într-o minoritate etnică aşa cum o face raportul finlandezei – Titty Isohookana-Asunmaa -, nu este decât un pas. Care s-a făcut trebuie să recunoaştem, şi pe fondul ignoranţei clasei noastre politice, sau cel puţin al unei părţi, la care se adaugă serioase carenţe în domeniul politicii noastre externe şi nu în ultimul rând, al administraţiilor judeţene care nu au sprijinit localităţite catolice.
Formulările din raportul menţionat sunt cel puţin surprinzătoare în condiţiile în care anterior redactării lui au existat reacţii ale unor comunităţi catolice (în localitatea Cleja din judeţul Bacău 1995 şi 1997) când populaţia a respins pe bună dreptate tentativele U.D.M.R. şi asociaţiilor maghiare de a le denatura identitatea românească.

Dezavuaţi de populaţia catolică, astăzi, cei câţiva lideri pro-maghiari s-au concentrat în 2-3 localităţi, unde îşi au domiciliul, transformând locuinţele proprii în “şcoală şi biserică”, ţinând cursuri şi oficiind serviciul religios în limba maghiară.
Absolut “originală” soluţia este de fapt ilegală, încălcând atât legislaţia privind organizarea învăţământului cât şi dreptul canonic.

Profitând de precaritatea dotării existente în unele şcoli din mediul rural, în special în domeniul calculatoarelor, aceşti lideri înghesuie în câteva spaţii improprii, copii cu vârste şi pregătiri diferite, ademenindu-i şi condiţionând serviciile oferite de învăţarea limbii maghiare. Se încalcă astfel toate normele metodologice, pedagogice şi organizatorice necesare a fi respectate pentru autorizarea unei instituţii de învăţământ, în conformitate cu legistaţia românească şi europeană.
Alături de cele câteva calcutatoare şi manuale primite de la Budapesta, deseori în zonă îşi fac apariţia şi preoţi maghiari din Transilvania şi Ungaria, care în aceleaşi spaţii oficiază serviciul religios în limba maghiară.

Potrivit dreptului canonic, preoţii străini care vin şi oficiază în aceste localităţi, încalcă autoritatea Episcopiei de laşi, în condiţiile în care nu au acceptul episcopului de Iaşi.  Aceste reglementări sunt general valabile în toată lumea catolică.
Considerăm că readucerea în discuţie a problemei şcolilor în limba maghiară în satele catolice din Moldova este lipsită de temeinicie, susţinătorii acestei idei raportându-se la un fals precedent încercând să găsească o legitimare istorică, acolo unde ea nu există.

 În mod concret este vorba de iniţiativa din anii 1950 impusă de puterea sovietică de la Moscova autorităţilor comuniste româneşti de a introduce în Moldova şcoli în limba maghiară.
În contextul istoric de atunci, motivaţiile autorităţilor comuniste faţă de înfiinţarea şcolilor în limba maghiară, au fost cât se poate de originale, în conformitate cu idealul internaţionalismului de factură sovietică. Nereuşind să-şi apropie comunităţile catolice prin instituţia ecleziastică, regimul comunist nu a ezitat să-i încadreze pe catolici într-un mod nedrept, în categoria unei minorităţi etnice făcând astfel un serviciu imens naţionalismului maghiar.
Autorităţile comuniste au ignorat însă tocmai părerea celor pentru care au înfiinţat aceste şcoli maghiare, anume romano-catolici din Moldova, care nu au ezitat să ceară în mod firesc înlocuirea acestora cu şcoli româneşti. Experimentul impus din afară care nu ţinea cont de identitatea românească a populaţiei romano-catolice din Moldova, a fost sortit eşecului.
Privind retrospectiv, această argumentaţie este evident că problema romano-catolicilor din Moldova are profunde determinări politice exterioare României, astfel încât tentativele de reactualizare generează aceleaşi reacţii şi atitudini de respingere în rândul comunităţilor catolice.

În acest context relevante pentru identitatea românească a catolicilor din Moldova sunt excelentele relaţii de convieţuire cu ortodocşii, între ei neexistând niciodată probleme interconfesionale sau conflicte.

Stau mărturie atât căsătoriile cât şi convieţuirea în aceleaşi localităţi şi, mai nou, vizita Suveranului Pontif în România la invitaţia Întâiului Stătător al Bisericii Ortodoxe Române.
Intensitatea mereu crescândă a acestor acţiuni provocatoare a solicitat din partea noastră găsirea unor instrumente prin intermediul cărora comunităţile catolice din Moldova să-şi poată afirma, pentru a nu ştiu câta oară, identitatea românească.
În condiţiile în care filo-maghiarii, aşa cum de altfel am menţionat, au înfiinţat o serie de asociaţii ce au ca fondatori aceeaşi 10-20 de oameni fără a se supune niciodată unei dezbateri publice pentru a cunoaşte susţinerea de care se bucură (sic’), în 17 martie 2001, 1000 de catolici delegaţi de 40 de comunităţi din Moldova, în şedinţă publică, au pus bazele Asociaţiei Romano-Catolicilor “Dumitru Mărtinaş”.

Adunarea Generală s-a constituit într-o mult aşteptată ocazie, în care, în mod public, participanţii şi-au afirmat încă o dată originea românească şi au protestat împotriva celor care doresc să-şi atingă scopurile lor politice pe seama romano-catolicilor.
Printr-un vot unanim Asociaţia a fost mandatată să promoveze identitatea românească a romano-catolicilor din Moldova, anulând ipostaza folosirii lor în favoarea unor interese străine.
Pentru aceasta, prima iniţiativă a Comitetului de Coordonare a constituit-o iniţierea unei corespondenţe cu Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei, pe adresa căreia a fost trimis un material reprezentativ privind adevărata stare de fapt.

Din păcate, nici până astăzi forul european nu a dat un răspuns demersului nostru, iar rezoluţiile adoptate ulterior nici măcar nu le-a luat în calcul.
În pofida acestei experienţe triste, membrii comunităţii noastre îşi exprimă speranţa că vocea lor va fi auzită şi ascultată de organismele europene, iar pe viitor deciziile care îi privesc vor fi adoptate cu respectarea principiilor şi normelor care guvernează comunitatea europeană.

Spunem aceasta cu referire clară la principiul Uniunii Europene “unitate în diversitate” întrucât şi noi reprezentăm o componentă românească a familiei europene, de religie romano- catolică. în ultimă instanţă, făcând parte din marea comunitate catolică europeană, ca români reprezentăm o punte peste imaginara linie culturală trasată de Samuel Huntington.

Această precizare doreşte să anuleze ideea că dincolo de hotarele actuale ale catolicismului maghiar pot exista şi chiar există catolici de altă etnie, respectiv români. “Pământeni catolici”, cum îi numea în Sfatul Ţării la 1857 Costache Negri sau “răzeşi catolici” potrivit lui Mihail Kogălniceanu, catolicii din Moldova, care s-au privit întotdeauna ca români, au devenit, mai ales în ultimii 10 ani, un subiect viu de discutat, fără voia lor.

Mai mult decât atât, peste noapte, un parlamentar maghiar ales pe listele U.D.M.R. în judeţul Bihor s-a autoproclamat în Parlamentul României, reprezentantul catolicilor din Moldova, în condiţiile în care circumscripţia sa electorală se află la peste 600 km faţă de Moldova.
Informăm că romano-catolicii din Moldova şi-au exprimat opţiunile electorale la fel ca toţi românii, astfel încât formaţiunea politică de care aparţine parlamentarul respectiv (U.D.M.R.) nu a obţinut nici un loc în legislativul României la nici una din alegerile democratice din l990 până astăzi.În concluzie:

– “Ceangăii” nu există: există doar români romano-catolici, ei nu sunt o minoritate etnică pentru că limba maternă a catolicilor moldoveni este limba română, obiceiurile, portul popular, cultura populară a acestora, sunt specifice naţiunii române.
– Catolicii din Moldova au fost şi sunt români, iar apartenenţa lor la religia romano-catolică nu dă dreptul nimănui să-i revendice.

Prezentarea lor ca maghiari are motivaţii politice străine de identitatea acestora.

– Nu se poate vorbi de o discriminare a catolicilor din Moldova de către majoritatea ortodoxă, în condiţiile în care şi unii şi alţii sunt români şi convieţuiesc în bună pace.
– Himera “Ungariei Mari” nostalgie a liderilor maghiari de astăzi este străină catolicilor din Moldova.
– Este necesară o atitudine fermă din partea statului român referitoare la amestecul străin în problema catolicilor.

Certitudini științifice

Testele ADN au stabilit originea ceangailor.

Teste ADN pentru stabilirea originii etnice a ceangăilor au stabilit că din punct de vedere genetic (ca și al culturii tradiționale), romano-catolicii din Moldova (ceangăii) sunt români și sunt diferiți de unguri.

        Aceste teste au stabilit că populația din Ungaria de azi, este de origine europeană nu mongoloidă, ungurii nu sunt înrudiți genetic cu triburile maghiare, hune, turcice sau cu populații vorbitoare de limbi fino-ugrice (finlandezi, estonieni), nici cu populații  din zona caucaziană sau cu iranienii ci că ungurii sunt descendenții populației europene ce exista în Panonia și Bazinul Carpatic înainte de venirea triburilor migratoare iar maghiarizarea a fost facută de elitele aflate la conducere.

        Ungurii sunt un amestec de români, slavi, germani și țigani, maghiarizați lingvistic, ungurii de azi fiind din punct de vedere genetic cel mai mult apropiați de slavi și țigani.

Cei interesați de conținutul acestor documente și articole pot accesa adresele de mai jos:

    1) Diversitatea cromozomială în Europa (în limba engleză) – aici
2) Genetica umană în Europa – populaţia ungurească  veche (în limba engleză) – aici
3) Istoria populaţiei africane din punct de vedere al variaţiei cromozomiale (în limba engleză) – aici
4) Ungurii nu au descendenţă asiatică (în limba engleză) – aici
5) Migraţia populaţiilor (în limba engleză) – aici
6) Polimorfismul cromozomial la populaţia ungară (în limba engleză) – aici
7) Polimorfismul cromozomial la populaţia ungară (în limba engleză) – aici
8) Genetica umană în India – afinităţi cu populaţia ungariei (în limba engleză) – aici
9) Genetica populaţiilor balcanice – Bulgaria (în limba engleză) – aici
10) Grupurile etnice din Transilvania (în limba engleză) – aici

Video in LIMBA ROMANA:ORIGINEA ETNICA A UNGURILOR ,SECUILOR SI CEANGAILOR pe baza testelor ADN :  AICI

  SURSA: ASOCIATIA ROMANO-CATOLICILOR “DUMITRU MARTINAS”-BACAU, ROMANIA.

25/10/2021 Posted by | ISTORIE ROMÂNEASCĂ | , , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

ISTORIA TRAGICĂ A BASARABIEI COTROPITE DE HAITELE SOVIETICE

JEAN NOUZILLE: MOLDOVA, ISTORIA TRAGICĂ A UNEI REGIUNI EUROPENE

Această imagine are atributul alt gol; numele fișierului este jean-nouzille-moldova-prut-international-2005-a-2203407-299x299.JPG

Victoriile repurtate de Armata Roşie împotriva Armatei germane în primăvara anului 1944, vor marca revenirea Basarabiei în cadrul U.R.S.S. şi restabilirea stăpânirii sovietice.

În primăvara anului 1944, guvernul sovietic anunţa că „trecerea graniţei în România va fi dictată exclusiv de necesităţile militare şi de rezistenţa trupelor inamice”.

În regiunile ocupate de Armata Roşie, prima grijă a autorităţilor militare sovietice este reorganizarea administraţiei locale şi reluarea activităţior economice, pentru a asigura spatele frontului şi a favoriza derularea operaţiunilor militare.

Acestea au numit persoane devotate în fruntea organelor administrative (prefecturi, sub-prefecturi, primării, tribunale, jandarmerii).

Autorităţile române nu puteau lua nici o decizie înainte de a avea aprobarea autorităţilor locale. Toate organele administrative şi populaţia trebuia „să respecte dispoziţiile comandamentului local şi, îndeosebi, să îndeplinească toate obligaţiile impuse prin ordonanţă”.

Toate deciziile luate de autorităţile române erau însoţite de textul în limba rusă.
Ziaristul britanic Alexandre Werth scrie: „în iunie 1944, când mă aflam în vizită la Botoşani, oraş situat pe teritoriul român ocupat de Armata Roşie, găsesc aici o numeroasă populaţie de evrei pe care, cu toate cererile nemţilor, românii nu i-au exterminat”.

Ziarul elveţian National Zeitung, din data de 5 mai 1944, publica un articol al corespondentului său la Botoşani care relatează că „administraţia este complet în mâinile românilor, dar controlul suprem este rusesc”.

Autorităţile române înregistrează un număr mare de plângeri împotriva trupelor sovietice. Ţăranii sunt deposedaţi de animale, îndeosebi de cai şi bovine.

Soldaţii sovietici confiscă multe lucruri şi deteriorează casele pentru a face rost de lemn.

Pe 2 august 1944, comandamentul Armatei Roşii hotăreşte să „elibereze” R.S.S. Moldovenească şi să rupă frontul germano-român.

La 20 august 1944, Armata Roşie lansează ofensiva în Moldova.

La 23 august 1944, la Bucureşti, cade guvernul Antonescu şi România solicită armistiţiul. Condiţiile armistiţiului româno-sovietic nu sunt respectate şi mulţi soldaţi români sunt trimişi în lagăre în Basarabia sau în Rusia.

La sfârşitul lunii august 1944, la Bălţi, este organizat un lagăr unde se află soldaţi ai Armatei Române originari din Basarabia. Condiţiile de detenţie sunt mizerabile.

Potrivit mărturiilor, zeci de mii de prizonieri au murit în lagărul numit , Buchenwald-ul comunist al Basarabiei”.

Supravieţuitorii au fost trimişi la muncă în minele din U.R.S.S., unde au rămas câte 8-10 ani. O parte dintre prizonierii originari din Basarabia întorşi din acest calvar au fost consideraţi „trădători ai patriei sovietice”, pentru că au făcut parte din Armata Română în perioada 1941-1944.

La 10 mai 1998, la Bălţi, supravieţuitorii au ridicat o cruce pe locul fostului lagăr şi au ţinut o ceremonie în amintirea celor căzuţi.

Pierderea Basarabiei 1940 | Istorie pe scurt

Reanexarea Basarabiei

Pe măsura înaintării trupelor sovietice, populaţia Basarabiei resimte ocupaţia, însoţită de aplicarea unei politici lingvistice, a foametei (1946-1947) şi a altor metode violente de genul deportărilor masive.

Politica lingvistică

În vara anului 1944, cadrele politice şi culturale din R.S.S.M , evacuate în 1941, revin în urma Armatei Roşii.

Moscova ordonă ca jargonul rusificat care fusese introdus în R.A.S.S.M. să devină limba oficială a noii republici moldoveneşti.

Ivan Dimitrievici Ceban, moldovean rusificat din Ucraina, este unul dintre conducătorii comunişti.

I.D. Ceban hotărăşte să rusifice lexicul moldovenesc şi exercită represalii împotriva autorilor basarabeni care rămân ataşaţi de limba lor.

Basarabenii care primiseră educaţie superioară în regimul românesc sunt înlocuiţi de comunişti veniţi din stânga Nistrului.
Anumite condiţii favorizează introducerea „culturii moldoveneşti”.

Mai întâi, în 1940, intelectualii basarabeni se refugiază masiv în România şi numai 11 % din profesori rămân pe loc.

Apoi, se organizează lichidarea şi deportarea celor care fac parte din administraţia oraşelor şi satelor, preoţi, membri ai partidelor burgheze şi ţăranii avuţi.

Cazare Romania - Harta Turistica

Oraşele Basarabiei sunt colonizate cu populaţie de origine rusă şi ucraineană.

Intre 1940 şi 1979, numărul românilor din Basarabia nu creşte decât cu 45,5%, în timp ce acela al ucrainenilor cu 121,2%, iar al ruşilor cu 68,6%9.

Autorităţile ruse procedează la rusificarea administraţiei, a Partidului Comunist şi a statului. în 1944, din 1 355 de funcţionari din aparatul de partid şi de stat, 1116 sunt ruşi sau ucraineni.

In Comitetul Central al P.C.M., din 69 de membri, 6 sunt de naţionalitate română şi 50 de naţionalitate rusă.

În comitetele raionale ale partidului, ruşii ocupă 93 de posturi de prim-secretari, în timp ce românii doar 8.

În comitetele executive, dintr-un total de 582 de posturi cheie, românii nu deţin decât 63.

Aceeaşi situaţie se regăseşte şi injustiţie. Pentru posturile din organele sovietice sunt preferaţi moldovenii din Transnistria.

Până în 1952 nici un român din Basarabia nu este admis la Institutul de Istorie, Limbă şi Literatură (I.I.L.L.). între 1952 şi 1961, procentajul de românofoni creşte de la 7,1 % la 24,3%’

1. Pe buletinele de identitate, la rubrica naţionalitate, românii din oraşe apar ca fiind moldoveni.

Până în 1978, locuitorii de la ţară nu au buletin de identitate.

Românii din Basarabia sunt obligaţi să-şi rusifice prenumele.

In 1956, un grup de scriitori din Basarabia adresează o scrisoare conducătorilor R.S.S.M, in care remarcau faptul că „de 16 ani nu a existat nici un basarabean care să exercite funcţii de conducere în organizaţiile de partid sau de stat din Moldova, în ministere şi instituţii, în comitetele de partid şi executivele raionale, în justiţie etc.

Locuitorii de pe malul drept al Nistrului, sunt consideraţi ca fiind incapabili, persoane care nu merită nici o încredere din punct de vedere politic.

Numiţi cel puţin un ministru, un secretar de raion sau un preşedinte executiv de raion din rândul autohtonilor”.

Introducerea „limbii moldoveneşti”, bazată pe graiuri locale şi pe rusificarea anumitor termeni, este mai dificilă în partea românofonă decât în restul R.S.S.M.

Diverse personalităţi îşi manifestă opoziţia faţă de vulgarizarea limbii moldoveneşti. O parte dintre ei sunt responsabili din aparatul sovietic sau foşti combatanţi în armata sovietică.

Fără a contesta termenul „limbă moldovenească”, curentul care viza introducerea limbii şi a culturii moldoveneşti este combătut pe mai multe planuri: vocabular, ortografie, fonetică, originea limbii şi legătura cu limba română, editarea de opere ale unor autori clasici şi valorificarea moştenirii literare.
Problema cea mai controversată este aceea a originii limbii.

Alfabetul latin era folosit atunci când specialistul în limbi romanice Maksim Serghievski a publicat la Moscova, în 1936, lucrarea sa Moldavskie ătiudî (Studii moldoveneşti), în care enunţă ideea dezvoltării de sine stătătoare a limbii moldoveneşti în raport cu limba română, pornind de la teza unei deosebiri iniţiale în destinul istoric şi lingvistic al moldovenilor şi muntenilor, moldovenii fiind influenţaţi de slavii din est, iar muntenii n-au cunoscut o asemenea influenţă.

Fără a nega că pe teritoriul Moldovei, Ţării Româneşti şi Transilvaniei s-a format o limbă literară unica la care au contribuit autori moldoveni, Serghievski consideră că faptul acesta nu diminuează importanţa dezvoltării limbii moldoveneşti.
Teoria lui Serghievski avea însă meritul de a nu nega caracterul latin al limbii moldoveneşti.

În august 1945, Arkadi D. Udalţov, membru corespondent al Academiei de Ştiinţe a U.R.S.S., lansează ideea că poporul moldovean şi limba acestuia s-au format din încrucişarea elementelor latine şi slave.
O situaţie ciudată se crease în jurul clasicilor literaturii române.

In general, moştenirea literară din trecut nu se mai nega ca înainte în R.A.S.S.M., permiţându-se publicarea de articole şi studii pe această temă, ca de exemplu articolele despre Ion Creangă, Ion Neculce, Grigore Ureche, apărute în revista „Octombrie” pe parcursul anilor 1945-1947.
La Chişinău, sub îndrumarea lui I.D. Ceban, sunt elaborate „Crestomaţie de literatură moldovenească veche” şi „Crestomaţia de literatură moldovenească din sec. XIX”.

Cu toate acestea, editurile nu publicau lucrările clasicilor susnumiţi, motivând că nu aveau permisiunea respectivă din partea CC. al P.C.(b) M. Scriitorii Mihai Eminescu, Vasile Alecsandri, Ion Creangă nu au fost incluşi nici în crestomaţii, fiind consideraţi scriitori „români şi moldoveni”, fapt care nu permitea direcţiei I.I.L.L. să-i declare „numai moldoveni”.

La începutul anului 1950, cu prilejul împlinirii a 85 de ani de la naşterea şi 15 ani de la moartea lui N.I. Marr, Stalin publică o lucrare intitulată Marxism i voprosî iazăkoznania (Marxismul şi problemele de lingvistică), în care critică „noua doctrină lingvistică” a lui Marr, fondator al lingvisticii materialiste sovietice privind originile limbilor.

Potrivit opiniei lui Nikolai Marr, o limbă este rezultatul încrucişării elementelor altor limbi, cum ar fi şi cazul „limbii” moldoveneşti.

Stalin afirmă că din încrucişarea a două limbi nu rezultă o a treia.

„Una dintre limbi iese învingătoare, păstrând şi structura gramaticală şi fondul lexical de bază, continuând să se dezvolte după legile interne, iar cealaltă îşi pierde treptat calitatea şi moare”

19. Ca urmare a acestei teze enunţată de Stalin, este desfiinţat conceptul de „încrucişare”. „Limba moldovenească nu poate fi în acelaşi timp latină şi slavă, lingvistica oficială trebuia să răspundă dacă este latină sau slavă, bazându-se nu pe indicatori secundari sau artificiali, ci studiind în plan comparativ fondul lexical de bază şi structura gramaticală”.

Implicarea lui Stalin în problemele lingvistice pune capăt carierei lui Ceban şi predominanţei originarilor de la est de Nistru.

Acest fapt marchează, în acelaşi timp, şi începutul unei faze liberale în politica lingvistică din Moldova sovietică. Ceban se cramponase de teoria sa privind „limba moldovenească”.

In perioada criticii „noii doctrine lingvistice” a lui Nikolai Marr, Leonid Brejnev era prim-secretar al PCM. (1950-1952). în decembrie 1950, la Chişinău, s-a organizat o şedinţă a consiliului ştiinţific al I.I.L.L. pe tema „Învăţăturile lui Iosif Vissarionovici Stalin cu privire la limba şi studiile de limbă moldovenească”.

La sfârşitul şedinţei, Ivan Ceban, partizan al specificităţii limbii moldoveneşti, apreciază că politica este mai presus de orice gramatică şi că atacurile împotriva limbii moldoveneşti au un caracter de clasă.

Ivan Ceban, „autor al unei gramatici de tristă amintire, redactată după modelul gramaticii limbii ruse a lui Barhudarov, declanşează un atac îndârjit împotriva limbii române şi a alfabetului latin”.

Din 1950 începe publicarea unei colecţii de opere alese ale autorilor moldoveni.
Disputa dintre „moldovenişti”, partizani ai limbii moldoveneşti şi adepţi ai teoriei lui Marr şi opozanţii lor, partizanii romanităţii limbii moldoveneşti, duce la organizarea unei conferinţe comune la Institutul de Lingvistică al Academiei de Ştiinţe a U.R.S.S. şi al I.I.L.L. din R.S.S.M. pe problematica „lingvisticii moldoveneşti”.

Această conferinţă a avut loc la Chişinău, la 3-7 decembrie 1951. Lingviştii Victor Vinogradov, Samuil Bernstein, Ruben Budagov, Raymond Piotrovski au demonstrat că „limba moldovenească” este o limbă romanică, caracterizată nu prin elementele sale slave, ci prin structura gramaticală şi fondul lexical de bază.

Partizanii rusificării „limbii moldoveneşti”, îndeosebi Ivan Ceban, susţin necesitatea renunţării la neologismele intrate în limba română şi înlocuirea acestora cu termeni ruseşti.

Conferinţa din decembrie 1951 nu permite conturarea unei concluzii oficiale care să afirme existenţa unei „limbi moldoveneşti”, diferită de limba română.

Ea a avut ca rezultat demisia lui Ceban din funcţia de director al I.I.L.L. în 1952, anumiţi autori, cum ar fi Vladimir Fiodorovici Şişmariov27, continuă să evoce unitatea celor două limbi, română şi moldovenească.

La 17-19 octombrie 1952, la Chişinău, are loc o nouă şedinţă a Consiliului ştiinţific al I.I.L.L., la care participă romanişti din Moscova, Kiev şi Leningrad, printre care Ruben Budagov, Dmitri Mihalci, Raymond Piotrovski.

Lingvistul Iosif Varticean afirmă că „nu există nici o diferenţă între limbile română şi moldovenească”.

Romaniştii Dmitrii Mihalci, Ruben Budagov, Rubin Udler şi Serghei Lisiţki apreciază că problema unităţii lingvistice moldo-româneşti nu poate fi rezolvată imediat.

Ideea creării unei noi limbi literare, diferită de limba română, este sortită eşecului.
Proiectul de a crea o nouă limbă literară, „limba moldovenească”, în R.S.S. Moldovenească, având la bază graiul din Basarabia sau Transnistria, n-a putut fi realizat.

Cauzele eşecului introducerii obligativităţii „limbii moldoveneşti” în R.S.S.M. au fost analizate de către academicianul Silviu Berejan, directorul Institutului de Lingvistică al Academiei de Ştiinţe a R.S.S.M., şi de lingvistul Eugeniu Coşeriu, profesor de lingvistică la Universitatea din Tubingen, autoritate internaţională în domeniul filologiei romanistice.

Lucrările elaborate de Silviu Berejan, „cu prioritate, în ultimii 15-20 de ani, îndeosebi cele consacrate studiului limbii române, au fost recepţionate de către specialiştii din alte ţări, inclusiv din România, fără nici o rezervă, deşi titlurile acestora conţineau sintagma „limba moldovenească”.

Eugeniu Coşeriu susţine că „este vorba de o abordare contradictorie din punct de vedere raţional, absurdă şi utopică din punct de vedere istoric şi practic”.
După Eugeniu Coşeriu, scopul separării „limbii moldoveneşti de limba română nu putea fi atins, deoarece o limbă care se bazează pe graiuri „moldoveneşti” şi care menţine structurile esenţiale ale acesteia nu poate fi altceva decât o formă a limbii române…

Toate acestea explică eşecul total al „limbii moldoveneşti” artificiale din Basarabia. Această limbă a putut fi impusă pentru o perioadă, dar nu a putut fi impusă nici poporului, nici intelectualilor…

Faptul că moldovenii din Basarabia nu s-au simţit în situaţia specială a unui popor „nou” lipsit de o limbă comună şi de literatura română a făcut ca, atunci când i-a fost oferită posibilitatea de a alege între „limba moldovenească” inventată şi impusă şi limba română, să opteze în mod spontan pentru produsul istoric natural”.
Cu ocazia Congresului limbilor romanice din 1956, lingvistul italian Carlo Tagliavini constată inexistenţa „limbii literare moldoveneşti”.

Examinând „manifestările literare” ale acestei limbi, acesta constată că „pretinsa limbă moldovenească nu este, de fapt, decât limba română literară, scrisă cu alfabet rusesc uşor modificat, cu caractere chirilice modeme, diferite de chirilica slavonă eclesiastică folosită de români timp de secole, cu câteva concesii pentru forma dialectală moldovenească, cunoscute, de altfel, în România”.

Romaniştii din afara R.S.S.M., care au susţinut anterior mitul „limbii moldoveneşti”, şi-au recunoscut greşeala.

Cu ocazia Conferinţei limbilor romanice, care a avut loc la Chişinău în 1961, lingvistul Dmitri Mihalci declara că:

„toţi oamenii de ştiinţă de până la mine, cum au fost M.V. Serghievski, V.F. Şişmariov etc, care au afirmat că limba moldovenească este autonomă au comis o greşeală… Până în prezent, am recunoscut existenţa limbii moldoveneşti aşa cum am primit indicaţii de sus… Din punct de vedere politic, limba moldovenească există, dar din punct de vedere lingvistic, este un nonsens”.

Ivan Ceban apreciază că „limba literară moldovenească” are la bază graiul din raioanele centrale din R.S.S.M. în care intră fostele judeţe Chişinău şi Orhei, o parte din judeţele Tighina (Bender) şi Bălţi, iar de pe malul stâng al Nistrului – raioanele Dubăsari şi Grigoriopol. în 1958, lingvistul R. Udler publică un studiu în care demonstrează că nici unul dintre graiurile întâlnite pe teritoriul R.S.S.M. şi în raioanele limitrofe ale Ucrainei nu sunt de sine stătătoare, formând un tot întreg cu graiurile de dincolo de Prut, fiind împreună cu alte graiuri ale limbii române, parte componentă a masivului lingvistic dacoromân”.

Prietenia dintre Partidul Comunist Român (P.C.R.) şi Partidul Comunist al Uniunii Sovietice este moderată de manifestările antiromâneşti ale conducătorilor P.C.M., care luptă împotriva „naţionalismului reacţionar burghez” şi iau o poziţie fermă în privinţa problemelor lingvistive.

La 13 decembrie 1965, Biroul CC. al P C din Moldova, dezaproba tendinţele naţionaliste manifestate de anumiţi scriitori români şi adoptă măsuri destinate să intensifice campania antiromânească.

Totodată, facea aluzie la autonomia „limbii moldoveneşti” şi la sancţiunile severe împotriva manifestaţiilor naţionaliste. KGB trebuie să vegheze asupra „independenţei limbii moldoveneşti şi să supravegheze persoanele care ar putea aduce prejudiciu acestei idei”.

Lupta împotriva limbii româneşti devine o obsesie a regimului.

Secretarul CC al P.C.M., E. Postovoi, critică revista Cultura, pentru că limba utilizată de acest ziar este prea românească.

Relaţiile dintre Bucureşti şi Moscova se răcesc. La ordinul Moscovei, se limitează schimburile culturale dintre România şi R.S.S.M. Vizitele reciproce de prietenie sunt organizate sub supravegherea organelor de securitate.

Abonamentele la publicaţiile româneşti din România sunt reduse de la 66 501 de exemplare în 1966, la 4 275 în 1968, fiind permise doar persoanelor „demne de încredere”.

În 1970, primul secretar al P.C.M., Ivan Bodiul, declara că „numărul manifestărilor naţionaliste din Moldova nu a crescut, dar s-a schimbat mesajul acestora şi în prezent au un caracter antirusesc mai pronunţat, devenind filoromân. Se folosesc în special foile volante dactilografiate sau scrise de mână, care se răspândesc în întreaga republică.

În acest an, în zece luni, s-au înregistrat 42 de cazuri. Majoritatea acestor fiţuici conţin revendicări privind plecarea ruşilor din Basarabia şi dorinţa de unire cu România”.

Sub conducerea Tatianei Iliaşenko, lingviştii sovietici fac noi cercetări pentru a demonstra existenţa unei limbi moldoveneşti independente.

Ivan Bodiul se străduie să apere acest mit şi, în 1976, în timpul întrevederilor cu Nicolae Ceauşescu, este însoţit de un interpret.

Apariţia la Bucureşti a mai multor lucrări de istorie, în care problema Basarabiei nu este tratată conform dorinţelor U.R.S.S., face ca la 15 octombrie 1975 CC al P.C.U.S. să ia atitudine cu privire la „măsurile suplimentare care se impun în domeniul ideologic având în vedere intensificarea propagandei naţionaliste româneşti care pune în pericol interesele U.R.S.S.”.

România răspunde că „ţarismul a ocupat teritorii româneşti” şi că „nu putem fi de acord cu o teză care este în contradicţie strigătoare la cer cu adevărul istoric, şi anume că românii şi moldovenii sunt două naţiuni distincte, iar limbile română şi moldovenească sunt două limbi diferite”.

CC al PCM. reduce considerabil participarea R.S.S.M. la schimburile culturale dintre U.R.S.S. şi România, spre deosebire de cele cu alte ţări socialiste.

Lectura cărţilor româneşti constituie o dovadă de lipsă de loialitate şi naţionalism. KGB percheziţionează camerele studenţilor pentru a găsi destinatarii acestor cărţi.

In 1978, unele cărţi sunt retrase pentru corecturi, deoarece autorii au folosit cuvinte nemoldoveneşti şi nu au respectat ortografia limbii literare moldoveneşti contemporane.

În 1987, lingvistul german Klaus Heitmann vorbeşte încă de o „limbă moldovenească” înainte de a publica un studiu privitor la problemele „limbii moldoveneşti” în timpul erei Gorbaciov.
Formal, limba moldovenească literară a existat până la 31 octombrie 1988, ziua când la Chişinău este convocată, o consfătuire de lucru a romaniştior din U.R.S.S.

Rezoluţia adoptată cu acest prilej conţinea recomandări în articolele 2 şi 3:

„Recunoaşterea unităţii limbilor care funcţionează în R.S.S.M. şi în România” şi „Revenirea la sistemul grafic latin”. Un singur lingvist, Ivan Ceban, votează împotrivă. Rezoluţia evită expresia „limbă moldovenească”. Noile versiuni ale teoriilor comuniste cu privire la limba moldovenească s-au dovedit neadecvate şi depăşite.

Faza finală a dezbaterilor dovedeşte vitalitatea mitului naţiunii şi limbii moldoveneşti pentru regimul comunist a R.S.S.M..
La 31 octombrie 1994, cu ocazia colocviului privind „Unitatea limbii române, şi variantele locale”, E. Coşeriu afirma că „limba moldovenească” nu există decât la nivelul graiurilor populare şi subliniază unitatea limbii române aşa cum există o limbă comună franceză în Franţa, Canada şi în ţările francofone şi o limbă portugheză comună în Portugalia şi Brazilia.

II.CONCEPŢIA SOVIETICĂ PRIVIND CREAREA POPORULUI MOLDOVEAN – O TEORIE FALSĂ, DE OCUPAŢIE

În august 1947, CC. al P.C.M. îi însărcinează pe istoricii din R.S.S.M. să redacteze un manual de istorie a Moldovei de inspiraţie marxistă pentru a demonstra legitimitatea eliberării Basarabiei, apărându-se astfel rolul jucat de U.R.S.S. Artiom Markovici Lazarev este numit şef al comisiei care trebuie să elaboreze acest manual.

Din 1947 până în 1963, acesta deţine succesiv funcţiile de ministru al învăţământului, secretar al P.C.M. şi ministru al Culturii.

El redactează, într-o perioadă scurtă o lucrare în care susţine că prin formarea Republicii Sovietice Socialiste Moldoveneşti se realizează unirea poporului moldovean.

Califică în termeni extrem de duri unirea din 1918 a Basarabiei cu România, prezentând-o ca o invazie a statului român pe un teritoriu care nu-i aparţine.

El publică o broşură consacrată creării la 2 august 1940 a Republicii Sovietice Socialiste Moldoveneşti.

Lazarev se prezintă ca apărător al intereselor moldoveneşti împotriva pretenţiilor teritoriale ale Ucrainei.

Aceste pretenţii constituie, probabil, raţiunea pentru care comisia privind originea moldovenilor nu pleacă de la concepţia savanţilor ucraineni, care consideră că „slavii sunt elementul autohton iniţial al poporului moldovean”.

Comisia acceptă originea comună a moldovenilor, muntenilor şi transilvănenilor, populaţie romanizată din nordul Dunării, apărută după cucerirea Daciei de către romani în secolul II e.n.
În istoriografia românească şi cea străină există două teorii contradictorii cu privire la formarea poporului român:

– „teoria migraţionistă”, formulată de istoricul german Robert Rosler, conform căreia populaţia romanizată stabilită la nord de Dunăre ar fi emigrat în secolul al IlI-lea, o dată cu retragerea administraţiei şi legiunilor romane la sud de Dunăre.

Această populaţie, care ar fi fost în contact cu slavii de sud, ar fi revenit, la începutul secolului al XII-lea, în Transilvania şi de aici s-ar fi răspândit în întreg cuprinsul spaţiului carpato-dunărean;

– „teoria continuităţii” susţine că, după plecarea legiunilor romane, populaţia romanizată ar fi rămas în mare parte pe loc, retrăgându-se în munţi şi păduri, unde, trăind din creşterea vitelor, a supravieţuit migraţiilor.

La nord de Dunăre, slavii ar fi fost asimilaţi de populaţia autohtonă, cunoscută din cronici sub numele de vlahi, blahi, volohi.
Inconvenientul teoriei migraţioniste constă în faptul că nu există nici o sursă pentru a dovedi întoarcerea populaţiei daco-romane după retragerea aureliană în anii 270-275.

Teza continuităţii nu este evidentă, deoarece contrazice trei surse, chiar dacă ea este logică. „Două teze opun istoricii între ei, una face apel la logică istorică împotriva surselor istorice, cea de-a doua, respingând logica, se bazează pe texte, chiar dacă acestea sunt contradictorii”.

În varianta de probă a Cursului de istorie a Moldovei, partea I, publicată în 1949, s-a luat ca bază teoria continuităţii, care afirmă că populaţia romanizată reprezintă autohtonii regiunii carpato-dunărene.

Ramura de est a acestei populaţii romanizate împreună cu slavii locali sunt strămoşii nemijlociţi ai poporului moldovenesc, care s-a format „în procesul unei încrucişări reciproce a volohilor romanizaţi şi a slavilor de est”.

Conform opiniei autorilor „elementul slav nu este perceput ca influenţă externă, ci ca parte creativă în formarea noilor formaţiuni socio-istorice”, cultura poporului moldovean dezvoltându-se pe baza patrimoniului cultural al Statului Kievean şi principatului Halici.

Autorii Cursului de istorie a Moldovei afirmă că statul moldovean s-a format în sânul statelor slave ale Rusiei Kievene şi Galiţiei.

Partea privind geneza poporului moldovean a fost criticată vehement de istoricii ucraineni. Iată, de exemplu, ce a spus istoricul Ermolenko:

„Autorii nu s-au debarasat întru totul de influenţa istoriografiei burgheze româneşti în problema provenienţei poporului moldovenesc… Noi nu pretindem că slavii au fost elementul autohton iniţial al strămoşilor poporului moldovean, dar volohii au venit mai târziu din Carpaţi, de unde au fost goniţi de intensa colonizare a ungurilor.

O parte dintre volohi s-au stabilit în Valahia, ceilalţi s-au deplasat către teritoriul actualei Moldove. Din încrucişarea moldovenilor şi volohilor s-a format un produs complicat, care este cunoscut de istorie după formarea statului moldovenesc în zona râului Moldova”.

În 1951, apare în limba rusă volumul I al Istoriei Moldovei, tradus în „limba moldovenească” abia în 1954, cu titlul Istoria R.S.S. Moldoveneşti, în care era prezentată o teorie esenţialmenete modificată a etnogenezei moldovenilor:

„Către sfârşitul secolului al XlV-lea, pe teritoriul dintre Carpaţi şi Nistru, numit Ţara Moldovei se forma o populaţie de sine stătătoare, numită „moldovlahi” (de la „volohi”), apoi denumirea a evoluat până la „moldoveni”.

Formarea poporului moldovenesc constituie un proces îndelungat şi complicat.

Populaţia romanizată, care ocupa povârnişurile de răsărit ale Carpaţilor şi teritoriul de-a lungul Şiretului, Prutului şi Nistrului, simte asupra sa înrâurirea culturală puternică a populaţiei slave de răsărit”.

Autorii ţin cont de rezultatele conferinţei ştiinţifice din 1951, de la Chişinău, în cadrul căreia s-a renunţat la teoria interferenţei româno-slave asupra „limbii moldoveneşti”. Istoriografia moldovenească exagerează rolul slavilor în formarea poporului moldovean şi oferă justificări suplimentare politicii de rusificare.

După editarea primului volum al se semnalează divergenţe cu privire la momentul apariţiei populaţiei romanizate în spaţiul carpato-nistrean, şi, în special, pruto-nistrean: unii consideră că ea (populaţia romanizată) a venit aici după plecarea tătaro-mongolilor, care ocupaseră aceste teritorii până la mijlocul secolului al XlII-lea, alţii afirmă că volohii au continuat să se menţină tot timpul în acest spaţiu, rezistând năvălirilor străine şi organizându-se în secolul al XlV-lea în cadrul unui stat moldovenesc.

Divergenţa de opinie în această problemă se manifestă în 1951 între Nikolai Andreevici Mohov, partizan al teoriei migraţioniste, care afirmă că volohii au apărut pe teritoriul dintre Prut şi Nistru, de dincolo de Carpaţi, după plecarea slavilor, în secolul al XlV-lea, şi V. M. Senkevici, directorul I.I.L.L. din Chişinău, care apără punctul de vedere al continuităţii sau „autohtonist”.

Istoria RSS Moldovenesti, Chisinau, 1967

Intre ediţia din 1951 şi cea din 1967 există divergenţe de ordin ştiinţific, care au, de asemenea, o interpretare politică, deoarece cei ce susţin teoria „autohtonistă” sunt calificaţi drept antislavişti şi revizionişti.

În 1970 a luat fiinţă, în cadrul Academiei de Ştiinţe a R.S.S.M. Consiliul ştiinţific pentru problemele privind relaţiile dintre slavi şi volohi şi geneza poporului moldovean.

Acest consiliu, prezidat de Nikolai Mohov, adept al teoriei migraţioniste, afirmă că teritoriul Moldovei sovietice a aparţinut Rusiei Kievene, după plecarea slavilor în secolul al XlV-lea. într-o lucrare publicată în 1983 acesta menţiona următoarele:

„În secolul al XVIII-lea, poporul moldovean aspiră la prietenia cu popoarele rus şi ucrainian, ceea ce devine o trăsătură a caracterului naţional al poporului moldovean” şi „în cadrul Rusiei, poporul moldovean a fost aservit opresiunii politice şi naţionale ale ţarismului”, ceea ce se compensează, după Nikolai Mohov, prin posibilitatea de a fi în contact cu „mişcarea revoluţionară mondială”.

Istoriografia sovietică moldovenească recunoaşte faptul că volohii sunt strămoşii comuni ai locuitorilor Moldovei şi Ţării Româneşti.

Potrivit conceptului oficial, populaţia romanizată s-a transformat, în secolele XIl-XIV, în moldoveni şi munteni.

Autorii lucrării Moldavane (1977), editată de Academia de Ştiinţe a R.S.S.M., afirmă că „trăsăturile caracteristice ale substratelor slave – cel de sud în Ţara Românească şi cel de est în Moldova – au determinat, într-o mare măsură, diferenţele etnice dintre populaţia moldovenească şi cea munteană”.

Cercetătorii sovietici sunt de părere că formarea statelor Moldova şi Ţara Românească s-ar datora unui proces de constituire a două popoare diferite.
Autorii sovietici nu neagă fenomenul de rusificare şi denaţionalizare a Basarabiei, dar nu explică cum moldovenii din Basarabia au reuşit să se dezvolte la fel ca moldovenii de dincolo de Prut.

O carte unică despre istoria limbii moldovenești de Vasile Stati

Teoria oficială a genezei poporului moldovean este violent criticată, începând din 1989, de autorii moldoveni Vladimir Beşleagă, Pavel Parasca, Ion Hâncu, Gheorghe Postică. într-un articol apărut în 1990 şi intitulat Formarea poporului român şi continuitatea lui pe teritoriul Moldovei în sec. V-XIII, Gheorghe Postica afirmă că numele propriu al populaţiei autohtone din nordul Dunării, la sfârşitul perioadei antice târzii şi la începutul Evului Mediu, era romanus, cuvânt moştenit din latină şi care s-a transformat în român.

Autorul consideră că există suficiente dovezi pentru a confirma continuitatea românilor pe teritoriul Moldovei.

III. FOAMETEA DIN 1946 ŞI 1947

Perioada foametei din Basarabia din anii 1946-1947 a fost studiată de istoricul moldovean Ion Ţurcanu. Acesta a consultat arhivele de stat şi ale partidului comunist, care nu au fost distruse de autorităţile sovietice și a ajuns la concluzia că foametea din Basarabia în perioada respectivă a avut un caracter „organizat”.

foametea din anii 1946 – 1947 | CER SI PAMANT ROMANESC

Pentru a înţelege mecanismul „pregătirii şi realizării” foametei, el studiază rechiziţiile efectuate de autorităţile sovietice şi evoluţia foametei reflectată în presa timpului, evocând raporturile dintre ţăranii din Basarabia şi aparatul administrativ sovietic.

În politica agricolă a lui Stalin, exploatarea terenurilor este prioritară pentru asigurarea livrării obligatorii de produse către stat.

Or, cheltuielile bugetare vizează în primul rând industrializarea şi creşterea potenţialului militar al U.R.S.S. în detrimentul agriculturii. Pentru a asigura aceste cheltuieli, veniturile statului provenite din agricultură sunt transferate în sectoarele prioritare.
Colecta obligatorie de produse agricole este organizată pe baza unei repartiţii proporţionale pe ansamblul celor şase judeţe ale Basarabiei, intrate în R.S.S.M.

Repartiţia este reglată în 1945 printr-o decizie specială a Consiliului Comisarilor Poporului a R.S.S.M. şi a CC. al P.C.M., aprobată prin hotărârea aceluiaşi consiliu din data de 9 iunie 1945.

Repartizarea cotelor se face de fiecare dată raportat la aceeaşi unitate de pământ lucrată, pe care se cultivă simultan cereale, floarea soarelui, cartofi, fân, produse de origine animală, fructe, legume etc.
În presa timpului, se scrie prea puţin despre seceta anilor 1945-1946 şi 1947, remarcându-se o atitudine ostilă faţă de proprietatea individuală, care este sistematic discreditată atunci când rentabilitatea gospodăriilor individuale este mai mare decât cea a kolhozurilor şi a sovhozurilor, unde lucrările sunt cu greu efectuate la timp fără ajutorul soldaţilor.

Planificarea producţiei agricole şi controlul permanent al statului asupra activităţilor din mediul rural vizează lichidarea progresivă a independenţei economice a ţăranilor.

Cei care nu-şi cultivă la timp pământul din cauza lipsei uneltelor sunt acuzaţi de sabotaj. în 1946, seceta se generalizează în Basarabia. Dar, chiar şi în aceste condiţii excepţionale, livrarea de produse agricole către stat trebuie făcută la timp, conform planurilor stabilite.

In pofida vitregiei condiţiilor climaterice, rechiziţiile continuă până când toate restanţele sunt acoperite de rezervele încă existente la sate.

Ţăranii care păstrează un surplus de produse din anii precedenţi trebuie să plătească datoriile celor care nu mai au nimic.

Chiar dacă indicii planului de livrare sunt mai mici decât în 1945, ideea de a face maximum de livrări înainte de data limită fixată de către autorităţi vizează lipsirea celor de la ţară de rezervele de hrană cât mai repede posibil. Această metodă este practicată cu succes de către agenţii de stat.

Colecta de produse agricole continuă pe toată perioada anului, până la viitoarea recoltă.
Legile şi deciziile privind rechiziţiile sunt deseori contradictorii.

Astfel, printr-o decizie din 31 martie 1948, Guvernul R.S.S.M. reduce cotele de cereale cu aproape o treime, dar o altă decizie, din septembrie 1948, stabileşte, pentru majoritatea populaţiei, o creştere a cotei cu 50% pentru toate produsele.

Guvernul anunţă că vor fi scutite doar familiile numeroase, invalizii de război, soldaţii care au luptat în Armata sovietică.

Aceste măsuri nu au fost respectate ca atare în planul general de livrări obligatorii al fiecărei regiuni.
Consecinţele imediate ale rechiziţiilor se manifestă printr-o foarte mare presiune fiscală asupra mediului rural şi prin obligaţia, pentru ţărani, de a intra în kolhozuri.

Foametea este un element catalizator de extremă importanţă pentru crearea kolhozurilor, îndeosebi în 1947.

Ţăranii care intră în kolhozuri scapă astfel de rechiziţii, ceea ce, în 1946 şi în 1947, este vital pentru familiile lor. în 1946, în R.S.S.M. se număra aproximativ 90 de kolhozuri, 260 în 1947 şi 346 în ianuarie 1948.
Conducătorii sovietici încercau să explice foametea prin calamităţi naturale. între 1945 şi 1947, ţăranii nu reuşesc să livreze cantităţile de produse solicitate, deoarece, ca urmare a secetei, recolta este modestă.

Pentru a satisface exigenţele statului, ţăranii trebuiau să înlocuiască anumite produse, îndeosebi grâul, deficitar, cu alte produse, după un barem de echivalenţă.

Obligaţiile impuse pentru livrarea de produse de substituţie sunt şi mai grele, deoarece cantităţile cerute depăşesc, în general, media fixată pentru cotele obligatorii.

De exemplu, în 1948, pentru 10 kg de varză trebuie date 6,250 kg de grâu, 7,5 kg de mei, 7,5 kg de secară, 5 kg de hrişcă, 8 kg de porumb sau 20 kg de cartofi.
În 1946, considerat an groaznic în Basarabia, planul colectei este realizat integral.

Ţăranii livrează toate produsele şi rambursează aceeaşi cantitate de grâu care le-a fost împrumutată de stat pentru însămânţare.

Atunci când autorităţile realizează că indicii de plan, raportaţi la condiţiile proaste ale acestui an, sunt excesivi, iau în cele din urmă decizia de a împărţi în trei cantitatea produselor de rechiziţionat. Dar este deja prea târziu.
Arhivele consultate conţin informaţii privind organizarea livrărilor obligatorii.

Un document semnat de către M. Smirnov, delegat al Ministerului Colectelor al U.R.S.S. în Moldova, şi aprobat de CC. al P.C.M. şi de Consiliul de Miniştri al R.S.S.M. la 5 iulie 1944, prevede crearea unei comisii însărcinate cu contabilizarea pământurilor şi animalelor pe lângă fiecare soviet sătesc.

Aceasta putea verifica numărul de bovine şi calcula sau recalcula suprafeţele cultivate de fiecare familie de ţărani.

Declaraţiile false din partea ţăranilor şi indisciplina agenţilor statului sunt sancţionate. CC al RC.M. trimite în regiuni şi în sate brigăzi speciale pentru a stimula participarea ţăranilor la livrările obligatorii de produse către stat.

Reuniunile generale ale contribuabililor, organizate la sate, aveau un caracter ideologic; reprezentanţii organelor de partid şi ai aparatului administrativ trebuiau să convingă ţăranii de necesitatea de a executa ordinele fără a ţine cont de realităţile economice şi sociale, printre care ar fi capacitatea de producţie, mijloacele materiale folosite, necesarul de hrană al populaţiei. Anumiţi funcţionari însărcinaţi cu rechiziţionarea produselor agricole, abuzează de statutul lor.

Ţăranii cu resurse modeste şi cei care nu se pot achita de obligaţiile către stat sunt arestaţi şi maltrataţi.

Aceste excese sunt sancţionate de Biroul CC al RC.M., după cum se arată în anchetele judiciare din anii 1945-1947 din raioanele Orhei, Chişinău, Cahul şi Soroca.

Ţăranii depun numeroase plângeri către organele judiciare împotriva deciziilor arbitrare şi a măsurilor excesive luate de micii funcţionari ai regimului sovietic, dar puţine dintre acestea sunt luate în considerare.

Rechiziţiile sunt un mijloc eficace pentru a demonstra existenţa luptei de clasă în mediul rural. în acest sens, regimul sovietic face o propagandă acerbă împotriva culacului, duşmanul bieţilor muncitori ai pământului.

Şi totuşi, ţinând cont de realităţile socio-economice din Moldova, este greu de vorbit despre existenţa unei „burghezii ţărăneşti” care ar fi putut complota împotriva puterii sovietice.

Pentru a discredita proprietatea individuală în mediul rural, aparatul sovietic îi critică pe toţi cei care refuză să intre în kolhozuri.

In viziunea sovietică, existenţa proprietăţii individuale subminează planul care prevede crearea imediată a kolhozurilor.

În consecinţă, pentru regimul de la sfârşitul războiului apare necesitatea de a reduce la maxim şi a neutraliza puterea reprezentată de chiaburi.

O mare presiune se exercită asupra kolhozurilor pentru a înlătura orice îndoială privind posibilităţile reale ale acestora.

Chiar dacă nu au proprietăţi mai mari de 2 hectare, anumiţi ţărani sunt consideraţi ca făcând parte din „burghezia ţărănească”.

Aceste măsuri erau îndreptate împotriva independenţei economice a mediului rural, independenţă de care se temea aparatul sovietic în perioada ce a urmat imediat după război.

Foametea organizată din anii 1946-1947 din Basarabia - Memorialul  Victimelor Comunismului şi al Rezistenţei

La început, propaganda era un mijloc eficace pentru a convinge ţăranii din Basarabia să intre în kolhozuri.

Confruntaţi cu spiritul conservator al ţăranilor afişat din ce în ce mai mult, autorităţile dispun să aplice forţa.

Aşa cum arată procesul-verbal al şedinţei Biroului CC al P.C.M. din 30 august 1947, aceasta este evidentă prin deportările a sute de familii de ţărani.
La 3 septembrie 1948, Consiliul de Miniştri al U.R.S.S. hotărăşte ca pentru ţăranii îmbogăţiţi (chiaburi) livrările obligatorii de produse agricole să crească cu 50%, iar livrările de lână cu 100%.

Se introduce livrarea obligatorie de cartofi. Operaţiunile se derulează sub autoritatea delegaţilor regionali ai Ministerului Colectelor, care supraveghează aplicarea riguroasă a sancţiunilor pentru cei datornici.
Rechiziţiile, precum şi totalitatea impozitelor impuse ţăranilor, au drept obiectiv intrarea tuturor ţăranilor în kolhozuri.

Cotele erau variabile în funcţie de tipul de proprietate existentă în mediul rural, ferme colective şi mici proprietăţi individuale.

Pentru acestea din urmă, cotele şi constrângerile fiscale erau enorme.

Presiunea responsabililor din aparatul administrativ devine aprigă prin prezenţa împuterniciţilor ruşi în Moldova.

Moldovenii românofoni, care reprezintă 66% din populaţie ocupau doar 9% din funcţiile administrative. După 1945, condiţiile de viaţă ale ţăranilor din Basarabia degradează.

Statisticile epocii arată că impozitele cresc în doi ani cu aproape 23%.

Seceta şi foametea în 1946


Foametea apare ca rezultat al acţiunii concertate a mai multor factori negativi: distrugerile provocate de război; etatizarea economiei agricole; instaurarea unui regim politic totalitar care se opune oricărei forme de independenţă economică, seceta din 1945-1946 şi povara rechiziţiilor.

Starea de sănătate a populaţiei se deteriorează din cauza penuriei alimentare. In această perioadă sunt înregistrate peste 2 928 de cazuri de distrofie şi edemuri datorate lipsei albuminei.

Ajutorul alimentar acordat de către autorităţile din R.S.S.M se prezintă sub forma unui împrumut, care trebuia rambursat statului în anul următor.

În 1947 recolta este modestă, dar ţăranii reuşesc totuşi să restituie cantitatea de produse care le-a fost împrumutată, îndeosebi cereale.

Pentru 100 kg de produse rambursate se adaugă, de fiecare dată, o taxă de 10%.
Foametea din 1946-1947 nu apare numai ca rezultat al condiţiilor naturale defavorabile.

Ea nu poate fi explicată numai prin dificultăţile economice cu care se confruntă statul sovietic, deoarece din arhive reiese că, deşi situaţia populaţiei Basarabiei este catastrofală, guvernul U.R.S.S. a hotărât să exporte, în 1946, 1,7 mii. tone de grâu.

Din septembrie până în decembrie 1946, indicele de mortalitate al populaţiei se dublează în zonele rurale ale Basarabiei.

Ajutorul alimentar este foarte prost repartizat şi, în majoritatea cazurilor, ajunge prea târziu în centrele alimentare deschise în kolhozuri şi sovhozuri.
Bilanţul foametei este teribil. în timpul epidemiei de tifos, procentul de mortalitate este extrem de ridicat în raport cu anul 1945. Principala cauză a mortalităţii este distrofia.

In patruzeci de sate din Basarabia s-au semnalat în jur de o sută de cazuri de canibalism.

Apogeul foametei este atins în luna martie 1947, când s-au înregistrat 25 953 de decese, de 5 ori mai mult decât în aceeaşi lună a anului 1946. Numărul victimelor foametei variază între 200000 şi 3 5 0 0 0071. în unele sate, jumătate din populaţie a murit de foame.

foametea din anii 1946 – 1947 | CER SI PAMANT ROMANESC

De exemplu, în Cazaclia au decedat 1600 de locuitori din 3000. în aprilie 1997, Catedra de Istoria Românilor de la Universitatea de Stat din Moldova s-a hotărât să scrie Cartea albă a foametei din perioada 1946-1947 şi să ridice un monument în memoria victimelor foametei din Basarabia.

S-a alcătuit un chestionar de 20 de puncte şi s-au luat declaraţii de la martori oculari care au supravieţuit foametei, dar şi de la rude ale victimelor care dispun de informaţii cu privire la acest subiect .

Acest episod tragic a fost ascuns de conducătorii sovietici timp de mai multe decenii, atât pe plan administrativ, cât şi de presa epocii.

Moldova Occidentală, dintre Prut şi Carpaţi, a fost, de asemenea, victima foametei, condiţiile climaterice adăugându-se rechiziţiilor.

Potrivit unui raport secret al mareşalului Timoşenko privind „operaţiunile de pe Frontul de Sud în momentul eliberării Basarabiei şi a Bucovinei de Nord”, în primele zile ale „eliberării”, reprezentanţii organelor politice ale Armatei Roşii au organizat în satele şi oraşele Basarabiei numeroase mitinguri, discursuri şi reuniuni.

„Eliberatorii” au adus sute de mii de exemplare de cărţi, ziare şi reviste comuniste şi le-au distribuit populaţiei.

Istoriografia sovietică califică reocuparea Basarabiei în 1944 ca fiind „eliberarea de invadatorii fascişti ger-mano-români”.

Încorporarea forţată a basarabenilor în trupele sovietice este prezentată drept „dorinţa fierbinte” a populaţiei de a se înrola în rândurile Armatei Roşii „pentru a lupta împotriva inamicului până la distrugerea definitivă a acestuia”.

Rechiziţiile forţate de produse alimentare sunt considerate ca act benevol în semn de recunoştinţă pentru „solicitudinea manifestată de partidul comunist şi guvernul sovietic”.

Până în 1989, majoritatea lucrărilor istorice consacrate transformărilor socialiste ale satelor basarabene în primii ani de după război descriu „aspiraţiile crescânde ale ţăranilor către socialism”, acţiunile „chiaburilor şi ale altor duşmani”, care se opun kolhozurilor şi discreditează ideea de colectivizare.

Refuzul de a face parte din kolhozuri este prezentat drept rezultat al agitaţiei antikolhoznice sau act terorist al duşmanilor Moldovei care au contact cu chiaburii, cu naţionaliştii burghezi şi cu un centru antisovietic din afara graniţelor U.R.S.S.

Istoria R.S.S.Moldovenesti precizează că „în momentul dezvoltării mişcării kolhoznice, o parte a chiaburilor a trecut la o formă sălbatică şi nedemnă de luptă, apelând la teroare, asasinate şi banditism”.

Autorii acestei lucrări oferă exemple concrete de activităţi ale „grupărilor teroriste ilegale”, afirmând că în raioanele Drochia, Cimişlia, Chişcăreni, Cotovsc, Orhei şi Străşeni, bande de chiaburi au atacat kolhozurile şi sovhozurile, au incendiat clădirile administrative, au jefuit ţăranii, i-au asasinat pe preşedinţii sovietelor săteşti, pe activiştii de partid şi sovietici. Istoriografia sovietică nu a identificat existenţa unei mişcări de rezistenţă antisovietică în Basarabia şi nu a arătat cauzele care ar fi provocat această rezistenţă, adică teroarea politică, nenumăratele rechiziţii de produse alimentare, foametea din anii 1946-1947, acţiunile vizând alterarea conştiinţei naţionale sub pretextul luptei împotriva naţionalismului, arestările şi deportările în masă.

Crime, jafuri, torturi, copiii dintr-un spital aruncați pe geam, profanări  de biserici: Atrocitățile comise asupra populației și armatei române în  1940 în timpul retragerii din Basarabia și Bucovina de Nord. Documente  OFICIALE

Cu toată absenţa documentelor, dar având la bază mărturii, istoricii, în frunte cu Ioan Scurtu, au încercat să pună în lumină aspectele rezistenţei antisovietice din Basarabia în lucrarea Istoria Basarabiei de la origini până în 1994.

În ianuarie 1995 a fost publicat un prim studiu în baza documentelor inedite din arhivele KGB.

DEPORTĂRILE

Una dintre caracteristicile regimurilor comuniste din sud-estul Europei a fost trimiterea forţată a unor categorii sociale în alte regiuni decât cele de baştină şi confiscarea bunurilor acestora. Deportarea organizată la 6 iulie 1949 în R.S.S.Moldovenească. a fost unul dintre evenimentele cele mai tragice de după război.

Ea a format obiectul unui plan denumit Operaţiunea Sud. Toate documentele privind această perioadă au fost clasificate Secret sau Strict Secret.
La 6 aprilie 1949, Consiliul de Miniştri al U.R.S.S. adoptă o hotărâre privind deportarea din R.S.S.M. a familiilor de chiaburi, a foştilor proprietari de terenuri şi marilor comercianţi, a persoanelor care au colaborat cu organele de poliţie româneşti şi germane, ai membrilor organizaţiilor fasciste, cât şi a familiilor categoriilor enumerate.

În aceeaşi zi este adoptată hotărârea Biroului Politic al Comitetului Central al P.C.(b) al U.R.S.S., care aprobă hotărârea Consiliului de Miniştri.

12-13 iunie 1941: 80 de ani de la valul de deportari staliniste din  Basarabia si Nordul Bucovinei - FOTO&VIDEO - Despre Botosaniul interzis

Documentul defineşte toate acţiunile privind această operaţiune: stabilirea categoriilor celor deportaţi, numărul (11280 de familii cu un total de 40850 de persoane), zona de deportare (regiunile Djambul şi Aktiubinsk din Republica Kazahstan, Kurgan, Tiumen şi Tomsk din Republica Socialistă Federativă Rusă, în Siberia Occidentală şi în regiunea autonomă Altai), răspunderea penală pentru evadări definite printr-o rezoluţie a Prezidiului Sovietului Suprem al U.R.S.S. din 26 noiembrie 1948.

La 11 aprilie 1949, G. Rudi, preşedintele Consiliului de Miniştri, semnează o decizie privind dificultăţile în perceperea impozitelor şi cotei-părţi obligatorii care trebuie livrată la stat din exploatarea chiaburilor.

Acesta constată că la data de 1 aprilie proprietarii chiaburi datorează statului aproximativ un milion de ruble, din care cota-parte în produse este de 2 120 de tone de griş, iar judecătorii populari nu au examinat 400 de dosare ale proprietarilor care sabotează livrările obligatorii de pâine. în acest context, cere să se verifice dacă impozitele stabilite de stat corespund cu situaţia reală a populaţiei impozitate.

Organele financiare responsabile cu colectarea impozitelor trebuie să efectueze un control riguros, iar dosarele privind proprietăţile chiaburilor cu inventarul bunurilor şi veniturilor, cât şi cu achitarea datoriilor, vor fi transmise înainte de 25 aprilie procurorului. Raportul privind executarea acestor măsuri trebuie prezentat cel târziu la 5 mai.

Pregătirile în vederea desfăşurării Operaţiunii Sud sunt însoţite de o întreagă serie de documente; decizia Consiliului de Miniştrii al R.S.S.M. din 28 iunie 1949 „privind deportarea din Republica Sovietică Socialistă Moldovenească a familiilor de chiaburi, foşti proprietari de terenuri şi mari comercianţi” şi cea din 30 iunie 1949 „privind confiscarea şi comercializarea de bunuri ale deportaţilor de pe teritoriul R.S.S.M.” hotărâri care au ca rezultat declanşarea Operaţiunii Sud.
Numeroşi locuitori ai Moldovei sovietice sunt deportaţi în Siberia în perioada 5-7 iulie 1949 (35 786 de deportaţi din care 9 864 de bărbaţi, 14033 de femei şi 11 899 de copii).

Memorii târzii din Siberia, iadul care a îngropat destinul a mii și mii de  basarabeni - Lumea Satului

Autorităţile au acordat celor mai mulţi un termen de 24 ore pentru a-şi strânge lucrurile înainte de a fi deportaţi, în timp ce alţii au fost îmbarcaţi fără a-şi putea lua nimic cu ei. Casele şi locuinţele rămase sunt distribuite activiştilor sovietici.

Declanşând această acţiune de mare amploare împotriva populaţiei românofone din R.S.S.M., autorităţile sovietice au luat măsuri de evaluare şi comercializare a bunurilor, dar şi de evitare a cazurilor de delapidare.

La 14 iulie 1949, Ministerul Agriculturii al R.S.S.M. a publicat „Dispoziţia privind reglementarea legalizării bunurilor chiaburilor predate gratuit kolhozurilor”.

Estimarea acestor bunuri era făcută de o comisie specială, dar actul evaluărilor era aprobat de adunarea generală a kolhoznicilor. Cu toate directivele Comitetului Central al P.C.(b) al Moldovei şi Consiliului de Miniştrii privind urgenţa acţiunilor programate, comitetele executive raionale au amânat evaluarea şi comercializarea bunurilor până în august, creând astfel condiţii favorabile pentru furtul şi delapidarea acestor bunuri.

Infracţiunile comise au fost discutate în şedinţa biroului Comitetului Central al P.C.M. din 18 octonrbrie 1949. Punctul 14 de pe ordinea de zi se referă la problema „cazurilor de delapidare a bunurilor confiscate de la chiaburi”.

La 9 ianuarie 1950, procurorul R.S.S.M., Osipov, prezintă Comitetului Central al P.C.M. rezultatele controlului efectuat.

La 18 martie 1950, procurorul confirmă aproximativ 80 de cazuri de infracţiuni înregistrate în anul 1949 şi ianuarie 1950 de încălcare a drepturilor omului în ceea ce priveşte libertatea, inviolabilitatea cetăţenilor şi a bunurilor acestora. Aceste infracţiuni au fost comise de 126 de persoane.
Raportul din 10 iulie 1950 prezentat lui Leonid Brejnev, secretar al Comitetului Central al PC.M., de către N. Korneev, supleant al preşedintelui Consiliului de Miniştri al R.S.S.M., la un an după derularea Operaţiunii Sud, precizează că „în virtutea hotărârii Consiliului de Miniştrii al R.S.S.Moldovenești din 30 iunie 1949 N-883-ss (ss: strict secret), comitetele executive orăşeneşti şi cele raionale ale sovietelor de deputaţi ai poporului au confiscat bunuri ale deportaţilor în valoare de 50537502 de ruble”.

6 iulie – 72 de ani de la cel mai mare val de deportări staliniste din RSS  Moldovenească - #diez


Potrivit Dicţionarului de istorie al Republicii Moldova, din 415 371 de moldoveni, locuitori ai Ucrainei, mai mult de 100 000, au fost deportaţi în Siberia şi peste 33 000 în Asia Centrală.

La 1 aprilie 1951 a urmat un nou val de deportări în Siberia (Operaţiunea Nord) a 2617 de persoane (808 bărbaţi, 967 femei şi 842 copii), aparţinând sectei Martorii lui Iehova.
Deşi cei deportaţi au fost reabilitaţi şi repuşi în drepturi, bunurile nu le-au fost nici restituite şi nici nu au fost despăgubiţi.

Suferinţa datorată acestei tragedii şi prejudiciile morale suportate în timpul regimului comunist nu pot fi compensate.

25/10/2021 Posted by | LUMEA ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Un comentariu

   

%d blogeri au apreciat: