CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Planul generalului Aurel Aldea de rezistență în munți


Aldea Aurel

Foto: Gen.Aurel Aldea n. 28 martie 1887, Slatina – m. 17 octombrie 1949, penitenciarul Aiud.

GENERALUL PATRIOT ROMÂN AUREL ALDEA a urmat cursurile Școlii Militare de la Iași, desăvârșindu-și studiile militare în Germania.

A participat la cel de-al Doilea Război Balcanic (1913) și la Primul Război Mondial. În perioada interbelică a lucrat în cadrul Marelui Stat Major, comandând diverse unități militare, iar în 1938 ca secretar general al Ministerului Înzestrării Armatei.

În 1940 a primit gradul de general de divizie.

După ocuparea Basarabiei şi a părții de nord a Bucovinei de către Uniunea Sovietică, generalul Aurel Aldea, comandant al Corpului 2 armată, a fost numit (iulie 1940) şeful Delegației române pentru reglementarea problemelor apărute în urma agresiunii sovietice, activitatea fiind concretizată în repatrierea a peste 13 000 de români şi în restituirea unor importante valori materiale care au aparținut armatei şi țării. 

A fost trecut în retragere de mareșalul Ion Antonescu în iulie 1941, ca urmare a unor divergențe avute cu acesta.

Încă din 1942 s-a alăturat grupului de generali devotaţi regelui Mihai I, care pregătea trecerea României de partea Naţiunilor Unite. Realist, el s-a pronunţat pentru ,,amânare”.
Retras la ţară după declanşarea bombardamentelor anglo-americane asupra Capitalei (4 aprilie 1944), nu a fost la curent cu desfăşurarea preliminariilor de armistiţiu cu Naţiunile Unite iniţiate de ,,opoziţie” şi cu constituirea Blocului Naţional Democrat (iunie 1944).


Revenit în Capitală, a stabilit (la solicitarea colonelului Emilian Ionescu, aghiotant regal) contacte cu unii generali şi ofiţeri superiori cu funcţii de răspundere în garnizoană (Iosif Teodorescu, Dumitru Dămăceanu, Gheorghe Zamfirescu ş.a.) şi s-a oferit să ia legătura cu sovieticii, trecând frontul prin dispozitivul Armatei 4 comandată de generalul Mihail Racoviţă, şi el unul din anturajul ,,ofiţerilor patrioţi” după unii/,,complotiștilor” după alţii.
Dificultăţile apărute în pregătirea acestei misiuni şi declanşarea operaţiei sovietice ,,Iaşi-Chişinău” (20 august 1944) au dus la eşuarea planurilor, trecându-se la pregătirea nemijlocită a loviturii de stat în vederea înlăturării de la putere a lui Ion Antonescu, Aurel Aldea aflându-se printre participanţii la consfătuirea de la Palatul Regal din seara zilei de 22 august 1944.
A doua zi, 23 august, a fost invitat să rămână la Palat, unde a participat la analiza situaţiei politice şi militare făcută de Rege şi de colaboratorii apropiaţi, situându-se (alături de Grigore Niculescu-Buzeşti şi Ioan Mocsony Stârcea ş.a.) printre cei mai aprigi susţinători ai arestării mareşalului, în situația în care acesta nu ar fi fost dispus să încheie imediat armistițiul.
După arestarea mareşalului Ion Antonescu, a acceptat (la solicitarea regelui Mihai I) postul de ministru de Interne.

Încercând să nu se implice în activitatea partidelor a urmărit să păstreze ,,liniştea, ordinea şi autoritatea în stat”, în acest sens prezentând în Consiliu de Miniştri un Apel către Ţară.
Intrând în conflict cu comuniştii, la 4 noiembrie 1944 nu a mai fost inclus în noul guvern, fiind înlocuit cu Nicolae Penescu şi ulterior trecut din nou în rezervă în martie 1945, după constituirea guvernului dr. Petru Groza.

La 19 martie 1945, printr-un decret al guvernului Petru Groza, generalul de corp de armată Aurel Aldea, suferea o nouă trecere forţată la pensie. 
În august 1945, când regele Mihai I a încercat să demită guvernul dr. Petru Groza (prin celebra ,,grevă regală”), generalul Aldea a apreciat că persoana suveranului nu era în siguranţă şi a luat în calcul declanşarea ,,unei mişcări de rezistenţă în Bucureşti”.
În septembrie 1945, regele Mihai I i-a cerut să-l informeze despre ,,tot ce se petrece în oraş”.
Îngrijorat de soarta suveranului, Aurel Aldea a luat legătura cu reprezentanţi ai organizaţiei ,,Haiducii lui Avram Iancu”, interesându-se de ,,posibilitatea găsirii unui adăpost pentru Majestatea Sa în cazul când situaţia internă ar cere aceasta”.
În acest sens, în februarie 1946 l-a informat pe suveran că în caz de necesitate putea fi adăpostit ,,în nordul Transilvaniei”.

În acelaşi scop a discutat şi cu Ionel Pop (recomandat de Iuliu Maniu) pentru asigurarea unui adăpost mai apropiat de Sinaia, de Săvârşin sau în Munţii Sebeşului şi chiar cu regele Mihai I (în sâmbăta Floriilor, între patru ochi), acesta arătându-se îngrijorat de ,,eventualitatea apropiată a unui conflict între Aliaţi” şi manifestându-şi hotărârea ,,de a păstra neutralitatea”.

Cu acel prilej, generalul Aurel Aldea a arătat suveranului schiţa unui adăpost din ,,munţii Ardealului” şi i-a făcut cunoscut unele privind ,,planul rezistenţei în munţi”.

Generalul Aurel Aldea a făcut cunoscut regelui Mihai I ,,planul rezistenței în munți”

Decizia regelui Mihai I de a înlocui guvernul dr. Petru Groza (impus de sovietici la 6 martie 1945 și nerecunoscut de Statele Unite ale Americii și Marea Britanie) cu unul constituit din reprezentanți ai tuturor forțelor politice interne (inclusiv din cei ai Partidului Național-Țărănesc și Partidului Național Liberal), precum și refuzul dr. Petru Groza de a demisiona și al regelui de a mai semna decretele propuse de Executiv (,,greva regală”), au provocat în august 1945, o gravă criză politică internă, într-un moment dificil pentru țară în care marile puteri deciseseră cu puțin timp înainte, (la Potsdam) să nu semneze tratatul de pace cu România, dacă aceasta nu avea un guvern reprezentativ.

Într-un asemenea context, în urma consultării cu apropiații suveranului, generalul Aurel Aldea a mai apreciat că persoana acestuia nu era în siguranță și a luat în calcul ,,nevoia unor mișcări de rezistență în București”, consemnează istoricul militar prof.univ.dr.col. Alesandru Duţu în revista MĂRTURISITORII.

,,Din nețărmurită și dezinteresată dragoste pentru Rege și Țară – preciza el într-un memoriu din 10 iunie 1946 – m-am hotărât să mișc tot ce este regalist și poate sări în ajutorul regelui în cazul când ar fi atacat. A încolțit ideea unei organizații de rezistență în București în scopul exclusiv arătat mai sus”.

În încercarea de a-și face cunoscut crezul politic, el continua:

,,N-am dorit și nu doresc decât o Românie liberă și independentă, sub un regim cu adevărat democratic, în care libertățile garantate de legi să poată fi exercitate nestânjenit. Urăsc dictatura ori de unde ar veni: fie de sus în jos sau de jos în sus, fie ea individuală sau colectivă.

De atâția ani Țara este frământată de curente și lupte politice, favorizate de dictaturi. În interesul existenței neamului nostru starea aceasta trebuie să înceteze. Adevăratul popor este cuminte și cu un simț politic dezvoltat. Să fie lăsat în pace, ca să-și croiască singur soarta, fără lozinci și fără îndemnuri la ură și la lupte de clasă. Orice împiedicare a poporului de a-și exercita în toată libertatea voința, constituie un atentat la viața lui”.

În septembrie 1945 a decis să constituie un Comandament Central al Mișcării Naționale de Rezistență, să-și subordoneze toate organizațiile constituite anterior, să împartă teritoriul național în zone de acțiune, fiecare având un comandant care trebuia să acționeze după instrucțiunile centrale (contraamiralul Horia Măcellariu în București, generalul Constantin Eftimiu în trecătorile Carpaților Orientali și în Munții Apuseni, Gavrilă Olteanu în Munții Căliman, prof. Gheorghe Manu pe Valea Prahovei, Mihail Fărcășanu în zona Câmpulung Muscel, Horia Comaniciu în Munții Sebeș etc).

Pentru aceasta a contactat, inițial, pe generalul Constantin Eftimiu, apoi pe amiralul Horia Măcellariu, generalul Mihăescu și locotenent-colonelul Eugen Plesnilă, după care, în septembrie 1945, a fost primit de regele Mihai I căruia i-a vorbit despre ,,măsurile necesare pentru asigurarea securității sale”.

Suveranul i-a cerut să-l informeze despre ,,tot ce se petrece în oraș”.

Dorința i-a fost împlinită prin ,,note scurte informative – scrise sau verbale – cu privire la evenimentele interne cu caracter politic și la armată (moral, organizare, E.C.P., sentimente monarhice etc.)” pe care le trimitea apropiaților regelui.

La sfârșitul lunii septembrie 1945, luând legătura cu delegații organizației ,,Haiducii lui Avram Iancu”, s-a interesat de ,,posibilitatea găsirii unui adăpost pentru Majestatea Sa Regele în cazul când situația internă ar cere aceasta”.

Măsurile luate le-a comunicat familiei regale în cursul discuției avute la Palat, în luna februarie 1946, când a informat că, în caz de necesitate, regele putea fi adăpostit ,,în nordul Transilvaniei”.

Planul concret pentru această eventualitate i-a fost prezentat lui Aurel Aldea de către delegații organizației ,,Haiducii lui Avram Iancu” la începutul lunii martie 1946, prilej cu care generalul le-a înmânat acestora suma de 500 000 lei.

În vederea asigurării unui nou adăpost, mai aproape de Sinaia și de Săvârșin, Aurel Aldea s-a adresat lui Iuliu Maniu, cerându-i să-i recomande un om de încredere care putea indica un adăpost în Munții Sebeșului.

Problema a fost discutată, în luna aprilie 1946 cu Ionel Pop – recomandat de Maniu -, dar nu a fost finalizată, din cauza arestării generalului Aurel Aldea, la 27 mai 1946.
Între timp, generalul reușise să mai aibă o întrevedere, în sâmbăta Floriilor (1946), de circa o oră, între patru ochi, cu regele Mihai I, acesta arătându-se îngrijorat de ,,eventualitatea apropiată a unui conflict între Aliați”, manifestându-și hotărârea ,,de a păstra neutralitatea cu orice preț”.

Cu acel prilej, generalul Aldea a prezentat suveranului schița adăpostului din munții Ardealului, reținută de suveran, i-a vorbit pentru prima dată despre organizația ,,Haiducii lui Avram Iancu” ca despre ,,o organizație serioasă, pe care ne-am putea sprijini” și i-a făcut cunoscut, cu unele detalii de organizare, ,,planul rezistenței în munți”.

Arestat de comuniști la 27 mai 1946 a fost învinuit, prin Ordonanța definitivă nr. 6 125 din 7 noiembrie 1946 de ,,complotare întru distrugerea unității statului român” prin aceea că, începând cu vara anului 1945, ,,a luat inițiativa polarizării organizațiunilor subversive și, constituind o conducere centrală sub șefia sa, a împărțit țara în zone de acțiune, organizând la teren lovitura de stat în legătură cu partizanii săi, tinzând a distruge unitatea statului prin învrăjbirea naționalităților conlocuitoare, prin instigarea unora contra altora, prin intriga între diferitele personalități politice și prin crearea unui climat defavorabil intereselor naționale, intensificând mijloacele de acțiune tocmai în perioada când la Paris se negocia soarta statului român”.
A mai fost acuzat de ,,răzvrătire”, de ,,insurecție armată”, de ,,procurare de documente publice interesând ordinea în stat”, de ,,complicitate la păstrarea de armament, munițiuni și explozivi fără autorizație”, prin faptul că în calitate de conducător al Mișcării Naționale de Rezistență a organizat și determinat constituirea de trupe înarmate, de echipe de partizani etc., pe care le-a înarmat și pregătit în vederea declanșării războiului civil într-un moment ce urma să fie decis de conducerea centrală.
Judecat în procesul Mișcării Naționale de Rezistență (11 – 18 noiembrie 1946) de Curtea Militară de Casare și Justiție a fost declarat vinovat și condamnat prin Decizia nr. 2 din 18 noiembrie 1946 la ,,muncă silnică pe viață pentru crima de complotare întru distrugerea unității statului”, la ,,3 ani închisoare corecțională și 200 000 lei amendă corecțională pentru faptul de procurare de documente publice interesând ordinea în stat” și la ,,10 ani detenție riguroasă, 5 ani degradare civică și 50 000 lei cheltuieli de judecată pentru răzvrătire”, urmând să execute pedeapsa cea mai grea cu comutarea detenției preventive de la 27 mai 1946 (la 23 iulie 1947 pedeapsa i-a fost comutată în temniţă grea).

În acuzaţiile aduse i se recunoştea rolul de conducător al Mişcării Naţionale de Rezistenţă, calitate în care a coordonat activitatea mai multor organizaţii, dintre care cele mai importante au fost „Haiducii lui Avram Iancu”, „Divizia Sumanelor Negre” şi „Grupul Înarmat Sinaia”.

În ultimul său cuvânt, înainte de aflarea deciziei de condamnare, generalul Aurel Aldea a declarat, printre altele, în faţa completului de judecată:

Chiar dacă distrugerea mea fizică ar urma, memoria mea o încredinţez tinerilor de astăzi, care trebuie să mă reabiliteze, care vor şti în ce a constat procesul, vina mea şi locul care mi se cuvine în faţa memoriei celor care vor veni”. 


Închis în penitenciarul Văcărești, starea sănătății sale s-a înrăutățit rapid, generalul considerând regimul de detenţie (27 noiembrie 1947) ,,sălbatic și criminal, care timp de 5 luni mi-a stors toată vlaga și mi-a agravat boala pentru a-mi grăbi sfârșitul. Numai în primele 4 luni am pierdut prin inaniție și suferință 30 kg din greutate”.

Mutat la Aiud în 1947, într-un regim dur, de exterminare, generalul Aldea a încetat din viață la 17 octombrie 1949.
Reamintind faptul că i-a fost interzisă internarea într-un spital militar, deși în august 1947, Serviciul sanitar al penitenciarului Aiud ceruse oficial internarea sa în Spitalul penitenciarului Văcărești, generalul se întreba și întreba:

,,Nu înțeleg de ce atâta pornire și prigoană împotriva mea. Celui mai mare dușman nu i se poate refuza asistența medicală. Este o obligație umană nu numai o datorie creștină. Se uită că am depășit vârsta de 60 de ani. Cine are interes să fiu suprimat așa de repede? N-am făcut rău nici unei ființe, n-am persecutat, n-am arestat, nu am omorât pe nimeni, sunt doar un cetățean cinstit și conștient, care, ca foarte puțini alții, și-a afirmat dragostea de Neam, Țară și Coroană cu credință și spirit de sacrificiu”.
A încetat din viaţă la 17 octombrie 1949 în penitenciarul Aiud, medicii punând diagnosticul de miocardită cronică.

Reabilitarea la care a sperat generalul este acum un fapt împlinit.

Generaţia care s-a eliberat din chingile comunismului, aplecându-se asupra valorilor perene ale neamului românesc a descoperit-o şi pe cea întruchipată de personalitatea generalului erou Aurel Aldea.

Bibliografie:
Alesandru Duţu, Florica Dobre, Drama generalilor români (1944 – 1964), Editua Enciclopedică, Bucureşti, 1997, p. 19-33.
Florica Dobre, Alesandru Duţu, Distrugerea elitei militare sub regimul ocupaţiei sovietice în România, vol. I (1944 – 1946), vol. II (1947 – 1964), INST, Bucureşti, 2001.
Adrian Stroea, Marin Ghinoiu, Din elita artileriei, Editura Centrului Tehnic-Editorial al Armatei Bucureşti, 2012.

15/10/2021 - Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , ,

Niciun comentariu până acum.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

%d blogeri au apreciat: