Majoritatea germanilor a ajuns să considere că religia este lipsită de importanță

Potrivit unui sondaj recent, o majoritate semnificativă a germanilor spune că religia nu joacă niciun rol în viața lor.

Mai puțin de 1 din 8 adulți cred că religia face lumea un loc mai bun, deși persoanele mai tinere au demonstrat mai multă pozitivitate, informează Deutsche Welle într-un articol tradus de ziarul românilor americani Tribuna.US .

33% dintre germani susțin, în schimb, că religia este importantă pentru ei. Doar 12% au declarat că religia ar putea face lumea un loc mai bun, cu doar un sfert spunând că religia are o semnificație politică.

An după an, tot mai mulți membri ai congregațiilor au părăsit bisericile catolice și protestante din Germania.

Rezultatul este că doar aproximativ jumătate din toți aceștia aparțin uneia dintre marile credințe ale Germaniei.

Est-germanii, mai puțin devotați

Aproximativ 30% dintre respondenți s-au descris ca fiind „devotați” sau „foarte devotați”, în timp ce 35% au spus că „nu sunt deloc devotați” religiei.

Regiunile estice din Germania, în particular, au o proporție ridicată de oameni care se descriu ca „deloc religioși”. În același timp, regiunile cu cei mai mulți oameni care se descriu drept devotați sunt regiunile sudice Bavaria și Baden-Württemberg (35%) și regiunile vestice (32%).

În contrast, aproximativ 61% dintre germani au spus că religia fie „nu este importantă”, fie „deloc importantă”.

Tinerii, puțin emfatici, mai pozitivi

Tinerii germani sunt mai puțini susceptibili să susțină o declarația decisivă despre cât de importantă este religia pentru ei.

Aproximativ 15% dintre tinerii cu vârste cuprinse între 18 și 29 de ani nu au dat niciun răspuns sau au spus că nu știu. Doar aproximativ 5% dintre cei cu vârste între 30 și 54 de ani au răspuns în acest fel, cifra scăzând la 3% în rândul celor peste 55 de ani.

Sondajul sugerează că tinerii sunt mai optimiști decât ceilalți în evaluarea credinței lor.

Aproximativ 16% dintre tineri au fost de acord cu teza „Religiile contribuie la transformarea lumii într-un loc mai bun”.

Aceasta în comparație cu aproximativ 12% dintre persoanele din toate categoriile de vârstă. Peste jumătate nu au fost de acord cu teza, iar 26% au fost indeciși.

Coronavirusul și schimbările climatice

Pentru majoritatea germanilor devotați (75%), pandemia nu a făcut nimic pentru a le schimba credința, a fost, de asemenea, raportat.

În rândul tinerilor germani, aproximativ 12% au spus că credința lor a devenit mai puternică în timpul pandemiei – aproximativ de două ori mai mult în comparație cu cei în vârstă.

Doar 14% dintre respondenți văd un rol pozitiv pentru religie în combaterea schimbărilor climatice.

Sondajul a fost realizat pe mai mult de 2.000 de persoane din toate categoriile de vârstă, din toate regiunile Germaniei.

Publicitate

ZIUA DE 15 OCTOMBRIE ÎN ISTORIA ROMÂNILOR

15 octombrie, istoricul zilei

1451: Este asasinat de către Petru Aron,  domnul Moldovei Bogdan al II-lea, tatăl lui Ștefan cel Mare.

Bogdan al II-lea Muşat, Domn al Moldovei:  2 oct. 1449 – 15 oct. 1451.

 După unii istorici Bogdan al II-lea era fiul din flori al voievodului moldovean Alexandru cel Bun, mama sa fiind necunoscută, iar dupa altii, acesta era chiar frate cu Alexandru cel Bun.

A fost în relații foarte bune cu Iancu de Huneoara, care l-a susținut la luarea tronului.

Bogdan al II-lea era tatăl lui Ștefan cel Mare, cel mai longeviv și iubit domnitor român moldovean din toate timpurile.

A fost căsătorit cu Doamna Oltea, care s-a călugărit sub numele de Maria și care a murit la 4 noiembrie 1465, fiind înmormântată la Mănăstirea Probota din județul Suceava.

Petru Aron (n. 1419 – d. 1469 ) a fost domn al Moldovei prima oară între octombrie 1451 și februarie 1452, a doua oară între august 1454 și februarie 1455, respectiv a treia oară între mai 1455 și aprilie 1457. Era fiul natural al domnului Moldovei Alexandru cel Bun, cu cea de-a patra sotie, Marina.

În 1456, Petru Aron se învoise să plătească turcilor un tribut de 2000 de galbeni, pentru a înlătura pericolul ce îl amenința din această parte, însă el nu s-a bucurat prea mult timp de domnie, deoarece Ștefan cel Mare, fiul lui Bogdan pe care îl ucisese mișeleștela Reușeni, s-a ridicat cu oaste în 1457 împotriva uzurpatorului care îi asasinase tatăl și după două lupte – la Orbic și Doljești – l-a biruit, urcându-se pe scaunul Moldovei și domnind glorios până în anul 1504.

La data de 14 decembrie 1470, Petru Aron, refugiat în Transilvania, a fost prins de Ștefan cel Mare și executat.

Pe locul unde a fost tăiat capul tatălui său, Ștefan cel Mare și Sfânt a început la data de 8 septembrie 1503 construirea unei biserici cu hramul Tăierea Capului Sfântului Ioan Botezătorul , care a fost finalizată la 18 septembrie 1504 (foto) de către fiul său, domnitorul Bogdan al III-lea (1504-1517).

 1522: Incepe a doua campanie în Țara Românească a domnitorului muntean Radu de la Afumaţi , aliat cu principele transilvanean Ioan Zapolya, turcii fiind înfrânţi în bătăliile de la Rucăr şi Didru (Dridu).

Fiu al lui Radu cel Mare, domn al Ţării Româneşti între 1495 şi 1508, Radu de la Afumaţi a dus o politică antiotomană. A fost Domn al Țării Românești de mai multe ori: decembrie 1522 – aprilie 1523, ianuarie – iunie 1524, septembrie 1524 – aprilie 1525 și august 1525 – ianuarie 1529. A devenit in cursul domniei sale ginerele postum a lui Neagoe Basarab, prin căsătoria cu Ruxandra, fiica acestuia (21 ianuarie 1526).

La începutul domniei sale a reuşit să-l înfrângă pe Mehmed, beiul de Nicopole.

A izgonit trupele turceşti prin victoriile de la Glubavi, Ştefeni şi Clejani (ian.-febr. 1522), dar a trebuit să se refugieze în Transilvania după înfrângerea de la Ciocăneşti (1522).

Aliat cu Ludovic al II-lea, regele Ungariei (1516-1526), şi cu Ioan Zapolya, voievodul Transilvaniei (1510-1526), Radu de la Afumaţi şi-a refăcut forțele în vederea declanşării campaniei de revenire la tron. În iunie 1522 a trecut în Muntenia prin Rucăr, câştigând bătălia de la Grumazi, apoi a forţat Dunărea, atacând garnizoanele din Nicopole şi Şiştov.

Respins în bătălia de la Gherghiţa, din august 1522, a încercat să reziste turcilor la Bucureşti şi Slatina. Refugiat la Braşov, Radu de la Afumaţi a pregătit o nouă armată, de 30.000 de ostaşi, în fruntea căreia a trecut munţii tot pe la Rucăr (oct. 1522), alături de Ioan Zapolya. După ce a câştigat lupta cu detaşamentele ce încercau să-i bareze ieşirea din munţi (oct. 1522), a recuperat teritoriul pierdut. După victoria de la Dridu, din noiembrie 1522, a încheiat un armistiţiu cu Mehmed-bei în 1523.

Într-o perioadă în care Soliman al II-lea „Magnificul” mărşăluia spre Buda şi Viena, Radu de la Afumaţi a obţinut importante victorii antiotomane, care au asigurat autonomia Ţării Româneşti.

Inscripția de pe mormântul lui Radu de la Afumați de la Curtea de Argeș (foto sus), amintește de 20 de bătălii.

La îndemnul Craioveștilor s-a supus un timp sultanului, dar, la sfârșitul domniei, când a încercat să reia politica antiotomană, boierii au urzit un complot și l-au ucis. Se spune că a fost asasinat împreună cu fiul său Vlad de către boierii Neagoe și Drăgan în timp ce se afla în biserica Cetățuia (sec. XV), situată în nordul orașului Râmnicu Vâlcea.

1529: Ia sfârsit Primul asediu al Vienei, inceput in data de 27 septembrie,  invadatorii turci aliati cu moldovenii fiind siliti sa se retraga dupa  aproape un secol de cuceriri în întreaga Europa de Est şi Centrala.

  Oastea sultanului otoman Soliman I s-a retras cu pierderi însemnate. Cifra pierderilor este   controversată, ea variind între 20.000 și 40.000 de soldați turci căzuți în luptă.

Înainte de atacul asupra Vienei, Imperiul Otoman atinsese apogeul. După această înfrângere, armata turcă, cu elita ei de ieniceri, și-a pierdut renumele de “neînvinsă”.

Dupa o suta saizeci de ani, in 1683, un al doilea asediu otoman asupra Vienei  a eșuat în același fel, acesta fiind  inceputul declinlui puterii otomane.

1582: Această  dată a devenit prima zi a calendarului gregorian. La 24.II.1582 Grigore al XIII-lea (Ugo Buoncompagni), papă între anii 1572 şi 1585, anunţa că a introdus, printr-o bulă papală, un nou calendar, care îi va purta numele şi care punea de acord anul ecleziastic cu anul astronomic.

Calendarul gregorian (de stil nou) a înlocuit calendarul iulian (numit şi de stil vechi).

Pentru a corecta eroarea acumulată în 13 secole care trecuseră de la Conciliul din Niceea, s-a trecut la ştergerea a 10 zile din calendarul solar. Conform noului sistem de calcul, ziua de 5 octombrie 1582 a devenit 15 octombrie 1582. Ultima zi a calendarului iulian a fost 4 octombrie 1582. Doar câteva ţări au adoptat imediat noul calendar pe 15 octombrie 1582.

Este vorba de Italia, principatele catolice ale Sfântului Imperiu Roman, Polonia, Spania şi Portugalia.

În România, s-a trecut la calendarul gregorian (calendarul de stil nou) în anul 1919, când ziua de 1 aprilie a devenit 14 aprilie. Modificarea a fost adoptată prin Decretul-lege din 5/18.III.1919.

 1595: Începe atacul oastei munteano-transilvanene conduse de  Mihai Viteazul asupra armatei otomane in batalia de la Giurgiu.

Trupele conduse de Mihai Viteazul zdrobesc ariergarda comandantului otoman Sinan-Paşa.

După un bombardament efectuat de artileria toscană, cetatea Giurgiu a fost cucerită de aliații creștini in data de 20 octombrie.

Cu două săptămâni în urmă, la 8 octombrie 1595, după un asalt de două zile, cetatea Târgoviştei (ocupată de trupele lui Sinan-Paşa) fusese recucerită de forţele unite ale muntenilor, moldovenilor şi transilvănenilor, conduse de Mihai Viteazul, cărora li se alăturase şi un corp de oaste toscan.

În urma înfrângerilor, Sinan-Paşa va fi destituit din demnitatea de mare vizir pe care o detinea.

1800: S-a născut Mihai Zotta, medic şi naturalist; unul dintre primii medici români; împreună cu Iacob Cihac a întemeiat, în 1833, Societatea de Medici şi Naturalişti din Iaşi; (m. 1864).

1836: Este sfinţită Catedrala Naşterea Domnului din Chişinău, Basarabia ţaristă.

Catedrala Nasterea Domnului din Chisinau, a fost ridicata dupa planurile arhitectului  A.I. Melnikov, iar piatra sa  de temelie a fost pusă la 11 mai 1830.

Iniţiativa înălţării acesteia îi aparţine mitropolitului Chișinăului și Hotinului, Gavriil Bănulescu-Bodoni (1812-1821), locul amplasării sale fiind indicat în primul plan urbanistic al Chişinăului din 1817.

Construcţia s-a realizat pe timpul succesorului său, între anii 1832-1836 de către arhiepiscopul Dumitru Sulima (1821-1844).

Biserica are trei altare, central – Naşterea Domnului, laterale: sudic – Sf. Alexandru Nevski, nordic – Sf. Nicolai Mirlikysky și este executată în stilul empire  rus (stil neoclasic tîrziu).

Ansamblul catedralei este alcătuit din biserică, o clopotniţă cu patru niveluri şi de Porţile Sfinte.

Clopotniţa de patru niveluri a fost construită concomitent cu catedrala, amplasată la 40 m distanţă de ea, simetric cu catedrala şi faţă de centrul geometric al cartierului catedralei.

La primul nivel al clopotniței se afla o capelă, intrarea în care avea loc printr-un portic cu două coloane, amplasat în latura sudică. Clopotnița a fost demolată în noapte de 22 pe 23 decembrie 1962 de către sovietici şi reconstruită în 1998 după imaginile de epocă.

Complexul Catedralei Nașterea Domnului din Chișinău este considerat monument de arhitectură de însemnătate naţională în Republica Moldova și introdus în Registrul monumentelor de istorie şi cultură a municipiului Chişinău la iniţiativa Academiei de Ştiinţe.

1874 15/28 octombrie: S-a născut la Câmpulung, medicul Constantin I. Parhon, întemeietorul şcolii româneşti de endocrinologie; unul dintre protagoniştii endocrinologiei mondiale în perioada constituirii ei ca disciplină de sine stătătoare.

A fost membru titular al Academiei Române din 1939 şi preşedinte de onoare al acestui for (1948-1969) (m. 1969).

1878, 15/27 octombrie : Rusia recunoaşte independenţa României.

1884: S-a născut inginerul Ion (Iancu) C. Constantinescu, autorul unor importante contribuţii în fondarea învăţământului de telecomunicaţii din România.

A brevetat (1919) aparatul teletipografic, care stă la baza teleimprimatoarelor moderne. (m. 1963).

1892: Inaugurarea Şcolii de Arhitectură din Bucureşti.

Învăţămîntul de Arhitectură a fost înfiinţat în temeiul decretului domnitorului Alexandru Ioan Cuza din 1 octombrie 1864, cu denumirea de „Şcoala de Ponţi şi Şosele, de Mine şi Arhitectură„.

Această primă secție de arhitectură a şcolii de Belle Arte din Bucureşti, a dispărut în scurt timp, din lipsa fondurilor şi a elevilor.

În aprilie 1891, Comitetul de Conducere al Societăţii Arhitecţilor Români, a luat hotărîrea să constituie, sub auspiciile sale, o şcoală particulară de arhitectură.

Aprobată în august 1892 şi tutelată de Alexandru Orascu, Şcoala de Arhitectură a fost inaugurată la 15 octombrie 1892 la Bucureşti, România. Şcoala de Arhitectură din Bucureşti cu două secţii, de arhitecţi şi de conducători-desenori a funcţionat cu regularitate timp de 5 ani.

Această şcoală particulară a fost oficializată ca învăţămînt de stat, sub denumirea de Şcoala Naţională de Arhitectură, secţie a şcolii de Belle-Arte din Bucureşti, prin reforma învăţămîntului iniţiată de ministrul Spiru Haret, în decembrie 1897.

Ulterior, printr-o decizie ministerială, în toamna anului 1904, arhitectura a fost scoasă de sub tutela şcolii de Belle Arte, creîndu-se Şcoala Superioară de Arhitectură, ca instituţie independentă de învăţămînt superior, cu un director propriu, în persoana lui Emil Pangrati.

1893:  S-a născut Carol al II-lea, rege al României  între 8 iunie 1930 si 6 septembrie 1940.

Carol a fost primul născut al viitorului rege Ferinand I al Romaniei și al soției sale, principesa Maria, dobândind prin naștere titlul de Principe de Hohenzollern – Sigmaringen (devenit mai târziu de Ferdinand în Principe al României).

După accederea la tron a părinților săi, a devenit Principele moștenitor Carol al României; (a decedat în refugiu în data de 3 aprilie 1953, în Portugalia).

1908: S-a născut, la Corabia, actriţa Pola Illéry (Paula Iliescu), stabilită în Statele Unite ale Americii.

Este considerată una din ultimele vedete feminine ale erei filmelor mute.

A decedat la varsta de 103 ani la 15 februarie 2012 in localitatea Scranton, Pennsylvania, SUA.

1916 : A sosit în România misiunea militară franceză, condusă de generalul de divizie Henri Berthelot.

A fost denumirea sub care a fost cunoscut detașamentul francez trimis în România în timpul Primului Război Mondial, între 2/15 octombrie 1916–26 feb/10 martie 1918, cu misiunea de a asigura consilierea, sprijinirea și instruirea unităților și autorităților militare române.

Generalul Henri Berthelot (foto) a asigurat simultan și rolul de consilier militar al regelui României, Ferdinand comandantul suprem al Armatei României. Pentru meritele sale, Henri Berthelot a fost ales membru de onoare al Academiei Române și Cetățean de onoare al României.

1918: Fruntașul unionist basarabean Pantelimon Halippa a fost ales membru corespondent al Academiei Române.

  Pantelimon Halippa sau Pan Halippa (n. 1 august 1883, Cubolta, ținutul Soroca – d. 30 aprilie 1979, București), a fost un publicist și om politic român basarabean, unul dintre cei mai importanți militanți pentru afirmarea spiritului românesc în Basarabia și pentru unirea acestei provincii cu România.

A fost președintele Sfatului Țării din Republica Democrata Moldoveneasca in care s-a votat Unirea cu Romania în 1918.

A ocupat funcții de ministru în diferite guverne. A fost persecutat politic de regimul comunist și închis la Sighet. Membru corespondent al Academiei Române exclus în 1948, repus în drepturi în 1990.

1921: S-a născut Angelica Adelstein – Rozeanu, prima campioană mondială la simplu din istoria tenisului de masă românesc ; (d.21.02.2006, Israel).

1922 (15-17 octombrie ): Au avut loc, la Catedrala Reîntregirii din Alba Iulia, în România reunită, festivitățile solemne ale  încoronarii  lui Ferdinand Victor Adalbert Meinrad de Hohenzollern-Sigmaringen,  rege al tuturor românilor – Ferdinand I şi a reginei Maria .

La festivităţi au participat reprezentanţi din peste 20 de state europene si din SUA şi Japonia, fapt ce semnifica o largă recunoaştere internaţională a noii realităţi statale.

Succesor al regelui Carol I, Ferdinand I (n. 1865 – m. 1927), a fost monarhul de numele căruia se leagă participarea României la prima conflagraţie mondială de partea Antantei şi Marea Unire de la 1 Decembrie 1918.

Coroanei regale de oţel a regelui Carol I al României, ce amintea de Plevna, i se adăugau însemnele Basarabiei, Bucovinei şi Transilvaniei, simbolizînd actul unirii tuturor provinciilor istorice româneşti sub sceptrul aceluiaşi monarh.

Cu acest prilej, regele Ferdinand se adresează către ţară cu o proclamaţie. “Punînd pe capul meu, într-această străveche cetate a Daciei Romane, coroana de oţel de la Plevna, pe care noi şi glorioasele lupte am făcut-o pe veci Coroana României Mari, mă închin cu evlavie memoriei celor care în toate vremurile şi pretutindeni, prin credinţa lor, prin munca şi jertfa lor, au asigurat unitatea naţională şi salut cu dragoste pe cei care au proclamat-o într-un glas de simţire de la Tisa şi pînă la Nistru şi pînă la Mare“.

A doua zi s-a desfăşurat  la Arcul de Triumf din Bucureşti un spectacol, evocând lupta poporului român pentru unitate statală.

Regele Ferdinand I, intregitorul  de țară, a a domnit intre anii 1914-1927.

1923:  A fost inaugurată oficial Facultatea de Farmacie pe lângă Universitatea din Bucureşti, după separarea învăţământului farmaceutic de facultatea de medicină.

(Legea privind înfiinţarea ei a fost adoptată la 7 iunie 1923 si publicata in Monitorul oficial nr. 54 din 12 iunie 1923).

Facultatea de Farmacie avea  patru catedre fundamentale: Farmacie chimică şi galenică (M. Georgescu), Chimie analitică (Şt. Minovici), Botanică farmaceutică (T. Solacolu), Analiza alimentelor şi băuturilor (I. Vintilescu) şi 9 conferinţe.

Primul sau decan a fost profesorul Ştefan Minovici.

1923: S-a născut la Roman, actorul 1923 actorul Sandu Sticlaru; (m. 3 octombrie 2006).

Absolvent al Conservatorului de Arta Dramatica din Bucuresti, a sustinut o vie activitate pe scenele din provincie si din capitala, la radio si TV, relevandu-se ca interpret de planul doi, extrem de dotat pentru registrul de caracterizare realista, comico-dramatica.

Sandu Sticlaru a pasit pentru prima data pe scena in 1946 si si-a inceput cariera la Teatrul din Petrosani. Din 1953 pana la pensie a jucat la Teatrul Nottara.

A interpretat roluri in piese ca „Richard al III-lea” de Shakespeare, „Jocul de-a vacanta” de Mihail Sebastian sau „Asteptandu-l pe Godot” de Samuel Beckett. Pe marele ecran a aparut in filme ca „Pustiul”, „Baltagul” sau „Rascoala”.

Prima aparitie in cinema: 1956. Autenticitatea portretizarilor din „Mingea”, „Pustiul” si „Lupeni ’29” il include pe Sandu Sticlaru printre cei mai eficienti actori ai ecranului romanesc. Stilul sau de joc simplu si direct, servit de un fizic dens si puternic, confera o acuta tenta de veracitate rolurilor din „Baltagul”, „Rascoala” si „Asediul”.

Cu anii, personajul volitiv si pitoresc al acestui interpret de roluri secundare va demonstra ca este capabil sa fixeze o situatie dramatica, oricat de fulguranta, aparent fara nici o dificultate profesionala.

A fost distribuit in numeroase filme romanesti. A incantat cu arta lui toate generatiile din ultimii cincizeci de ani. Intotdeauna il vom aplauda cu aceeasi bucurie.

Sandu Sticlaru a interpretat pana in ultimele luni de viata teatru radiofonic pe postul national, el fiind „vocea” naratorului „Amintirilor din copilarie” ale lui Ion Creanga.

Personalitate de o vitalitate iesita din comun, la varsta de 80 de ani Sandu Sticlaru a inceput sa ia lectii de informatica, pentru a ramane la curent cu noile descoperiri ale tehnicii si a stapani eficient limbajul Internetului.

1925: A apărut sub auspiciile Asociaţiei Prietenii Radiofoniei, publicaţia bilunară “Radiofonia”.

A avut în colectivul de redacţie profesori şi ingineri de prestigiu ca: prof. Dragomir Hurmuzescu, ing. E. Petraşcu, ing. Mihai Konteschveller, inventator şi autor de manuale de specialitate, ing. I. Constantinescu, autor de cursuri de telecomunicaţii pentru studenţi şi alţii.

În anul 1928 revista este reeditată ca organ de publicitate al Societăţii de Difuziune Radiotelefonică din România.

1938:  În Romania se înfiinţează Ministerul Înzestrării Armatei.

1964: S– au  stabilit relaţii diplomatice la nivel de ambasadă între România şi Republica Islamică Pakistan.

1967: A decedat dr. Ștefan S.Nicolau, membru al Academiei Române, din iniţiativa căruia s-a înfiinţat, în 1950, la Bucureşti, Institutul de Inframicrobiologie; (n.15 februarie 1896, Ploiești)

A înfiinţat, la Institutul de Medicină şi Farmacie din Bucureşti, Catedra de Inframicrobiologie, prima din România şi din lume .

1976: A murit poetul Traian Tr. Lalescu, fiul matematicianului Traian Lalescu; (n. 1920).

 1982: A murit prozatorul Nicolae Jianu (pseudonimul literar al lui Nicolae Popescu) (n. 1916).

1985 : A fost adoptată  la Strasbourg, Carta Europeana a Autonomiei Locale.

România a ratificat Carta prin Legea 199 din 17.XI.1997.

1992: Isi reia activitatea  Uniunea Generală a Industriașilor din România (UGIR)  sub președenția lui  George Constantin Păunescu.

1993: A decedat Irina Răchițeanu-Sirianu, actriță română de teatru și film; (n. 1920, la Brăila).

A  făcut studii de actorie la Conservatorul din București fiind colegă de generație cu Raluca Zamfirescu, Eugenia Bădulescu, Corina Constantinescu.

A fost una dintre elevele preferate ale Mariei Filotti, angajată imediat după absolvire de  Victor Ion Popa. A debutat în Domnișoara Nastasia de G.M. Zamfirescu, la Teatrul din Sărindar.

1998: A decedat  actrița română de teatru și film Leopoldina Bălănuță.

S-a născut la 10 decembrie 1934 in localitatea Paulesti, jud. Vrancea.

2001: A apărut, la București, primul număr al cotidianului „Realitatea românească„deținut de frații Ioan și Viorel Micula.

În iunie 2007conducerea ziarului a anunțat că acesta va mai apărea doar în varianta online.

 2016: A decedat meşterul ceramist Nicolae Diaconu, supranumit şi „părintele ceramicii figurative” (n. 1955).

2019: A decedat la București, marea actriță română de teatru și film Tamara Buciuceanu-Botez; n. 10 august 1929, la Tighina în Basarabia, România, azi în R.Moldova).

A absolvit cursurile Institutului de Arta Teatrala si Cinematografica din Bucuresti la clasa profesorului Ion Baltateanu in 1952, dupa ce isi incepuse studiile de actorie in 1948 la Institutul de Teatru „Vasile Alecsandri” din Iasi.

Tamara Buciuceanu-Botez reprezinta o imagine plina de viata pentru fiecare generatie de spectatori, fiind unul dintre acei actori fermecati a caror aparitie nu poate trece neobservata, fie ca e vorba de scenele marilor teatre din Romania sau de marele si micul ecran.

Între 1948-1951 frecventează Institutul de Teatru „Vasile Alecsandri” din Iași, însă în anul IV de studii se transferă la București, la Institutul de Artă Teatrală și Cinematografică la clasa profesorului Ion Bălțățeanu (asistentă Sorana Coroamă). Absolvă în 1952.

Este una din reprezentantele generației de aur a teatrului românesc. Este supranumită „Doamna comediei românești”, fiind una dintre figurile legendare ale teatrului de comedie. A jucat în peste 25 de filme, personajul său emblematic fiind profesoara Isoscel din seria „Liceenii”. În anul 2009 a împlinit venerabila vârstă de 80 de ani și 56 de ani de cariera impresionantă în teatru și film.

A jucat pe scenele marilor teatre ale capitalei precum: Giulești, Bulandra, Național, Teatrul de comedie etc. A interpretat-o pe Coana Chirița pe scena Teatrului Național din Iași.

A avut roluri importante în teatru în piese precum „Coana Chirița”, „Romeo și Julieta la început de noiembrie”, „Scaunele”, „Cumetrele”, „Doctor fără voie”, „Nepotul”, „Așteptând la arlechin”, „Domnișoara Nastasia”, „Mamouret” etc. Cartea de vizită a carierei sale rămâne fără îndoială personajul Vicăi Delcă din piesa „Dimineață pierdută” după Gabriela Adameșteanu.

De asemenea Tamara Buciuceanu a făcut o cariera impresionantă și în Televiziune.

CALENDAR CREȘTIN ORTODOX

Sfântul Mucenic Luchian

Sfântul Mucenic Luchian s-a nascut din parinti nobili, in cetatea Samosata (Siria). Rămas orfan la varsta de 12 ani, si-a daruit averea saracilor.

De tânăr se hranea doar cu paine si apa o data pe zi, iar uneori nu gusta nimic toata saptamana.

Datorita invataturii si sfinteniei sale a fost hirotonit preot in Antiohia.

A indreptat multe texte evreiești, pe care ereticii le strâmbaseră.

Sfantul Luchian s-a aflat pe lista celor pe care imparatul Maximian dorea sa-i omoare in vremea persecutiilor. In timp ce era adus spre a fi judecat, converteste  la crestinism 40 de soldati, persoane care vor primi moarte muceniceasca.

Sfantul Luchian a fost aruncat in temnita si supus unui regim de exterminare prin infometare.

Prin purtarea de grija a lui Dumnezeu, au venit cativa crestini in temnita unde era prezent Sfantul Luchian cu paine si vin.

Cand acestia l-au intrebat unde anume sa puna painea si vinul pentru savarsirea Sfintei Liturghii, acesta le-a raspuns: ”Pe pieptul meu sa le puneti si va fi pristol viu al Dumnezeului celui viu”. Si asa s-a savarsit dumnezeiasca Liturghie in temnita, pe pieptul sfantului. A doua zi de la acest minunat eveniment, a trecut la cele vesnice.

Amintim ca pe mormantul Sfântului Luchian, Sfanta Elena, mama Sfantului împarat Constantin cel Mare, a ridicat o biserică.

CITIȚI ȘI: 

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2020/10/15/135625/

Bibliografie (surse) :

1. Acad. Dan Berindei, Istoria românilor, cronologie, editura Cartex, Bucureşti 2008;
2. Dinu Poştarencu, O istorie a Basarabiei în date şi documente 1812-1940, Editura Cartier Istoric ;
3. e.maramures.ro ;
4. Wikipedia.ro.;
5. mediafax.ro ;
6. Enciclopedia Romaniei.ro ;
7.  rador.ro/calendarul- evenimentelor;
8.  Istoria md.;
9. Istoriculzilei.blogspot.ro;
10. CreștinOrtodox.ro;
11. Cinemagia.ro.

Planul generalului Aurel Aldea de rezistență în munți

Foto: Gen.Aurel Aldea n. 28 martie 1887, Slatina – m. 17 octombrie 1949, penitenciarul Aiud.

GENERALUL PATRIOT ROMÂN AUREL ALDEA a urmat cursurile Școlii Militare de la Iași, desăvârșindu-și studiile militare în Germania.

A participat la cel de-al Doilea Război Balcanic (1913) și la Primul Război Mondial. În perioada interbelică a lucrat în cadrul Marelui Stat Major, comandând diverse unități militare, iar în 1938 ca secretar general al Ministerului Înzestrării Armatei.

În 1940 a primit gradul de general de divizie.

După ocuparea Basarabiei şi a părții de nord a Bucovinei de către Uniunea Sovietică, generalul Aurel Aldea, comandant al Corpului 2 armată, a fost numit (iulie 1940) şeful Delegației române pentru reglementarea problemelor apărute în urma agresiunii sovietice, activitatea fiind concretizată în repatrierea a peste 13 000 de români şi în restituirea unor importante valori materiale care au aparținut armatei şi țării. 

A fost trecut în retragere de mareșalul Ion Antonescu în iulie 1941, ca urmare a unor divergențe avute cu acesta.

Încă din 1942 s-a alăturat grupului de generali devotaţi regelui Mihai I, care pregătea trecerea României de partea Naţiunilor Unite. Realist, el s-a pronunţat pentru ,,amânare”.
Retras la ţară după declanşarea bombardamentelor anglo-americane asupra Capitalei (4 aprilie 1944), nu a fost la curent cu desfăşurarea preliminariilor de armistiţiu cu Naţiunile Unite iniţiate de ,,opoziţie” şi cu constituirea Blocului Naţional Democrat (iunie 1944).

Revenit în Capitală, a stabilit (la solicitarea colonelului Emilian Ionescu, aghiotant regal) contacte cu unii generali şi ofiţeri superiori cu funcţii de răspundere în garnizoană (Iosif Teodorescu, Dumitru Dămăceanu, Gheorghe Zamfirescu ş.a.) şi s-a oferit să ia legătura cu sovieticii, trecând frontul prin dispozitivul Armatei 4 comandată de generalul Mihail Racoviţă, şi el unul din anturajul ,,ofiţerilor patrioţi” după unii/,,complotiștilor” după alţii.
Dificultăţile apărute în pregătirea acestei misiuni şi declanşarea operaţiei sovietice ,,Iaşi-Chişinău” (20 august 1944) au dus la eşuarea planurilor, trecându-se la pregătirea nemijlocită a loviturii de stat în vederea înlăturării de la putere a lui Ion Antonescu, Aurel Aldea aflându-se printre participanţii la consfătuirea de la Palatul Regal din seara zilei de 22 august 1944.
A doua zi, 23 august, a fost invitat să rămână la Palat, unde a participat la analiza situaţiei politice şi militare făcută de Rege şi de colaboratorii apropiaţi, situându-se (alături de Grigore Niculescu-Buzeşti şi Ioan Mocsony Stârcea ş.a.) printre cei mai aprigi susţinători ai arestării mareşalului, în situația în care acesta nu ar fi fost dispus să încheie imediat armistițiul.
După arestarea mareşalului Ion Antonescu, a acceptat (la solicitarea regelui Mihai I) postul de ministru de Interne.
Încercând să nu se implice în activitatea partidelor a urmărit să păstreze ,,liniştea, ordinea şi autoritatea în stat”, în acest sens prezentând în Consiliu de Miniştri un Apel către Ţară.
Intrând în conflict cu comuniştii, la 4 noiembrie 1944 nu a mai fost inclus în noul guvern, fiind înlocuit cu Nicolae Penescu şi ulterior trecut din nou în rezervă în martie 1945, după constituirea guvernului dr. Petru Groza.

La 19 martie 1945, printr-un decret al guvernului Petru Groza, generalul de corp de armată Aurel Aldea, suferea o nouă trecere forţată la pensie. 
În august 1945, când regele Mihai I a încercat să demită guvernul dr. Petru Groza (prin celebra ,,grevă regală”), generalul Aldea a apreciat că persoana suveranului nu era în siguranţă şi a luat în calcul declanşarea ,,unei mişcări de rezistenţă în Bucureşti”.
În septembrie 1945, regele Mihai I i-a cerut să-l informeze despre ,,tot ce se petrece în oraş”.
Îngrijorat de soarta suveranului, Aurel Aldea a luat legătura cu reprezentanţi ai organizaţiei ,,Haiducii lui Avram Iancu”, interesându-se de ,,posibilitatea găsirii unui adăpost pentru Majestatea Sa în cazul când situaţia internă ar cere aceasta”.
În acest sens, în februarie 1946 l-a informat pe suveran că în caz de necesitate putea fi adăpostit ,,în nordul Transilvaniei”.

În acelaşi scop a discutat şi cu Ionel Pop (recomandat de Iuliu Maniu) pentru asigurarea unui adăpost mai apropiat de Sinaia, de Săvârşin sau în Munţii Sebeşului şi chiar cu regele Mihai I (în sâmbăta Floriilor, între patru ochi), acesta arătându-se îngrijorat de ,,eventualitatea apropiată a unui conflict între Aliaţi” şi manifestându-şi hotărârea ,,de a păstra neutralitatea”.

Cu acel prilej, generalul Aurel Aldea a arătat suveranului schiţa unui adăpost din ,,munţii Ardealului” şi i-a făcut cunoscut unele privind ,,planul rezistenţei în munţi”.

Generalul Aurel Aldea a făcut cunoscut regelui Mihai I ,,planul rezistenței în munți”

Decizia regelui Mihai I de a înlocui guvernul dr. Petru Groza (impus de sovietici la 6 martie 1945 și nerecunoscut de Statele Unite ale Americii și Marea Britanie) cu unul constituit din reprezentanți ai tuturor forțelor politice interne (inclusiv din cei ai Partidului Național-Țărănesc și Partidului Național Liberal), precum și refuzul dr. Petru Groza de a demisiona și al regelui de a mai semna decretele propuse de Executiv (,,greva regală”), au provocat în august 1945, o gravă criză politică internă, într-un moment dificil pentru țară în care marile puteri deciseseră cu puțin timp înainte, (la Potsdam) să nu semneze tratatul de pace cu România, dacă aceasta nu avea un guvern reprezentativ.

Într-un asemenea context, în urma consultării cu apropiații suveranului, generalul Aurel Aldea a mai apreciat că persoana acestuia nu era în siguranță și a luat în calcul ,,nevoia unor mișcări de rezistență în București”, consemnează istoricul militar prof.univ.dr.col. Alesandru Duţu în revista MĂRTURISITORII.

,,Din nețărmurită și dezinteresată dragoste pentru Rege și Țară – preciza el într-un memoriu din 10 iunie 1946 – m-am hotărât să mișc tot ce este regalist și poate sări în ajutorul regelui în cazul când ar fi atacat. A încolțit ideea unei organizații de rezistență în București în scopul exclusiv arătat mai sus”.

În încercarea de a-și face cunoscut crezul politic, el continua:

,,N-am dorit și nu doresc decât o Românie liberă și independentă, sub un regim cu adevărat democratic, în care libertățile garantate de legi să poată fi exercitate nestânjenit. Urăsc dictatura ori de unde ar veni: fie de sus în jos sau de jos în sus, fie ea individuală sau colectivă.

De atâția ani Țara este frământată de curente și lupte politice, favorizate de dictaturi. În interesul existenței neamului nostru starea aceasta trebuie să înceteze. Adevăratul popor este cuminte și cu un simț politic dezvoltat. Să fie lăsat în pace, ca să-și croiască singur soarta, fără lozinci și fără îndemnuri la ură și la lupte de clasă. Orice împiedicare a poporului de a-și exercita în toată libertatea voința, constituie un atentat la viața lui”.

În septembrie 1945 a decis să constituie un Comandament Central al Mișcării Naționale de Rezistență, să-și subordoneze toate organizațiile constituite anterior, să împartă teritoriul național în zone de acțiune, fiecare având un comandant care trebuia să acționeze după instrucțiunile centrale (contraamiralul Horia Măcellariu în București, generalul Constantin Eftimiu în trecătorile Carpaților Orientali și în Munții Apuseni, Gavrilă Olteanu în Munții Căliman, prof. Gheorghe Manu pe Valea Prahovei, Mihail Fărcășanu în zona Câmpulung Muscel, Horia Comaniciu în Munții Sebeș etc).

Pentru aceasta a contactat, inițial, pe generalul Constantin Eftimiu, apoi pe amiralul Horia Măcellariu, generalul Mihăescu și locotenent-colonelul Eugen Plesnilă, după care, în septembrie 1945, a fost primit de regele Mihai I căruia i-a vorbit despre ,,măsurile necesare pentru asigurarea securității sale”.

Suveranul i-a cerut să-l informeze despre ,,tot ce se petrece în oraș”.

Dorința i-a fost împlinită prin ,,note scurte informative – scrise sau verbale – cu privire la evenimentele interne cu caracter politic și la armată (moral, organizare, E.C.P., sentimente monarhice etc.)” pe care le trimitea apropiaților regelui.

La sfârșitul lunii septembrie 1945, luând legătura cu delegații organizației ,,Haiducii lui Avram Iancu”, s-a interesat de ,,posibilitatea găsirii unui adăpost pentru Majestatea Sa Regele în cazul când situația internă ar cere aceasta”.

Măsurile luate le-a comunicat familiei regale în cursul discuției avute la Palat, în luna februarie 1946, când a informat că, în caz de necesitate, regele putea fi adăpostit ,,în nordul Transilvaniei”.

Planul concret pentru această eventualitate i-a fost prezentat lui Aurel Aldea de către delegații organizației ,,Haiducii lui Avram Iancu” la începutul lunii martie 1946, prilej cu care generalul le-a înmânat acestora suma de 500 000 lei.

În vederea asigurării unui nou adăpost, mai aproape de Sinaia și de Săvârșin, Aurel Aldea s-a adresat lui Iuliu Maniu, cerându-i să-i recomande un om de încredere care putea indica un adăpost în Munții Sebeșului.

Problema a fost discutată, în luna aprilie 1946 cu Ionel Pop – recomandat de Maniu -, dar nu a fost finalizată, din cauza arestării generalului Aurel Aldea, la 27 mai 1946.
Între timp, generalul reușise să mai aibă o întrevedere, în sâmbăta Floriilor (1946), de circa o oră, între patru ochi, cu regele Mihai I, acesta arătându-se îngrijorat de ,,eventualitatea apropiată a unui conflict între Aliați”, manifestându-și hotărârea ,,de a păstra neutralitatea cu orice preț”.

Cu acel prilej, generalul Aldea a prezentat suveranului schița adăpostului din munții Ardealului, reținută de suveran, i-a vorbit pentru prima dată despre organizația ,,Haiducii lui Avram Iancu” ca despre ,,o organizație serioasă, pe care ne-am putea sprijini” și i-a făcut cunoscut, cu unele detalii de organizare, ,,planul rezistenței în munți”.

Arestat de comuniști la 27 mai 1946 a fost învinuit, prin Ordonanța definitivă nr. 6 125 din 7 noiembrie 1946 de ,,complotare întru distrugerea unității statului român” prin aceea că, începând cu vara anului 1945, ,,a luat inițiativa polarizării organizațiunilor subversive și, constituind o conducere centrală sub șefia sa, a împărțit țara în zone de acțiune, organizând la teren lovitura de stat în legătură cu partizanii săi, tinzând a distruge unitatea statului prin învrăjbirea naționalităților conlocuitoare, prin instigarea unora contra altora, prin intriga între diferitele personalități politice și prin crearea unui climat defavorabil intereselor naționale, intensificând mijloacele de acțiune tocmai în perioada când la Paris se negocia soarta statului român”.
A mai fost acuzat de ,,răzvrătire”, de ,,insurecție armată”, de ,,procurare de documente publice interesând ordinea în stat”, de ,,complicitate la păstrarea de armament, munițiuni și explozivi fără autorizație”, prin faptul că în calitate de conducător al Mișcării Naționale de Rezistență a organizat și determinat constituirea de trupe înarmate, de echipe de partizani etc., pe care le-a înarmat și pregătit în vederea declanșării războiului civil într-un moment ce urma să fie decis de conducerea centrală.
Judecat în procesul Mișcării Naționale de Rezistență (11 – 18 noiembrie 1946) de Curtea Militară de Casare și Justiție a fost declarat vinovat și condamnat prin Decizia nr. 2 din 18 noiembrie 1946 la ,,muncă silnică pe viață pentru crima de complotare întru distrugerea unității statului”, la ,,3 ani închisoare corecțională și 200 000 lei amendă corecțională pentru faptul de procurare de documente publice interesând ordinea în stat” și la ,,10 ani detenție riguroasă, 5 ani degradare civică și 50 000 lei cheltuieli de judecată pentru răzvrătire”, urmând să execute pedeapsa cea mai grea cu comutarea detenției preventive de la 27 mai 1946 (la 23 iulie 1947 pedeapsa i-a fost comutată în temniţă grea).

În acuzaţiile aduse i se recunoştea rolul de conducător al Mişcării Naţionale de Rezistenţă, calitate în care a coordonat activitatea mai multor organizaţii, dintre care cele mai importante au fost „Haiducii lui Avram Iancu”, „Divizia Sumanelor Negre” şi „Grupul Înarmat Sinaia”.

În ultimul său cuvânt, înainte de aflarea deciziei de condamnare, generalul Aurel Aldea a declarat, printre altele, în faţa completului de judecată:

„Chiar dacă distrugerea mea fizică ar urma, memoria mea o încredinţez tinerilor de astăzi, care trebuie să mă reabiliteze, care vor şti în ce a constat procesul, vina mea şi locul care mi se cuvine în faţa memoriei celor care vor veni”. 

Închis în penitenciarul Văcărești, starea sănătății sale s-a înrăutățit rapid, generalul considerând regimul de detenţie (27 noiembrie 1947) ,,sălbatic și criminal, care timp de 5 luni mi-a stors toată vlaga și mi-a agravat boala pentru a-mi grăbi sfârșitul. Numai în primele 4 luni am pierdut prin inaniție și suferință 30 kg din greutate”.

Mutat la Aiud în 1947, într-un regim dur, de exterminare, generalul Aldea a încetat din viață la 17 octombrie 1949.
Reamintind faptul că i-a fost interzisă internarea într-un spital militar, deși în august 1947, Serviciul sanitar al penitenciarului Aiud ceruse oficial internarea sa în Spitalul penitenciarului Văcărești, generalul se întreba și întreba:

,,Nu înțeleg de ce atâta pornire și prigoană împotriva mea. Celui mai mare dușman nu i se poate refuza asistența medicală. Este o obligație umană nu numai o datorie creștină. Se uită că am depășit vârsta de 60 de ani. Cine are interes să fiu suprimat așa de repede? N-am făcut rău nici unei ființe, n-am persecutat, n-am arestat, nu am omorât pe nimeni, sunt doar un cetățean cinstit și conștient, care, ca foarte puțini alții, și-a afirmat dragostea de Neam, Țară și Coroană cu credință și spirit de sacrificiu”.
A încetat din viaţă la 17 octombrie 1949 în penitenciarul Aiud, medicii punând diagnosticul de miocardită cronică.

Reabilitarea la care a sperat generalul este acum un fapt împlinit.

Generaţia care s-a eliberat din chingile comunismului, aplecându-se asupra valorilor perene ale neamului românesc a descoperit-o şi pe cea întruchipată de personalitatea generalului erou Aurel Aldea.

Bibliografie:
Alesandru Duţu, Florica Dobre, Drama generalilor români (1944 – 1964), Editua Enciclopedică, Bucureşti, 1997, p. 19-33.
Florica Dobre, Alesandru Duţu, Distrugerea elitei militare sub regimul ocupaţiei sovietice în România, vol. I (1944 – 1946), vol. II (1947 – 1964), INST, Bucureşti, 2001.
Adrian Stroea, Marin Ghinoiu, Din elita artileriei, Editura Centrului Tehnic-Editorial al Armatei Bucureşti, 2012.