ZIUA DE 20 OCTOMBRIE ÎN ISTORIA ROMÂNILOR

Ziua de 20 octombrie în istoria noastră

1595: Armata munteană condusă de domnitorul Mihai Viteazul și aliații săi creștini , pătrund învingători în cetatea Giurgiu, dupa lupte cu turcii care au durat în perioada 15 – 20 octombrie.

Robii luați de turci  în urma incursiunii lor în Țara Românească au fost eliberați.

Mihai Viteazul

După izbânda obținută în 13 august în Bătălia de la Călugăreni, în care și-au pierdut viața pașa Hasan de Timișoara, Khidr și Mustafa de Bosnia,  Mihai Viteazul a fost nevoit totuși să se retragă spre munți, în fața superioritatii numerice a otomanilor.

Sinan Pașa  a ocupat Bucureștiul și a transformat bisericile din oraș în moschei, iar 26 august a ocupat și Târgoviștea, ai carei locuitori se refugiasera din calea invadatorilor.

Principele Transilvaniei, Sigismund Báthory, a venit in sprijinul lui Mihai  în fruntea unei armate de 13.200 de mercenari, 8.000 de secui, 1.500 de germani trimiși de arhiducele Maximilian, la care se adăuga corpul de 300 de artileriști din Toscana, dotați cu tunuri. Joncțiunea cu cei 8.000 de oșteni ai lui Mihai a avut loc în pădurile de pe Dâmbovița.

Hotarul Țării Românești s-a restabilit pe Dunăre, fiind eliberată și Brăila.

         Sigismund Báthory

Aliații creștini au atacat armata otomană la Târgoviște, însă Sinan Pașa nu s-a încumetat să dea lupta acolo, ci s-a retras spre București și apoi spre Giurgiu.

 Trupele otomane aflate în retragere au fost surprinse la Giurgiu, iar robii luați de turci au fost eliberați. După un bombardament distrugator efectuat de artileria toscană, cetatea Giurgiu a fost luata cu asalt si cucerită .

O consecintă a victoriei creștine a fost aceea ca  Sinan pașa  a fost destituit din funcția de mare vizir.

O alta  importantă  urmare  a campaniei din toamna lui 1595, încheiată cu victoria de la Giurgiu, a fost mutarea capitalei Munteniei de la București din nou la Târgoviște, mai departe de Dunăre și  de pericolul de invazie  otoman.

1600: Are loc lupta de la Bucov, în care o oaste polona  condusa de Jan Zamoiski, îl înfrînge pe Mihai Viteazul, care se retrage peste Olt.

Simion Movilă, fratele lui Ieremia Movilă (domn al Moldovei), devine domn în Muntenia.

        Simion Movila

Simion Movilă a fost domnitor al Munteniei din  octombrie 1600 – 3 iulie 1601 și august 1601 – august 1602, dar și al Moldovei: 10 iulie 1606 – 24 septembrie 1607.

A  fost pus pe tronul Munteniei de generalul polonez Zamoiski, după ce l-a învins pe Mihai Viteazul în bătălia de la Teleajen, în octombrie 1600.

Armata de sprijin a acestuia, formata din 4 000 de polonezi și din moldoveni, a pradat țara cumplit, mai ales după respingerea unui nou atac al lui Mihai, la 21 noiembrie 1600.

1601: A murit eroic Baba Novac (născut la 1530), un haiduc sârb, căpitan în oastea lui Mihai Viteazul, care s-a distins în luptele cu turcii, cu armata principelui Transilvaniei în bătălis  de la Şelimbăr (1599) şi în campania din Moldova (1600).

A murit ars de viu la Cluj, după ce a fost schingiuit în piaţa centrală a cetăţii.

1601: Radu Şerban este ales domnitor al Munteniei în tabăra de la Cărstineşti de oastea lui Mihai Viteazul, căreia i se alăturasera şi boierii Buzeşti.

Simion Movilă, fostul domnitor, este silit să se retragă în Transilvania, unde a jurat credinţă împăratului Rudolf II al Austriei la 6 noiembrie 1601.

Foto: Radu Şerban, domn al Munteniei, frescă în Biserica Domnească din Tirgoviște, sec.XVII.

Radu Serban era nepotul lui Neagoe Basarab (care ar fi avut, pe lângă Teodosie, încă un fiu, numit Șerban) și  a ajuns mare dregător în timpul domniei lui  Mihai Viteazul, a cărui politică de independență a Țării Românești a continuat-o după înălțarea sa pe tron.

Ajuns domn, Radu Șerban, a preferat Targoviște ca cetate de scaun, dar nu a neglijat nici Bucureștiul, unde a construit podul Șerban Vodă și a amenajat heleșteul Șerban Vodă, aflat astăzi în Parcul Carol I.

 A rezidit  Mănăstirea Comana, ctitorie din 1461 a lui Vlad Țepeș, care se ruinase.

Tot în timpul domniei lui Radu Șerban, în anul 1608, s-a ridicat și Manastirea Cernica, care a fost ctitorită de marele vornic al lui Mihai Viteazul, Cernica Știrbei și de soția acestuia, Chiajna.

1638: S–a încheiat construcția Mănăstirii Căldărușani, ctitorie a lui Matei Basarab, domnul Țării Românești între 1632 și 1654.

Dintr-un hrisov din anul 1615, emis de cancelaria voievodului Radu Mihnea, aflam ca la Caldarusani exista o sihastrie inainte de 1637.

Manastirea Caldarusani este una dintre cele mai mari si vechi manastiri ortodoxe din Muntenia si una dintre marile manastiri cu viata de obste din sudul tarii noastre.

Aflata la mica distanta de municipiul Bucuresti, pe malul lacului Caldarusani, pe teritoriul comunei Gruiu, in judetul Ilfov, manastirea a fost zidita intre anii 1637-1638, fiind inzestrata cu multe daruri de catre domnitorul Matei Basarab. 

Matei Basarab (n. 1580, Brâncoveni – d. 9 aprilie 1654)

Matei Basarab a ridicat de la temelie 46 de biserici, la care se adaugă refacerea multor altora, atât în țară, cât și la Muntele Athos, precum și pe teritoriul actualei Bulgarii, la Vidin și la Șistov.

Dacă Ștefan cel Mare a zidit 45 de biserici și mănăstiri, Matei Basarab a zidit 46, atestate documentar, fiind astfel cel mai de seamă ctitor bisericesc al neamului românesc.

1821: S-a născut renumita actriţă şi cântăreaţă Eufrosina Vlasto Marcolini Popescu.

„…Frumoasă la chip, bine făcută la trup, cu ochi vioi și vorbitori, cu gura mică, șăgalnică…” Așa arăta Eufrosina Vlasto Popescu, în epoca  primelor roluri, la vîrsta de 15-16 ani (După un tablou de epocă). 

Eufrosina Vlasto s-a născut pe 20 octombrie 1821 (an revoluţionar), la Bucureşti, în casa boierului Vlasto şi a soţiei sale, Maria și a decedat la Bucureşti, la 3 noiembrie 1900.

Şi-a făcut studiile artistice în prima promoţie a şcolii de muzică şi declamaţie a Filarmonicii cu C. Aristia pentru teatru, cu Bongianini şi Conti (muzica), cu I.H.Rădulescu (limba şi literatura). Totodată a apărut în primele spectacole dramatice prezentate de elevii şcolii, distingându-se prin talent şi un simţ scenic înnăscut.

La 16 ani, “Frusinica” s-a măritat cu polcovnicul Theodor Popescu, aghiotant al voievodului Alexandru Ghica, dar după numai câţiva ani de căsnicie a rămas văduvă.

Foto: Polcovnicul Theodor Popescu, căruia „…îi căzu dragă fata ce juca și cînta atît de frumos și o ceru în căsătorie…” (După un tablou de epocă).

Se spune că  vorbea franceza, germana, engleza, spaniola, italiana şi poloneza… 

Întâmplarea a făcut ca o mare cântăreaţă a vremii, Josefina Ronzi, aflată în trecere prin Bucureşti, s-o audă cântând pe Frosa Vlasto Popescu la o serată dintr-un salon boieresc. Întrevăzându-i perspectivele, aceasta o sfătuieşte pe tânăra româncă să îşi cultive vocea peste hotare. Ca urmare, Eufrosina Popescu îşi va continua studiile muzicale la Viena şi Paris.

Stăpână pe un repertoriu bogat de concert şi de operă, ea a cunoscut aprecierea unor mari personalităţi ca Rossini, Meyerbeer sau tragedianul Ernesto Rossi.

Adoptând pseudonimul Marcolini (după cel al primului soţ al mamei, Mărculescu), obţine succes după succes pe scenele lirice ale unor teatre muzicale din Veneţia, Florenţa, Milano, Nisa, Paris.

Reîntoarsă în ţară, Eufrosina Vlasto-Popescu se dedică artei dramatice, devenind una dintre figurile de seamă ale scenei româneşti jucând un rol important în promovarea creaţiei actorilor autohtoni, şi în constituirea Societăţii dramatice în 1877.

Timp de alte trei decenii, Eufrosina Popescu va fi cea mai apreciată actriţă din teatrul românesc, înainte de consacrarea Aristizzei Romanescu.

Odată cu noul secol, Eufrosina Vlasto Marcolini Popescu va părăsi definitiv scena vieţii, pentru a ne ramâne în memorie drept una din cele mai proeminente figuri feminine ale teatrului nostru.

 O stradă din București îi poartă numele.

1821: S-a născut la Cernăuți, în Bucovina aflata în componența Austriei, azi in Ucraina, Carol Miculi, compozitor, pedagog şi pianist, armeano-polono-român, elev al lui Chopin si profesorul lui  Ciprian Porumbescu; (m. 21 mai 1897, Lvov).

A fost student al lui Frédéric Chopin la cursurile de pian (devenind mai târziu asistentul acestuia) și al lui Napoléon-Henri Reber la cursurile de compoziție.

In anul 1858 a devenit director artistic al Conservatorului din Lemberg. În 1888 a demisionat din conducerea orchestrei și a fondat o școală privată.

1827: S-a născut Ion Catina, poet romantic şi jurnalist, participant la Revoluţia de la 1848 din Ţara Românească; (m. 29 iulie 1851).

A debutat în Curierul Românesc in 1846, cu un  volum  de POEZII, urmat in 1847 de piesa Zoe.

Considerat un geniu de contemporani, a fost lansat de Ion Heliade Rădulescu și ulterior redescoperit de Alexandru Macedonski și George Călinescu.

Acestea din urmă i-a dedicat nuvela sa Catina damnatul, portretul unui erou romantic.

Camil Petrescu l-a inclus ca personaj în romanul său despre Nicolae Bălcescu.

1828: S-a născut  la Brăila, George Baronzi, poet, prozator şi dramaturg; (m. 28 mai 1896).

A tipărit peste 45 volume, din cele mai variante genuri: versuri , teatru, traduceri din limba franceză și engleză și de asemenea proză. Prin „Misterele Bucureștului”, apărut în trei volume între anii 1862 – 1864, Baronzi poate fi considerat un pionier al romanului românesc.

În aceeași măsură, s-a remarcat și în gazetărie, redactând la Brăila ziarele „Moș Ion” (1886) și „Pressa Română” (1886), la Galați, „Vocea Covurluiului” (1873 – 1888), iar la București, în 1848, săptămânalului „România – libertate – egalitate – fraternitate”, care susținea cauza revoluției.

 1829: S-a născut Iosif Hodoş, istoric, om politic, avocat şi publicist; unul dintre fruntaşii mişcării naţionale a românilor transilvăneni; a militat pentru promovarea în şcoli şi în administraţie a limbii române.

S-a numărat printre fondatorii ASTREI si al Societăţii Academice Române din 1866; (m. 1880).

1837: Apare “Jurnalul” domnului Tarii Românești, Alexandru Dimitrie Ghica, prin care se acorda satenilor dreptul (conditionat), de a se stramuta in orase.

In primavara anului 1843, noul domn, Gheorghe Bibescu, anuleaza “Jurnalul”.

1850: S-a născut Ioan Boroş, preot şi istoric, autorul unor studii despre istoria Banatului si a unor lucrări privind istoria Bisericii Române Unite cu Roma, Greco-Catolice ; (m. 1937).

1860: Împăratul Franz Joseph a promulgat  Diploma din Octombrie,  care a pus capăt sistemului absolutist și a deschis era guvernării constituționale (“regimul liberal”) în Imperiul Austriac.

Potrivit documentului, Transilvania  redevenea autonomă, în cadrul imperiului.

Împaratul Franz Josef (18 august 1830 –  21 noiembrie 1916)

1865: A murit Alexandru (Alecu) Donici, traducător şi fabulist, considerat de contemporani drept unul dintre cei mai de seamă literaţi ai epocii (n. 1806, la Bezin/Orhei, azi în R. Moldova).

NOTĂ: Mai multe surse dau ca dată a morţii sale ziua de 21 ianuarie 1865.

1872: S-a nascut la Avdela, în Grecia, Pericle Papahagi, filolog, lingvist și folclorist român de origine aromâna  (macedoromână);  (d.20 ianuarie la Silistra, (azi in Bulgaria), în  1943.

Între lucrările publicate se numără :

• Din literatura poporană a aromânilor, 2 vol. (1900)
• Românii din Meglenia. Texte și gosar (1900)
• Meglenoromânii. Studiu etnografico-filologic, 2 vol. (1902)
• Graie aromâne (1905)
• Basme aromâne și glosar (1905)
• Scriitori aromâni din sec. XVIII (1909)
• Din trecutul cultural al aromânilor (1912)
• Poesia înstăinării la aromâni (1912)

• Numiri etnice la aromâni (1925)
• Urme românești în toponimia Peninsulei Balcanice (1925)
• Macedoromânuu sau aromânii (1927)

1872: S-a născut Cincinat Pavelescu, epigramist, publicist şi dramaturg; primul preşedinte al Societăţii Scriitorilor Români (S.S.R.), ales la 28 aprilie 1908; (m. 1934).

Cincinat Pavelescu (1872-1934)

NOTĂ: Dicţionarul de literatură română (1979) dă ca dată a naştereaii sale ziua de 2.XI.1872.

1880: S-a născut generalul Nicolae M. Condiescu  (profesor de istorie militară la Şcoala Superioară de Război), ministru al armatei în perioada 1930-1931, scriitor, membru de onoare al Academiei Române din 1938; (m. 1939).

A fost adjutant regal al lui Carol al II-lea, devenit, după război, președinte al Societății Scriitorilor Români și secretar general al Fundațiilor Culturale Regale, cunoscută instituție de mecenat, postură din care a făcut mult bine pe tărâm literar și artistic.

A făcut parte, în anul 1932, din Consiliul  de  Administraţie al Radiodifuziunii Române, iar în perioada 1933 – 1937 a fost preşedinte al Consiliului de Administraţie al radioului public.

N. M. Condiescu a deținut – lucru aproape deloc știut – cea mai importantă bibliotecă românească din perioada interbelică.  

În martie 1948, aceasta a fost arsă de comuniști.  

NOTĂ: Unele surse dau ca dată a naşterii sale  2 octombrie 1880.

1882: S-a născut Bela Lugosi, pe numele său adevărat Bela Ferenc Dezso Blasko, actor american originar din Transilvania – pe atunci parte din Imperiul Austro-Ungar. S-a născut la Lugoj, de unde si pseudonimul “Lugosi”.

În 1931 a obtinut cetățenia americană. A devenit celebru datorita rolului Dracula. De altfel actorul a cerut sa fie inmormantat in costumul de scena pe care l-a purtat in aceasta productie.

S-a stins din viață la vârsta de 73 de ani în urma unui infarct.

1886: S-a născut  istoricul literar, Dimitrie Marmeliuc, folclorist, publicist şi profesor; a  cărui operă cuprinde domenii variate, de la folclor la lingvistică şi de la istoria literară, vizând mai ales Antichitatea, la publicistica militantă; a jucat un rol proeminent în unirea Bucovinei cu România; (m. 1970).

1895: S-a născut lingvistul şi filologul Alexandru Rosetti, specialist în istoria limbii române, fonetică, dialectologie şi lingvistică generală membru titular al Academiei Române  din 1948, membru corespondent al Academiei Suedeze de Științe ; (d. 27 februarie 1990).

A înfiinţat, în 1963, Centrul de Cercetări Fonetice şi Dialectologie al Academiei.

1917: Începe în casa eparhială din Chişinău, Congresul Ostaşilor Moldovei, prezidat de Vasile Cijevschi, în cadrul căruia a fost proclamată autonomia Basarabiei Ţariste de Imperiul Rus şi s-a votat convocarea  organului suprem – Sfatul Ţării.

La Congres au participat 898 de delegaţi, reprezentând circa 300.000 de soldaţi aflaţi pe toate fronturile şi în toate armatele ruseşti. Congresul proclama autonomia teritorială şi politică a Basarabiei şi crearea Sfatului Ţării, în care vor fi aleşi 195 de deputaţi, între care 150 de români basarabeni şi 45 de reprezentanţi ai minorităţilor.

Vasile Cijevschi (n.1880-d.1931).A fost  Preşedinte al Congresului Ostaşilor Moldoveni din 1917

Conferinţa a durat pînă in data de  25 octombrie.

Vasile Cijevschi (n. 17 octombrie 1880, com. Zaim, jud. Tighina – d. 14 iulie 1931), a fost delegat în Sfatul Ţării de Congresul Ostaşilor Moldoveni cu mandat din 21noiembrie 1917 pînă la 27 noiembrie.

 La 27 martie 1918, Vasile Cijevshi a votat în calitate de deputat în Sfatul Țării pentru Unirea Republicii Democrate Moldoveneşti, succesoarea de drept a Basarabiei Ţariste, cu România.

1918: A încetat din viaţă istoricul Constantin Giurescu, membru fondator al Academiei Române, tatăl istoricului Constantin C. Giurescu și bunicul istoricului Dinu C. Giurescu ; (n. 20 august 1875).

A fost conferențiar de istoria modernă a românilor la Facultatea de Litere, a Universitatii  din București, secretar General al Ministerului de Instrucție, 1918, rector al Seminarului Normal Superior din București, 1919, director al serviciului Arhivelor din Ministerul de Externe, 1919.

1919: Este fondat clubul de fotbal “FC Ceahlăul” de către un grup de elevi și profesori de la Liceul Petru Rareș care au  înființat Asociația Sportivă Ceahlăul, primul club sportiv din Piatra Neamț.

În 1926 echipa Ceahlăul devine campioană a Moldovei, iar după câteva luni își schimbă titulatura în Ceahlău Foot-Ball Club.

În 1959  echipa revine la titulatura „Ceahlăul” după ce, începând din 1949, se numise Progresul, Avântul, Recolta sau Chimia.

În 1961 Ceahlăul promovează în Divizia B  si mai apoi, în 1993, în Divizia A. 

1920: In România incepe o grevă generală, care va dura pînă pe data de 28 octombrie şi la care participă 400 000 de salariaţi.

A cuprins toate ramurile industriei şi transporturilor din România recent unită (20–28 octombrie).

Greva, care a fost înfrântă, era prima grevă politică generală muncitorească din România .

 1924: S-a născut Valentin Silvestru (nume real Marcel Moscovici), critic şi istoric de teatru, dramaturg, umorist, prozator, antologator şi publicist; a înfiinţat Festivalul de umor „Constantin Tănase” de la Vaslui – („Bordeiul de la Poarta Albă“, „O femeie aprigă“, „Jurnalul cu file violete“, „Tufă de Veneţia“, „Când plouă, taci şi–ascultă“) (d.1996).

1928: S-a născut Pompiliu Marcea, critic şi istoric literar; (m. 1985).

 1930: S-a născut Mircea Herivan, scriitor, eseist şi publicist; (m. 1996).

1930: S-a născut la Ploiești,  Ioan Grigorescu, cineast, prozator şi publicist, român, partea cea mai importantă a operei sale constituind-o volumele de publicistică şi reportaje.

A fost vicepreşedinte al Radioteleviziunii Române în perioada 1966–1970 („Scrisoare din Moscova”, „Lupta cu somnul”, „Paradisul murdar”) și autor (imagine şi text) al unor filme tv. de călătorie si al  uneia dintre cele mai longevive emisiuni de televiziune „Spectacolul lumii”.

De asemenea a scris scenarii şi comentarii de film documentar şi de ficţiune; (m. 26 martie 2011, Ploiești).

1931: Are loc la Istanbul, a doua conferinţă Balcanică la care au participant reprezentanți din Albania, Grecia, Bulgaria, Iugoslavia, Turcia, România, care se încheie cu un pact pentru eliminarea războiului ca instrument de rezolvare a litigiilor. Conferinţa va dura pînă pe 26 octombrie.

1932 : A fost format un guvern naţional–ţărănesc sub preşedinţia lui Iuliu Maniu, în care portofoliul Externelor era deţinut de Nicolae Titulescu.

Renunţând la „politica porţilor deschise”, Guvernul Maniu a iniţiat un şir de măsuri cu caracter protecţionist, printre care şi Legea vămilor.

Foto: Iuliu Maniu (n. 8 ianuarie 1873, Bădăcin, în apropiere de Șimleu Silvaniei – d 5 Februarie 1953, in inchisoarea comunista de la  Sighetu Marmației).

 

1933: S-a născut la  Adjud, în jud. Vrancea, actorul Ion Dichiseanu (“Pistruiatul”, “Toate pânzele sus”).Actorul a incetat din viata dupa o lunga si grea suferinta la data de 20.05.2021, in Bucuresti. 

În 1959 a absolvit IATC și a avut o indelungată activitate la Teatrul Nottara si in filme, cu zeci de titluri la activ si detinatorul premiului ACIN 1979 pentru interpretarea din filmul „Clipa”, ramane in memoria cinefililor cu multe roluri interpretate dintre care reamintim: Petrescu (Tunelul), Furius (Kampf um Rom I), Cpt. Margarit (Trandafirul galben), dar mai ales cu rolul Pierre Vaillant din serialul de un succes incontestabil „Toate panzele sus”, regizat de Mircea Muresan in 1976.


A fost cetatean de Onoare al Adjud-ului si membru al PNG-CD, condus de George Becali.

1937: S-a născut la București, Vlad Georgescu , istoric român, fost director al secției române a postului de radio Europa Liberă din Munchen între anii 1983-1988.

S-a născut la Bucureşti, într-o familie de boieri. Un bunic din partea tatălui, generalul I. Georgescu, fusese aghiotant al regelui Carol I, iar un bunic din partea mamei, R. M. Porumbaru, a fost un important membru al Partidului Naţional Liberal, ministru de externe (între anii 1914 – 1917) şi apoi fusese preşedinte al Senatului României, în perioada de dinaintea instalării dictaturilor.

A fost cercetător la Muzeul Româno-Rus. Când Muzeul Româno-Rus a fost desfiinţat, în 1963, Vlad Georgescu a fost transferat la Institutul de Studii Sud-Est Europene.

S-a stabilit în Occident în 1979, după ce în 1977 a fost ţinut în arest timp de două luni, sub acuzaţia de trădare, în urma redactării unei lucrări de istorie critice la adresa regimului. A devenit colaborator, apoi director al Serviciului românesc la postul de radio Europa Liberă.

A predat cursuri de istorie la mai multe universități americane: University of California, Los Angeles (1967-1968), University Columbia, New York (1973), University of Maryland şi Rutgers University. 

Foto: Vlad Georgescu (n. la Bucureşti, la 20 octombrie 1937 – d. 13 noiembrie 1988), istoric, ziarist, între anii 1983-1988, directorul Departamentului românesc al postului de radio Europa Liberă.

Se presupune că a fost asasinat prin iradiere, de agenti ai Securitatii romane.

Alți trei directori ai secției române a postului de  radio Europa Libera  muriseră de cancer în condiții misterioase si s-a vorbit  de asemenea  că decesele lor ar fi fost cauzate de iradieri.

 1940: S-a născut preotul Nicu Moldoveanu, profesor de teologie, compozitor de muzică bisericească, dirijor, muzicolog, bizantinist, diortositor şi editor de carte muzicală bisericească psaltică şi corală.

1941: A murit slavistul Stoica Ştefan Nicolaescu, bun cunoscător al vechilor texte slave şi slavo-române, precum şi al istoriei relaţiilor românilor cu slavii din Sud; (n. 1879).

1942: S-a născut la Galați actorul Costel Constantin.

A absolvit Institutul de Arta Teatrala si Cinematografica din București în 1964 si a debutat ca actor la Teatrul National din Iași, unde a activat în perioada (1965-1969).

Din 1969, devine actor al Teatrului National din București (filme – „Tănase Scatiu”, „Pepe şi Fifi”; teatru – „Apus de soare”).

A devenit societar de onoare al Teatrului National Bucuresti, a carui scena o slujea din 1969, este detinatorul pentru performantele sale artistice cu Premiul I pentru interpretare masculina (1970), Premiul revistei “Teatru” pentru “cel mai bun spectacol” si din nou “pentru cea mai buna interpretare masculina “ FESTIVALUL ARTELOR 28.

(1983), Premiul “pentru cel mai bun spectacol cu o piesa romaneasca” in cadrul Festivalului “I. L. Caragiale” (1990). In 2002 i s-a conferit Ordinul National “Serviciu Credincios” in grad de Cavaler.

După evenimentele din 1989, a  deschis, primul club de cabaret din Europa de Est, celebrul “Sexy Club”.

1946: S-a născut Dan Ardelean, compozitor şi dirijor de muzică uşoară.

1951: S-a născut „sensei” (maestrul) Dan Stuparu, unul dintre fondatorii Federaţiei Române de Arte Marţiale, imediat după 1989; fondatorul şi preşedintele Federaţiei Române de Karate Tradiţional din România (înfiinţată în anul 1993); vicepreşedintele Federaţiei Internaţionale de Karate Tradiţional, vicepreşedinte al Federaţiei Europene de profil şi preşedinte al Federaţiei Balcanice; (m. 2013).

1958: A încetat din viață  la Bucuresti, Constantin I. Moisil (n. 8 decembrie, Bistrita – Nasaud),  fost profesor de istorie, arheolog și numismat român,  considerat întemeietorul numismaticii moderne în România (din 1910 a organizat Cabinetul Numismatic al Bibliotecii Academiei Române, pe care l-a condus până la sfârşitul vieţii.

A condus prima publicaţie românească de numismatică, „Buletinul Societăţii Numismatice Române”).

Intre anii 1923 şi 1938 s-a aflat la conducerea Arhivelor Statului din Bucureşti, de numele său legându-se reorganizarea acestei instituţii şi înfiinţarea Şcolii Superioare de Arhivistică şi Paleografie; (n. 1876)

În anul 1948  a fost ales  membru de onoare al Academiei Romane. A fost nepotul vicarului unit  Grigore Moisil și tatăl matematicianului  Grigore C.Moisil.

1997: Filosoful roman anticomunist, fost detinut politic, Petre Ţuţea, a fost reabilitat de către Curtea Supremă de Justiţie a Romaniei.

2011: În perioada  20-31 octombrie s-a desfăşurat al XII-lea recensământ al populaţiei şi locuinţelor din România (populaţia stabilă: 19.042.936 persoane, locuinţe: 8,5 milioane).

Recensământul anterior a fost efectuat în 18-27 martie 2002 (populaţia stabilă: 21.680.974 persoane).

2013: A decedat poetul Ion Stanciu.

În anul 1975, Ion Stanciu a primit Premiul pentru Debut al Uniunii Scriitorilor pentru volumul „Despre uimire”.

Considerat unul dintre poeții de talent ai generației sale, acesta a fost elogiat de Marin Preda, care i-a editat cărțile la Editura „Cartea Românească”.

Născut în anul 1950, în satul Lanuri, comuna Ziduri, județul Buzău, Ion Stanciu a absolvit liceul în Brașov și Facultatea de Filosofie și Istorie din cadrul Universității București. A fost profesor de filosofie la Colegiul Economic din Buzău.

Dintre cărțile publicate au fost remarcate si  volumele: „Ființa concretă” 1979, „Mihai Eminescu — un sistem de filosofie politică românească” 2000, „Constelația miresmei” 2009, „Pasteluri metafizice” 2012.

2015: A murit Vasile Ilica, publicist, scriitor, cercetător al masacrelor antiromâneşti din nordul Bucovinei, veteran de război; (n. 1924).

2016: A murit, regizorul de teatru şi profesorul universitar Valeriu Moisescu ; (n. 1 aprilie 1932, Bucureşti).

A absolvit  Secţia de regie a Institutului de Artă Teatrală şi Cinematografică „I.L. Caragiale”, 1951-1956. A lucrat foarte mult pe cele mai diverse scene ale ţării, la Galaţi, Oradea şi Ploieşti, reuşind pretutindeni să pună în lumină talentul interpreţilor săi, dezvăluindu-le adeseori dimensiuni încă necunoscute şi neexploatate.

 Devenit regizor bucureştean, Moisescu dă strălucire şi putere de convingere, mai ales pe scena Teatrului Bulandra şi comediilor contemporane şi celor clasice.
Nu ocoleşte nici Teatrul de revistă „Constantin Tănase”, cu atât mai mult cu cât genul îi prilejuieşte manifestarea plenară a fanteziei şi inventivităţii sale.

În 1989, anunţând parcă revoluţia ce va urma să fie, tot pe scena Teatrului Bulandra, realizează una dintre cele mai interesante montări cu Mizantropul de Moliere.

A predat arta regizorală la Institutul de Artă Teatrală şi Cinematografică, unde a format  cu asiduitate, directori de scenă cu înalt simţ de responsabilitate.

Lui i se datorează elaborarea planurilor de învăţământ şi a programelor analitice necesare acestei discipline.

2018: A murit la București inginerul Mihail Bălănescu, fizician, doctor în științe nucleare, unul dintre marii specialiști care, alături de acad. Horia Hulubei, acad. Șerban Țițeica și prof. Ciorăscu, au fondat Institutul de Fizică Atomică de la Măgurele, în 1949.  

A fost director tehnic al Institutului de Fizică Atomică, viceguvernator al International Atomic Energy Agency (AIEA) din Viena și membru de onoare al Academiei Române.

În perioada celui de-Al Doilea Război Mondial își face studiile universitare la Facultatea de Construcții – Instalații a Politehnicii din București, pe care a absolvit-o în anul 1945 cu calificativul „Magna cum laude”.

După absolvire ajunge inginer la Inspecția de Poduri Cluj, șef de secție la Regionala C.F.R. Oradea, proiectant la Direcția Superioară Politică a Armatei.

La 26 de ani, deși foarte tânăr, era deja Director de construcții-investiții în Comitetul de Stat pentru Cultură și Artă (Ministerul Culturii).

În 1949 Mihail Bălănescu a fost chemat de Horia Hulubei si, dupa un interviu de o ora, a fost acceptat ca apropiat colaborator si asa a ramas pana în 1972, când savantul s-a stins din viata.
La Institutul de Fizica Atomica, Mihail Balanescu a parcurs toate treptele ierarhiei stiintifice si manageriale pana la functiile de decizie – inginer-sef, director tehnic.

A facut parte din ceea ce s-a numit „echipa de aur“ a Institutului de Fizica Atomică devenit în scurtă vreme o emblema a cercetarii romanesti pe plan national si international.

Horia Hulubei s-a dovedit a fi o șansă pentru Mihail Bălănescu și când, in 1958, acesta a fost arestat si trimis, până in 1962, în „gulagul românesc“, la Periprava, „imperiul ucigas al stufului“.

Atunci, Horia Hulubei, împreuna cu liderul comunist Gheorghe Gaston Marin, a facut demersuri pentru a fi eliberat, „din lipsa de probe“.

Un timp, Mihail Bălănescu, „omul cu dosarul dupa el“, a fost nevoit să ocupe functia de muncitor necalificat la modernizarea centralei termice de la Grozavești, deși calificarea sa era aceea de inginer.

Avea 36 de ani. Au fost clipe grele, dar a urmat cu credinta cuvintele bunicului sau: „Sa nu te lași invins niciodată“.

Apoi, lucrurile au început sa reintre pe un fagaș normal după ce, in 1963, Mihail Bălănescu a fost reintegrat la IFA, unde a desfasurat o rodnică activitate de cercetare și management stiintific.

In paralel, a lucrat la teza de doctorat și a efectuat stagii de lucru la Grenoble si Saclay, in Franta. 

De asemenea, a lucrat în cercetarea de vârf din domeniul nuclear, fiind implicat în realizarea aparaturii cu izotopi radioactivi pentru aplicații în medicină și industrie, precum și în construcția centralei nuclearo-electrice de la Cernavodă; a pus la punct și tehnologii brevetate de filtrare a aerului de particule contaminate radioactiv și de alte naturi; membru de onoare al Academiei Române din 2011.

CALENDAR CREȘTIN ORTODOX

Sfantul Gherasim din Kefalonia; Sfantul Mucenic Artemie

Sfantul Gherasim din Kefalonia (1506-1579) are doua zile de praznuire in timpul anului bisericesc: 16 august si 20 octombrie. Acesta face parte din familia de nobili bizantini, Notara. Bunicul sau, Luca Notara, a fost ultimul prim ministru al Imperiului Bizantin.

Sfantul Gherasim s-a nascut in anul 1508 in satul Trikkala din Peloponez. De tanar, a fost calugarit in insula Zakintos, ulterior primind Schima Mare in Muntele Athos. A mers la Ierusalim unde a stat timp de 12 ani.

In acest timp a fost hirotonit diacon si preot de catre Patriarhul Gherman. Va petrece apoi o vreme in Creta si Zakyntos, iar in 1555 a soseste in Kefalonia ( insula in sud vestul Greciei, in Marea Ionica, nu departe de tarm).

In cele doua zile de cinstire, racla cu moastele sale este purtata in picioare pe deasupra persoanelor suferinde de boli psihice sau demonizate, aducand si astazi numeroase tamaduiri.

Sfantul Artemie a fost duce al Alexandriei in vremea imparatului Constantin cel Mare (306-337). El si-a intarit credinta in Hristos dupa ce a vazut pe cer semnul Sfintei Cruci, descoperit lui Constantin, ca semn prin care va iesi biruitor in lupta cu Maxentiu.

Dupa moartea fiului lui Constantin, a urmat la tron imparatul Iulian Apostatul (361-363). In timpul acestuia au fost persecutati multi crestini. Artemie, privind la chinurile sfintilor si auzind cum era hulit Hristos, i-a spus lui Iulian:

„Pentru ce, o, imparate, chinuiesti fara omenie pe barbatii cei nevinovati si sfintii lui Dumnezeu si ii silesti sa se departeze de la dreapta credinta?”

Iulian, plin de manie la auzul acestor cuvinte, a poruncit sa fie torturat.

Ingerul Domnului I s-a aratat in temnita, l-a intarit in rabdarea chinurilor si i-a adus vindecare de rani in chip minunat.

Imparatul a poruncit taietorilor de piatra sa despice o piatra mare si sa-l puna pe Artemie spre chinuri intre cele doua bucati. Dupa o zi si o noapte petrecute intre cele doua pietre, Iulian a poruncit ca Artemie sa fie scos. Minune. Desi avea fata turtita, ochii cazuti, pentru ca era strans ca o scandura, putea sa umble si sa vorbeasca.

A trecut la cele vesnice prin taierea capului, in anul 362.

CITIȚI ȘI: 

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2020/10/20/o-istorie-a-zilei-de-20-octombrie-video-2/

Bibliografie (surse) :

1. Acad. Dan Berindei, Istoria românilor, cronologie, editura Cartex, Bucureşti 2008;
2. Dinu Poştarencu, O istorie a Basarabiei în date şi documente 1812-1940, Editura Cartier Istoric ;
3. e.maramures.ro ;
4. Wikipedia.ro.;
5. mediafax.ro ;
6. Enciclopedia Romaniei.ro ;
7.  rador.ro/calendarul- evenimentelor;
8.  Istoria md.;
9. istoriculzilei.blogspot.ro;
10. http://yorick.ro/eufrosina popescu;
11. CrestinOrtodox.ro;
12. Cinemagia.ro.

Publicitate

1918: DECLARAȚIA DE LA CHIȘINĂU a unui grup de intelectuali din toate provinciile românești cu privire la Unirea tuturor Românilor

Harta răspândirii românilor

Împrejurări unice în felul lor în istoria neamului nostru au făcut, ca astăzi să se găsească în capitala Basarabiei o seamă de intelectuali refugiaţi din toate ţările locuite de români. Nu era cu putinţă ca vremurile de acum, în care se aşează o nouă temelie vieţii popoarelor, să-i lase pe aceşti fii ai celui mai încercat popor, nepăsători faţă de viitorul neamului lor.

Ideea pe care războiul de acuma a pecetluit-o cu atâtea râuri de sânge, ca toate noroadele, mari sau mici, trebuie să-şi adune sub ocârmuiri naţionale pe toţi fiii lor, pentru a-i putea face cât mai fericiţi, – această idee a trebuit să-i frământe în modul cel mai serios pe aceşti oameni, cărora suferinţele de sute de ani ale poporului nostru asuprit de străini, le erau atât de cunoscute.

Refugiaţii (bejenarii) din ţările româneşti călcate de duşmani, au găsit şi aici în Basarabia, unde trăiesc de o vreme, o ramură a românismului gemând supt apăsarea sufletească a străinului. Ceea ce ei găsesc aici, i-a făcut să se încredinţeze şi mai bine de durerosul adevăr istoric, pe care-l ştiau atât de bine de acasă, că poporul nostru, lipsit de o unire politică, a fost osândit la veşnică umilire şi apăsare, şi că dacă nu se va uni cel puţin acum, viitorul lui va fi şi mai dureros decât trecutul plin de lacrimi şi suspine. Dorinţa lor de a-şi scăpa ţara de naştere de sub stăpânirea străină şi de a o vedea alipită la România, aici supt puterea lucrurilor trăite în Basarabia, a luat o înfăţişare şi mai hotărâtă: ţara de mâine a românilor trebuie să cuprindă întreg pământul locuit de ei, de la Tisa şi până la Nistru, – şi încă şi dincolo de acest rău, până unde se întinde graiul românesc.

Nimeni nu ne poate tăgădui dreptul asupra pământurilor în care noi suntem cei mai vechi şi cei mai mulţi locuitori. Toate acestea sunt, si trebuie să fie ale noastre, dar ele numai aşa ne vor putea chezăşlui o viaţă mai fericită, dacă vor fi unite. Numai rătăciţii şi vânduţii nu vor să înţeleagă aceasta şi stăruie mai departe ca pământurile noastre străvechi să rămăie şi de aici încolo pe mâna străinilor.

Dar noi am văzut vai, ce e străinul, căci supt călcâiul lui am trăit sute de ani, până aproape să ni se stingă răsuflarea. Chiar şi în cursul acestui război ne-am putut încredinţa despre binele pe care-l putem aştepta de la el. Ungurii şi nemţii, despre care unii credeau că se vor învoi să ne dea o autonomie în marginile unei Austrii-mari, ne-au luat în vremile din urmă şi puţinele drepturi naționale pe care le mai aveam, iar ruşii erau să prăpădească nu numai Basarabia, ci şi Româ­nia, cu anarhia lor nesăbuită şi cu lipsa lor de simțământ de patrie şi de cinste pentru cuvântul dat. Nu, mântuirea este numai în unirea noastră într-o singură ţară.

Conduşi de aceste vederi, refugiaţii români adunaţi în jurul gazetei „Ardealul”, dându-şi mâna cu tinerimea din Basarabia, au socotit că a sosit vremea ca să intre acum în luptă deschisă pentru înfăptuirea unirii politice a tuturor românilor într-un singur stat. Împrejurarea că viteaza armată română astăzi este stăpână peste întreaga Basarabie, ne dă oarecum putinţa unei desfăşurări slobode a acestei lupte sfinte şi drepte.

Noi socotim această armată, în care pe lângă ostaşi din România, sunt şi zeci de mii de români din Transilvania, Bucovina şi Macedonia, ca o armată a întregului neam românesc, menită să lupte nu pentru alipirea la România a ţărilor care se află încă sub stăpâniri străine, ci pentru crearea unei Românii nouă, a întregului neam. Această Românie nouă va fi făcută de noi toţi şi va fi a noastră a tuturor. În marginile ei fiecare ţărişoară îşi va putea avea autonomia sa, atât de trebuitoare pentru îndrumarea şi ocrotirea nevoilor locale.

Ea va fi pe atât de bună, pe cât de destoinici vom fi noi în a o aşeza pe temelii trainice şi pe cât de serioşi ne vom şti dovedi în faţa Aliaţilor. Fiind toţi românii la un loc, şi fiind animaţi de un singur ideal puternic, e de la sine înţeles că această Românie va fi mai bună decât România de până acum, de care atâţia basarabeni se tem, şi mai bună decât oricare altă ţară românească, înţelegând aici şi Basarabia.

Începând cu ziua de astăzi, în care toţi românii trebuie să serbeze amintirea celei dintâi uniri, săvârşite la 1859 între două ţări româneşti, noi cei mai jos iscăliţi, potrivit punctului nostru de plecare, nu ne mai socotim ca până acum: ardeleni, basarabeni, bucovineni ş.a.m.d., şi nu ne mai socotim nici numai ca fiii aceluiaş popor, ci ca cetăţenii (grajdanii) aceluiaş stat unitar românesc, ca cetăţeni ai României nouă a tuturor românilor, cu aceleaşi datorii faţă de fiecare parte a ei şi cu aceleaşi drepturi. De astăzi înainte noi vom fi totodată ostaşi ai acestei Românii, pentru făurirea şi întărirea căreia voim să luptăm cu orice armă va trebui. Deocamdată lupta noastră va fi purtată cu condeiul, la această gazetă, care este continuarea „Ardealului”, şi care de acum înainte va fi condusă de un comitet de redacţie alcătuit de români din toate ţările.

Potrivit vederilor noastre, fiecare parte de pământ locuit de neamul nostru este a întregului neam şi datoria faţă de el este deopotrivă de mare. Câtă vreme împrejurările vor face deci ca această gazetă să se tipărească în Basarabia, e firesc ca stările de aici să ne intereseze mai mult şi ca potrivit vederilor noastre, să le judecăm nu ca pe nişte lucruri de interes local basarabean, ci ca lucruri de interes general românesc. Prin această prismă vom judeca lucrurile din toate provinciile româneşti, fiind încredinţaţi că numai astfel se va putea întări viaţa noastră naţională.

La lupta noastră se alătură deocamdată numai tinerimea studioasă din Basarabia, dar avem credinţa întemeiată că, cu ajutorul lui Dumnezeu, în curând vom vedea în rândurile noastre pe toţi românii basarabeni cu adevărată dragoste de neam, începând de la preoţi şi învăţători şi până la deputaţi şi miniştri.

Căci dacă până acum putea să însemneze o primejdie, ca cineva să lupte în Basarabia pentru unirea neamului, de aici încolo, având scutul armatei române, ar fi o trădare (vânzare) dacă basarabenii nu şi-ar înţelege datoria lor naţională cea mai înaltă. Teama de străini trebuie să piară odată! Destul ne-au asuprit, până au fost ei stăpâni pe soarta noastră, de acum trebuie să ne fim înşine stăpâni şi să nu ne mai uităm la ce spun ei. Căci ştim bine că nu pentru binele nostru vorbesc, ci pentru al lor.

Lucrând în bună înţelegere, cei strânşi în jurul acestei gazete nădăjduiesc că vor izbuti să închege o luptă sistematică în vederea ajungerii marelui scop, fără de care neamul nostru nu mai poate avea nici un viitor; ei cred că vor reuşi să-i convingă pe toţi românii de neapărata nevoie a unirii întregului neam şi să facă şi cercurile europene politice să recunoască şi să sprijinească punctul lor de vedere. În această credinţă ei se adresează prin aceasta tuturor românilor, – şi deocamdată mai ales celor din Basarabia, în mijlocul cărora se desfăşoară propaganda – ca să se străbată de însemnătatea acestor vremuri unice în felul lor şi să facă tot ce este omeneşte cu putinţă, pentru înfăptuirea scopului celui mare. Fiecare să-şi dea seama, că mântuirea noastră este numai într-o Românie nouă, a tuturor românilor.

Pentru înfăptuirea acestei Românii vom lucra, pentru înfăptuirea ei vom trăi, pentru înfăptuirea ei vom muri, dacă va fi nevoie.

Chişinău, 24 ianuarie 1918

Din Transilvania: dr. Onisifor Ghibu, dr. Ioan Mateiu, Axente Banciu, dr. Sebastian Bornemisa, Iosif Şchiopul, Gheorghe Codrea, Nicolae Oancea, Nicolae Colan, Andreiu Oţetea;

Din Bucovina: George Tofan, Dimitrie Logigan, Emanoil Iliuţ, dr. Ovidiu Ţopa;

Din Basarabia: Vasile Harea, Vladimir Cazacliu, Ioan Valută, Alexandru Văleanu;

Din România: G. Murgoci, G. Munteanu-Râmnic, Petre V. Haneş, V. Tempeanu;

Din Macedonia: Constantin Noe şi Epaminonda Balamace;

Din Serbia: dr. Atanasie Popovici.

Ziarul „România nouă”, Chişinău, anul II, nr. 8, 24 ianuarie 1918, articol reprodus de https://cubreacovblog.wordpress.com/declaratia-de-la-chisinau-a-unui-grup-de-intelectuali-din-toate-provinciile-romanesti-cu-privire-la-unirea-tuturor-romanilor/

De la stânga la dreapta, statul și națiunea română sunt ca sarea în ochii unora

“Infratirea toxica” a “occidentalistilor” si “rusofililor” in sustinerea tezei antiromanesti a STATULUI SI NATIUNII ROMÂNE ARTIFICIALE

URSS a combatut propagandistic Romania Mare emitand teze despre caracterul artificial, imperialist si colonizator al statului roman. De asemenea, a inventat existenta unui “popor moldovean” si a unei “limbi moldovenesti”, pentru a crea, din topor, o naratiune legitimanta a ocuparii Basarabiei. Aceste teze sunt reșapate, astăzi, de grupările “moldoveniste” din Basarabia, pregătite de Rusia pentru contracararea apropierii de Romania, care cer crearea unei Moldovei Mari.

Unul din siteurile cele mai agresiv antiromanesti ce apartine acestor grupari, care militeaza pentru o a “cincea republica de la Chisinau”, este graiesc.md.

Printre materialele cu care se face propaganda antiromaneasca se afla, la mare cinste, evidentiat chiar in mod special in partea de jos a siteului, extrase din cartea istoricului Lucian Boia, De ce este Romania altfel:

Boia este istoricul producator pe banda rulanta de best-seller-uri istorice bine marketate, care sunt foarte pe placul si folosul “agendei subversive” rusești de la Chisinau.

Sa fie aceasta o intamplare? Nu chiar. Sa ne amintim si demersul Romania medievala al lui T. Baconschi, un proiect sustinut de ICR-ul lui Patapievici:

”România, unul dintre cele mai tinere state ale Europei actuale, născut din Unirea de la 1859 (a Moldovei şi Tării Româneşti) şi din Marea Unire de la 1918 (realizată prin aderarea Transilvaniei), nu fusese niciodată până atunci o Naţiune, ci mai degrabă un mozaic de civilizaţii, de populaţii, de culturi şi de etnii”.

De curând, ca sa revenim la Boia, acesta a perseverat și pe tema Transilvaniei, aratand ca romanii nu aveau “niciun drept istoric” asupra provinciei. Ocazie pentru un alt mare om de “dreapta”, Aligica, sa scoata un text de arhiva oportun despre cât de nociva ar fi fost pentru Ardealul “occidental” unirea cu Romania sudista “fanariota”.

A da de pământ cu miturile nationale, a face zob legitimitatea unirii provinciilor istorice romanesti, a nega orice fel de fundament substantial al natiunii romane – asta da program de elita culturala “de dreapta”... 

Culmea e ca unii din acestia impartasesc ideea neoliberala a necesitatii existentei miturilor ca mijloc de pastrare a coeziunii sociale si nationale si a necesitatii abordarii temelor nationale. 

Cum vor sa faca acest lucru aruncand si copilul odata cu apa din copaie nu e limpede.

Nici stanga nu a stat degeaba. Vasile Ernu explica de zor ca “România şi Republica Moldova sunt state artificiale”. Ca om de stanga, e cam bizara critica sa indreptata prioritar asupra statului. Artificial sau nu, statul romanesc exista acum si desfiintarea sa ar fi si o tragedie sociala.

Cam multe voci care spun acelasi lucru si care se suprapun la perfecție cu propaganda moscovită.

 De la stânga la dreapta, de la Occident la Răsărit, statul si națiunea română sunt ca sarea – dar nu în bucate, ci in ochii unora si altora.

Oricine încearcă astăzi să repună, public, în discuţie anumite evenimente istorice, dintr-o perspectivă care să nu jignească anumite sensibilităţi naţionale, este numai bun de pus la stâlpul infamiei, constată George Radulescu: Dubioşii

Însă cu cât arunci mai dihai cu lături în istoria ţării tale, cu atât „te califici” să fii băgat în seamă, să ţi se ceară părerea. Cu alte cuvinte, devii „conform”, agreat, încadrabil. Desigur, pe un anumit palier. Pentru a urca în „organigramă” trebuie să prestezi cu zel, să mânjeşti cât mai multe clanţe, astfel încât imberbii care cutează să le apese nu numai să-şi năclăiască mâinile, dar să mai şi duhnească.

Agresivitatea celor care abordează, unilateral, teme istorice seamănă cu ceea ce se întâmpla în România anilor ’50, atunci când se striga cu înflăcărare: „Stalin şi poporul rus, libertate ne-au adus!” Ironia sorţii este că acea specie kominternistă din urmă cu 60 de ani s-a perpetuat biologic până în zilele noastre. Tot ea dă „certificate”, „validează” teorii şi perspective asupra istoriei recente. Istorie pe care înaintaşii ei în linie directă au scris-o într-un fel detestat acum de propriile progenituri. Mai grav, specia în cauză face prozeliţi de ocazie, „specialişti” dornici să se legitimeze cumva oploşindu-se în proximitatea voinicilor clipei. Ei, laolaltă, împart „indulgenţe” politico-istorice şi tot ei le retrag.

„Primul pas spre lichidarea unui popor, spunea istoricul ceh Milan Hubl, este să-i ştergi memoria. Îi distrugi cărţile, cultura, istoria şi altcineva îi scrie alte cărţi, îi dă o altă cultură, îi inventează o nouă istorie. Între timp poporul începe să uite ceea ce este şi ceea ce a fost, iar cei din jur îl vor uita şi mai repede”.

Sigur, în vremurile pe care le trăim nimeni nu-ţi mai înfige mâna în beregată, nu te mai scoate din casă în viul nopţii şi nici nu te mai duce în beciurile vreunei clădiri cenuşii cu gratii la geamuri. Astăzi, metodele de a le închide gura „neconformilor” sunt mult mai subtile decât în anii ’50. De pildă, nu le dai spaţiu de exprimare, le tai din resurse, le pui în cârcă apartenenţe dubioase şi cochetării condamnabile. Pe scurt, îi prăfuieşti bine!

Aşa le arăţi şi ălora, mai fragezi, pe care i-ar putea duce mintea la te-miri-ce, că „gura bate fundul”, că mătrăşirea din „lumea bună” are consecinţe directe asupra „standingului”, asupra stării materiale. Adică, nu poţi să prosperi, mon cher, împiedicându-te de „prinţipuri”, întrebându-te cât de corect este „political correctness”-ul altora. Îţi asumi şi gata! Repede, cu mâna la ochi şi cu pantalonii în vine. Un hap ş-poi… numai desfătări!

Omul cu ritm liturgic al lui Mircea Vulcănescu şi al generaţiei sale a devenit subversiv, de nedorit în preajmă, pentru că are „prostul obicei” de a rosti adevăruri.

Şi mai are un cusur: e greu de privit în ochi.

“Primul pas spre lichidarea unui popor este sa-i stergi memoria”

Oricine încearcă astăzi să repună public în discuţie anumite evenimente istorice, dintr-o perspectivă care să nu jignească anumite sensibilităţi naţionale, este numai bun de pus la stâlpul infamiei, constată articolul Dubioşii semnat de George Radulescu.

Însă cu cât arunci mai dihai cu lături în istoria ţării tale, cu atât „te califici” să fii băgat în seamă, să ţi se ceară părerea. Cu alte cuvinte, devii „conform”, agreat, încadrabil. Desigur, pe un anumit palier. 

Pentru a urca în „organigramă” trebuie să prestezi cu zel, să mânjeşti cât mai multe clanţe, astfel încât imberbii care cutează să le apese nu numai să-şi năclăiască mâinile, dar să mai şi duhnească.

Agresivitatea celor care abordează, unilateral, teme istorice seamănă cu ceea ce se întâmpla în România anilor ’50, atunci când se striga cu înflăcărare: „Stalin şi poporul rus, libertate ne-au adus!” 

Ironia sorţii este că acea specie kominternistă din urmă cu 60 de ani s-a perpetuat biologic până în zilele noastre. Tot ea dă „certificate”, „validează” teorii şi perspective asupra istoriei recente. Istorie pe care înaintaşii ei în linie directă au scris-o într-un fel detestat acum de propriile progenituri.

Mai grav, specia în cauză face prozeliţi de ocazie, „specialişti” dornici să se legitimeze cumva oploşindu-se în proximitatea voinicilor clipei. Ei, laolaltă, împart „indulgenţe” politico-istorice şi tot ei le retrag.

„Primul pas spre lichidarea unui popor, spunea istoricul ceh Milan Hubl, este să-i ştergi memoria. Îi distrugi cărţile, cultura, istoria şi altcineva îi scrie alte cărţi, îi dă o altă cultură, îi inventează o nouă istorie. Între timp poporul începe să uite ceea ce este şi ceea ce a fost, iar cei din jur îl vor uita şi mai repede”.

Sigur, în vremurile pe care le trăim nimeni nu-ţi mai înfige mâna în beregată, nu te mai scoate din casă în viul nopţii şi nici nu te mai duce în beciurile vreunei clădiri cenuşii cu gratii la geamuri. Astăzi, metodele de a le închide gura „neconformilor” sunt mult mai subtile decât în anii ’50. De pildă, nu le dai spaţiu de exprimare, le tai din resurse, le pui în cârcă apartenenţe dubioase şi cochetării condamnabile. Pe scurt, îi prăfuieşti bine!

Aşa le arăţi şi ălora, mai fragezi, pe care i-ar putea duce mintea la te-miri-ce, că „gura bate fundul”, că mătrăşirea din „lumea bună” are consecinţe directe asupra „standingului”, asupra stării materiale.

 Adică, nu poţi să prosperi, mon cher, împiedicându-te de „prinţipuri”, întrebându-te cât de corect este „political correctness”-ul altora. Îţi asumi şi gata! Repede, cu mâna la ochi şi cu pantalonii în vine. Un hap ş-poi… numai desfătări!

Omul cu ritm liturgic al lui Mircea Vulcănescu şi al generaţiei sale a devenit subversiv, de nedorit în preajmă, pentru că are „prostul obicei” de a rosti adevăruri.

Şi mai are un cusur: e greu de privit în ochi.